Sunteți pe pagina 1din 282

ADAPT

Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii


POSDRU/165 /6.2 /S / 141595

SUPORT DE CURS
MEDIATOR SANITAR
NC 5139.2.1

Lector : MACRI VERONICA

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


ASISTENŢA MEDICALĂ COMUNITARĂ

INTRODUCERE
După 1990, prin trecerea de la un sistem de sănătate centralizat la sistemul asigurărilor
de sănătate, segmentul de populaţie cu probleme mari socio-economice a rămas în afara
asistenţei medicale.
Odată cu implementarea reformei în sistemul sanitar și dezvoltarea reţelei de asistenţă
medicală primară, prin cabinetele medicilor de familie, profesiunea de medic devenind o
profesiune liberală, s-a produs o sciziune în acordarea de asistenţă medicală pentru
persoanele asigurate comparativ cu persoanele care nu pot face dovada calităţii de asigurat,
în majoritate cazuri sociale care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau
socială, nu au posibilitatea să-şi asigure nevoile sociale, să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru integrare socială.
În prezent, legătura dintre serviciile medicale și cele sociale, implementarea
colaborărilor intersectoriale, interdisciplinare la nivelul comunităţilor locale este încă dificil de
realizat în special în zonele rurale greu accesibile, unde lipseşte medicul de familie, în zonele
geogafice deosebite (relief, dispersia populaţiei, etc.) şi în oraşele mari cu densitate de grupări
sociale defavorizate necuprinse în listele medicilor de familie, precum și de insuficienta
dezvoltare a reţelei de de asistenţă socială.
Activitatea medicului de familie este centrată pe asistenţa medicală acordată în cabinet
numai persoanelor asigurate înscrise pe lista lui şi mai puţin pe vizite la domiciliu şi
identificarea activă a problemelor de sănătate publică.
Există nenumărate situaţii în care pacienţii, cazuri sociale (în special comunităţile de
romi) ca și cei care nu pot dovedi calitatea de asigurat, rămân neînscrişi pe listele medicilor de
familie.
Lipsa medicului de familie sau neînscrierea pe listele acestuia a persoanelor aparţinând
grupelor sociale defavorizate determină apariţia unor situaţii dificile, greu de controlat, ca de
exemplu:
- nu se depistează activ, nu se iau în evidenţă și nu se examinează gravidele care nu sunt în
listele medicilor de familie;
- nu se preia nou-născutul din maternitate şi nu se efectuează supravegherea acestuia;
- nu se pot efectua şi supraveghea vaccinările la toţi copiii;
- unii copii nu figurează pe catagrafia de vaccinare şi sunt excluşi din programul de vaccinare;
- depistarea şi supravegherea focarelor TBC se face cu greutate, un număr foarte mic din
aceşti bolnavi fiind înscrişi la medicul de familie;
- nu se pot urmări tratamentele la domiciliu, nu se pot supraveghea și urmări în evoluţie
bolnavii cronici atât copii cât şi adulţi;
- dispensarizarea activă a bolnavilor cronici lipseşte;
- nu se poate stabili adevărata stare de morbiditate a populaţiei dintr-o anumită zonă.

În acest context, Ministerul Sănătăţii, la propunerea Institutului pentru Ocrotirea Mamei


şi Copilului ―Alfred Rusescu, în anul 2002 a avut iniţiativa de a dezvolta servicii integrate
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
comunitare, prin implementarea a două sisteme de servicii comunitare: sistemul de asistenţă
medicală comunitară și sistemul de mediatori sanitari comunitari pentru comunităţile de
rromi, ca parte integrată a altor servicii comunitare existente (ex. Sistemul de asistenţă socială
comunitară).
Mediatorii sanitari, nefiind cadre medicale, constituie verigi de legătură, au responsabilitatea
facilitării comunicării între comunităţile de romi și personalul medical, contribuind la creşterea
adresabilităţii şi accesibilităţii romilor la serviciile medico-sociale, preventive și curative. Acest
lucru se realizează prin informarea, educarea și consilierea populaţiei rome asupra structurii şi
funcţionării sistemului sanitar și a sistemului asigurărilor de sănătate.
Mediatorii sanitari, neavând dreptul/calitatea de a se implica în efectuarea asistenţei medicale,
aceştia lucrează/trebuiau să lucreze în echipă cu asistenţii medicali comunitari.

Asistenţii medicali comunitari, sunt cadre medicale şi au rol deosebit de important în


supravegherea activă a stării de sănătate a populaţiei dintr-o zonă arondată, în principal a
populaţiei neînscrise la medicul de familie, contribuind astfel la cunoaşterea stării de sănătate
a populaţiei şi implicit contribuie la îmbunătăţirea acesteia prin implementarea programelor şi
măsurilor profilactice și curative.
După aproximativ 5 ani de la implementarea acestor două proiecte pilot (ele fiind parte
din Programul Naţional pentru Sănătatea Femeii şi Copilului), cu finanţare de la bugetul de
stat, la nivel naţional funcţionau aproximativ 700 de asistenţi medicali comunitari și 600 de
mediatori sanitari pentru comunităţile de romi. Problema care se ridica era aceea că,
aceste două tipuri de personal comunitar erau angajate pe perioadă determinată, finanţarea
făcându-se dintr-un program naţional. De aceea, pentru continuitatea şi eficienţa programului,
s-a propus instituţionalizarea celor două profesii, astfel încât sa fie angajaţi pe perioadă
nedeterminată, luându-se în calcul un parteneriat între Ministerul Sănătăţii Publice și
Ministerul Administraţiei și Internelor. În acest fel programul putea fi extins la scară naţională
pentru ca toată populaţia din zonele defavorizate socio-economic să beneficieze de serviciile
acordate de asistenţii medicali comunitari și mediatorii sanitari pentru comunităţile de romi.

Beneficiarii şi furnizorii serviciilor de sănătate


Pentru orice proiect de sănătate există două categorii de grupuri ţintă:

1. Grupul ţintă primar: acel grup de indivizi a căror sănătate se doreşte a fi ameliorată prin
intervenții curative (ca în cazul epidemiilor) sau preventive (controale periodice) Ex.
adolescenţii, gravidele, nou născuţii, militarii, studenţii şi elevii care stau la cămine-internat,
copii din familii sărace sau dezorganizate, persoane cu comportament riscant (cu parteneri
sexuali multipli, consumatorii de droguri), persoanele din mediile închise sau din mediile
concentraţionare (centre de plasament sau închisori), bătrânii singuri, persoane din
comunităţile izolate.

2. Grupul ţintă secundar: acel grup de indivizi care pot influenţa comportamentul grupului
primar (colegii şi prietenii în cazul adolescenţilor, liderii comunităţii pentru populaţia rroma,
etc.) şi care cuprinde şi persoane cu roluri şi responsabilităţi direct și indirect legate de decizie
și de aplicarea în practică a strategiilor pentru sănătate. Ex. decidenţi la nivel ridicat,
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
farmacişti, furnizori de servicii de sănătate: medici, asistente medicale, psihologi, lideri
comunitari, politicieni, părinţi, lideri religioşi, reprezentanţi ai mass media, educatori, lideri
informali.
Selecţia grupurilor depinde de gradul de expunere la riscuri din punct de vedere al sănătăţii, şi
în plan secundar de resursele bugetare și umane antrenate . Pentru a decide ce este de făcut
şi cum se poate interveni astfel ca sănătatea unor grupuri să aibă nivele calitative ridicate,
asistentul comunitar are de răspuns la întrebări precum cele de mai jos:
- Care sunt grupul/ grupurile care au cel mai urgent nevoie de informaţii
- Care este grupul/grupurile cu cele mai mari riscuri privind anumite aspecte medico-sociale
(sănătatea reproducerii, abandon, alăptare, HIV/SIDA)?
- Care sunt grupurile cele mai importante pentru realizarea obiectivelor programului
- Care sunt resursele profesionale necesare pentru a lucra într-un proiect pentru promovarea
sănătăţii la nivel comunitar

Tipuri de furnizori de servicii de sănătate


Furnizorii de servicii de sănătate sunt persoane fizice sau juridice, publice sau private,
autorizate de Ministerul Sănătăţii pentru a furniza servicii medicale, medicamente și
dispozitive medicale. Aceştia oferă următoarele servicii medicale:
- Serviciile de asistenţă medicală primară (medicii de familie)
- Serviciile de asistenţă medicală ambulatorie de specialitate pentru specialităţile clinice,
paraclinice, asistenţă medicală dentară și asistenţă medicală ambulatorie de recuperare-
reabilitare a sănătăţii
- Serviciile de asistenţă medicală spitalicească (spitalele)
- Serviciile de asistenţă medicală de urgenţă și transport sanitar (reprezintă interfaţa dintre
asistenţa medicală ambulatorie şi spital)
- Serviciile de îngrijiri la domiciliu şi îngrijiri paleative
- Serviciile în asistenţa cu medicamente (Farmaciile)

LOCUL ȘI ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL COMUNITAR (AMC) ÎN CONTEXTUL


DESCENTRALIZĂRII SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ COMUNITARĂ.

În prezent, programul de asistenţă medicală comunitară se află într-un moment de


impas deoarece, cadrul legal actual nu mai răspunde nevoilor programului, acesta fiind
descentralizat la nivelul administraţiilor publice locale fără să se asigure monitorizarea
activităţii asistenţilor medicali comunitari de către Direcţiile de Sănătate Publică.
În perspectiva implementării strategiei de descentralizare a Ministerului Sănătății apare
imperios necesara clarificarea statului asistentului medical comunitar/mediatorului sanitar prin
crearea unui cadru legislativ adecvat care să permită sustenabilitatea acestui sistem.
Context
Contextul legal actual, care reglementează activitatea de asistenţă medicală
comunitară îl reprezintă Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar precum și Ordinul
Comun al MS/CNAS anual care aprobă derularea programelor naţionale de sănătate.
Conform ambelor acte normative, statutul asistentului medical comunitar/mediatorului sanitar
este unul de angajat pe perioadă determinată, fapt care atrage după sine numeroase
probleme legate de sustenabilitatea sistemului.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Asistenţa medicală primară constatule primul nivel de contact al individului cu sistemul
de sănătate şi în același timp, este primul element al procesului continuu de păstrare (şi,
temporar de recâştigare) a sănătăţii. Asistenţa primară a sănătăţii propune implicarea activă a
individului, a familiei şi a comunităţii în asumarea responsabilă a unor comportamente în
favoarea sănătăţii, a unor responsabilităţi în conservarea unul mediu sănătos.

Elemente ce conferă specificitate asistenţei primare a sănătății:


- accentul pe latura preventivă, motiv pentru care individul, familia, comunitatea devin
parteneri activi al factorilor responsabili din sistemul de sănătate. În cazul în care există situaţii
în care păstrarea stării de sănătate este periclitată şi apar riscuri, persoana are nevoie de o
abordare non-directivă, în care ea devine din receptor pasiv de informaţii, partenerul de dialog
şi interlocutorul personalului medical sau/şi nemedical.

- Interacţiunea furnizor de servicii - beneficiar se schimbă, accentul fiind plasat pe individ, iar
abordarea este particularizată la problemele şi nevoile acestuia. Consultaţia clasică,
furnizarea de sfaturi şi indicații, etc. vizează în general boli; în contextul modificărilor propuse
de conceptul de asistenţa medicală primară, stilul clasic de relaţionare cu bolnavii actuali,
viitori şi potenţiali bolnavi sunt nefuncţionale pentru ca se ignoră: percepţiile, sentimentele
indivizilor faţă de schimbările propuse (exemple: nevoia de a urma un anume tratament,
nevoia de a schimba stilul de viaţă, etc.).
Rolul şi locul AMC-istului în asistenţa medicală primara se regăseşte în ONTRACTUL -
CADRU privind condiţiile acordării asistenţei medicale primare în cadrul sistemului de
asigurări sociale de sănătate: „Asistenţa medicală primară se asigură numai de către
medicul de familie împreună cu personalul sanitar și prin cabinete medicale care
funcţionează în structura sau în coordonarea unor unităţi sanitare aparţinând ministerelor și
instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, ca furnizori de servicii medicale în asistenţa
medicală primară, autorizaţi și acreditaţi potrivit dispoziţiilor legale în vigoare‖. „Serviciile
medicale din asistenţă medicală primară în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate
se acorda în baza contractelor încheiate intre furnizorii de servicii medicale primare şi casele
de asigurări desănătate‖.

Medicul de familie are următoarele obligaţii:


 „să nu refuze acordarea asistenţei medicale în caz de urgenţă medicală, ori de câte
ori se solicită aceste servicii medicale‖
 „să înscrie din oficiu copiii care nu au fost înscrişi pe lista unui medic de familie
odată cu prima consultaţie a copilului bolnav în localitatea de domiciliu sau, după caz,
de reşedinţă a acestuia. Nou-născutul va fi înscris pe lista medicului de familie care a
îngrijit gravida, daca părinţii nu au alta opţiune exprimată în scris, imediat după
naşterea copilului‖
 „să înscrie pe lista proprie gravidele neînscrise pe lista unui medic de familie la
prima consultaţie, în localitatea de domiciliu sau, după caz, de reşedinţă a acestora ori
la solicitarea reprezentanţilor din sistemul de asistenţă medicală comunitară‖
 „să nu refuze înscrierea pe lista de asiguraţi a copiilor, la solicitarea părinţilor,
aparţinătorilor legali sau la anunţarea de către casa de asigurări de sănătate cu care au
încheiat contract de furnizare de servicii ori de primărie, precum și la solicitarea
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
reprezentanţilor din sistemul de asistenţă medicală comunitară sau a direcţiilor de
protecţie a copilului pentru copiii aflaţi în dificultate din centrele de plasament sau din
familii substitutive.
 „să colaboreze cu asistenţii medicali comunitari în desfăşurarea activităţii acestora.

Rolul şi locul AMC-istului în asistenţa medicală primara


Fisei Postului standard, elaborata de un Grup consultativ de experţi în coordonarea
Ministerului Sănătăţii cuprinde următoarele tipuri de relaţii, atribuţii şi responsabilităţi:

Relaţii de subordonare:
- DSPJ şi DSP Mun. Bucureşti - medicul inspector AFS,
- asistentul medical pentru managementul îngrijirilor de sănătate,
- asistent medical desemnat de DSPJ și DSP a Mun. Bucureşti.
- Spitalul teritorial în structura căruia funcţionează.

Relaţii de colaborare:
- Medicul de familie și asistenta medicală de cabinet
- Primăria
- Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului
- Serviciile medicale de specialitate, curative şi preventive
- Alte compartimente şi categorii profesionale implicate în sistemul
- Serviciilor de asistenţa socială
- Organizaţii non-guvernamentale

Atribuţii:
- Identifică familiile cu risc crescut de îmbolnăvire din cadrul comunităţii.
- Determină nevoile medico-sociale ale populaţiei cu risc.
- Culege date despre starea de sănătate a familiilor din teritoriul unde îşi desfăşoară
activitatea
- Pledează pentru sănătatea populaţiei și stimulează acţiuni destinate protejării sănătăţii.
- Planifică şi monitorizează programe de sănătate.
- Identifică, urmăreşte şi supraveghează medical gravide cu risc medico-social în colaborare
cu medicul și asistenta de familie pentru asigurarea în familie a conduitelor favorabile
dezvoltării nou născutului.
- Vizitează la domiciliul lăuzele, recomandând măsurile necesare de protecţie a sănătăţii
mamei şi nou născutului.
- În cazul unei probleme sociale ia legătura cu serviciul social din primărie şi din alte structuri
pentru prevenirea abandonului sau cu mediatorul sanitar din comunităţile de rromi.
- Supraveghează în mod activ starea de sănătate a sugarului şi copilului mic.
- Promovează alăptarea şi practicile corecte de nutriţie.
- Participă în echipă la desfăşurarea diferitelor acţiuni colective, pe teritoriul comunităţii:
vaccinări, programe de screening populaţional, implementarea programelor naţionale de
sănătate
- Participă la aplicarea măsurilor de luptă în focar.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- Îndrumă toţi contracții depistaţi pentru controlul periodic.
- Semnalează medicului de familie cazurile suspecte de boli transmisibile constatate cu ocazia
activităţii sale în teren.
- Vizitează sugarii cu risc medico-social trataţi la domiciliu şi urmăreşte aplicarea măsurilor
terapeutice recomandate de medic.
- Urmărește şi supraveghează în mod activ copii din evidenţa specială (TBC, SIDA, anemie,
prematuri etc.).
- Identifică persoanele neînscrise pe listele medicilor de familie şi contribuie la înscrierea
acestora; preia din maternitate şi supraveghează activ nou-născuţii ale căror mame nu sunt
pe listele medicilor de familie sau în zonele unde nu exista medic de familie.
- Organizează activităţi de consiliere și demonstraţii practice pentru diferite categorii
populaţionale.
- Colaborează cu ONG-uri şi alte instituţii pentru realizarea programelor ce se adresează unor
grupuri ţintă de populație (psihici, vârstnici, alcoolici, consumatori de droguri) în conformitate
cu strategia naţională
- Identifică persoanele de vârstă fertilă; diseminează informaţii specifice de planificare
familială/contracepţie.
- Identifică cazurile de violenţă în familie, cazurile de abuz, persoanele cu handicap, bolnavii
cronici din familiile vulnerabile.
- Efectuează educaţie pentru un stil de viaţă sănătos.

Responsabilităţi:
- Respectă normele eticii profesionale, asigurând păstrarea confidenţialităţii
- Are responsabilitatea tuturor actelor și hotărârilor luate în conformitate cu pregătirea
profesională și limitele de competenţă
- Își îmbunătăţeşte nivelul cunoştinţelor profesionale prin studiu individual sau alte forme de
educaţie continua.
- Ţine evidenţa și completează la zi documentele cu care lucrează: registrele, fişele de
planificare a vizitelor la domiciliu, etc.

Biroul Mediatori Sanitari

Misiunea: Desfăşoară acţiuni de informare, educare, conştientizare în vederea promovării


unui stil de viaţă sănătos în rândul diferitelor categorii populaționale care prezintă risc medico-
social.

Servicii oferite:
din punct de vedere social:

îndrumă persoanele care nu realizează venituri către Serviciul Prevenție în Domeniul


Asistenței Sociale în vederea beneficierii de prevederile Legii 416/2001 şi, în cazul
şomerilor, de ajutorul de şomaj;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


sprijină persoanele de etnie rromă în procesul de obţinere a actelor de identitate(cărţi
de identitate, cărţi de identitate provizorii, certificate de naştere);
sprijină persoanele de etnie romă în procesul de dobândire a calităţii de asigurat
medical;

din punct de vedere medical:

facilitează comunicarea dintre membri comunităţii şi personalul medico-sanitar;


explică noţiunile de bază şi avantajele planificării familiale, încadrându-le în sistemul
cultural tradiţional al comunităţii de rromi;
catagrafiază gravidele şi lăuzele în vederea efectuării controalelor medicale periodice
prenatale şi post-partum; le explică acestora necesitatea şi importanţa efectuării
acestor controale şi le însoţeşte la aceste controale, facilitându-le comunicarea cu
medicul de familie şi cu celelalte cadre sanitare;
catagrafiază populaţia infantilă a comunităţii şi explică noţiunile de bază şi importanţa
asistenţei medicale a copilului;
urmăreşte înscrierea nou-născutului pe listele (titulare sau suplimentare) medicului de
familie;
sprijină personalul medical în urmărirea şi înregistrarea efectuării imunizărilor în cadrul
populaţiei infantile din comunitate şi a examenelor clinice de bilanţ la copiii cu vârsta
între 0-7 ani;
explică avantajele igienei personale, a locuinţei şi a spaţiilor comune; popularizează în
cadrul comunităţii măsurile de igienă dispuse de autorităţile competente;
mobilizează şi însoţeşte membrii comunităţii la acţiunile de sănătate publică (campanii
de vaccinare, campanii de informare, educare, conştientizare din domeniul promovării
sănătăţii, acţiuni de depistare a bolilor cronice;
la solicitarea cadrelor medicale, sub îndrumarea strictă a acestora, explică rolul
tratamentului medicamentos prescris, reacţiile adverse posibile ale acestuia şi
supraveghează administrarea medicamentelor;
însoţeşte cadrele medico-sanitare în activităţile legate de prevenirea sau de controlul
situaţiilor epidemice, facilitând implementarea măsurilor adecvate;
identifică familiile cu risc crescut de îmbolnăvire din cadrul comunităţii;
identifică, urmăreşte şi supraveghează medical gravide cu risc medico-social în
colaborare cu medicul şi asistență de familie pentru asigurarea în familie a condiţiilor
favorabile dezvoltării nou născutului;
vizitează la domiciliul lăuzele, recomandând măsurile necesare de protecţie a sănătăţii
mamei şi nou născutului;
în cazul unei probleme sociale ia legătura cu serviciul social pentru prevenirea
abandonului sau cu mediatorul sanitar din comunităţile de rromi;
participă în echipă la desfăşurarea diferitelor acţiuni colective, pe teritoriul comunităţii:
vaccinări, programe de screening populaţional, implementarea programelor naţionale
de sănătate;
semnalează medicului de familie cazurile suspecte de boli transmisibile constatate cu
ocazia activităţii sale în teren;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


vizitează sugarii cu risc medico-social trataţi la domiciliu şi urmăreşte aplicarea
măsurilor terapeutice recomandate de medic;
identifică persoanele neînscrise pe listele medicilor de familie şi contribuie la înscrierea
acestora;
preia din maternitate şi supraveghează activ nou-născuţii ale căror mame nu sunt pe
listele medicilor de familie sau în zonele unde nu există medic de familie;
organizează activităţi de consiliere şi demonstraţii practice pentru diferite categorii
populaţionale;
colaborează cu ONG-uri şi alte instituţii pentru realizarea programelor ce se adresează
unor grupuri ţintă de populaţie (psihici, vârstnici, alcoolici, consumatori de droguri) în
conformitate cu strategia naţională;
diseminează informaţii specifice de planificare familială/contracepție;
identifică cazurile de violenţă în familie, cazurile de abuz, persoanele cu handicap,
bolnavii cronici din familiile vulnerabile;

Beneficiarii:

persoanele de etnie rromă;


familiile cu risc crescut de îmbolnavire din cadrul comunității;
gravide cu risc medico-social din comunitate;
bolnavii cronici din familiile vulnerabile.

COMUNICARE

Fundamentul teoretic al comunicării


Unul din principalele instrumente de intervenţie în comunitate îl reprezintă
comunicarea. Un mediator sanitar de succes, un facilitator, un asistent sanitar, un mediator
şcolar etc. trebuie să ştie să folosească acest instrument de lucru deoarece prin activitatea lor
trebuie să cultive încrederea reciprocă între doi poli sociali diferiţi, respectiv profesionistul -
furnizorul de servicii) şi clientul/beneficiarul serviciilor furnizate având ca rezultat o bună
înţelegere a mesajului pe care personalul din cadrul centrului comunitar de resurse sau
pacientul-beneficiarul îl transmit sau recepţionează. S-ar putea afirma, că fiecare profesie
deţine propriul său set de instrumente specifice, tehnici de intervenţie prin intermediul cărora
se pot realiza activităţile propuse atingând rezultatele preconizate. În asistența comunitară,
comunicarea reprezintă un instrument important utilizat frecvent în practica curentă.
Pentru realizarea relaţiilor de comunicare eficiente este nevoie din partea celor doi poli
– furnizor – client/beneficiar, de o investiţie de timp, energie, cunoştinţe solide privind
principiile comunicării, atenţie, mediu favorabil, disponibilitate, tact şi câteodată de talent.
Oricine poate deveni un bun comunicator dacă doreşte acest lucru.
Într-o comunicare există 2 parteneri: un emiţător şi un receptor, un mesaj de transmis
prin limbaj verbal, tonalitatea vocii şi prin limbaj nonverbal (limbajul corpului). În urma

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


transmiterii acestui mesaj apare un răspuns exprimat verbal sau nonverbal (feed - back).
Elementele comunicării pot fi sintetizate astfel:

RECEPTOR
MESAJ TRANSMIS
RĂSPUNS FEED BACK
CANAL DE TRANSMITERE
EMIȚĂTOR

Obiectivele comunicării

Limbajul verbal reflectă conţinutul mesajului, structura acestuia şi claritatea lui, de aceea
personalul din cadrul centrului comunitar de resurse când foloseşte cuvintele în cadrul
comunicării exprimă ceea ce gândeşte.
Limbajul nonverbal reflectă emoţiile manifeste sau simulate dar şi relaţia în care se află
emiţătorul cu receptorul.
Dacă în procesul comunicării limbajul verbal (conţinutul) şi limbajul nonverbal (sentimentele)
exprimă împreună aceeaşi atitudine – sunt concordante – mesajul va fi bine receptat, înţeles
şi acceptat, cu alte cuvinte va fi eficient. Dacă cele două limbaje (verbal şi nonverbal) nu sunt
concordante, mesajul va fi neclar, greu de înţeles şi de acceptat, cu alte cuvinte ineficient. În
momentul în care se transmite un mesaj, emiţătorul are nişte aşteptări, obiective:

Factorii care influenţează obiectivele comunicării

A. Receptarea mesajului
Receptarea mesajului poate fi determinată de:
 Starea fizică şi psihică a emiţătorului în funcţie de motivaţie şi valori.
 Claritatea şi structura mesajului (grad de dificultate, limbaj, calitate, conţinut).
 Receptivitatea receptorilor, interlocutorilor.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
 Relaţia cu receptorul ( într-o relaţie bună, amiabilă mesajul este recepţionat; într-o
relaţie disfuncţională sau conflictuală mesajul nu este recepţionat).
 Verificarea receptării, înţelegerii mesajului de către receptor.

B. Înţelegerea mesajului
Înţelegerea mesajului este influenţată de:
 Corespondenţa între limbajul verbal şi nonverbal (cât crezi în ceea ce spui).
 Gradul de concordanţă între nivelul mesajului transmis de emiţător (asistentul medical)
şi nivelul de înţelegere al pacientului / beneficiarului.
 Parafrazare, clarificare (receptorul poate repeta esenţialul mesajului primit).

C. Acceptarea mesajului
Acceptarea mesajului este influenţată şi depinde de:
 Motivaţia personalului din cadrul centrului comunitar de resurse şi a beneficiarului de a
comunica eficient.
 Sistemul de valori, credinţe, experienţe anterioare ale clientului/beneficiarului.

D. Schimbarea
Schimbarea presupune în plus faţă de cele menţionate:
 Motivaţia clientului/ beneficiarului de a schimba ceva.
 Experienţa practică a beneficiarilor /clienţilor sau o consecinţă a absenţei unui anumit
comportament.
 Rolul de model al personalului din cadrul centrului comunitar de resurse
 Condiţii exterioare comunicării, condiţii care pot facilita sau bloca schimbarea: factori
sociali, economici, familiali, religioşi, etc.

Limbajul verbal
În activitatea sa, personalul din cadrul centrului comunitar de resurse poate utiliza cuvinte /
expresii cu caracter coercitiv sau de interdicţie care pot fi folosite accidental sau în limbajul
uzual: ―trebuie să încetezi..., nu este permis..., nu poţi..., nu ai voie...‖ etc. Prin prisma
acestui fapt personalul din cadrul centrului comunitar de resurse trebuie să fie conştient că
aceste cuvinte pot avea o conotaţie negativă, limitativă asupra pacientului. Cuvintele pot
genera sentimente, trăiri, multe din aceste cuvinte şi expresii generând efect invers decât cel
aşteptat.
De aceea, personalul din cadrul centrului comunitar de resurse va folosi alte cuvinte: ―trebuie
să te protejezi, ar fi bine să te gândeşti la ce se poate întâmpla..‖. etc. În acest caz rolul
cuvintelor este de a avertiza, a pune pacientul la curent cu consecinţele.
Când vorbim cu un pacient este important să folosim un stil de comunicare prietenos şi un
limbaj adaptat nivelului de înţelegere al pacientului.
Folosim întotdeauna un limbaj simplu luând în considerare vârsta clientul/beneficiarului,
gradul de educaţie, maturitatea copiilor, dezvoltarea intelectuală a pacientului, mediul de
provenienţă al pacientului din fața asistentului medical. Trebuie ca personalul din cadrul
centrului comunitar de resurse să se asigure la sfârşitul comunicării că atât mesajul cât şi
cuvintele folosite au fost corect înțelese

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Limbajul nonverbal
Personalul din cadrul centrului comunitar de resurse exprimă la nivelul corpului atitudinea sa
interioară şi emoţiile pe care le manifestă în momentul comunicării cu clientul/beneficiarul. Toţi
oamenii au capacitatea de a recepta şi a interpreta semnele corpului, limbajul corpului sau
limbajul nonverbal.
În comunicare limbajul nonverbal are o pondere însemnată, în unele studii el fiind creditat cu
90% din totalitatea mesajului transmis. Contează ceea ce exprimi verbal dar mai ales cum
spui sau cum gândeşti în acel moment. Personalul din cadrul centrului comunitar de resurse
trebuie să fie conştient în permanenţă de ceea ce emite. ―Cineva care nu poate deveni
conştient de propriile semnale ale limbajului corpului, nu va putea niciodată să înregistreze
prea exact semnalele altora ―, şi nu va înţelege de ce în unele cazuri comunicarea se poate
instala uşor iar în altele nu există o relaţionare eficientă.
Elementele limbajului nonverbal nu pot fi interpretate decât în context, un semn singular nu
are putere de expresie. Pentru a evita erorile de interpretare este important ca personalul din
cadrul centrului comunitar de resurse să controleze rezultatele prin întrebări deschise (ce
părere aveţi?), întrebări închise (sunteţi supărat?..) sau tăcere (lăsăm o frază neterminată şi
dăm posibilitatea pacientului să se exprime).
Elementele limbajului nonverbal: ţinută, mimică, gestică, distanţă, intonaţia vocii, manifestări
paraverbale.

Ţinuta. Reprezintă primul aspect perceput de pacient sau interlocutor. Ţinuta poate fi
deschisă sau închisă.
 Deschisă: dreaptă, flexibilă, cu centrul de greutate pe verticala corpului, privirea înainte
cu mâinile şi picioarele neîncrucisate.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
 Închisă: centrul de greutate se proiectează anterior, cu braţele strânse la piept, umerii
ridicaţi, aplecaţi în faţă sau căzuţi, capul în jos, fără contact vizual sau priveşte de jos în
sus.

 Dacă persoana stă jos se poate observa:


 Poziţie pe fugă: aşezat pe marginea scaunului, corpul şi capul sunt aplecate înainte,
picioarele în poziţia de a păşi, privind de jos în sus sau fără contact vizual (poate indica
nesiguranţă, ceața psihologică).
 Poziția dreaptă: flexibilă, deschisă (indică receptivitate interioară), corpul aplecat uşor
înainte cu menţinerea capului drept şi a contactului vizual indică interes din partea
ascultătorului.
 Poziţia înclinată pe spate: privind de sus în jos poate indica infatuare dar nu
întotdeauna (sunt necesare întrebări de control referitoare la atitudine).

Mimica reprezintă totalitatea elementelor pe cale le putem pune în evidenţă prin


observarea directă a interlocutorului; este important dacă persoana este destinsă sau
încruntată, dacă zâmbeşte sau face grimase, fiecare din aceste aspecte având pentru
asistentul medical sau interlocutor legătură cu experienţe anterioare sau intuiţia.
Gestica reprezintă limbajul mâinilor şi oferă informaţii despre conţinutul verbal.
Contează amploarea gesturilor (ţinută, mişcarea pleoapelor).
Mişcările mâinilor nu pot înşela asupra mesajului.Persoanele care fac gesturi ample
doresc să atragă atenţia, cei ce fac gesturi de mică amploare sunt modeşti, nu vor să iasă în
evidenţă sau doresc să dea o impresie falsă. Ritmul mişcărilor mâinilor este deasemenea
important, cu cât exprimarea verbală este mai puternică cu atât gestica devine mai amplă; cu
cât o persoană este mai sigură pe ea cu atât este mai mică posibilitatea să se înregistreze la
ea semne false, în neconcordanţă cu persoana sa. Există şi situaţii de gestică fără conţinut,
nemotivate, sacadate, abrupte, la persoanele cărora le place să se audă vorbind şi la cele ce
au gândul în altă parte. Gesturile pot reflecta o atitudine deschisă (receptivitate) sau atitudine
închisă (braţe încrucişate la piept, menţinerea unui obiect ca scutul de apărare la piept);
mâinile orientate cu faţa palmară în jos reflectă o dominare a situaţiei
Fig. 5

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


 Distanţa reprezintă poziţia personalului din cadrul centrului comunitar de resurse faţă
De interlocutor; ea delimitează: zona intimă, zona personală, zona socială, zona
publică. Aceste zone diferă în funcţie de educaţie, specificul cultural, temperament și
sunt clasificate astfel:
 Zona intima : (½ braţ – 1 braţ): în această zonă pătrund în general cei în care avem
încredere (familie, rude apropiate, prieteni). Desconsiderarea acestei zone reprezintă
desconsiderarea persoanei respective iar pătrunderea fără acord în zona intimă
determină secreţia hormonilor de stres şi generarea unui mecanism de apărare.
 Zona personală : (de la zona intimă până la 1,5 metri): este utilizată pentru întâlniri
oficiale, ceremonii, întâlniri între prieteni. În cazurile de aglomeraţie când nu se poate
respecta această zonă este indicat să nu se facă schimb de priviri sau comentarii
verbale.
 Zona socială : mai departe de zona personală şi se utilizează pentru contacte sociale
superficiale.
 Zona publică : (până la infinit) în cazul în care ne adresăm unui grup mare de oameni.

Manifestările paraverbale şi intonaţia vocii. Există mai multe manifestări paraverbale pe


care ne bazăm în comunicare:
 Modulaţiile vocii – utilizate pentru accentuarea unei idei.
 Viteza vorbirii – dacă în comunicare conţinutul este necunoscut viteza este mai mică.
 Intensitatea sonoră – poate fi interpretată ca un semn al agresiunii sau poate fi
argumentată în cazul în care se doreşte impunerea.
 Claritatea – cu cât cineva este mai sigur pe subiectul său cu atât este mai clară
pronunţia cuvintelor.
 Ritmul vorbirii – este sesizat imediat dacă nu corespunde aşteptărilor.
 Manifestări sonore fără conţinut verbal (oftat, plescăit, tuşit, alte onomatopee) pot avea
influenţă mai ales în ascultarea activă.

Contactul vizual şi direcţia privirii. Privirea trebuie să fie fermă, deschisă, directă, dar să nu
fie fixă. Păstrarea contactului vizual cu interlocutorul prin priviri de control (privirea baleiază
între fața şi trunchiul interlocutorului), reprezintă un aspect esenţial pentru atingerea
obiectivelor comunicării. Procesele psihosomatice: paloare, roşeaţă, etc., pot reflecta starea
afectivă a persoanei, iar aceste manifestări pot fi interpretate în contextul comunicării cu alte
semne.
Autoevaluarea limbajului corpului
Lista de verificare cuprinde:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Ascultarea activă
Ascultarea activă apelează la limbajul nonverbal, vizual şi corporal, reprezentând o modalitate
de a transmite interlocutorului că este urmărit cu interes şi încurajat. Este o modalitate de a
construi un climat de încredere şi siguranţă.
Etapele ascultării active
 Observarea şi decodificarea limbajului, comportamentului nonverbal al interlocutorului:
poziţie, mimică, tonalitatea vocii, gestică, etc.
 Ascultarea şi înţelegerea mesajului verbal.
 Ascultarea persoanei ca un întreg în contextul comunicării.
 Acţiunea de a ne pune în locul persoanei interlocutoare pentru a înţelege mai bine
mesajul.
 Parafrazarea - reflectarea înapoi a mesajului de către ascultător pe cale nonverbală
sau prin intermediul unor interjecţii sau repetarea mesajului ―... dacă am înţeles... "-
apoi repetarea mesajului cu propriile cuvinte ale emiţătorului
 Clarificarea: prin întrebări deschise (ai putea explica?...) întrebări închise (ai vrut să
spui asta?), întrebări afective (cum te-ai simţit?), întrebări de verificare (este adevărat
că?), întrebări reflexive (ce fel de?).

Blocajele ascultării active





 Preocuparea receptorului pentru răspuns în loc să asculte mesajul.
 Interpretarea ( plictiseală, nerăbdare, emoţie, dorinţă de a comenta, etc.).
 Nerespectarea liniştei.

Efectele ascultării active ineficiente

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


 Lipsa abilităţilor personalului din cadrul centrului comunitar de resurse în ceea ce
priveşte ascultarea activă are efecte pe termen lung, determinând: confuzie, frustrarea
datorită lipsei de empatie, pierderea încrederii/ respectului în asistentul medical,
copierea modelului negativ de neaplicare a ascultării active, demotivare, promovarea
de comportamente nesănătoase, comunicare ineficientă prin obiective nerealizate.

Fig. 7. Efectele ascultării active ineficiente.

Condiţii care favorizează ascultarea activă.


Personalul din cadrul centrului comunitar de resurse trebuie:
 Să simtă acceptarea sa de către interlocutor/pacient.
 Să fie disponibil pentru client/beneficiar
 Să vrea să ajute clientul / beneficiarul
 Să aibă timp pentru a asculta şi ajuta clientul/beneficiarul
 Să aibă încredere în client/beneficiar
 Să fie capabil să înţeleagă emoţiile clientului/benficiarului dar să nu fie depăşit de
situaţie.
 Să fie capabil să permită pacientului/ clientului să-şi asume responsabilitatea pentru
propriile probleme.

Empatia
Empatia reprezintă abilitatea şi capacitatea personalului din cadrul centrului comunitar de
resurse de a se proiecta în experienţa de viaţă a interlocutorului, în cazul de faţă clientul /
beneficiarul. Este una din cele mai valoroase abilităţi pe care un mediator sanitar o poate
avea cu ceilalţi (pacienţi, familie, personal medical sau social). Empatia se bazează pe:
înţelegerea sentimentelor, experienţei de viaţă, a comportamentului care a produs
beneficiarului/clientului aceste manifestări. Empatie nu reprezintă: să dai un sfat, să faci o
evaluare, să judeci interlocutorul, să interpretezi, să provoci sau să deviezi mesajul
clientului/beneficiarului.

Respectul de sine în comunicare


Pentru a comunica eficient personalul din cadrul centrului comunitar de resurse trebuie să-şi
consolideze respectul de sine astfel încât să-şi poată prezenta argumentele într-un mod
convingător îndeplinindu-şi astfel obiectivele propuse şi comunicând eficient cu pacienţii sau
medicii. Respectul de sine se dobândeşte în copilărie dar este influenţat pe parcursul evoluţiei
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
persoanei de relaţiile cu părinţii, educaţie, dar şi de alţi factori: starea de sănătate, sistemul de
valori, relaţiile în familie şi cuplu, respectul acordat celorlalţi, statutul social, economic, politic,
experienţa de viaţă etc.

Comunicarea şi educaţia pentru sănătate desfaşurate de asistenţii comunitari.


Scopurile educaţiei pentru sănătate
 Conştientizarea importanţei păstrării sănătăţii
 Furnizarea de informaţii care să permită luarea unor decizii favorabile sănătăţii
 Învăţarea unor comportamente sanogene
 Schimbarea/ îmbunătăţirea atitudinii legate de sănătate
 Schimbarea comportamentelor care pot duce/au dus la pierderea sănătăţii
 Influenţarea luării deciziilor de către autorităţi legat de sănătatea populaţiei
 Promovarea unor schimbări sociale care să favorizeze sănătatea populaţiei

Beneficiarii educaţiei pentru sănătate


 Cei sănătoşi sau cei cu boli acute, scop preventiv
 Cei cu boli cronice sau cu handicapuri ce pot fi recuperate, scop curativ
 Familiilor celor cu boli cronice sau handicapuri care implică dependenţa, scop de
asistare
 Educaţia pentru sănătate ia în considerare toate aspectele sănătăţii: fizice, mentale,
sociale, emoţionale și spirituale
 Educaţia pentru sănătate se adresează tuturor vârstelor
 Educaţia pentru sănătate poate fi adresată indivizilor, familiilor, grupurilor sau întregii
comunităţi
 Educaţia pentru sănătate are drept rezultat împuternicirea beneficiarilor pentru luarea
unor decizii în urma cărora să îşi creeze condiţii sănătoase de trai
 Educaţia pentru sănătate duce la conştientizarea factorilor care influenţează opiniile
referitoare la sănătate: reclamele, mass media, anturajul, etc.

Intrebări în procesul de facilitare şi elaborarea unui plan de acţiune.


Întrebările sunt cel mai puternic instrument asistentului comunitar. Pentru elaborarea unui plan
de acţiune privind activităţile de educaţie pentru sănătate puneţi următoarele întrebări: ce, de
ce, pentru cine, cu cine, când, unde, apoi facilitaţi discuţiile în grup/comunitate.
Oamenii nu se pot împiedica să nu se gândească la un răspuns, chiar și la o întrebare
ipotetică. AMC trebuie să ştie la ce întrebări doresc să obţină un răspuns de la grup și să
încurajeze oamenii să îşi împărtășească experienţa (Ex.„Sanda, tu ai alăptat doi copii, ce ne
poţi spune despre momentele grele ale alăptării?”).
AMC va încuraja discuţiile în grup prin punerea unor întrebări deschise, trebuie să fie
conştientă tot timpul că deşi ea are mai multe cunoştinţe despre sănătate, membrii grupului îşi
cunosc mai bine viaţa și problemele.
Dacă cineva din grup pune o întrebare, înainte de a răspunde asistenta o va redirecţiona către
ceilalţi membrii ai grupului pentru a vedea dacă cineva poate răspunde.

De asemenea asistenta va:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


 Rezuma punctele cheie atunci când este necesar;
 Construi pe baza celor spuse de participanţi;
 Atrage în discuţie pe membrii mai timizi ai grupului şi îi va modera pe cei prea vorbăreţi

Facilitarea discuţiilor în grup.


În timpul discuţiilor în grup este important ca asistentul comunitar să se asigure că membrii
grupului se pot vedea și se pot auzi între ei şi se consideră parteneri egali. Cel mai uşor acest
lucru se realizează dacă participanţii stau în semicerc sau cerc. AMC va trebui:
 Să dea fiecărui membru al grupului şansa să ia parte la discuţie;
 Să aprecieze contribuţia fiecăruia;
 Să evite să ia partea cuiva în încercarea de a aplana conflicte
 Să aibă o atitudine prietenoasă faţă de toţi membrii grupului
 Să rezume punctele importante

Asistenta medicală comunitară se va asigura că opiniile tuturor sunt respectate și că nimeni


nu domină discuţia, totodată va descuraja persoanele cu personalitate dominatoare să
vorbească tot timpul şi va încuraja pe membrii mai tăcuţi ai grupului să vorbească, spunând
ceva de genul „Mihaela, am auzit multe de la tine despre subiectul acesta, hai să vedem ce
spune şi Rodica”

Abilităţi de facilitare
Non-verbale
 Realizarea contactului vizual cu fiecare membru al grupului. Focalizaţi-vă atenţia în
mod egal pentru a nu crea senzaţia că favorizaţi pe cineva.
 Mişcaţi-vă prin încăpere fără a avea un comportament deranjant pentru grup (nu vă
plasaţi și nu vă adresaţi grupului dintr-un loc unde participanţii nu vă pot vedea).
 Reacţionaţi la ce spun participanţii aprobând din cap sau zâmbind arătând în acest fel
că ascultaţi ceea ce spun.
 Staţi în picioare în faţa grupului (nu pe scaun) mai ales la începutul sesiunii. Este
important să păreţi relaxat și în acelaşi timp direct și încrezător.

Verbale
 Formulaţi întrebările în aşa fel încât să încurajaţi participanţii să vorbească. Folosiţi
întrebări deschise.
 Întrebaţi participanţii dacă sunt de acord cu declaraţiile făcute de colegi.
 Conştientizaţi felul în care vorbiţi - clar.
 Aveţi grijă ca participanţii să vorbească mai mult timp decât voi.
 Nu încercaţi să răspundeţi la toate întrebările. Nu uitaţi că participanţii îşi pot răspunde
unul altuia la întrebări. Puteţi întreba “Poate răspunde cineva la această întrebare?”
 Parafrazaţi ceea ce spun participanţii. Veţi avea posibilitatea de a verifica dacă aţi
înţeles întrebarea și să accentuaţi aspecte aduse în discuţie de participanţi.
 Rezumaţi ceea ce s-a spus pentru a fi siguri că a participanţii au înţeles și pentru a
menţine cursul evenimentelor sub control. Este un moment bun pentru a observa dacă
au rămas aspecte neînţelese şi pentru a trage concluzii.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


 Întăriţi ceea ce a spus un participant povestind pe scurt o experienţă de-a voastră
relevantă pentru subiectul în discuţie. Aţi putea spune ―Asta îmi aminteşte de ceva
care s-a întâmplat anul trecut…

Comunicarea desfaşurată de mediatorului sanitar


Acest capitol aduce contribuţii substanţiale în ceea ce priveşte: structura actului comunicării,
factorii implicaţi direct şi de context, principiile care guvernează activităţile umane de acest fel,
tipurile de comunicare desfaşurate de mediatorul sanitar.

Comunicarea interpersonală
Acest tip de comunicare se referă la cunoştinţele şi deprinderile necesare desfăşurării unei
comunicări eficiente de către mediatorul sanitar la locul de muncă cu membrii echipei,
comunitatea şi cu persoana beneficiară și se referă la:

1. Evaluarea stadiului de dezvoltare al fiecărui membru din grup din punct de vedere al
abilităţilor de comunicare.
 Stadiul de dezvoltare al fiecărui membru din grup este evaluat prin aprecierea obiectivă
a comportamentului, atitudinii şi limbajului acestuia.
 Evaluarea stadiului de dezvoltare al membrilor grupului se realizează cu obiectivitate şi
discernământ.

2. Utilizarea unei forme de comunicare adecvată.


 Limbajul folosit este în concordanţă cu abilităţile de comunicare identificate ale fiecărui
membru din comunitate.
 Limbajul folosit respectă specificul comunităţii din care provin membrii.
 Limbajul folosit în comunicarea cu membrii comunităţii este adaptat nivelului de
dezvoltare educaţională al acestora.

3. Identificarea deficienţelor de comunicare.


 Identificarea deficienţelor de comunicare se face folosind modalităţi variate de
stimulare a membrilor comunităţii.
 Deficienţele sunt stabilite atât pe baza propriilor observaţii cât şi prin colaborarea cu
membrii echipei de specialişti.
 Deficienţele de comunicare sunt corect identificate în urma analizării informaţiilor.

4. Menţinerea dialogului cu specialistii unor instituţii.


 Menţinerea dialogului cu specialiştii din cadrul instituţiilor implicate în comunitate se
realizează pentru rezolvarea unor probleme conexe actului de prevenire şi îngrijire.
 Comunicarea se realizează într-o manieră civilizată, politicoasă, cu evitarea
conflictelor.
 Schimbul de informaţii cu specialiştii din cadrul instituţiilor se face ori de câte ori este
nevoie.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
 Schimbul de informaţii cu specialiştii se face prin selectarea datelor pentru care trebuie
asigurată confidenţialitatea.

5. Participarea la discuţii pe teme profesionale.


 Discuţiile pe teme profesionale sunt purtate cu respectarea dreptului la opinie al
celorlalţi.
 Schimbul de informaţii se realizează într-un limbaj adecvat, accesibil, în funcţie de
situaţie.
 Comunicarea cuprinde informaţii corecte, clare, concrete, în limbaj de specialitate.
 Participarea la discuţii pe teme profesionale se face cu argumentarea clară a punctelor
de vedere proprii.

6. Surse potenţiale de deficienţe de comunicare, din punctul de vedere al


beneficiarului:
Vârsta. Incapacitatea beneficiarului de a forma relaţii normale de ataşament (ataşament
excesiv şi nediscriminat sau respingerea oricărei persoane);
Tulburări de comportament (agresivitate excesivă, episoade prelungite de pierdere a
controlului/ hiperactivitate sau încăpăţânare excesivă);
Probleme emoţionale (stimă de sine scăzută, teamă excesivă sau auto-blamare,
somnambulism);
Incapacitate de adaptare la noi medii (spital, centre de îngrijire şi asistenţă, grădiniţă,
şcoală, liceu, într-un grup, etc.);
Dizabilităţi ale beneficiarului;
Lipsa stimulării beneficiarului în a comunica;
Limbaj inaccesibil, prea specializat.

Comunicarea mediatorului sanitar cu comunitatea.


Activitatea la domiciliu, în comunitate, a mediatorului sanitar implică o deosebită
responsabilitate, astfel, înainte de planificarea unei vizite la domiciliu este important ca
mediatorul sanitar să-şi imagineze un plan pentru câştigarea încrederii clienţilor/ beneficiarilor.
Pentru un rezultat eficient în comunicare, orice plan al unei vizite la domiciliu trebuie să aibă
în vedere următoarele aspecte:
 Mediatorul sanitar trebuie să se gândească la beneficiile pe care vizita în comunitate le
va aduce familiei, vizualizându-le în imaginaţie ca şi cum ele ar exista (rezultatele
aşteptate ale vizitei asistentului medical).
 Să stabilească puncte comune cu membrii familiei sau comunităţii cu care mediatorul
sanitar vine în contact (afecţiune cronică necesitară de îngrijiri, creşterea şi îngrijirea
copilului, planificare familială, alte subiecte comune).
 Să evoce rezultate pozitive obţinute într-o altă situaţie fie din experienţă proprie fie din
experienţa altora.
 Să verifice dacă există reţineri sau judecăţi preconcepute în legătură cu familia pe care
o vizitează; se va pune în situaţia acesteia şi astfel sentimentele se vor neutraliza; să
caute elemente, aspecte reale care valorizează familia sau comunitatea respectivă,

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


subliniindu-şi aspectele pozitive, realizările, acestea devenind exemplu şi pentru alte
familii (solidarizarea).
 Ţinuta este importantă – se va adapta în funcţie de comunitate şi ar fi bine să cuprindă
elemente de vestimentaţie specifice de identificare.
 Să folosească un limbaj potrivit, cuvinte simple, adaptate nivelului de educaţie şi
înţelegere, ascultarea activa este recomandată pentru câştigarea încrederii.

Comunicarea mediatorului sanitar cu copilul.


În comunicarea cu un copil mediatorul sanitar trebuie să conştientizeze relaţia inegală în
calitate de adulţi şi copii. Ca adulţi deţinem o poziţie de putere şi puterea de a defini situaţia.
În relaţia cu personalul medical, în general, copilul poate resimţi mai puternic raportul de
inegalitate pentru că acesta este perceput ca o autoritate. De aceea este necesară crearea
unei relaţii de încredere, care se construieşte dovedind respect faţă de unicitatea copilului din
faţa personalului medical.
O modalitate de a dovedi respect este:
 să aprecieze unicitatea copilului;
 să înţeleagă ce simte el în situaţia în care se află şi cum vede relaţiile cu adulţii
 să îl sprijine în găsirea unei soluţii la nevoie sau când este în pericol;
 să-şi menţină autoritatea într-un mod respectuos faţă de persoana cu care comunica
chiar dacă aceasta este un copil;
 să creeze o relaţie bazată pe recunoaştere şi apreciere;
 să respecte dreptul copilului de a participa la luarea deciziilor care îl privesc.

Criterii pentru o bună comunicare cu copiii:


- fiecare copil este unic şi necesită o abordare individualizată; circumstanţele în care un
copil consultă un profesionist în sănătate (mediator sanitar, medic) sunt diferite şi adesea
cuprind şi relaţii sociale pe lângă cele de sănătate;
- copiii pot avea nivele diferite de dezvoltare emoţională şi morală sau de responsabilitate.
Faptul că ei se afla într-o situaţie dificilă este consecinţa unor împrejurări de care nu pot fi
făcuţi responsabili;
- toţi copiii merită respect şi înţelegere;
- unii copii au ―o reţea de susţinere‖ mai bună decât alţii; ei sunt încurajaţi de adulţii care-i
ajută sau sprijină. De aceea părinţii copiilor mai puţin ―norocoşi‖ din acest punct de vedere
trebuie sprijiniţi pentru a-şi asuma responsabilităţile sau împreună cu ei trebuie găsite soluţii
pentru asigurarea drepturilor de dezvoltare a copiilor;
- unii copii au mai multe oportunităţi decât alţii.

Când se comunică cu un copil este important să se folosească un stil de comunicare


prietenos, să se conştientizeze limbajul trupului şi faptul că trebuie folosit un limbaj adaptat
nivelului de înţelegere al copilului.

Este importantă aplicarea următoarelor principii:

a copilului; este necesar să se verifice dacă mesajul şi cuvintele personalului medical au fost
corect înţelese.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
în ochii copilului şi să adopte o atitudine de interes coborându-se la nivelul la care priveşte
copilul.

când un adolescent devine agresiv în situaţii critice şi periculos pentru sine). În aceste condiţii
să se încerce calmarea adolescentului sau copilului şi să anunţe folosirea forţei
Tonul vocii trebuie să rămână calm şi respectuos. Nu se tratează niciodată copilul într-un mod
degradant, umilitor, agresiv sau nemilos.

Fig. 1. Lista de verificare în comunicarea cu părinţii şi copilul.

Ce este activitatea de lobby?


Activitatea de lobby ar trebui înţeleasă ca modalitatea de influenţare transparentă a
deciziilor legislative şi executive prin orice acţiuni care au scopul de a susţine drepturi şi
interese legitime în promovarea, adoptarea, modificarea sau abrogarea unor acte normative
ori administrative, de către autorităţile publice.
Prin lobbying se înţelege activitatea unui anumit grup de interes (sau chiar o anumită
persoană) care încearcă să determine puterea legislativă sau pe cea executivă dintr-un stat
să adopte o poziţie sau să ia o decizie care să servească interesele respectivului grup. În
plus, prin lobbying, factorii decizionali (parlamentarii, factorii din administraţia locală etc.) pot
beneficia de expertiza unor grupuri care reunesc specialişti în anumite domenii. Dintr-un alt
punct de vedere, lobbying-ul constituie un mecanism prin care se menţine legătura dintre
alegători şi aleşii lor, pe durata mandatului acestora din urmă.
Activitatea de lobby presupune o serie de tratative cu personalităţi din instituţiile de stat,
în vederea promovării sau respingerii anumitor legi sau reglementări. Legitimarea instituţiei se
datorează şi faptului că verigi importante din domeniul politic sunt informate despre activităţile
ei, lucru care îi asigură o bună desfăşurare în domeniu. Oamenii importanţi din stat pot fi
chemaţi la dineuri, petreceri, celebrări aniversare ale instituţiei, la care vor fi informaţi despre
activităţile acesteia, inclusiv despre activităţi în folos public. Personalităţile pot fi abordate şi
prin intermediul mass-media, dar şi prin solicitarea audienţei de către managerii de instituţii,
liderii unor ONG-uri sau simpli cetăţeni.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Obiectivele oricărei acţiuni de lobby pot fi clasificate în două mari categorii:
ropuneri, în componenta legislativă, şi emiterea sau
abținerea de la emitere a unui act administrativ, în componenta executivă (propunerile sunt
supuse atenţiei funcționarilor din instituţiile administraţiei publice şi culminează cu adoptarea
şi aplicarea acestora prin decizia voluntară a unui demnitar investit cu putere executivă
(primar, director de agenţie, departament ori direcţie judeţeană, prefect sau ministru).

Principiile de lucru în acțiunile lobby și advocacy


Transparența – Acțiunile de informare și obținere a suportului pentru proiect se vor derula
deschis, onest și numai în cadrul relațiilor de serviciu specifice fiecărui grup țintă.

Conștientizarea – Obținerea suportului pentru proiect se va realiza exclusiv pe baza


informării și evaluării importanței sociale și a relevanței locale pentru beneficiarii proiectului.
Orice influență de altă natură este strict interzisă.

Legalitatea– Toate activitățile de lobby și advocacy vor respecta actele normative și


reglementările privind corectitudinea și legalitatea raportului cu grupurile țintă.

Integritatea – Acțiunile de lobby și advocacy nu vor genera beneficii personale pentru


țintele de lobby sau pentru membrii echipei de implementare

Cooperarea – Acțiunile de lobby și advocacy vor pune în evidență beneficiile mutuale ale
părților în cadrul proiectului.

Responsabilitatea față de beneficiarii proiectului – Acțiunile de lobby și advocacy nu vor

avea altă finalitate decât atingerea indicatorilor specifici pentru beneficiarii proiectului.

Mijloace de lobby și advocacy


– vizite de prezentare a proiectului

– convorbiri telefonice
– adresarea de scrisori, e-mailuri

– organizarea de întâlniri de informare

– comunicate, declarații de presă, conferințe, newsletter, spoturi audio, tv etc.

– vizite de prezentare a centrului

- materiale de informare

– evenimente de inaugurare, prezentare


– organizarea de mese rotunde

Lobby și organizaţiile non-guvernamentale


ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Organizaţiile non-guvernamentale încearcă să joace un rol activ de monitorizare (watch dog)
a politicilor şi instituţiilor publice româneşti, contribuind astfel la dezvoltarea unor politici
publice, prin activităţi de parteneriat cu administraţia publică centrală şi locală. Aceste
iniţiative au sprijinit în multe cazuri programele de reformă a administraţiei publice: programul
pentru administraţia publică locală al USAID, programul PHARE pentru Reforma
Administraţiei Publice Locale, programele PHARE pentru organizaţii non-guvernamentale.
Parteneriatele între organizaţiile non-guvernamentale şi administraţia publică locală reprezintă
un demers necesar în vederea implicării acestora în elaborarea politicilor publice.
Organizaţiile neguvernamentale, pe de o parte, pot acţiona ca intermediari sau liant între
reprezentanţii autorităţilor publice şi membrii comunităţilor locale. Ele pot oferi un cadru de
consultare sau de discuţii nepartinice, iar pe de altă parte, pot mobiliza şi implica cetăţenii în
diferite proiecte locale.

Avantajele colaborării cu APL pot fi uşor identificate:


- Creşterea credibilităţii, atât a administraţiei, cât şi a organizaţiilor, în faţa comunităţii;
- Multiplicarea resurselor – în unele situaţii, autorităţile pot contribui cu resurse financiare şi
materiale, iar comunitatea cu muncă voluntară;
- Creşterea impactului în comunitate;
- Mai bună identificare a nevoilor comunităţii.

Lobby și consiliul local


Potrivit competenţelor sale, Consiliul local are iniţiativă, hotărăşte şi asigură, în
condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind:
educaţia; serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor
vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; sănătatea; cultura;
ordinea publică; evidenţa persoanelor; locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în
proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa; alte servicii publice
stabilite prin lege;
Şedinţele consiliului local sunt publice şi se desfăşoară în limba română. În consiliile
locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o
cincime din numărul total, la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă.' În
acestecazuri, prin grija primarului, se va asigura, traducerea în limba română. În toate
cazurile, documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română. Pentru asigurarea
acestor prevederi, se pot organiza activităţi de lobby de către organizaţii neguvernamentale
sau persoane fizice şi juridice.
Ordinea de zi a şedinţelor se aprobă de consiliul local. Suplimentarea ordinii de zi se
poate face numai pentru probleme urgente, care nu pot fi amânate până la şedinţa următoare,
şi numai cu votul majorităţii consilierilor locali prezenţi. Şi pentru această activitate se pot
organiza activităţi de lobby de către organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice şi
juridice.
Proiectele de hotărâri înscrise pe ordinea de zi a şedinţei consiliului local nu pot fi
dezbătute dacă nu sunt însoţite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului
de specialitate al primarului, care este elaborat în termen de 30 de zile de la înregistrarea
proiectului, precum şi de raportul comisiei de specialitate a consiliului. Pentru aceste activităţi
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
se pot organiza activităţi de lobby de către organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice
şi juridice.
Locuitorii satelor care nu au consilieri locali aleşi în consiliile locale sunt reprezentaţi la
şedinţele de consiliu de un delegat sătesc. Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului
consiliului local de către o adunare sătească, constituită din câte un reprezentant al fiecărei
familii, convocată şi organizată de primar şi desfăşurată în prezenţa primarului sau
viceprimarului. La discutarea problemelor privind satele respective, delegaţii săteşti vor fi
invitaţi în mod obligatoriu. Votul acestora are caracter consultativ. Pentru această activitate se
pot organiza activităţi de lobby de către organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice şi
juridice.
Cetăţenii pot propune consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a căror rază
domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, proiecte de hotărâri. Promovarea unui proiect de
hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de mai mulţi cetăţeni cu drept de vot, dacă acesta este
susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot a unităţii administrativ-
teritoriale respective. Iniţiatorii depun la secretarul unităţii administrativ-teritoriale forma
propusă pentru proiectul de hotărâre. Proiectul va fi afişat spre informare publică prin grija
secretarului unităţii administrativ-teritoriale. Iniţiatorii asigură întocmirea listelor de susţinători
pe formulare puse la dispoziţie de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Listele de
susţinători vor cuprinde numele, prenumele şi domiciliul, seria şi numărul actului de identitate
şi semnăturile susţinătorilor. Listele de susţinători pot fi semnate numai de cetăţenii cu drept
de vot care au domiciliul pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective, al cărei consiliu
local sau judeţean urmează să dezbată proiectul de hotărâre în cauză.

După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către secretarul unităţii


administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma proceduri regulamentare de lucru ale
consiliului local sau judeţean, după caz. Pentru această activitate se pot organiza activităţi de
lobby de către organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice şi juridice.

COMUNICAREA PRACTICĂ

Activitatea personalului din cadrul centrului comunitar de resurse


Activitatea la domiciliu, în comunitate, a personalului din cadrul centrului comunitar de resurse
implică o deosebită responsabilitate; înainte de planificarea unei vizite la domiciliu este
important ca personalul din cadrul centrului comunitar de resurse să-şi imagineze un plan
pentru câştigarea încrederii clienţilor/ beneficiarilor. Pentru un rezultat eficient în comunicare,
orice plan al unei vizite la domiciliu trebuie să aibă în vedere următoarele:
- Personalul din cadrul centrului comunitar de resurse trebuie să se gândească la beneficiile
pe care vizita în comunitate le va aduce familiei, vizualizându-le în imaginaţie ca şi cum ele ar
exista.
- Să stabilească puncte comune cu membrii familiei sau comunităţii cu care personalul din
cadrul centrului comunitar de resurse vine în contact.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Să evoce rezultate pozitive obţinute într-o altă situaţie fie din experienţă proprie fie din
experienţa altora.
- Să verifice dacă există reţineri sau judecăţi preconcepute în legătură cu familia pe care o
vizitează; se va pune în situaţia acesteia şi astfel sentimentele se vor neutraliza; să caute
elemente, aspecte reale care valorizează familia sau comunitatea respectivă, subliniindu-şi
aspectele pozitive, realizările, acestea devenind exemplu şi pentru alte familii (solidarizarea).
- Să folosească un limbaj potrivit, cuvinte simple, adaptate nivelului de educaţie şi înţelegere,
ascultarea activa este recomandată pentru câştigarea încrederii.
– se va adapta în funcţie de comunitate şi ar fi bine să cuprindă
elemente de vestimentaţie specifice de identificare.

Comunicarea cu beneficiarul
În calitate de profesionist personalul din cadrul centrului comunitar de resurse trebuie să
stabilească o relaţie reciprocă cu beneficiarii. O bună comunicare necesita următoarele:

Activitatea de consiliere a personalului angajat în centrului comunitar de resurse.


La modul general, consilierea este un proces în cadrul căruia o persoană este ajutată să îşi
exprime problemele şi să identifice soluţiile posibile dar şi consecinţele deciziei sale.

comunitar de resurse, ca furnizor de servicii, ajută un client/beneficiar să-şi înţeleagă mai bine
problemele, situaţia, sentimentele, pentru a lua o decizie şi apoi a o pune în practică.

comportament, metodă care îi este potrivită (metoda pe care o doreşte, înţelege cum să o
folosească şi este capabil să o folosească în mod corect pentru asigurarea unei bune stări de
sănătate şi siguranţă).

şi decizia îţi aparţin şi am încredere


că eşti capabil să-ţi rezolvi problemele prin luarea celei mai bune decizii pentru tine.

Alegerea informată
Este o alegere voluntară sau o decizie bazată pe cunoaşterea tuturor informaţiilor relevante
pentru alegere sau decizie. Pentru o alegere informată clientul trebuie:
- Să știe despre toate metodele disponibile ( la serviciul medical sau unde se face
trimiterea).
- Să înţeleagă riscurile legate de neutilizarea unei metode sau neaplicarea unui procedeu şi
efectele secundare ale fiecărei metode sau procedeu.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- Să ştie cum să folosească metoda aleasă în siguranţă şi eficient.

informate este de a ajuta clientul /beneficiarul să ia în consideraţie toate aspectele problemei


sale sau ale nevoilor sale precum şi pentru a alege ceea ce i se potriveşte mai bine.

Practica personalului din cadrul centrului comunitar.


a) Promovarea relatiilor de increderea. Stabileşte o relaţie de încredere cu clientul/beneficiarul
folosind un ton cald al vocii, evită criticile şi judecăţile; ascultă cu atenţie clientul/beneficiarul şi
este atent la sentimentele şi mesajele ascunse în spatele cuvintelor.Recunoaşterea
problemelor exprimate de clientul/beneficiarul consilierii contribuie la întemeierea unei relaţii
de încredere şi permite personalului din cadrul centrului comunitar de resurse să afle
informaţii care pot fi importante în schimbarea sau adoptarea unui anumit comportament.
b) respectă confidenţialitatea si respectă intimitatea clientului/beneficiarului, nu-i judecă
comportamentul.
c) consiliere. Asigură o selectivitate logică în cursul consilierii. Consilierea este o experienţă
nouă pentru client/beneficiar, necesita răbdare şi încurajează raspunsul la întrebările din
partea pacientului. Verifică dacă a răspuns la toate întrebările şi îngrijorările
clientului/beneficiarului si daca acesta verifică daca acesta a înţeles toate informaţiile primite.
d) comunicare. limitează întrebările închise (―da ―/‖ nu‖) care nu uşurează comunicarea.
e) culege informaţii despre nevoile clientului /beneficiarului , aşteptările şi îngrijorările sale.
Evidenţiază informaţiile care îl pot ajuta pe client în luarea şi punerea în practică a deciziilor.
f) atitudine. Trebuie să fie pozitivă în identificarea şi prezentarea problemelor legate de viata
comunitatii sau a unui anumit comportament chiar daca clientului/beneficiarului, nu-l acceptă.
g) identifică eventualele obstacole în calea alegerii unei metode sau adoptarea unui anumit
comportament.
h) foloseşte materiale ajutătoare vizuale şi mostre pentru a ajuta beneficiarii/clienţii să
înţeleagă mai bine informatiile primite.
i) este atent la comunicarea nonverbală a clientului/beneficiarului
j) stabileşte o legătură între ideile noi şi cunoştinţele sau experienţele anterioare ale
clientului/beneficiarului, asociază cunoştinţele noi cu ceva cunoscut.
k) nu încearcă să convingă clientul să adopte punctul său de vedere, nici nu oferă soluţii (cu
excepţia recomandărilor medicale).

Beneficiile consilierii pentru pacient / client:


a) rezolvarea problemelor sale.
b) satisfacţia cu rezultatul / soluţia.
c) încredere în sine crescută şi independență în luarea deciziilor viitoare.
d) aptitudini mai bune în luarea deciziilor.
e) alegeri mai bune.
f) decizia de a practica ( de a adopta) un anumit comportament.
g) folosirea corectă a metodelor alese.
h) probabilitatea mare de a utiliza constant metoda, comportamentul ales.
i) clientul /beneficiarul face faţă mai uşor efectelor secundare.
j) clientul /beneficiarul respectă vizitele de urmărire.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
k) clientul/beneficiarul nu mai este influenţat de poveşti, mituri sau zvonuri.
l) clientul/beneficiarul are o calitate a vieţii mai bună fiind mai sănătos. (clientul îşi
îmbunătăţeşte calitatea vieţii prin ameliorarea stării de sănătate).
m) creşterea reputaţiei personalului din cadrul centrului comunitar de resurse;
n) clienţii/beneficiarii satisfăcuţi recomandă şi altor persoane serviciile respective.
o) continuitate mai mare în folosirea unei metode
p) scăderea numărului de vizite (care consumă timpul furnizorului) neprogramate pentru
plângeri sau acuze minore şi efecte secundare.
q) stabileşte încrederea şi respectul între client şi furnizor.

Consecinţele lipsei consilierii


Pentru client/beneficiar:
a) nerezolvarea problemei.
b) lipsa satisfacţiei la soluţia găsită.
c) creşterea dependenţei de furnizorul de servicii –personalul din cadrul centrului comunitar
de resurse
d) nici o învăţătură (în termenii luării unei decizii).
e) de-motivare.

Pentru personalul din cadrul centrului comunitar de resurse


a) zvonuri şi prejudecăţi.
b) creşterea numărului de clienţi /beneficiari care nu mai revin.
c) reputaţie negativă a serviciului public în care activează personalul din cadrul centrului
comunitar de resurse.
d) vizite inutile: personalul din cadrul centrului comunitar de resurse petrece mult timp pentru
corectarea şi recorectarea problemelor.

Lista de verificare pentru consiliere


În general personalul din cadrul centrului comunitar de resurse / furnizorul de servicii de
mediere sanitară:
1. respectă clientul şi nu îl judecă.
2. cunoaşte metodele şi procedeele de obţinere a drepturilor pacientului.
3. ascultă clientul / beneficiarul şi îi acordă întreaga atenţie.
4. foloseşte limbajul nonverbal pentru a arăta interes şi preocupare faţă de client/ beneficiar
5. pune întrebări deschise atunci când sunt potrivite.
6. încurajează clientul / beneficiarul să pună întrebări.
7. foloseşte un limbaj accesibil clientului/ beneficiarul
8. foloseşte mijloace vizuale potrivite atunci când explică metodele sau procedeele.

Drepturile clientului/beneficiarului în cadrul consilierii

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Fiecare client /beneficiarul indiferent de sex, vârstă, rasă, etnie, religie, statut social, material,
profesional, economic, identitate sau orientare sexuală are dreptul la: informaţie (primeşte
informaţii despre servicii, metode), alegere (să decidă fără constrângeri asupra metodei de
intervenţie socială), intimitate (să i se creeze un climat plăcut, indiferent de serviciile
solicitate), demnitate (să fie tratat cu consideraţie, respect şi interes), continuitate (să
primească metode, proceduri, informaţii, consiliere cât îşi doreşte şi are nevoie), acces (să
obţină servicii de mediere sanitară de calitate), siguranţă (să aibă posibilitatea de a practica o
metodă de intervenţie socială lipsită de riscuri pe termen lung cum ar fi ajutorul umanitar),
confidenţialitate (să aibă certitudinea că informaţiile personale vor rămâne secrete), confort
(să se simtă bine indiferent de serviciile primite), opinie (să i se creeze oportunităţi pentru a-şi
formula opiniile în legătură cu serviciile primite).

Fig..8 drepturile pacientului / clientului

CONFLICTELE ŞI MEDIREA LOR

În orice moment al activităţii personalului din cadrul centrului comunitar de resurse pot apărea
conflicte. Conflictele apar atunci când dezacordurile, nervozitatea, competiţia şi inegalităţile
ameninţă un lucru important. Conflictul face parte din viaţă, important este ca oamenii să
înveţe să îl rezolve.

1. Definirea conflictului
Termenul de conflict are o puternică conotaţie negativă, evocând cuvinte ca opoziţie, mânie,
agresivitate. Dar conflictul nu trebuie să fie neapărat o experienţă negativă. Conflictul
presupune un dezacord sau un comportament incompatibil între părţile implicate, perceput
chiar de acestea. Această definiţie ilustrează o gamă largă de conflicte experimentate de

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


oameni în organizaţii – incompatibilitatea scopurilor, diferenţe în interpretarea faptelor,
dezacorduri privind aşteptările comportamentale ş.a.
Un conflict poate fi competitiv sau de cooperare.
În modelul competitiv părţile urmăresc scopuri total opuse. Fiecare este neîncrezător în
intenţiile celorlalţi şi discreditează spusele acestora. Ambele părţi evită în mod deliberat
dialogul constructiv şi au o atitudine câştig-pierdere. Inevitabil, dezacordul persistă şi fiecare
urmează căi separate. Aceasta este forma disfuncţională sau distructivă a conflictului.
În opoziţie, ciclul reprezentat de conflictul de cooperare este o experienţă ce serveşte cel
mai bine intereselor ambelor părţi care se sprijină una pe cealaltă. Scopul de a coopera,
încrederea între părţi şi abordarea câştig-câştig sunt principalele caracteristici ale conflictului
cooperant.

2. Puncte de vedere asupra conflictului


Existenţa conflictului nu duce neapărat la ineficacitate. De fapt, sunt trei puncte de vedere
asupra conflictului: unul pozitiv, unul negativ şi unul echilibrat.
2.1. Punctul de vedere pozitiv.
Conflictul poate avea efecte pozitive în organizaţie. Iniţierea şi rezolvarea unui conflict duce
adesea la o soluţionare constructivă a problemei. Rezolvarea conflictului reprezintă deseori un
stimulent pentru o schimbare pozitivă în cadrul companiei. De asemenea, un punct de vedere
pozitiv asupra conflictului îi încurajează pe oameni să-şi rezolve diferențele şi să se implice în
dezvoltarea unei organizaţii etice şi echitabile. Introducerea intenţionată a conflictului în
procesul de luare a deciziilor poate fi benefică. De exemplu, se întâmplă ca membrii grupului
să gândească la fel atunci când trebuie să ia decizii în grup. Acest pericol poate fi redus la
introducerea conflictului sub forma uneia sau mai multor opinii divergente.
2.2. Punctul de vedere negativ.
Conflictul poate avea serioase efecte negative şi poate dăuna eforturilor de atingere a
scopurilor. În loc să direcţioneze resursele organizaţionale în primul rând către atingerea
scopurilor dorite, conflictul poate epuiza resursele, în special timpul şi banii. Conflictul poate
de asemenea dăuna confortului psihic al angajaţilor. Ideile, gândurile, părerile conflictuale pot
conduce la resentimente, tensiune, anxietate. Pe de altă parte, conflictele şi competiţia
puternică afectează negativ rezultatele atunci când cooperarea între angajaţi este necesară.

3.Punctul de vedere echilibrat.


Cele mai eficiente persoane au un mod echilibrat de a privi conflictul. Ei recunosc că un
conflict poate fi în unele cazuri extrem de necesar, în altele distructiv. Oamenii şi firmele pot
suferi de pe urma unui grad prea scăzut sau prea ridicat de conflict. Punctul de vedere
echilibrat promovează ideea că un conflict, într-un anume fel, nu numai că este o forţă pozitivă
într-un grup, dar este absolut necesar pentru ca un grup să fie eficient. Această abordare
încurajează şeful de grup să menţină un nivel moderat de conflict – îndeajuns pentru a
menţine grupul viabil, critic cu sine însuşi şi creativ.
Generatori de conflict
Un generator de conflict reprezintă o circumstanţă care măreşte şansele unui conflict
interpersonal sau în grup. Atâta vreme cât generatorul de conflict stimulează aparent conflictul
constructiv, îi poate fi permis să continue. Însă atunci când simptomul conflictului distructiv

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


devine vizibil, trebuie luate măsuri pentru mutarea sau corectarea acestui generator. Printre
generatorii de conflict reţinem:
Legislaţia ambiguă sau suprapusă. De multe ori, aria neclară a postului creează competiţie
pentru resurse şi control. Reorganizarea poate clarifica aria postului dacă un conflict distructiv
devine o problemă.
Competiţia pentru resursele limitate. Aşa cum este folosit în cazul de faţă, resursele includ
fonduri, personal, autoritate formală, informaţii valoroase. Cu alte cuvinte, orice este valoros
într-o organizaţie poate deveni o resursă limitată. Uneori, aşa cum este cazul banilor sau al
oamenilor, competiţia distructivă pentru resursele limitate poate fi evitată prin lărgirea bazei de
resurse ca urmare a creşterii bugetului sau a angajării de personal adiţional.
Întreruperea comunicării. Deoarece comunicarea este un proces complex cu multe bariere,
aceste bariere provoacă în multe cazuri conflicte. Lupta pentru comunicarea liberă nu se va
termina niciodată.
Presiunea timpului. Termenele sau alte forme de presiune pot genera reacţii emoţionale
distructive. O dată cu impunerea unor termene, managerii trebuie să ia în considerare şi
capacitatea individului de a se adapta.
Standarde nerezonabile, reguli, situaţii politice sau proceduri. În general, aceste generatoare
duc la un conflict disfuncţional între manager şi subordonaţii săi.
Crize de personalitate. Este foarte dificil să adaptezi personalitatea individului în funcţie de
slujbă. De aceea, remediul utilizat împotriva unor serioase crize de personalitate este
separarea părţilor aflate în conflict prin repartizarea uneia sau alteia la o nouă ocupaţie.
Diferenţieri de statut. Atâta timp cât organizaţiile continuă să fie ierarhizate, acest generator
este inevitabil. Totuşi, managerii pot micşora conflictul disfuncţional prin demonstrarea unei
sincere preocupări în legătură cu ideile, sentimentele sau valorile subordonaţilor.

4. Cauzele conflictelor
r sunt diverse. Enumearam cateva : diferenţe între
obiectivele pe care oamenii şi le propun, ideologii diferite, definiţii divergente sau neclarităţi în
asumarea rolurilor in comunitate/societate, simţul proprietăţii, lipsa de informaţii, negarea,
nevoia de control, lipsa abilităţilor de comunicare, resurse limitate, constrângeri de timp,
interese personale, rea intenţie, principii etice diferite, percepţii greşite etc.

5. Managementul conflictelor
Literatura de specialitate descrie două dimensiuni ale managementului conflictelor:
- asertivitatea (persoana încearcă să-şi satisfacă propriile interese) şi
- cooperarea (măsura în care individul încearcă să satisfacă interesele celuilalt).
În managementul conflictului pot fi utilizate 5 strategii: evitarea, forţarea,acomodarea,
colaborarea, compromisul
- Evitarea. Presupune comportament neasertiv şi necooperant. Oamenii folosesc acest stil
pentru a se menţine departe de conflicte, a ignora neînţelegerile sau a rămâne natural. Atunci
când conflicte nerezolvate afectează realizarea scopurilor, stilul de evitare va duce la rezultate
negative pentru firmă. În anumite circumstanţe însă, acest stil poate fi dezirabil, atunci când:
(a) problema este minoră şi numai de o importanţă trecătoare şi ca atare nu se justifică timpul
şi energia cheltuită pentru apariţia unui conflict;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


(b) informaţia pusă la dispoziţie individului este insuficientă pentru a te preocupa de conflict în
perioada respectivă;
(c) puterea individului este prea mică în comparaţie cu a celuilalt, aşa încât există şanse mici
de a realiza o schimbare;
(d) alţi indivizi pot mai degrabă să rezolve conflictul.
- Forţarea. Presupune comportament asertiv şi necooperant şi reflectă o abordare câştig-
pierdere a conflictului interpersonal. Aceia care folosesc acest stil încearcă să-şi atingă
propriile scopuri fără să se gândească la alţii. Deseori, forţarea presupune putere coercitivă.
Putem nota că atitudinea „eu împotriva ta‖ nu te duce prea departe în afaceri, în special când
părţile au nevoie de o relaţie pe termen lung. Cu toate acestea, există situaţii în care forţarea
poate fi necesară, atunci când:
(a) cazurile de urgenţă cer o acţiune rapidă;
(b) trebuie acceptate mai multe acţiuni nepopulare pentru a asigura eficacitatea
organizaţională şi supravieţuirea;
(c) persoana trebuie să acţioneze pentru a se proteja pe sine însăşi şi pentru a-i opri pe
ceilalţi să profite de pe urma sa.
- Acomodarea. Stilul reprezintă un comportament de cooperare, dar neasertiv. Acomodarea
poate reprezenta un act de altruism, o strategie pe termen lung în direcţia încurajării
cooperării cu ceilalţi, a acceptării dorinţelor celorlalţi. În general, acomodarea este privită bine
de ceilalţi, dar poate fi uneori considerată ca o slăbiciune sau ca un act de supunere.
Acomodarea poate fi eficientă pe termen scurt, atunci când:
(a) indivizii sunt într-o potenţială situaţie explozivă de conflict emoţional care trebuie evitată cu
calm;
(b) păstrarea armoniei şi evitarea rupturilor sunt importante, mai ales pe temen scurt;
(c) conflictele sunt cauzate de personalitatea indiviziilor şi nu pot fi rezolvate aşa de uşor.
- Colaborarea. Colaborarea reprezintă un comportament asertiv şi puternic de cooperare. Ea
reflectă o abordare câştig-câştig a conflictelor interpersonale. Apare atunci când părţile
implicate în conflict urmăresc fiecare să satisfacă deplin nevoile tuturor părţilor şi caută un
rezultat benefic pentru toţi. Oamenii apropiaţi acestui stil tind să aibă următoarele
caracteristici:

(a) consideră conflictul normal, folositor şi chiar ducând la o soluţie mult mai creativă dacă
este gestionat corespunzător;
(b) au încredere în ceilalţi;
(c) consideră că un conflict rezolvat în favoarea tuturor duce la acceptarea unanimă a soluţiei.
Colaborarea este utilă, în special în situaţiile când:
(a) se impune un grad mare de interdependenţă, de aceea se justifică cheltuirea de timp şi
energie pentru rezolvarea diferendelor dintre indivizi;
(b) indivizii au puteri egale, astfel încât se simt liberi să interacţioneze între ei;
(c) şansele de succese sunt reciproce, în special pe termen lung, pentru rezolvarea disputei
printr-un proces câştig-câştig;
(d) există suficient suport organizaţional pentru acceptarea timpului şi a energiei necesare în
rezolvarea disputei prin colaborare.
- Compromisul. Compromisul este comportamentul aflat la un nivel intermediar între
cooperare şi asertivitate. Se bazează pe „a oferi şi a primi‖ şi presupune o serie de concesii.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Aici nu există un învingător sau un perdant clar. Mai degrabă se demonstrează o dorinţă de a
raţionaliza obiectul conflictului şi a accepta soluţia care oferă o satisfacere incompletă a
nevoilor părţilor. Caracteristica distinctivă a compromisului este aceea că fiecare parte
intenţionează să renunţe la ceva. Comparat cu colaborarea, compromisul tinde să nu
maximizeze satisfacţia agregată, ci mai degrabă atinge o satisfacere moderată, parţială
pentru fiecare în parte. Stilul este utilizat atunci când:
(a) înţelegerea duce la îmbunătăţirea situaţiei dintre părţi sau măcar împiedică înrăutăţirea
care ar putea apărea din cauza neînţelegerilor;
(b) nu este posibil să se ajungă la un acord de tipul câştig-câştig;
(c) scopurile conflictuale sau interesele opuse blochează acordul cu propunerile uneia dintre
părţi.
Cele cinci stiluri de rezolvare a conflictului reprezintă de fapt o intenţie de a rezolva un conflict
între părţi. Însă comportamentul părţilor aflate în conflict poate fi diferit de intenţiile lor din
cauza unor greşeli şi cuprinde declaraţiile, acţiunile şi reacţiile lor. Comportamentul conflictual
este un proces dinamic de interacţiune. De exemplu, îmi faci o cerere; eu îţi răspund negativ;
tu mă ameninţi; te ameninţ şi eu; ş.a.m.d.
În acest interval există toate tipurile de conflicte. În partea de jos a intervalului, avem parte de
conflicte caracterizate prin forme de tensiune subtile, indirecte şi foarte bine controlate. De
exemplu, un subordonat care pune sub semnul întrebării decizia managerului.
Intensitatea conflictului se măreşte o dată cu urcarea de-a lungul intervalului până ce devine
total distructiv. Grevele, revoltele sau războaiele fac parte din această categorie. Trebuie să
ne dăm seama că aceste conflicte, din ultima categorie, sunt aproape întotdeauna distructive.
Conflictele constructive se află în partea de jos a intervalului.
Dacă un conflict este distructiv, părţile şi managerii trebuie să-l reducă şi invers, dacă nivelul e
prea scăzut, este necesară intensificarea situaţiei conflictuale. Aceasta se generează prin
tehnicile de management al conflictului; tehnici de rezolvare şi stimulare, care îi permit
managerului să controleze nivelul de conflict.
Aşadar, putem concluziona că managementul conflictului este un proces de recunoaştere a
rolului exact al unui conflict între indivizii şi grupurile unei organizaţii şi defolosire a tehnicilor
de decizie şi stimulare, astfel încât să crească eficienţa organizaţiei.

6. Conflictul organizational
6.1.Cauzele conflictului organizaţional
Se pot izola ca atare câţiva factori care contribuie la conflictul organizaţional.
a) Identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri
În organizaţii există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi
bazate pe caracteristici personale (de exemplu, rasă sau sex), tipul de funcţie (de exemplu,
producţie sau vânzări) sau nivelul funcţiei (de exemplu, manager sau non-manager). În plus,
departe de a fi întâmplătoare sau nesemnificative, diferenţele dintre grupuri se pot accentua
prin reale diferenţe de putere, şanse, clienţi serviţi etc. Cel mai probabil, oamenii care se
consideră ca aparţinând unui grup tind să fie suspicioşi cu cei din afara lui. Probabilitatea
conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund în relaţiile dintre
grupuri. Accentul pe care îl pun organizaţiile pe munca în echipă consideră drept un mare
succes aducerea angajatului pe punctul de a se identifica puternic cu echipa lui.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
b) Interdependenţa
Când indivizii sau departamentele sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor
obiective, există risc de conflicte. De exemplu, personalul de la vânzări este dependent de cel
de la producţie pentru livrarea la termen a unor produse de calitate. Doar astfel se poate
păstra bunăvoinţa clienţilor. Pe de altă parte, producţia depinde de personalul de la vânzări
pentru a primi comenzi în timp util. Comenzile urgente şi personalizate încurcă planificarea
producţiei şi fac ca departementul să fie rău văzut. În contrast, cei de la vânzări şi cei de la
administrativ nu sunt prea interdependenţi. Agenţii comerciali sunt tot timpul pe drumuri şi n-
au pretenţii mari de la femeile de serviciu. Invers, un birou murdar probabil că nu va face să
se piardă un contract. Interdependenţa pregăteşte terenul pentru conflicte din două motive.
Mai întâi, ea necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona
interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare „se descurcă singur‖. Apoi, interdependenţa
înseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentru
una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism. Interdependenţa nu duce
întotdeauna la conflict. De fapt, adesea, ea oferă o bună bază de colaborare prin sprijin
reciproc.
c) Ambiguitatea
Scopurile şi criteriile de performanţă ambigue sunt surse de conflict. În ambiguitate se distrug
regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. În plus, este greu să împarţi laude
şi critici în conformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde. Dacă vânzările
scad după introducerea unui produs „mai bun şi mai ieftin‖, departamentul de design poate
blama pe cel de marketing pentru o slabă campanie publicitară. Ca răspuns, cei de la
marketing vor spune că de fapt produsul „îmbunătăţit‖ este mai prost decât cel vechi.
Criteriile de performanţă ambigue sunt o cauză frecventă a conflictelor dintre şefi şi
subordonaţi. Chimistul de laborator căruia o companie de produse chimice îi cere să
„descopere noi informaţii‖ va reacţiona negativ când şeful îi va spune că munca sa este
necorespunzătoare. Acest gen de însărcinări „cu final deschis‖ este susceptibil de interpretări
foarte diverse.
d) Resurse insuficiente
Diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă
însă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Pot contribui la starea de
conflict bugetul limitat, sprijinul secretarial redus sau accesul cu programare lacalculator. Să
ne gândim la compania care-şi instalează un computer pentru scopuri administrative şi de
cercetare. La început este timp destul pentru tot. Însă cum ambele funcţiuni vor folosi din ce în
ce mai mult computerul, accesul devine o problemă. Aici poate erupe conflictul.
e) Diferenţe de putere, statut şi cultură
Conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură.
Puterea. Dacă dependenţa nu este reciprocă, ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict.
Dacă partenerul A are nevoie de colaborarea partenerului B în atingerea obiectivelor sale, dar
partenerul B nu are nevoie de sprijinul lui A, poate apărea antagonismul. B are putere asupra
lui A, iar A nu are nimic de oferit în negociere. Un bun exemplu este sistemul de control al
calităţii din multe fabrici. Muncitorii din producţie sunt foarte dependenţi de aprobările
inspectorilor de calitate, dar reciproca nu este adevărată. Inspectorii pot avea propriul lor şef,
birouri separate şi propriul lor cerc de prieteni (alţi inspectori). În astfel de cazuri se poate ca
muncitorii să-i trateze cu ostilitate, unul dintre simptomele conflictului.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Statutul. Diferenţele de statut nu prea impulsionează conflictul când cei cu un statut inferior
depind de cei cu un statut superior. Acesta este modul de funcţionare a celor mai multe
organizaţii şi oamenii sunt educaţi social pentru a nu fi surprinşi. Sunt situaţii în care, oameni
care, tehnic vorbind, au un statut inferior, ajung în poziţia de a da ordine sau de a controla pe
cei cu un statut superior. Restaurantele oferă un bun exemplu. În multe restaurante, chelnerii
dau ordine şi lansează solicitări bucătarilor cu un statut mai înalt. Aceştia ajung să se simtă
jigniţi de inversarea direcţiei clasice de transmitere a influenţei. Apariţia „corespondenţei
electronice‖ a dus la conflicte similare. Cum secretarele stăpâneau subtilităţile poştei
electronice, ele s-au aflat în poziţia de a instrui directorii în privinţa posibilităţilor şi limitărilor
unui asemenea sistem, iar unii dintre ei au avut o atitudine defensivă în faţa acestei inversări
de roluri.
Cultura. Când două sau mai multe culturi diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea
dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis. Administratorii spitalelor care dezvoltă
o cultură puternic centrată pe eficientizarea costurilor ajung uneori în conflict cu medicii care
sunt foarte devotaţi asigurării unei mai bune îngrijiri a pacienţilor, indiferent de costuri.

7. Procesul conflictual
Din cele discutate mai sus, ca efect al uneia sau mai multor cauze de conflict, se produc mai
multe evenimente. Vom presupune aici că disputa în chestiune are loc între grupuri, cum ar fi
departamentele organizaţiei. Dar, în mare parte, are relevanţă şi pentru conflictul între indivizi.
Mai precis, când începe conflictul, vedem că se derulează următoarele evenimente:
-„Victoria‖ în dispută devine mai importantă decât buna rezolvare a problemei existente.
Părţile încep să dorească informaţii sau să pună în circulaţie informaţii distorsionate.
- Fiecare grup devine mai unit. Devianţii care vorbesc despre reconciliere sunt pedepsiţi şi se
cere strictă conformare. Este descurajat contactul cu cealaltă parte, cu excepţia situaţiilor
formalizate şi condiţiilor restrictive. În timp ce opozanţii sunt reduşi la stereotipuri negative,
este promovată propria imagine. De fiecare parte, cei mai agresivi, care sunt mai pricepuţi în
a intra în conflict, se impun în mod natural ca lideri.
- Fără îndoială,vă daţi seama care este problema. Ceea ce începe ca o problemă de
interdependenţă, ambiguitate sau insuficienţă, escaladează până la punctul în care procesul
conflictual în sine devine o problemă în plus. Elementele procesului funcţionează apoi
împotriva ajungerii la o soluţie paşnică. Ciclul conflictului se autoîntreţine.

NEGOCIEREA CONFLICTELOR
1. Tipuri de nogociere
În sens larg, negocierea apare ca formă concentrată şi interactivă de comunicare interumană
în care două sau mai multe părţi aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înţelegere care
rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun. Părțile la o negociere pot fi
negociatori individuali sau echipe de negociere.
1.1.În funcție de numărul părților, negocierea poate fi:
- bilaterală, când se desfasoară între două părți, fie negociatori individuali, fie echipe de
negociere.
- multilaterală - sau de grup - când sunt mai mult de două părți distincte care participă la
negociere.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


2 Negocierea de grup
O negociere de grup este următoarea: șefii mai multor departamente din cadrul organizației
stabilesc cum să-și repartizeze spațiul într-un nou sediu astfel ca soluția găsită să corespundă
exigențelor fiecăruia. Negocierea implică tratative între mai multe părti cu interese divergente.
După cum sunt tratate în literatura de specialitate, se poate face distincţie între trei tipuri
fundamentale de negociere:
a) negociere distributivă (câştigător/perdant sau victorie/înfrângere),
b) negociere integrativă (câştigător/câştigător sau victorie/victorie),
c) negociere raţională (un tip de negociere care nu pune în cauză opoziţia părţilor sau
intereselor subiective ale acestora).

2.1. Negocierea distributivă


Este cea de tip ori/ori, care optează între victorie/înfrângere. Este cea care corespunde unui
joc cu sumă nulă şi ia forma unei tranzacţii în care nu este posibil ca o parte să câştige fără ca
cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută partenerului vine în dauna concedentului şi
reciproc.
În această optică, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse şi devine o
confruntare de forţe, în care una din părţi trebuie să câştige. Orice concesie apare ca un semn
de slăbiciune. Orice atac reuşit apare ca un semn de putere.
Obiectul negocierii va fi un acord care nu va ţine seama de interesele partenerului şi care va fi
cu atât mai bun cu cât va lovi mai dur partea adversă. Tacticile şi tehnicile de negociere
folosite în negocierea distributivă sunt tipice pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Sunt dure
şi tensionate.

2.2. Negocirea integrativă (victorie/victorie)


Este aceea în care sunt respectate aspiraţiile şi interesele partenerului, chiar dacă vin
împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de
aspiraţii şi de opinii.
Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea că ajunge la soluţii mai bune, mai durabile,
părţile se simt mai bine, iar relaţiile dintre părţi se consolidează. Ambele câştigă şiambele
susţin soluţia şi acordul încheiat.
Negocierea interactivă creează, salvează şi consolidează relaţiile interumane şi de afaceri pe
termen lung. Ea determină pe fiecare dintre părţile negociatoare să-şi modifice obiectivele şi
să-şi ajusteze pretenţiile în sensul rezolvării intereselor comune. Această optică de negociere
ocoleşte şi evită stările conflictuale. Climatul negocierilor este caracterizat de încredere şi
optimism, iar acordul, o dată obţinut, are toate şansele să fie respectat.
Tacticile specifice se bazează pe reciprocitatea concesiilor (termene de livrare mai scurte
contra unor părţi imediate, spre exemplu).

2.3 Negocierea raţională


Este aceea în care părţile nu-şi propun doar să facă sau să obţină concesii, consimţăminte de
pe poziţii de negociere subiective, ci încearcă să rezolve litigii de fond de pe o poziţie
obiectivă, alta decât poziţia uneia sau alteia dintre ele. Pentru aceasta, trebuie definite clar
interesele mutuale în cadrul unei transparenţe şi sincerităţi totale, fără apelul la cea mai mică
disimulare sau suspiciune.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Se începe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, cu răspunsuri la întrebări de
genul:

situaţiei dorite?

Se continuă cu un diagnostic al situaţiei existente insistându-se asupra cauzelor care


împiedică rezolvarea problemelor. Apoi, se caută soluţiile teoretice şi se stabilesc de comun
acord măsurile prin care, cel puţin unele din acestea, pot fi puse în practică.

3. Tactici şi tehnicile de negociere


3.1. Între tacticile uzuale, pot fi amintite:

pe mascarea intenţiilor, ascunderea intenţiilor,


ascunderea adevărului şi pe culpabilizarea adversarului;
-credinţă, prin atac la persoană şi prin căderea în derizoriu.

Tehnicile de nogociere sunt posibile atunci când opoziţia de interese este puternică, iar
dezechilibrul de forţe este semnificativ.
Algoritmul raţionalităţii înseamnă:
- definirea problemelor;
- diagnosticarea cauzelor;
- căutarea soluţiilor.

Negociatorul caută să înţeleagă miza pusă în joc de partener, să cunoască sentimentele


acestuia, motivaţiile şi preocupările sale. Divergenţele care rămân nerezolvate sunt reglate
prin recursul la criterii obiective, precum şi referinţele ştiinţifice, normele legale, normele
morale sau prin recursul la oficiile unui arbitru neutru.

3.2. Factorii fundamentali ai negocierii


Factorii fundamentali ai negocierii determină modul în care se desfășoară procesele ulterioare
și rezultatele obținute. Acestea fie conferă o anumită structură situației de negociere (obiectul
și contextul), fie configurează raportul dintre părți (interesele și puterea de negociere).
Obiectul negocierii. Reprezintă problema sau proiectul supus dezbaterii, față de care părțile
manifestă interese divergente, și care urmează să fie soluționată printr-un acord. Cu alte
cuvinte este ceea ce se negociază, rațiunea pentru care negociatorii se întâlnesc și discută.
Așa cum este definit de părți, obiectul negocierii, reprezintă un decupaj dintr- o realitate, care
își păstrează însă toate conexiunile naturale cu aceasta din urma. Din acest motiv, pentru a- i
înțelege mai bine natura, obiectul trebuie privit în contextul său relevant.
Contextul negocierii reprezintă ansamblul factorilor - evenimente, procese, circumstanțe,
persoane, entități - care pot influența desfășurarea negocierii.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Interesele negociatorilor reprezintă o manifestare a preocupărilor, nevoilor, dorințelor
acestora, care îi determină să se comporte într-un anumit mod și să se situeze pe anumite
poziții în cursul negocierii
Miza reprezintă importanța pe care negociatorul o acordă obiectului negocierii și depinde de
raportul dintre câștigurile și pierderile asociate încheierii acordului. Ea reprezintă valoarea netă
a atingerii unui obiectiv.
Puterea de negociere reprezintă capacitatea pe care o are negociatorul de a exercita
influența asupra partenerului său. Aceasta rezultă din resursele sau atu-urile (puncte tari)
deținute și mobilizate de negociator dar și din vulnerabilitățile (puncte slabe) sale.Negociatorul
face apel la puterea de care dispune cu scopul de a-și promova interesele, fie sub formă de
putere activă (de a promova o pretenție), fie sub cea de putere pasivă (de a respinge o
pretenție).

4.3 Stilul de negociere


Trebuie interpretat ca reprezentând doar ceva potențial, o inclinație a individului negociator de
a adopta anumite comportamente, determinat de personalitatea și aria sa de competență.
Aceasta nu înseamnă că negociatorul care are o preferință pentru un anumit stil îl va
transpune în practică întotdeauna, în orice situație. Negociatorul nu este o mașinărie al cărui
comportament este predeterminat. Inclinația naturală este adesea estompată de calculul pe
care îl face, din care rezultă o strategie pe care o aplică în cursul tratativelor. Astfel un
negociator care prin înclinația sa naturală este cooperant poate să se comporte în registrul
conflictual în negocierea efectivă, pentru că așa consideră că este mai productiv. Cu această
precizare - care pune în lumină diferența dintre stil, ca înclinație naturală și strategie, ca
decizie - este totuși util să cunoaștem câteva stiluri de negociere.
Stoian et al. (1992) şi H. Souni (1998) enumeră unele dintre atitudinile frecvente ale
negociatorilor, care descriu în esență diferite stiluri de negociere. Acestea sunt stilul:
- cooperant - cu accent pe apropierea dintre parteneri și pe conlucrare sinceră pentru
construcția acordului reciproc avantajos;
- creativ - Se adaugă la cooperare și abilitatea de a scoate negocierile din impas prin
propuneri noi, atractive pentru ambele părți;
- rațional - Partenerii mizează pe maniera logică de abordare, pe politețe și obiectivitate, chiar
în condițiile unei încrederi reciproce limitate;
- pasiv - Atitudine de indiferență a negociatorului față de propunerile și argumentele
partenerului. Această abordare reprezintă însă mai degrabă o stratagemă pentru
deconcertarea acestuia, decât un stil de negociere.
- Ostil/Conflictual - Negociatorul se manifestă prin tendința de a-și impune punctul de vedere
propriu, în ciuda inconsistenței argumentelor, posibil și datorită supraevaluării capacității
profesionale și intelectuale; Apropiat de stilul ostil, în stilul conflictual, (H. Souni (1998)
negociatorul preferă abordarea însoțită de un comportament abuziv, inflexibil, recurgând la
amenințări, strigând mai tare pentru a dovedi că are dreptate sau pentru a-l destabiliza pe
partener.
- agresiv - Atitudine de forță, datorată abordarii cu rea-credință a negocierii (sau ca o
manifestare de moment);
- dependent - Atitudinea negociatorului de a conlucra cu un partener mult mai puternic.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- afectiv - Negociatorul este dominat de sensibilitate și adesea influențat de sentimentele și
emoțiile de moment, care este gata să încheie o afacere dacă îi place partenerul sau să
renunțe la negociere pentru că celalalt îi displace.
- demagogic - Negociatorul recurge la instrumente din zona înșelăciunii (minciună,
disimulare, manipulare, duplicitate), de regulă, în lipsa unor resurse sau a unor mijloace
intelectuale adecvate.
G. Thomas (2004) a identificat situaţiile particulare în care fiecare stil se potriveşte cel mai
bine. El a sugerat că:
Stilul autoritar este cel mai bun când:
- se impune o acţiune rapidă şi decisivă (urgenţe);
- un subiect important solicită acţiuni nepopulare;
- cealaltă parte va profita de comportamentul înclinat spre colaborare;
- ştiţi că aveţi dreptate.
Stilul de colaborare este cel mai bun când:
- subiectele sunt prea importante pentru a se ajunge la compromisuri;
- obiectivul se referă la integrarea diferitelor puncte de vedere;
- aveţi nevoie de dăruire pentru a face soluţia viabilă;
- doriţi să clădiţi sau să menţineţi o relaţie importantă.
Stilul de evitare este cel mai bun când:
- subiectele în discuţie nu sunt importante;
- există subiecte mult mai presante de abordat;
- nu există şanse să vă realizaţi obiectivele;
- potenţiala agravare a negocierii depăşeşte avantajele potenţiale;
- persoanele implicate trebuie să se calmeze şi să-şi recâştige perspectiva;
- alţii pot rezolva conflictul mult mai eficient;
- aveţi nevoie de timp pentru a culege mai multe informaţii.
Stilul conciliant este cel mai bun când:
- aflaţi că greşiţi;
- doriţi să fiţi privit ca o persoană rezonabilă;
- subiectele aflate în discuţie sunt mult mai importante pentru cealaltă parte;
- doriţi să inspiraţi încredere pentru abordarea subiectelor următoare;
- doriţi să minimizaţi pierderile atunci când poziţia vă este ameninţată;
- armonia şi stabilitatea sunt mult mai importante.
Stilul de compromis este cel mai bun când:
- subiectele sunt importante dar nu vă puteţi permite să fiţi prea autoritar;
- relaţia dintre parteneri este importantă, dar nu vă puteţi permite să ajutaţi prea mult;
- trebuie să realizaţi încheierea temporară a unor subiecte complexe;
- trebuie să găsiţi o soluţie avantajoasă deoarece acţionaţi sub presiunea timpului;
- este singura alternativă la a nu obţine o soluţie.
În zilele noastre, negocierea pare să devină mult mai prezentă şi mai importantă în vieţile
noastre şi asta se întâmplă deoarece trăim într-o societate democratică, suntem liberi să ne
exprimăm ideile şi punctele de vedere diferite, iar creativitatea şi competiţia sunt încurajate.
Şi, de fapt, societatea de azi are multe situaţii conflictuale:
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- avem conflicte moştenite de la regimul trecut,
- avem conflicte create de procesul de tranziţie şi de rezistenţa la schimbare şi
- conflicte care, în mod normal, apar în toate societăţile democratice.

4.4. Ce este important să ştim despre negociere?


Pentru a deveni buni negociatori, trebuie mai întâi să înţelegem elementele cheie ale acestui
proces. Să privim negocierea ca pe o piesă de teatru şi să studiem:
- Actorii negocierii şi posibilele roluri jucate de aceştia: (cel puţin) două părţi care doresc să
rezolve diferenţele şi conflictele dintre ei.
- Variante de epilog sau rezultatul negocierii: o soluţie identificată de către părţile implicate
ca fiind acceptabilă.
- Scenariu, care este în permanenţă scris şi rescris chiar de către actori: un proces de
comunicare structurat, în care părţile discută în mod voluntar despre opţiunile lor, în
încercarea de a clarifica diferenţele care există între ei.
a) Actorii negocierii. În primul rând, cum am putea numi persoana cu care negociaţi?
-"Duşman" este cu siguranţă un cuvânt nepotrivit. Partener a fost un cuvânt la modă câţiva
ani, dar ar putea fi perceput acum ca fiind prea idealistic. Daca aveţi o abordare de tip câştig-
câştig, subliniind nevoia de a dezvolta o anumită empatie cu persoana care este la masa
negocierii, acceptăm că acea persoană ar putea dori să joace dur sau chiar incorect. Aşa că
vom folosi cuvântul de “oponent”. Oponentul dumneavoastră este aşezat de cealaltă parte a
mesei atunci când începeţi negocierea. Este sarcina dumneavoastră, ca negociator plin de
creativitate, să vă deplasati şi să ajungeti de aceeaşi parte a mesei cu oponentul
dumneavoastră. Astfel, poate că cealaltă parte va deveni partenerul dumneavoastră.
Rezultatul negocierii. Actorii implicaţi în piesa noastră pot avea în vedere 3 variante de
epilog, deoarece sunt trei tipuri de rezultate în procesul negocierii: câştig-pierdere, pierdere-
pierdere şi câştig-câştig. Rezultatul care ne dă cea mai mare satisfacţie este, fără îndoială,
câştig-câştig. Pentru a înţelege de ce, vă propunem să analizăm toate rezultatele, în baza
unui exemplu foarte simplu de negociere: avem două persoane şi doar un singur măr,
amândouă persoanele dorind să aibă mărul. Care ar putea să fie posibilele rezultate?
Câştig-Pierdere

Aşa cum reiese şi din titlu, în acest scenariu o parte pierde şi cealaltă câştigă.
Posibilele situaţii ar putea să fie:
a) O parte, care este cea puternică, ia mărul impunându-şi decizia în faţa celeilalte părţi!
b) O parte decide în mod voluntar să renunţe la măr!
c) O parte externă decide
(în baza legii sau a altui criteriu) cine ar trebui să câştige şi cine ar trebui să piardă mărul!
Cei care demarează negocierea de pe pozitii inflexibile, limitează variantele de rezultat şi se
îndreaptă spre un rezultat de câştig-pierdere.
Cei care nu ştiu ceea ce vor, nu au încredere în forţele proprii sau le pasă mai mult de nevoile
celeilalte persoane se îndreaptă, de asemenea, spre un rezultat de câştig-pierdere. Poveste:
Dacă un grup, care negociază un acord, alege votul ca procedură finală pentru a ajunge la un
acord, suntem de fapt în situaţia de câştig-pierdere. Conceptul democratic al majorităţii care
decide se bazează pe jocul câştig-pierdere. Dacă 100 de oficiali ar participa la o întrunire a
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
consiliului şi 51 votează DA pentru un amendament, cei 49 care au votat NU pierd. Pare greu
de crezut că este calea cea mai bună pentru a construi relaţii armonioase de durată.
Pierdere-Pierdere

În această situaţie, ambele părţi pierd câte ceva în negociere.


Posibilele situaţii ar putea fi:
a. Ambele părţi evită conflictul: lasă sau chiar dau mărul altcuiva şi decid să caute altceva de
mâncare!
b. Părţile decid să ajungă la un compromis şi hotărăsc să împartă mărul.
c. Părţile distrug mărul ca acesta să nu poată fi mâncat de nici una din părţi.

Compromisurile ar putea fi considerate ca soluţii provizorii către un viitor rezultat de câştig-


câştig. De multe ori, o serie de compromisuri lasă ambele părţi cu mult mai puţin decât ceea
ce şi-au dorit iniţial şi, în timp, frustrările se pot acumula.
Un exemplu de situaţie de pierdere-pierdere este sindicatul care face cereri nefondate şi
determină compania la care lucrează să se închidă.
Doi colegi care se ceartă mereu la locul de muncă, termină prin a pierde pe termen lung, fiind
etichetaţi drept scandalagii sau persoane dificile pentru echipă, chiar dacă uneori au reuşit să
ajungă la un compromis.

Câştig-Câştig

Ambele părţi câştigă mai mult decât pierd, pentru că aceştia caută noi soluţii, îşi redefinesc
scopurile prin negociere şi dialog.
Rezultate posibile ar putea fi:
a. Părţile decid să mai cumpere împreună încă un măr.
b. Părtile decid să stoarcă mărul; şi asta pentru că părţile au descoperit, prin negociere, că
unuia dintre ei îi este sete (şi vroia doar sucul de măr), iar celeilalte părţi îi era foame (şi dorea
să mănânce pulpa).
c. Părţile pregătesc o plăcintă cu mere pe care o mănâncă împreună.
d. Pentru că sunt interesate de o soluţie de durată, părţile plantează seminţele şi aşteaptă să
mănânce împreună mere din viitoarea livadă.

Rezultatul câştig-câştic este cel mai bun, deoarece se termină cu o soluţie care satisface
ambele părţi, oferind fiecarei părţi şansa de a-şi realiza interesul real, fără a avea senzaţia că
acesta a fost ştirbit!

Câştig-Câştig, rezultatul pe care îl doriţi


Câştig-Câştig devine posibil atunci când înţelegeţi diferenţele dintre dumneavoastră şi
oponentul dumneavoastră: nevoi diferite, percepţii diferite, resurse diferite şi presiuni diferite.
Din cauza acestor diferenţe, dumneavoastră şi oponentul dumneavoastră aveţi tendinţa de a
atribui, în mod diferit, valoare fiecăruia din aceste interese: în procesul de negociere, cedaţi
asupra problemelor care sunt mai puţin importante pentru dumneavoastră, dar care sunt
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
foarte importante pentru oponentul dumneavoastră, în timp ce celălalt cedează la aspectele
care sunt de mare importanţă pentru dumneavoastră, dar care nu sunt importante pentru el
sau îl costă foarte puţin.
A obţine un rezultat de câştig-câştig necesită o atitudine deschisă şi pozitivă din partea
ambelor părţi:
a. Felul în care vă raportaţi la problemă: ―duşmanul‖ nu este cealaltă parte – adică
oponentul dumneavoastră, „duşmanul‖ este problema pe care trebuie şi doriţi să o rezolvaţi
împreună.
b. Felul în care vă relaţionaţi cu oponentul dumneavoastră: fiţi interesat să aflaţi de nevoile
acestuia şi să descoperiţi interesele reale ale celeilalte părţi.
c. Felul în care vă imaginaţi posibilele rezultate: fiţi creativ şi flexibil pentru a descoperi că sunt
mai multe soluţii pentru fiecare problemă.

Cum să ne comportăm: să fim cooperanţi sau competitivi?


Aşa cum am spus şi anterior, felul în care părţile abordează procesul negocierii influenţează
rezultatele negocierii. Felul în care noi ne imaginăm/ne dorim rezultatele negocierii, înainte de
negociere, ca şi felul în care ne comportăm în timpul procesului de negociere, contribuie la
rezultatele negocierii.
Este adevărat că planul pe care îl faci de acasă nu se potriveşte cu ceea ce se va întâmpla la
masa negocierii, dar puteţi obţine un rezultat mai bun al negocierii prin felul în care
comunicaţi, ca şi prin atitudinea pe care o manifestaţi în timpul procesului.
Intenţia sinceră de a afla interesele reale ale celuilalt şi încercarea de a satisface acele nevoi,
vor pregăti scena pentru continuarea cu bunăvoinţă a negocierii şi în viitor. Dacă suntem
capabili să contribuim la creşterea factorilor care sporesc şansele unei bune colaborări, cum
ar fi o comunicare bună, dorinţa de a învăţa despre cealaltă parte şi a descoperi similarităţi în
valori şi credinţe, atunci vom fi mai pregătiţi să avem încredere unul în celălalt. Dacă creştem
oricare factor care favorizează competiţia, cum ar fi o slabă comunicare, tactici coercitive,
suspiciune, sublinierea diferenţelor de valori, accentuarea diferenţelor, a dezechilibrului de
putere, diminuăm de fapt şansa unui acord sau, dacă acesta se va realiza, va avea puţine
şanse să fie durabil!
Un exemplu real cu luare de ostateci, cu deznodământ fericit, ilustrează avantajele
comportamentului cooperant, importanţa comunicării, a descoperii valorilor comune şi a
construirii încrederii. Un expert în negociere a avut ghinionul să fie luat ostatec într-o ţară în
care războiul civil era în plină desfăşurare. Intenţia iniţială a grupului de gherilă era să forţeze
eliberarea camarazilor lor din închisoare, promiţând în schimb eliberarea ostaticilor.
Expertul în negociere, printr-un proces eficient de comunicare, a reuşit să schimbe atitudinea
rebelilor, să le câştige încrederea şi să-i convingă că îşi pot atinge mult mai eficient obiectivele
(informarea opiniei publice din ţară şi străinătate despre abuzurile celor de la putere,
răsturnarea dictaturii şi eliberarea camarazilor), colaborând cu cei pe care îi luaseră ostateci şi
utilizându-i ca parteneri -mesageri către mass media internaţională şi nu ca inamici.
b) Scenariu sau jocul negocierii
De ce este atât de important ca jucătorii să comunice între ei?
Negocierea este un joc de comunicare, o comunicare structurată şi felul în care jucăm acest
joc are un efect determinant asupra rezultatelor negocierii. Multe persoane tind să se
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
concentreze asupra substanţei conflictului lor – asupra a CE este în joc. Acordăm foarte puţin
timp şi importanţă ideii de CUM vorbim sau CUM rezolvăm substanţa problemei, luând în
considerare interesele şi punctele de vedere divergente sau conflictuale.
Un proces de comunicare eficient şi sincer este cheia unei negocieri de succes şi cea mai
bună strategie pentru a preveni escaladarea conflictului.
Persoanele acţionează de cele mai multe ori în contradicţie cu ceea ce vor cu adevărat să
facă, subminându-şi singure şansele de a-şi atinge scopul dorit. Cauza este teama faţă de un
dezacord şi faţă de riscul de escaladare a unui conflict.
Cum să ai o comunicare deschisă şi sinceră, clară şi confortabilă, cu oponentul tău?
Este crucial să poţi construi o atmosferă de respect reciproc, bazat pe o comunicare clară.
Asta nu înseamnă că eşti de acord cu tot ceea oponentul tău va cere, va dori sau va pretinde.
Uitaţi-vă un moment la lista celor 9 lucruri pe care oponentul le doreşte în general:
- Să se simtă bine şi respectat
- Să nu se simtă intimidat
- Să fie tratat politicos şi mai ales, să fie ascultat
- Să se facă plăcut
- Să-i fie recunoscute abilităţile şi eforturile sale
- Să ştie şi să înţeleagă mai mult printr-o comunicare clară
- Să parcurgă procesul de negociere fără un efort prea mare
- Să obţină o alianţă de durată
- Bani, bunuri şi servicii.
Pentru o comunicare bună de ambele părţi, ar trebui să:
- Încercaţi să fiţi deschis.
- Parafrazaţi ceea ce credeţi că aţi auzit şi ceea ce credeţi că ei au auzit de la dumneavoastră.
- Încercaţi să vorbiţi în aşa fel încât să vă faceţi ascultaţi şi ascultaţi astfel încât să arătaţi
celorlaţi că sunt ascultaţi.

4.5. Dileme ale negociatorilor


Marea dilema a celor mai mulţi dintre negociatori este fie să negocieze dur, pentru a obţine
ceea ce doresc (riscând să compromită însă relaţia cu celălalt negociator) sau să negocieze
blând, pentru a rămâne prieteni (dar riscând să piardă controlul asupra substanţei problemei).
Negociatorii blânzi simt nevoia să vorbească, insistă în a fi prieteni, sunt rezonabili, fac multe
concesii, vorbesc despre ceea ce vor face şi pun pe masă o gamă bogată de oferte.
Negociatorii duri spun că nu simt nevoia să vorbească şi insistă asupra poziţiei lor. În situaţii
extreme, sunt încăpăţânaţi, se cantonează pe poziţii, ameninţă şi vorbesc despre ceea ce ei
nu vor face.

Dilema
Negociatori Blânzi Negociatori Duri
Vorbesc întotdeauna Nu vorbesc decât dacă. . .
Relaţia mai presus de substanţa Substanţa mai presus de relaţie
negocierii
Deschid cu o poziţie rezonabilă Deschid cu o poziţie extremă
Fac concesii cu generozitate, de dragul Fac cu greu concesii, doar în situaţii
relaţiei extreme
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Sunt gata să renunţe de dragul unui Insistă să câştige
acord
Tipul de ofertă ―Vom face‖ Tipul de ameninţare „Nu vom face‖

Ce se întâmplă când doi negociatori bânzi se întâlnesc? Doi negociatori blânzi pot ajunge la
un acord destul de repede. Sunt atât de dornici să spună DA unul altuia, încât nu mai
analizează problema în întregime.
Ce se întâmplă când un negociator blând întâlneşte un negociator dur? Negociatorul dur
câştigă cu destulă uşurinţă. Dar nu pentru mult timp. Negociatorii blînzi nu păstrează acceaşi
atitudine în situaţia în care un negociator dur profită de situaţie.
Ce se întâmplă când se întâlnesc doi negociatori duri? Se declanşează un război! Şi amândoi
pierd.
Iată şi câteva aspecte importante ale acestei dileme:
Dacă eşti blând, s-ar putea să pierzi. Dacă eşti dur, s-ar putea să câştigi o dată sau de două
ori dar, pe termen lung, este foarte probabil să pierzi! Aceste două moduri de abordare a
negocierii nu sunt complet greşite. Se practică de ceva vreme, pentru că ambele includ idei şi
concepte valabile.
Abordarea blândă este corectă în anumite privinţe:
- Este bine sa fi comunicativ– trebuie să vorbim, pentru a creşte posibilităţile unui acord.
- Relaţia este importantă – dacă nu eşti capabil să dezvolţi o relaţie bună, nu mai poţi negocia
cu acea persoană niciodată.
- Este important să fii rezonabil, oamenii apreciază raţiunea şi logica.
- Flexibilitatea este importantă în orice negociere şi cineva trebuie să ofere ceva la masa
negocierii.
Abordarea dură are şi ea părţile sale bune:
- Este bine să pleci uneori de la masa negocierii – întotdeauna ar trebui să poţi pleca de la
acele acorduri care nu sunt bune pentru tine.
- Substanţa negocierii este importantă - trebuie să îţi pese de ceea ce negociezi, altfel nu îţi
vei atinge scopurile
- Este important să îţi aperi poziţia în cadrul unei negocieri, câteodată este bine să fii ferm şi
este înţelept să nu laşi să-ţi fie descoperite limitele.
Dar, aşa cum ambele abordări sunt corecte într-un anumit fel, descoperim şi greşeli, în acelaşi
timp. Asemenea abordări nu sunt eficiente şi tind să nu producă acorduri bune, deoarece:
- Neglijează interesul părţilor
- Încurajează menţinerea poziţiei
- Tind să dăuneze relaţiei
Ce înseamnă un acord bun?
S-au scris multe cărţi despre acest subiect, cea mai cunoscută fiind ―Getting to Yes:
Negotiation Agreement Without Giving In‖ de Roger Fisher şi William Ury, în 198 În această
carte, Fisher şi Ury descriu caracteristicile unui acord bun:
- Înţelept: satisface interesele părţilor, pe termen lung
- Eficient: ca proces ia mai puţin timp, înseamnând şi un efort mai mic pentru a-l atinge
- Îmbunătăţeşte sau cel puţin nu dăunează relaţiei
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
4.6. Cum să abordăm jocul negocierii?
Clarificaţi interese şi nu poziţii

Aşa cum Fisher şi Ury explicau ―Poziţia dumneavoastră este bazată pe o decizie pe care
deja aţi luat-o. Interesele dumneavoastră sunt însă cele care v-au determinat să luaţi acea
decizie.‖
Dacă vă veţi petrece tot timpul certându-vă asupra poziţiilor şi nu a intereselor, veţi ajunge cu
siguranţi într-o bătălie a dorintelor, fără să aveţi şansa să întrevedeţi o rezolvare constructivă.
Pierdeţi posibilitatea unui câştig comun, ceea ce nu face bine nici relaţiei şi nici substanţei
negocierii.
Trebuie să depuneţi efort pentru a înţelege interesele, temerile, preocupările şi obiectivele
celeilalte părţi. Şi ar trebui să daţi posibilitatea ca şi cealaltă parte să le înţeleagă pe ale
dumneavoastră (cu siguranţă nu vor fi deschişi faţă de dumneavoastră, dacă la rândul
dumneavoastră, nu sunteţi deschis).
Fiecare parte are mai multe interese care stau la baza poziţiei pe care o adoptă în timpul
negocierii. Interesele s-ar putea să fie diferite, chiar şi la cei care stau de aceeaşi parte a
mesei. Dar, oamenii au în comun anumite interese sau nevoi fundamendale, legitime, cum ar
fi nevoia de siguranţă sau de bunăstare economică.
Este util să valorificaţi interesul comun şi să reconciliaţi interesele diferite. Cercetaţi interesul
celeilalte părţi, punând întrebări de felul:
- Ce doriţi să realizaţi?
- Care vă sunt preocupările şi temerile?
- Cui îi mai pasă de rezultatul acestui acord şi de ce?
Discuţiile ar trebui să se concentreze către soluţia dorită, mai degrabă decât să se blocheze în
analiza evenimentelor din trecut. Părţile ar trebui să se axeze pe satisfacerea propriilor lor
interese, să rămână deschise faţă de diferite soluţii.

Inventaţi opţiuni pentru un câştig în beneficiul ambelor părţi

Fisher şi Ury identifică patru obstacole în procesul generării de soluţii creative pentru a
rezolva diferenţele şi conflictele.
- Părţile s-ar putea să decidă prematur să adopte o opţiune, ignorând alternativele.
- Părţile s-ar putea să încerce să îşi limiteze opţiunile, pentru a găsi un singur răspuns.
- Părţile s-ar putea să definească problema în termeni de câştig-pierdere, presupunând că
singura opţiune este ca o parte să câştige, iar cealaltă parte să piardă.
O parte poate decide că doar cealaltă parte este responsabilă să propună/ identifice o soluţie
la problemă. Pentru a pune în valoare oportunităţile în vederea obţinerii unui câştig reciproc
este nevoie de inventivitate şi de discutarea cât mai multor opţiuni, înainte de a lua o decizie
finală. Asiguraţi-vă că identificaţi cât mai multe opţiuni şi apoi treceţi la luarea unei decizii.
Fiţi creativi! Inventaţi cele mai fanteziste opţiuni, pentru a crea cât mai multe variante. De cele
mai multe ori, ideile care par puţin plauzibile, sunt cele care stimulează opţiuni atractive şi
realiste.
Treceţi împreună la evaluarea ideilor doar după ce au fost făcute mai multe propuneri. Vă
recomandăm să începeţi evaluarea cu propunerile care par fezabile.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Puteţi evita să cădeţi în capcana mentalităţii de câştig-pierdere, dacă vă concentraţi pe
interesele comune.
Atunci când interesele dumneavoastră sunt diferite de cele ale celeilalte părţi, ar trebui să
căutaţi acele opţiuni în care diferenţele pot deveni compatibile sau chiar complementare.
Cheia pentru a reconcilia interese diferite este de a căuta acele puncte care înseamnă costuri
mici pentru dumneavoastră şi care reprezintă un beneficiu major pentru cealaltă parte şi vice
versa.
Fiecare parte ar trebui să încerce să facă propuneri care sunt atrăgătoare pentru cealaltă
parte şi asupra cărora cealaltă parte cade de acord uşor. Ameninţările sunt de obicei puţin
atractive şi motivante, în comparaţie cu ofertele care sunt în beneficiul celeilalte părţi.
Folosiţi criterii pentru a evalua opţiuni

Când interesele sunt diferite, părţile ar trebui să folosească criterii obiective pentru a rezolva
diferenţele dintre ele. Nu permiteţi ca aceste diferenţe să degenereze şi să conducă la
contradicţii neconstructive, pentru că riscaţi să distrugeţi relaţia cu cealaltă parte şi să
compromiteţi calitatea acordului. Deciziile luate în baza unor standarde obiective duc mai uşor
la acorduri şi menţin o relaţie în termeni buni.
Când vorbim de folosirea unor criterii, avem în vedere câteva lucruri:
- În primul rând, folosiţi standarde externe, pe cât de mult posibil. Prin standarde externe
avem în vedere criterii care sunt independente de opinia subiectivă a uneia dintre părţi.
Discuţia asupra standardelor este o cale eficientă pentru ambele părţi de a lua o decizie (în
comparaţie cu situaţia în care fiecare parte încearcă să impună celeilalte un punct de vedere,
prin folosirea forţei).
- Criteriile ar trebui să fie legitime şi practice. Posibile surse de criterii ar putea fi datele
ştiinţifice, standardele profesionale, preţul pieţii, legile şi regulamente, precedentele, opinia
unor experţi neutri. Discutaţi aceste standarde în cadrul procesului de negociere. Părţile
trebuie să cadă de acord asupra criteriilor care se potrivesc situaţiei lor. Daca nu reuşiţi să
cădeţi de acord asupra unor criterii acceptate de ambele părţi, puteţi încerca să cădeţi de
acord asupra unei proceduri echitabile de rezolvare a disputei şi încheierii unui acord. Sunt
trei puncte pe care ar trebui să le avem în vedere atunci când folosim criterii obiective:
1. Fiecare problemă ar trebui abordată ca o căutare comună de criterii obiective. Ar trebui să
aflaţi motivaţia din spatele propunerii celeilalte părţi şi ar trebui să folosiţi această motivaţie în
sprijinul propriei poziţii.
2. Fiţi deschis să ascultaţi şi să înţelegeţi argumentele celuilalt. Ar trebui să fiţi rezonabil şi
dornic să vă reconsideraţi poziţia atunci când este un motiv să o faceţi. Şi, de obicei, ceilalţi
vor răspunde la comportamentul dumneavoastră: dacă sunteţi deschis la argumente, vor fi şi
ei la fel. Sigur, nu există garanţii, dar e mult mai probabil să se întâmple aşa.
Evitaţi să cedaţi presiunilor, ameninţărilor sau manipulărilor. Când cealaltă parte refuză cu
încăpăţânare să fie rezonabilă, aţi putea redirecţiona cursul discuţiei de la o căutare de criterii,
către căutarea unui criteriu procedural.
Separaţi problema de oameni
De obicei, oamenii tind să se implice personal în problemă şi în poziţia părţii pe care o
reprezintă. Este frecventă tendinţa de a primi în nume personal răspunsurile la probleme.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Doar separând oamenii de problema în dezbatere veţi avea posibilitatea de a rezolva
împreună problema, fără a afecta relaţia care există între dumneavoastră şi oponentul
dumneavoastră. Această separare ajută la construirea un punct de vedere mai clar asupra
naturii problemei, înlăturând subiectivismul.
Cei mai mulţi oameni presupun că trebuie să alegi între relaţie şi substanţa negocierii. Dacă
nu faceţi acest lucru - aşa cum sperăm că v-am convins până acum - aţi putea avea o
abordare diferită: pe de o parte, vă puteţi întreba ce puteţi face pentru a ajuta la construirea
relaţiei şi să fiţi amabil si prietenos cu oamenii (înţelegere reciprocă, o comunicare bună,
respect, să accepţi că celălalt poate fi diferit), iar pe de altă parte, ce puteţi face pentru a vă
atinge scopurile în ce priveşte substanţa negocierii (să fiţi ferm în ce priveşte condiţiile şi
termenii referitori la substanţa negocierii).

Iată şi câteva sugestii despre cum aţi putea fi amabil şi plăcut:


- Vorbiţi despre dumneavoastră şi despre ceea ce simţiţi şi faceţi dumneavoastră, în loc să
vorbiţi despre ce presupuneţi că simte şi face oponentul dumneavoastră. Spre exemplu,
spunând: Cred că nu m-ai auzit, în loc de Nu mă asculţi sau Mă simt ameninţat, în loc de Eşti
nepoliticos. În felul acesta, reuşiţi să transmiteţi mesajul, dar efectul asupra relaţiei este
complet diferit.
- Consultaţi-vă oponentul înainte de a decide. Oamenilor nu le place să fie împinşi spre a lua
o decizie, chiar dacă acestea sunt bune. Oamenilor le place să fie consultaţi asupra deciziilor
care îi efectează. Nu veţi renunţa la autoritatea dumneavoastră dacă veţi spune ―Vreau să
mă aigur că am luat în considerare punctul tău de vedere şi interesul tău, înainte de a lua
această decizie‖. Efectul asupra relaţiei este cât se poate de bun şi nu afectează substanţa
problemei.
Să vă cunoaşteţi alternativa la procesul de negociere

E important să vă definiţi alternativa optimă la acordul obţinut prin negociere.


Vă puteţi gândi la aceasta alternativă ca la trecerea unui prag: dacă de cealaltă parte a uşii
este rece şi plouă, puţin probabil că veţi trece dincolo de ea. Dar, dacă de cealaltă parte a uşii
este vreme frumoasă şi soare, probabil că veţi dori sa treceţi pragul. Dacă alternativa la
procesul de negociere nu este bună, veţi fi, din punct de vedere psihologic, mai slab şi mai
puţin rezistent la orice tip de presiune. Şi asta face ca cealaltă parte să fie cu mult mai
puternică. Dacă aveţi o alternativă bună, atunci veţi putea rezista la orice presiune.
Aşa că, dezvoltaţi-vă alternativa optimă la acordul obţinut prin negociere, înainte de a demara
un proces de negociere: vă va face să fiţi mult mai încrezător şi mai puternic la masa
negocierii. Vă sugerăm să evaluaţi şi alternativa oponentului dumneavoastră. Unor persoane
le este uşor să vă ameninţe cu alternativele lor: dacă nu renunţaţi, voi părăsi negocierea. De
fapt, ei vor acţiona în funcţie de cât de bine aceste alternative le satisfac propriile interese.
Nu permiteţi ca oponentul dumneavoastră să vă ameninţe cu alternativele lor. E important să
testaţi dacă chiar vor să părăsească procesul de negociere sau este doar o păcăleală. Îi puteţi
întreba de ce li se pare mai atractivă sau mai bună optiunea de a părăsi procesul, decât ceea
ce oferiţi dumneavoastră.
Asumarea de responsabilităţi la sfârşitul procesului

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Decizia dumneavoastră de a vă lua un angajament trebuie să se bazeze pe modul de
realizare a intereselor dumneavoastră în toate variantele de acorduri şi în comparaţie cu
alternativa la acordul obţinut prin negociere. Este important să evitaţi să vă luaţi angajamente
prea devreme, înainte de a şti ce înseamnă acordul obţinut prin negociere.

5.2. Gestionarea conflictelor in domeniul medierii sanitare


Acest capitol stabilește cunoştinţele şi deprinderile necesare unui mediator sanitar pentru
buna gestionare a factorilor de risc de la nivelul comunităţii, care pot duce la apariţia unor
conflicte între grupul ţintă şi comunitate/ autorităţi de la nivelul comunităţii.

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI

(Poziţii, interese şi nevoi umane de bază)


Un conflict începe în mod normal cu o cerere, o pretenţie sau o acuzaţie. În terminologia
rezolvării conflictelor acestea se cheamă poziţii şi la o primă vedere pot fi numite cauze ale
conflictului. Dar poziţiile sunt doar soluţii incompatibile prin care părţile aflate în conflict cred
că își pot rezolva interesele şi nevoile de bază.
Două surori se ceartă pentru o portocală. Ele sunt în conflict deoarece poziţiile lor sunt
incompatibile: amândouă doresc aceeaşi portocală. Dacă conflictul rămâne la nivel de poziţii,
există trei soluţii:
(a) O fată ia portocala, având 100% din ceea ce își doreşte, iar cealaltă obţine 0%
(b) O fată împarte portocala, fiecare fată având 50% din ceea ce îşi dorea
(c) Fetele sunt într-un impas şi nu sunt capabile să ajungă la un acord; fiecare dintre ele
obţine 0% din ceea ce îşi dorea.

Puteţi recunoaşte tipul de rezultate: câştig-pierdere, compromis şi pierdere-pierdere.


Dar ele se pot întreba una pe cealaltă “De ce îţi doreşti această portocală?” pentru a afla
interesele care stau in spatele poziţiilor lor. Răspunzând la întrebare, s-ar putea să afle că au
interese diferite: o fată ar putea dori portocala deoarece vrea să o mănânce; cealaltă fată ar
putea dori doar coaja de portocală pentru a face un chec. Interesele sunt diferite, dar
compatibile. Acum, conflictul are o soluţie care ar satisface 100% interesul fiecărei părţi: o fată
ia conţinutul portocalei, iar cealaltă fată ia coaja portocalei. Acesta este un rezultat de tipul
câştig-câştig.
Două state care doresc acelaşi pământ sau două naţiuni care doresc acelaşi stat, vă sună
cunoscută situaţia? Conflictul este atât de vechi precum rasa umană. Competiţia şi lupta
pentru resurse limitate sau pentru ceea ce este perceput ca fiind resurse limitate, sunt cel mai
adesea poziţiile de pe care încep conflictele dintre grupuri etnice diferite.
Abordarea competitiva de tipul ―Câştigătorul ia tot‖ transformă aceste conflicte în lupte pe
termen lung, deseori violente, care se termină din când în când, fie cu scurte perioade de
dominare (care lasă o parte cu dorinţa de răzbunare), fie cu perioade de compromis (care nu
satisfac în mod real nici una dintre părţi şi care sunt folosite de către ambele părţi pentru a se
pregăti pentru următoarea bătălie).

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Ca şi în povestea celor două fete care se bat pentru aceeaşi portocală, dacă părţile ar aborda
conflictul într-o manieră cooperantă, căutând, exprimând şi recunoscând interesele care stau
la baza poziţiilor lor, ar putea afla că doresc aceeaşi resursă pentru motive diferite.
Pentru aceasta însă trebuie să fim capabili să schimbăm informaţii. Trebuie să punem
întrebări şi să ascultăm cu grijă răspunsurile. Trebuie să vedem şi să înţelegem dincolo de
cuvinte. Trebuie să comunicăm.
Din păcate, ne luptăm cu un sistem imperfect de comunicare, conținând nenumărate
oportunităţi care pot duce la întreruperea sau îngreunarea comunicării şi care sunt adeseori
cauzele conflictului sau cauzele pentru care conflictul este dificil de rezolvat.

1. Mecanismul percepţiilor
Oamenii percep realitatea în mod diferit. Prin mecanismul percepţiilor, creierul nostru îşi
formează propria realitate prin următorii pași:

Colectăm informaţii – dar le colectăm doar într-o cantitate limitată, într-un mod selectiv şi într-
o anumită ordine; putem să colectăm şi informaţii diferite
Aranjăm informaţiile în categorii – dar o dată cu categoriile, asociem şi anumite presupuneri
sau previziuni care ar putea să fie de asemenea diferite.
Tragem concluziile şi ne formăm propria realitate – şi nu e de mirare că ajungem să avem
diferite realităţi, cu diferenţe care contează şi care sunt adeseori cauza neînţelegerilor şi
conflictelor.
Experienţele noastre de viaţă, de educaţie, principiile şi valorile, ―lentilele‖ noastre etnice şi
culturale influenţează fiecare pas al formării percepţiilor.

2. Lentile culturale
Oamenii sunt diferiţi în ce priveşte valorile şi atitudinile pe care le au şi dacă acestea nu sunt
pe deplin înţelese şi respectate, diferenţele pot deveni sursa unei comunicări dificile şi a unor
conflicte rezistente la soluţionare.Următoarele aspecte ale comunicării dintre diferitele grupuri
etnice au fost studiate pentru a identifica punctele comune şi a explica diferenţele:
- Gradul de exprimare al emoţiilor
- Întrebări şi răspunsuri directe/indirecte
- Contactul vizual
- Gesturi
- A aştepta rândul să vorbeşti, precum şi pauzele din timpul vorbirii
- Percepția spaţiului
- Percepţia asupra timpului
- Atingerea fizica in timpul vorbirii
- Tonul vocii
Există şi alte dimensiuni culturale care ne pot influenţa lentilele prin care vedem lumea şi care
sunt definite prin două atitudini extreme.
Cum valorificăm timpul:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Atitudini monocromice: apreciem relaţiile care sunt orientate spre rezolvarea sarcinii precum
şi punctualitatea; ne imaginăm că timpul se măsoară în unităţi care zboară secvenţial, într-o
ordine logică.
- Atitudini policromice: apreciem relaţiile care sunt orientate către nevoile oamenilor şi
considerăm timpul ca un instrument util, care însă nu trebuie să ne guverneze vieţile. Ne
imaginăm timpul ca pe o resursă nelimitată, desfășurată sub forma unei spirale conectate la
eternitate.

3.Cum evaluăm relaţiile dintre individ şi societate


- Individualismul: apreciem independenţa şi unicitatea. Copiii crescuţi în astfel de valori sunt
răsplătiţi pentru iniţiativă, realizări personale şi leadership individual.
- Colectivismul: apreciem apartenenţa la un grup mai mult decât independenţa individuală,
presupunem că o familie extinsă ar trebui să aibă grijă de noi în schimbul loialităţii noastre.
Copii sunt răsplătiţi pentru ascultare, cooperare, luarea unor acţiuni în concordanţă cu
valorilefamiliale.

4.Cum apreciem diferenţele de autoritate şi putere


- Acceptăm o distanţă mare faţă de putere: percepem ca fiind normal faptul ca superiorii sunt
inaccesibili, valorăm stabilitatea socială şi ideea ca fiecare are un loc rezervat în sistem şi că
cei care deţin puterea au dreptul la privilegii
- Acceptăm o distanţă mică faţă de putere: percepem ca fiind normal faptul ca superiorii sunt
accesibili, valorăm egalitatea socială şi ideea că toţi ar trebui să avem drepturi si șanse egale

5.Cum abordăm riscurile inerente în viitor


- Evităm incertitudinea: suntem activi şi ne vedem capabili să controlăm cursul vieţii noastre şi
a relaţiilor pe care le avem.
- Nu evităm incertitudinea: avem o atitudine contemplativă și fatalistă faţă de evenimente,
considerând viaţa ca un fapt predestinat.

6. Cum abordăm diviziunea rolurilor pe sexe


- Orientat spre masculin: credem că diferenţele biologice prescriu diferite roluri sociale pentru
sexe.
- Orientat spre feminin: credem că sexele ar trebui să aibă roluri care se întrepătrund.
În general, valorile şi credinţele noastre nu pot fi negociate şi nici nu pot fi schimbate cu
argumente raţionale sau prin persuasiune. Acestea sunt adeseori exprimate prin poziţiile luate
faţă de simboluri, cum ar fi statutul limbii, nume de oraşe şi state, identitatea persoanelor
aflate în poziţii onorifice, steaguri naţionale şi imnuri. Aceste poziţii pot deveni cauze de
conflict semnificative în societăţile divizate.
Cunoştinţele privind dimensiunile culturale ne pot ajuta să înţelegem valorile şi nevoile care
stau în spatele poziţiilor, să fim mai toleranţi cu oamenii care sunt diferiţi de noi, să învăţăm sa
vedem lumea prin noi perspective, să găsim căi de a controla şi de a ne modifica
comportamentul prin dezvoltare personală.
7. Comportamente
Comportamentul nostru, determinat de stereotipuri şi prejudecăţi, este adeseori cauza unei
comunicări dificile şi a conflictelor, în special a celor etnice.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
A construi stereotipuri este o funcţie naturală a minţii umane care, dorind să atenueze
anxietatea faţă de necunoscut, simplifică realitatea complexă şi ajuta corpul şi mintea noastră
să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari.
Dar a construi stereotipuri şi a le utiliza este periculos, deoarece simplifică realitatea umană
complexă negând unicitatea fiecăruia dintre noi. Atunci când construim stereotipuri, adeseori
completăm datele care ne lipsesc cu ajutorul cunoştinţelor şi informaţiilor luate din baza
noastră de date. Dar cu cât cei pe care îi observăm sunt cultural diferiţi de noi, cu atât mai
mare este posibilitatea de a greși atunci când ne construim şi ne folosim de stereotipuri.
Stereotipurile etnice adeseori conduc la prejudecăţi, comportamente care se manifestă prin
acţiuni şi emoţii încărcate negativ. Prejudecăţile bazate pe simplificarea oricărui grup de
oameni într-un stereotip îngust şi negativ poate avea consecinţe tragice cum ar fi
discriminarea, violenţa şi în cazuri extreme genocidul.

7.1. Stereotipurile au patru caracteristici principale:


- Sunt simple. Stereotipurile sunt mult mai simple decât realitatea, adeseori suntem capabili
de a le rezuma în două sau trei propoziţii.
- Sunt dobândite. Oamenii dobândesc şi absorb stereotipuri de la ―mediatorii culturali‖ mai
degrabă decât din propria experienţă cu grupurile care sunt supuse stereotipurilor. Lentilele
culturale, credinţele şi valorile moștenite ne influențează modul în care vedem lumea şi o face
inteligibilă prin imagini simplificate.
- Sunt false. Toate stereotipurile sunt false prin natura lor.
- Sunt rezistente la schimbare. Stereotipurile, în special cele care au fost asimilate în copilărie,
ne colorează cu obstinenţă lentilele, percepţiile şi comportamentul.
Stereotipurile sunt folosite pentru a face comparaţii între grupuri, dar este în natura umană ca
grupurile să se privească cu suspiciune şi să se vadă ca rivale. Ceea ce face ca grupurile
etnice să fie speciale în această competiţie asupra imaginii de sine este faptul că: (a)
diferenţele percepute sunt datorate naşterii şi afilierii culturale, dificil sau imposibil de schimbat
şi (b) competiţia este pe viaţă şi grupurile nu-şi permit să piardă pentru că se tem să nu
dispară.
Deci, ce putem face? Ce trebuie să prevenim sau cel puţin să reducem este violenţa şi nu
conflictul. Trebuie să învăţăm cum să nu fim de acord asupra unor lucruri, acţionând ca
persoane civilizate, nu ca ignoranţi în ale conflictului. Dacă fiinţele umane ar fi pregătite pentru
a face faţă conflictelor în mod constructiv, am putea probabil reduce violenţa şi am putea oferi
noi mijloace non-violente pentru atingerea scopurilor.
Ce putem face pentru a reduce sau a elimina stereotipurile din viaţa noastră?
- Să ne concentrăm pe fiecare persoană în parte ca individ. Fiecare dintre noi merită să fie
considerat ca o fiinţă umană unică.
- Să fim mai atenţi la stereotipuri şi la cum acestea ne influentează atunci când interacţionăm
cu alţi oameni.
- Să ne amintim că ar putea exista mai multe diferenţe în cadrul unui grup, decât între grupuri.
- Să recunoaştem că facem cu toţii parte simultan din mai multe grupuri şi că nici unul dintre
aceste grupuri nu poate explica în totalitate ceea ce suntem
- Să învăţăm să privim lucrurile şi din perspectiva celuilalt.
- Să adoptăm o atitudine mai umilă când e vorba de obiectivitatea judecăţii noastre

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Să fim dispuşi să învăţam mai multe despre cultura şi profilul persoanelor care sunt diferite
de noi
- Să neutralizăm stereotipurile atunci când le întâlnim.

Cum putem reacţiona la stereotipuri şi prejudecăţi într-un mod mai eficient? Răspunsul
la o prejudecată este mai eficient atunci când nu este dat de către persoana ţintită, ci de o
persoană care este membră a grupului din care face parte şi persoana care a iniţiat
prejudecata.
Martin Nimoeller ne povesteşte despre tragica sa experienţă din cel de al doilea razboi
mondial: ―În Germania, au venit mai întâi să îi ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine
pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine pentru că nu
eram evreu. Apoi au venit după membrii de sindicat şi nu am luat atitudine pentru că nu eram
membru în nici un sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine pentru că eram
protestant. Apoi au venit după mine, dar în acel moment nu mai ramasese nimeni care să ia
atitudine pentru mine.

LEGISLAŢIE IN DOMENIUL MEDIERII SANITARE

1. Cadrul legal de funcţionare a sistemului de sănătate in Romania


Sănătatea reprezintă o valoare fundamentală atât pentru individ cât şi pentru societate, fi ind
premisa principală a îndeplinirii rolurilor sociale de către fi ecare dintre noi.
Sistemul sanitar din România se afl ă în prezent într-un proces amplu şi complex de
transformări având ca obiectiv fi nal îmbunătăţirea calităţii actului medical şi creşterea
accesibilităţii cetăţenilor la serviciilemedicale.
Reforma în sistemul sanitar a debutat prin trecerea de la un sistem în principal concentrat pe
fi nanţarea de la bugetul de stat, prin coordonarea sa de către Ministerul Sănătăţii prin
Direcţiile Judeţene de Sănătate Publică şi a Municipiului Bucureşti, către sistemul actual în
care majoritatea unităţilor sanitare sunt unităţi autonome, în administrarea autorităţilor locale
sau judeţene.

Principalele aspecte vizate, în vederea demarării reformei în sistemul de sănătate au fost:


trecerea de la un sistem fi nanţat prin impozitare generală spre unul fi nanţat prin sistemul
asigurărilor sociale de sănătate şi apariţia Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS);
trecerea de la un sistem integrat la unul bazat pe contractare (cu separarea fi nanţatorului de
furnizorul de servicii de sănătate); apariţia unor modalităţi noi de plată a furnizorilor şi
introducerea competiţiei; schimbarea modalităţii de furnizare a serviciilor prin apariţia
cabinetelor medicale individuale, înfi inţate în baza OUG. 124/1998.
Cel mai important pas care a fost realizat în reforma sistemului sanitar a fost reprezentat de
către apariţia în anul 2006 a unei legi speciale de reformare a întregului sistem sanitar. Deşi
primită iniţial cu reticenţe de o parte a societăţii civile şi de o parte a personalului din sistem,
actul normativ a adus o serie de reglementări noi pentru sistemul sanitar cum ar fi : redefi
nirea statutului spitalelor, stabilirea confl ictului de interese pentru personalul cu funcţii de
conducere în administrarea unităţilor sanitare, înfi inţarea cardului naţional şi european de
asigurat, introducerea sistemului asigurărilor voluntare de sănătate.
Un întreg capitol în cadrul reglementării este dedicat răspunderii civile a personalului medical
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
în ceea ce priveşte cazurile de culpă medicală, astfel încât pacientul să cunoască faptul că
personalul medical poate răspunde în cazul în care i se aduc prejudicii cauzate de
neefectuarea corespunzătoare a actului medical.
În cadrul reformei sistemului de sănătate din România, prin Legea nr. 95/1996 au fost redefi
nite atribuţiile principalelor instituţii responsabile cu promovarea unui sistem sanitar la
parametrii occidentali.

2. Principalele instituţii şi atribuţiile lor in sistemul sanitar


Vorbind de sistemul sanitar românesc este imposibil să nu ne gândim imediat la Ministerul
Sănătăţii Publice, la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, la autorităţile de sănătate
publică sau la medicul de familie. Sunt o mulţime de actori implicaţi care fi ecare au la randul
lor o serie de responsabilităţi în buna funcţionare a sistemului.
Pentru a putea accesa aceste instituţii trebuie să ştim foarte bine care sunt atribuţiile pe care
acestea le au şi, în funcţie de problema cu care ne confruntăm, să ştim la cine să apelăm.
Astfel, să facem o scurtă prezentare a lor şi să vedem care sunt cele mai importante atribuţii
ale acestora în strânsă legătură cu meseria noastră.

Ministerul Sănătăţii Publice este instituţia centrală a sistemului sanitar şi are următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
- asigură fundamentarea, elaborarea şi implementarea politicii naţionale de sănătate publică;
elaborează şi avizează reglementări privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de
asistenţă medicală şi de sănătate publică;
- stabileşte priorităţile naţionale de sănătate publică, elaborează programele naţionale de
sănătate finanţate de la bugetul de stat şi din venituri proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice,
precum şi din bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate;

- elaborează împreună cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare


CNAS, cuconsultarea Colegiului Farmaciştilor din România, lista medicamentelor de care
benefi ciază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală;
- elaborează normele de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa de
sănătate publică, autorizează şi controlează activitatea instituţiilor de sănătate publică şi
asigură fi nanţarea unităţilor din subordine;
- asigură controlul calităţii serviciilor medicale prin autorităţile locale de sănătate publică;
evaluează periodic indicatorii stării de sănătate a populaţiei şi ai programelor de sănătate
publică, indicatorii de performanţă ai unităţilor sanitare şi prezintă informări periodice
Guvernului;
- organizează şi coordonează sistemul naţional de supraveghere şi control al bolilor;
- organizează şi coordonează reţeaua naţională de promovare a sănătăţii, în scopul adoptării
de către populaţie a comportamentelor favorabile sănătăţii;
- participă la activităţile de promovare şi protecţie a sănătăţii familiilor şi categoriilor de
populaţie defavorizate;
- participă la activităţile de protecţie familială, planifi care familială şi protecţia copilului;
- organizează şi coordonează activitatea de inspecţie sanitară de stat;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Pe plan local, în activitatea noastră zilnică auzim de Autorităţile de Sănătate Publică. Acestea
reprezintă ministerul în teritoriu, punând în aplicare politica şi programele naţionale de
sănătate publică pe plan local.
Medicul de familie reprezintă primul contact al cetăţeanului cu sistemul sanitar. Acesta acordă
îngrijiri persoanelor în contextul familiei şi, respectiv, familiilor în cadrul comunităţii, fără
discriminare. Este punctul de prim-contact în cadrul sistemului de sănătate, oferind acces
nediscriminatoriu pacienţilor şi ocupându-se de toate problemele de sănătate ale acestora.
Caracteristica de bază a activităţii sale este comunicarea directă medic-pacient, care conduce
în timp la stabilirea unei relaţii interumane de încredere, în care pacientul devine un partener
responsabil al medicului pentru menţinerea/restabilirea propriei sănătăţi.
Spitalul este unitatea sanitară ce furnizează servicii medicale. Acestea participă la asigurarea
stării de sănătate a populaţiei.
Este foarte important să reţinem că orice spital are obligaţia, conform legii de a acorda primul
ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă oricărei persoane, indiferent de calitatea de asigurat
pe care acesta o are sau nu care se prezintă la spital, dacă starea sănătăţii persoanei este
critică. După stabilizarea funcţiilor vitale, spitalul va asigura, după caz, transportul obligatoriu
medicalizat la o altă unitate medico-sanitară de profil.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate administrează şi gestionează sistemul de asigurări
sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor şi programelor Guvernului în domeniul
sanitar. Principalul obiect de activitate este asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a
sistemului de asigurări sociale de sănătate din România. Aceasta are în subordine Casele de
Asigurări de Sănătate Judeţene şi Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.
Acestea sunt principalele instituţii cu care ne interacţionăm în activitatea noastră, iar această
prezentare am facut-o pornind de la premisa că, fi ecare dintre noi trebuie să întelegem
sistemul din care facem parte, pentru a putea apoi să le explicăm oamenilor căile legale prin
care putem accesa serviciile sistemului de sănătate.

3. Sistemul asistenţei comunitare


Reforma sistemului sanitar a introdus sistemul asistenţei medicale comunitare în scopul
apropierii serviciilor medicale de cetăţean. Asistenţa comunitară a fost defi nită ca ansamblul
de activităţi şi servicii de sănătate organizate la nivelul comunităţii pentru soluţionarea
problemelor medico-sociale ale individului, în vederea menţinerii acestuia în propriul mediu de
viaţă şi care se acordă în sistem integrat cu serviciile sociale.

Pentru a înţelege sistemul asistenţei medicale comunitare trebuie să clarifi căm foare bine
următoarele date:
cine sunt benefi ciarii acesteia, care sunt obiectivele pe care aceasta urmăreşte să le
îndeplinească, cine sunt furnizorii de asistenţă medicală comunitară.
Cine sunt benefi ciarii sistemului de asistenţă comunitară?
Răspunsul la această întrebare îl regăsim în lege şi anume benefi ciarul sistemului de
asistenţă comunitară este însăşi comunitatea dintr-o arie geografi că defi nită, precum:
judeţul, oraşul, comuna, satul, după caz, iar în cadrul acesteia în mod deosebit categoriile de
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
persoane vulnerabile.
Care sunt obiectivele asistenţei medicale comunitare?
Răspunsul: Cel mai important obiectiv al asistenţei medicale comunitare este - educarea
comunităţii pentru sănătate.
Cine sunt furnizorii asistenţei medicale comunitare?
Răspuns: Categoriile profesionale care acordă această asistenţă medicală comunitară sunt:
asistent social;
asistent medical comunitar;
mediator sanitar;
asistent medical comunitar de psihiatrie;
asistent medical de îngrijiri la domiciliu.
Concluzie: Eu, mediatorul sanitar fac parte din sistemul de sănătate, iar rolul meu este acela
de a învăţa comunitatea din care fac parte cum să acceseze serviciile de sănătate şi cel mai
important lucru în acest context că au dreptul la o viaţă sănătoasă.

4. Programul de mediere sanitară


În anul 2002, printr-un ordin al ministrului sănătăţii şi familiei nr. 619 au fost aprobate şi
reglementate activitatea şi funcţionarea mediatorilor sanitari în cadrul unităţilor sanitare
publice din Romania.
A) Statutul mediatorului sanitar
Mediatorul sanitar este angajat cu contract de muncă pe perioada determinată în cadrul unei
unităţi sanitare şi este plătit de la bugetul de stat, prin Programul Naţional de Asistenţă
Comunitară şi Acţiuni pentru Sănătate.
B) Drepturile mediatorului sanitar
Mediatorul sanitar este salariat în cadrul unei unităţi sanitare, iar în această calitate benefi
ciază de o serie de drepturi conferite atât de Codul Muncii cât şi de alte acte normative,
precum: Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, OUG nr. 115/2004 privind
salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din
sectorul sanitar, cu modifi cările şi completările ulterioare.
Care sunt principalele drepturile ale mediatorului sanitar?
Am dreptul la salarizare pentru munca depusă;
Am dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
Am dreptul la concediu de odihnă anual;
Am dreptul la indemnizaţie de concediu;
Am dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
Am dreptul la demnitate în muncă;
Am dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
Am dreptul la acces la formarea profesională;
Am dreptul la informare şi consultare;
Am dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de
muncă;
Am dreptul la protecţie în caz de concediere;
Am dreptul la negociere colectivă şi individuală;
Am dreptul de a participa la acţiuni colective;
Am dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Am dreptul la servicii medicale şi medicaţie gratuită în baza pachetului de servicii în urma
calităţii de asigurat;
Am dreptul la pensie în condiţiile îndeplinirii condiţiilor de vârstă şi cotizare la fond;
Am dreptul la concediu pentru creşterea copilului.
Având în vedere faptul că în calitatea mea de mediator sanitar închei un contract cu unitatea
angajatoare, este foarte important să reţin că, odată cu drepturile mele conferite în baza
contractului de muncă îmi revin şi o serie de obligaţii corelative.
Care sunt principalele mele obligaţii faţă de angajator?
Am obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îmi revin
conform fi şei postului;
Am obligaţia de a respecta disciplina muncii;
Am obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv
de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
Am obligaţia de fi delitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
Am obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;
Am obligaţia de a respecta secretul de serviciu.

5. Comunitatea - drepturile şi obligaţiile membrilor comunităţii pe care o deservesc


Principalul obiectiv pe care trebuie să îl urmăresc în realizarea meseriei de mediator sanitar
este acela de a consilia populaţia din comunitatea pe care o deservesc, în sensul în care
oamenii sa înveţe să îşi cunoască drepturile pe care le au în cadrul sistemului sanitar şi
benefi ciile de care se pot bucura odată integraţi în acest sistem.
Primul şi cel mai important pas în vederea atingerii obiectivului propus este acela de a explica
populaţiei importanţa sistemului de asigurări sociale de sănătate.
Dupa cum ştim cu totii, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de fi
nanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază
pentru asiguraţi, în schimbul plăţii unei contribuţii la Fondul Naţional de Asigurări Sociale de
Sănătate.

Cum pot dobandi calitatea de asigurat?


Calitatea de asigurat se dobândeşte prin încheierea unui contract de asigurare între persoana
care doreşte să se asigure (direct sau, în cazul în care aceasta are calitatea de salariat, prin
angajator) cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator.
Dovada calităţii de asigurat se face printr-un document justifi cativ - adeverinţă sau carnet de
asigurat -eliberat prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul.
În cazul în care nu pot dovedi calitatea de asigurat sunt obligat să achit contribuţia legală
lunară (6,5%) pe ultimele 6 luni, dacă nu am realizat venituri impozabile, calculată la salariul
minim brut pe ţară în vigoare la data plăţii, calculându-se majorări de întârziere.
În cazul în care am realizat venituri impozabile sunt obligat să achit contribuţia legală lunară
(6,5%) pe ultimele 6 luni, calculată la veniturile impozabile realizate.
Anumite categorii de persoane sunt scutite de la plata contribuţiei la Fondul Naţional de
Asigurări Sociale de Sănătate prin efectul legii.
Acestea sunt:
A)

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt
elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar, dar nu mai mult de 3
luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;
- tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a copilului şi nu
realizează venituri din muncă sau nu sunt benefi ciari de ajutor social acordat în temeiul Legii
nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modifi cările şi completările ulterioare;
- soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, afl aţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
- persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea
unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere
de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,
republicat, cu modifi cările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în
România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice,
aprobată cu modifi cări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modifi cările şi completările
ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi
unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modifi cările şi completările
ulterioare,prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi
persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în
perioada 1950 - 1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele
prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care
au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004, cu modifi cările şi
completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile
băneşti acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii;
- persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse, cu
excepţia celor obţinute în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999*) privind
protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modifi cări
şi completări prin Legea nr. 519/2002, cu modifi cările şi completările ulterioare;
- bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul
Sănătăţii Publice,până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri din
muncă, pensie sau din alte resurse;femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu au nici un venit
sau au venituri sub salariul de bază minim brut pe ţară.

B. Sunt asigurate persoanele afl ate in una dintre următoarele situaţii, pe durata acesteia, cu
plata contribuţiei din alte surse, in condiţiile prezentei legi:
- satisfac serviciul militar în termen;
- se afl ă în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui accident
de muncă sau a unei boli profesionale;
- se afl ă în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi în cazul
copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
- execută o pedeapsă privativă de libertate sau se afl ă în arest preventiv;
- persoanele care benefi ciază de indemnizaţie de şomaj;
- sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale trafi cului de persoane şi se afl ă în timpul
procedurilor necesare stabilirii identităţii;
- persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii nr.
416/2001, cu modifi cările şi completările ulterioare;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;
- persoanele care se afl ă în executarea măsurilor prevăzute la art. 105, 113, 114 din Codul
penal; persoanele care se afl ă în perioada de amânare sau întrerupere a executării pedepsei
privative de libertate, dacă nu au venituri.

Care sunt drepturile mele ca persoană asigurată?


Drepturile oricărei persoane asigurate sunt reglementate prin Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii, într-un titlul special dedicat sistemului de asigurari sociale de
sănătate.

Drepturi:
- să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de sănătate la care se
asigură, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru;
- să fi e înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă îndeplinesc toate
condiţiile prezentei legi, suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un
medic din altă localitate;
- să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6 luni de la data
înscrierii pe listele acestuia;
- să benefi cieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale
în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
- să efectueze controale profi lactice, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
- să benefi cieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii,
inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
- să benefi cieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale afl ate în relaţie contractuală
cu casele de asigurări de sănătate;

- să benefi cieze de servicii medicale de urgenţă;


- să benefi cieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;
- să benefi cieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare;
- să benefi cieze de dispozitive medicale;
- să benefi cieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu;
- să li se garanteze confi denţialitatea privind datele, în special în ceea ce priveşte
diagnosticul şi tratamentul;
- să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale;
- să benefi cieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii;
fi ecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări,
asupra serviciilor de care benefi ciază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de
plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

Obligaţii:
Pentru a benefi cia de toate drepturile pe care le-am menţionat mai sus trebuie să ştim ca o
dată cu statutul de asigurat ne revin şi o serie de obligaţii. Astfel, persoana asigurată trebuie:
- să se înscrie pe lista unui medic de familie;
- să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modifi cări în starea lor de sănătate;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- să se prezinte la controalele profi lactice şi periodice;
- să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra modifi cărilor
datelor de identitate sau a modifi cărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie
de asiguraţi;
- să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
- să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
- să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata;
- să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justifi cative care atestă calitatea de
asigurat.

Observaţie:
Dacă în prezent nu avem calitatea de asigurat în cadrul sistemului de asigurari trebuie să ştim
că şi în acest caz benefi ciem de unele servicii medicale gratuite, aşa numitul pachet minimal
de servicii care nu este condiţionat de încheierea asigurării de sănătate. Acest pachet de
servicii cuprinde urgenţele medico-chirurgicale şi bolile cu potenţial endemo-epidemic,
precum şi cele prevăzute în Programul Naţional de Imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii
şi a lăuzei, servicii de planifi care familială.
Observăm ca este mult mai bine să avem calitatea de asigurat, astfel, benefi ciem de un
pachet mai larg de servicii medicale, asa numitul pachet de servicii medicale de bază.

Care sunt serviciile medicale de care benefi ciem avand calitatea de asigurat?
1. Serviciile medicale profi lactice suportate din fond sunt următoarele:
- monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, indiferent de statutul de asigurat al femeii;
urmărirea dezvoltării fi zice şi psihomotorii a sugarului şi a copilului;
- controalele periodice pentru depistarea bolilor care pot avea consecinţe majore în
morbiditate şi mortalitate;
- servicii medicale din cadrul Programului Naţional de Imunizări;
- servicii de planifi care familială, indiferent de statutul de asigurat al femeii, cu excepţia celor
acordate de
- medicul de familie în cabinetele de planning din structura spitalului;
- serviciile medicale stomatologice preventive care se suportă astfel: trimestrial, pentru copiii
până la vârsta de 18 ani, individual sau prin formarea de grupe de profi laxie, fi e la grădiniţă,
fi e la instituţiile de învăţământ preuniversitar şi de două ori pe an, pentru tinerii în vârstă de la
18 ani până la 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri
din muncă;

-asiguraţii în vârstă de peste 18 ani au dreptul la control medical pentru prevenirea bolilor cu
consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.

2. Serviciile medicale curative ale căror costuri sunt suportate din fond sunt:
- serviciile medicale de urgenţă;
- serviciile medicale acordate persoanei bolnave până la diagnosticarea afecţiunii: anamneză,
examen clinic,
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- examene de investigaţii paraclinice;
- tratamentul medical, chirurgical şi unele proceduri de recuperare;
- prescrierea tratamentului necesar vindecării, inclusiv indicaţiile privind regimul de viaţă şi
muncă, precum şi cel igieno-dietetic;
- serviciile spitaliceşti se acordă prin spitalizare şi cuprind: consultaţii, investigaţii, stabilirea
diagnosticului, tratament medical şi/sau tratament chirurgical, îngrijire, recuperare,
medicamente şi materiale sanitare,
- dispozitive medicale, cazare şi masă;
asistenţa medicală de recuperare se acordă pentru o perioadă de timp şi după un ritm
stabilite de medicul curant în unităţi sanitare autorizate şi evaluate.

3. Medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale şi alte mijloace terapeutice


asiguraţii benefi ciază de medicamente cu sau fără contribuţie personală, pe bază de
prescripţie medicală pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente elaborate de
Ministerul Sănătăţii Publice, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Colegiul Farmaciştilor
din România;
- materiale sanitare şi dispozitive medicale pentru corectarea văzului, auzului, pentru
protezarea membrelor şi la alte materiale de specialitate, în scopul corectării unor defi cienţe
organice sau fi ziologice, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, pe baza
prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală,în condiţiile prevăzute în contractul-
cadru;
- proceduri fi zioterapeutice, pe baza recomandărilor medicale, cu sau fără contribuţie
personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.

5. Drepturile pacientului
Pacientul – defi nirea acestei noţiuni o regăsim în Legea nr. 46/2003 privind drepturile
pacientului. Acesta este persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de
sănătate.
Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune,
în conformitate cu resursele umane, fi nanciare şi materiale;
Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare;
Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la
modul de a le utiliza;
Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de
servicii de sănătate;
Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să
le respecte pe durata spitalizării;
Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale
propuse, a riscurilor potenţiale ale fi ecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile
propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale,
precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic;
Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fi e informat în cazul în care informaţiile
prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă;
Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fi e informat şi de a alege o altă
persoană care să fi e informată în locul său;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi
tratament, cu acordul pacientului;
Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală;
Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al
investigaţiilor,diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării;
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului;
Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a
tratamentului cu care acesta este de acord;
Pacientul are dreptul la asigurarea confi deţialităţii tuturor datelor despre starea sănătăţii sale,
diagnosticul,prognosticul, tratamentul;
Pacientul are acces la datele medicale personale;
Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale
normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare;
Pacientul are dreptul să benefi cieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă
stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

6. Obţinerea actelor de identitate - metodologie


Una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă mediatorii sanitari este
problema actelor de identitate. Practic fără un act de identitate o persoană nu poate benefi cia
de calitatea de asigurat medical şi starea lui de sănătate va avea de suferit.
Ce informaţii trebuie să ofere un mediator sanitar benefi ciarilor cu privire la obţinerea actelor
de identitate?

Certifi catul de naştere


Întocmirea actului de naştere se face la autoritatea administraţiei publice locale în raza căreia
s-a produs naşterea, pe baza declaraţiei verbale a părinţilor iar în cazul în care aceştia, din
diferite motive nu o pot face, obligaţia revine medicului, persoanelor care au asistat la
naşterea copilului sau personalului medical din unitatea în care s-a produs naşterea, rudele
sau vecinii care au luat la cunostinţă despre naşterea unui copil.
Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile
pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc conform legii de la data naşterii. Când
declaraţia naşterii a fost facută după cele 15 zile, până la împlinirea vârstei de 1 an,
întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea scrisă a primarului.
Dacă naşterea s-a produs în strainătate şi întocmirea actului de naştere nu a fost făcută la
misiunea diplomatică sau la Consulatul României ori la autoritatea locală din străinătate,
întocmirea actului de naştere se face în ţară, la autoritatea locală de la domiciliul părinţilor,
după ce Ministerul de Interne verifi că, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă
naşterea nu a fost înregistrată în străinătate.
Când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii şi, în cazul copiilor
care au fost născuţi în alte ţări, întocmirea actului de naştere se face în baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive, care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de
naştere. Acţiunea se întroduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul parinţii. În vederea
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
soluţionării, instanţa solicită poliţiei verifi cări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul
medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi
întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului. De reţinut este faptul că,
pentru obţinerea unui certifi cat de naştere pe aceasta cale, este necesară plata unor taxe
stabilite de judecătorie în conformitate cu serviciile oferite.

Cartea de identitate
Cartea de identitate se eliberează la Direcţia de Evidenţă Informatizată a Persoanei.
Cartea de identitate se eliberează in următoarele situaţii:
La expirarea termenului de valabilitate;
Dacă s-au modifi căt numele sau prenumele titularului, prenumele părinţilor, data sau locul
naşterii;
În cazul schimbării domiciliului;
În cazul deteriorarii, pierderii, furtului acestuia;
La expirarea sau revocarea interdicţiei titularului de a se afl a în anumite localităţi;
Când fotografi a nu mai corespunde cu fi zionomia titularului.
Actele necesare pentru eliberarea unei cărţi de identitate sunt:
Certifi catul de naştere;
Actul cu care se face dovada domiciliului;
Timbrul fiscal de 1 leu, valoare ce poate fi diferită, în funcţie de hotărârea Consiliului Local al
fi ecărei Primării;
Taxa, în care este înclusă şi fotografi erea în cadrul secţiei de politie;
Pe lângă acestea, mai sunt necesare şi alte documente, în funcţie de motivul pentru care se
solicită eliberarea cărţii de identitate, precum şi de stare civilă a solicitantului, astfel:
În cazul eliberării cărţii de identitate la împlinirea vârstei de 14 ani e nevoie şi de actul de
identitate al unuia dintre părinţi sau de hotărârea judecătorească prin care se stabileşte căruia
dintre părinţii îi este încredinţat copilul, dacă părinţii sunt divorţaţi;
În cazul persoanelor căsătorite/divorţate/văduve, certifi catul de căsătorie/hotărârea de divorţ/
certificatul de deces al soţului decedat;
În cazul schimbării domiciliului, certifi catele de naştere ale copiilor minori care îşi schimbă
domiciliul împreună cu părinţii;
Livretul militar, pentru persoanele supuse obligaţiilor militare;
Dacă solicitantul îşi schimbă domiciliul la o rudă de gradul I sau II, declaraţia de primire în
spaţiu;
În cazul pierderii, furtului, deteriorării sau distrugerii actului de identitate, un document cu
fotografi e din care să rezulte datele de stare civilă;
Timbru fi scal, valoare ce poate fi diferită în funcţie de hotărârea Consiliului Local;

Foarte important!!!
De reţinut este faptul că mediatorul sanitar, atunci cand va asista o persoană in procesul de
obţinere a cărţii de identitate va trebui să se documenteze la Serviciul de evidenţă a
populatiei cu privire la actele necesare şi paşii pe care trebuie să-i parcurgă persoana in
procesul de obţinere a cărţii de identitate.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


7. Prevederile Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat
În calitate de mediator sanitar, adesea te poţi întâlni cu situaţia că, persoanele pe care le
asişti să nu realizeze nici un fel de venit. Având în vedere că pentru a benefi cia de un pachet
lărgit de servicii medicale cetăţeanul trebuie să facă dovada calităţii de asigurat, este foarte
important ca persona în cauză să apeleze la serviciile sociale pentru a benefi cia de ajutor
social.
Ce trebuie să ştie mediatorul sanitar despre ajutorul social şi cum poate fi acesta obţinut?
Persoana care nu realizează venituri se deplasează la sediul primăriei unde are domiciliul şi
redactează o cerere prin care solicită ajutorul social. Cererea va fi însoţită de actele
doveditoare ale veniturilor membrilor familiei.
În ceea ce priveşte alte venituri decât cele ce pot fi dovedite prin acte petentul face o
declaraţie pe proprie răspundere. Termenul legal de răspuns la cererea de ajutor social este
de 30 de zile. În cadrul acestui termen, primăria dispune efectuarea unei anchete sociale la
domiciliul petentului.
În urma analizării documentaţiei depuse de către petent şi a analizării rezultatelor anchetei
sociale primarul dispune acordarea sau după caz, neacordarea ajutorului social.
Benefi ciarul ajutorului social are următoarele obligaţii:
Titularul ajutorului social are obligaţia să comunice primarului, în scris, orice modifi care cu
privire la domiciliu, venituri şi la numărul membrilor familiei, în termen de 15 zile de la data la
care a intervenit modifi carea. În cazul în care modifi cările nu conduc la majorări sau
diminuări ale ajutorului social mai mari de 5 lei (RON) pe familie, ajutorul social stabilit
anterior nu se modifi că;

În vederea urmăririi respectării condiţiilor de acordare a dreptului la ajutorul social, primarii


dispun efectuarea de anchete sociale la interval de 6 luni sau ori de câte ori este nevoie;
În cazul în care se constată situaţii ce conduc la modifi carea cuantumului sau la încetarea
dreptului la ajutor social, primarul emite o nouă dispoziţie scrisă;
Modifi carea cuantumului prevăzut sau încetarea dreptului se stabileşte începând cu luna
următoare celei în care s-a efectuat ancheta socială;
Persoanele apte de muncă pentru care se acordă ajutorul social au obligaţia să dovedească
cu acte, din 3 în 3 luni, că îndeplinesc condiţiile de acordare a ajutorului social
Mediatorul sanitar informează membrii familiilor afl ate sub nivelul pragului de sărăcie de
posibilitatea apelării la serviciile sociale din cadrul primăriilor pentru a benefi cia de ajutorul
social lunar, conform Legii venitului minim garantat nr. 416/2001. Astfel, mediatorul sanitar va
însoţi familiile care îi solicită sprijinul la serviciul de asistenţă socială din cadrul primăriei şi îi
ajută pe aceştia să întocmească o cerere prin care să solicite ajutor social. Mediatorul sanitar
va însoţi şi asista asistentul social din cadrul primăriei pe parcursul derulării anchetei
sociale necesare în vederea întocmirii dosarului de ajutor social.
În momentul primirii unui răspuns favorabil, familia poate solicita primăriei o adeverinţă de
benefi ciari ai ajutorului social. În această speţă, rolul mediatorului sanitar este acela de
îndrumător al familiei în vederea obţinerii ajutorului social.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


8. Protecţia copilului
Copiii trebuie să benefi cieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toţi îndreptăţiţi
încă din momentul naşterii. Drepturile omului înseamnă să îi tratezi pe ceilalţi aşa cum ţi-ar
plăcea ţie să fi i tratat, şi anume cu demnitate, respect, egalitate şi dreptate şi se aplică fără
deosebire de cetăţenie, naţionalitate, rasă, etnie, limbă, sex, orientare sexuală, abilităţi sau
orice alt statut.
Pe de altă parte, copiii diferă de adulţi. Ei sunt vulnerabili, trebuie să se joace, sunt în proces
de dezvoltare şi au nevoie de oarecare autonomie. De aceea ei au nevoie de drepturi proprii,
cu caracter special.
Actul normativ care reglementează drepturile copilului în România este Legea nr. 272 din 21
iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modifi cările şi completările
ulterioare.
Benefi ciarii acestei legi sunt:
Copiii cetăţeni români afl aţi pe teritoriul României;
Copiii cetăţeni români afl aţi în străinătate;
Copiii fără cetăţenie afl aţi pe teritoriul României;
Copiii care solicită sau benefi ciază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale
privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
Copiii cetăţeni străini afl aţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în
condiţiile prezentei legi, de către autorităţile publice române competente.
Drepturile copilului pot fi grupate în trei categorii:
Drepturile de protecţie – se referă la protecţia împotriva oricărei forme de abuz fi zic sau
emoţional,precum şi împotriva oricărei forme de exploatare;
Drepturile de dezvoltare– se referă la disponibilitatea şi accesul la toate tipurile de servicii de
bază,precum educaţia şi serviciile de îngrijire medicală;
Drepturile de participare– se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care îl
privesc.
În vederea asigurării unei protecţii instituţionalizate, a drepturilor copilului, la nivel central
funcţionează Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, subordonată
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
La nivel judeţean au fost înfi inţate Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a
Copilului, în subordinea Consiliilor Judeţene, respectiv a Consiliilor Locale ale Municipiului
Bucureşti, iar nivel local Serviciile Publice de Asistenţă Socială, organizate la nivelul
municipiilor şi oraşelor, sau persoane cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al
consiliilor locale comunale.

De asemenea, la nivelul ţării noastre se asigură o protecţie specială atat in scopul prevenirii
separării copilului de părinţi, cât şi de protecţie specială a copilului care a fost temporar sau
defi nitiv separat de părinţi.
Serviciile de zi, sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familiasa. Acestea cuprind:
Centre de zi;
Servicii de consiliere şi sprijin pentru părinţi;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea copiilor cu probleme psihice şi sociale;
Serviciile de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispuse să îşi abandoneze
copilul.
Benefi ciarii acestor servicii şi obligaţiile celor care le administrează sunt următoarele:
Copiii şi părinţii cărora li se acordă prestaţii şi servicii destinate prevenirii separării lor;
Copiii care au benefi ciat de o măsură de protecţie specială şi au fost reintegraţi în familie;
Copiii care benefi ciază de o măsură de protecţie specială;
Părinţii copiilor care benefi ciază de o măsură de protecţie specială;
Copiii neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal care solicită o formă de protecţie în
condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor.
Atribuţii:
Să asigure un program educaţional adecvat vârstei, nevoilor, potenţialului de dezvoltare şi
particularităţilor copiilor;
Să asigure activităţi recreative şi de socializare;
Să le asigure copiilor consiliere psihologică, orientare şcolară şi profesională;
Să le asigure consiliere şi sprijin părinţilor;
Să dezvolte programe specifi ce pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor,
precum şi a violenţei în familie;
Să asigure programe de abilitare şi reabilitare;
Să contribuie la depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului
de părinţi;
Să contribuie la realizarea obiectivelor incluse în planul de servicii sau, după caz, în planul
individualizat de protecţie.
Serviciile de tip familial, sunt acele servicii care asigură creşterea şi îngrijirea copilului separat
temporar sau defi nitiv de părinţi, la domiciliul unei persoane fi zice sau familii (familie extinsă,
asistent maternal, altă familie/persoană).
Benefi ciari:
Copiii pentru care urmează a fi instituită tutela, în condiţiile legii;
Copiii faţă de care a fost stabilită, în condiţiile legii, încredinţarea în vederea adopţiei;
Copiii separaţi, temporar sau defi nitiv, de părinţii lor, ca urmare a stabilirii, în condiţiile legii, a
măsurii plasamentului;
Copiii pentru care a fost dispus, în condiţiile legii, plasamentul în regim de urgenţă;
Tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani şi care benefi ciază, în condiţiile legii, de protecţie
specială Personalul specializat care lucrează cu familiile substitutive care îngrijesc copiii
trebuie să asigure:
Formarea, informarea şi susţinerea adecvată a familiei substitutive pentru îngrijirea copilului;
Evaluarea periodică a nevoilor copilului şi revizuirea planului individualizat de protecţie în
concordanţă cu acestea;
Menţinerea de către copil a relaţiilor cu familia naturală şi cu alte persoane importante din
viaţa acestuia;
Prioritate acordată interesului superior al copilului în toate deciziile luate de familia substitutivă
care afectează copilul;
Implicarea altor specialişti de către familia substitutivă atunci când nevoile copilului o cer;
Respectarea de către familia substitutivă a drepturilor şi demnităţii copilului;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Oferirea de îngrijiri individuale copilului şi protecţia copilului împotriva abuzurilor, exploatării şi
neglijenţei;
Susţinerea de către familia substitutivă a exercitării de către copil a drepturilor sale în
conformitate cu capacităţile în dezvoltare ale copilului;
Menţinerea fraţilor împreună;
Desfăşurarea de activităţi în vederea integrării sau reintegrării copilului în familia naturală,
extinsă sau substitutivă.
Serviciile de tip rezidenţial, sunt acele servicii care asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea
copilului separat, temporar sau defi nitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii
a măsurii plasamentului. Aceste servicii includ centrele de plasament (inclusiv casele de tip
familial), centrele de primire a copilului în regim de urgenţă, precum şi centrele maternale.

Benefi ciari:
Copiii separaţi, temporar sau defi nitiv, de părinţii lor, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii a
măsurii plasamentului în aceste servicii;
Copiii pentru care a fost dispus, în condiţiile legii, plasamentul în regim de urgenţă;
Tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani şi benefi ciază de protecţie specială în condiţiile legii;
Cuplurile părinte/reprezentant legal - copil, în situaţia constatării riscului de abandon al
copilului din motive neimputabile părintelui/reprezentantului legal sau în situaţia includerii
acestuia într-un program de restabilire a legăturilor familiale;
Copiii neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal, care solicită o formă de protecţie în
condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor.
Atribuţii:
Asigură cazarea, hrana, cazarmamentul, echipamentul şi condiţiile igienico-sanitare necesare
protecţiei speciale a copiilor, tinerilor şi, după caz, mamelor care benefi ciază de acest tip de
serviciu, în funcţie de nevoile şi de caracteristicile fi ecărei categorii de
beneficiari;
Asigură, după caz, supravegherea stării de sănătate, asistenţă medicală, recuperare, îngrijire
şi supraveghere permanentă a benefi ciarilor;
Asigură paza şi securitatea benefi ciarilor;
Asigură benefi ciarilor protecţie şi asistenţă în cunoaşterea şi exercitarea drepturilor lor;
Asigură accesul benefi ciarilor la educaţie, informare, cultură;
Asigură educaţia informală şi nonformală a benefi ciarilor, în vederea asimilării cunoştinţelor şi
a deprinderilor necesare integrării sociale;
Asigură socializarea benefi ciarilor, dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea;
Asigură climatul favorabil dezvoltării personalităţii copiilor;
Asigură participarea benefi ciarilor la activităţi de grup şi la programe individualizate, adaptate
nevoilor şi caracteristicilor lor;
Asigură intervenţie de specialitate;
Contribuie la realizarea obiectivelor cuprinse în planul individualizat de protecţie;
Urmăresc modalităţile concrete de punere în aplicare a măsurilor de protecţie specială,
integrarea şi evoluţia benefi ciarilor în cadrul serviciului şi formulează propuneri vizând
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
completarea sau modifi carea planului individualizat de protecţie sau îmbunătăţirea calităţii
îngrijirii acordate;
Asigură posibilităţi de petrecere a timpului liber.

9. Incălcări ale drepturilor


În momentul în care o persoană, respectiv o instituţie ne îngrădeşte în exercitarea drepturilor
prevăzute de către lege ne afl ăm în faţa unei încălcări sau al unui abuz. Ca mediatoare
sanitară, dacă consideri că drepturile tale legale, prezentate anterior ţi-au fost încălcate poţi
să te adresezi:
Autorităţii de Sănătate Publică (termen legal de răspuns: 30 de zile);
Comisiei Ministeriale pentru Romi din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice (termen legal de
răspuns: 30 de zile), înfi inţată în baza Ordinului Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1383/2006,
cu modifi carile şi completarile ulterioare.

Această comisie, are, printre atribuţiile sale şi analiza situaţiilor confl ictuale,
semnalate în mod ofi cial, în vederea asigurării funcţionarii principiului nediscriminarii în
sistemul sanitar;
Instanţei judecătoreşti.
De asemenea, trebuie să consiliezi persoanele din comunitate în a sesiza autorităţile statului
în cazul în care le sunt încălcate drepturile.

10. Noţiuni despre discriminare. Consiliul Naţonal pentru Combaterea Discriminării


A. Ce este discriminarea?
Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe baza
criteriilor prevăzute
de legislaţia în vigoare. Criteriile stabilite de legislaţia românească sunt:
Rasă;
Naţionalitate;
Etnie;
Limbă;
Religie;
Categorie socială;
Convingeri;
Sex;
Orientare sexuală;
Vârstă;
Handicap;
Boală cronică necontagioasă;
Infectare HIV;
Apartenenţă la o categorie defavorizată;
Precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii,
folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi
cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


B. Felurile discriminării
Discriminarea poate fi :
Directă: când o persoană benefi ciază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă
persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă, pe baza oricărui criteriu
de discriminare mai sus menţionat;
Indirectă: când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite
persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia cazurilor în care
aceste prevederi, criterii sau practici sunt justifi cate obiectiv de un scop legitim, iar metodele
de atingere acelui scop sunt adecvate şi necesare; de asemenea, discriminarea indirectă este
orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau
defavorizează nejustifi cat, supune unui tratament injust sau degradant
o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de altele care se afl ă în situaţii
egale;
Discriminarea multiplă: când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferenţiat, într-
o situaţie egală, pe baza a două sau a mai multe criterii de discriminare, cumulativ;
Hărţuirea: orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori
ofensiv, pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,
gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de
refugiat ori azilant sau orice alt criteriu;
Victimizarea: orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în instanţă sau
la instituţiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al
nediscriminării;

Dispoziţia de a discrimina (ordinul de a discrimina): este un ordin primit de o persoană sau un


grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.

C. Cui te adresezi dacă eşti discriminat tu sau persoana pe care o consiliezi?


Există Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care este autoritatea de stat
autonomă, sub control parlamentar, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul discriminării.
Acest organism reprezintă o garanţie a respectării şi aplicarii principiului nediscriminării, în
conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care Romania
este parte.
Principale atribuţii:
Prevenirea faptelor de discriminare;
Medierea faptelor de discriminare;
Investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare;
Monitorizarea cazurilor de discriminare;
Acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării.
Petiţia trebuie să conţină următoarele date obligatorii:
Numele şi prenumele persoanei care face sesizarea;
Adresă;
Număr de telefon;
Conţinutul plângerii, în care tu vei scrie detaliat faptele pe care le consideri discriminatorii.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Trebuie să scrii cât mai detaliat şi să prezinţi cât mai multe argumente în favoarea cazului tau,
pentru demonstrarea faptei de discriminare, împrejurarile în care s-a petrecut fapta, martorii
care au asistat la aceasta;
Datele de identifi care ale persoanei pe care o acuzi de discriminare (adresă, eventual telefon
etc.), necesare pentru contactarea acestuia de către Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării.
În urma primirii petiţiei tale, aceasta este înregistrată şi se dă spre soluţionare Colegiului
Director. Termenul de sesizare este de un an de la data săvârşirii faptei de discriminare sau
de la data la care ai luat cunoştinţă de ea. Tu sau persoana discriminată poate solicita în
instanţa de judecată înlaturarea consecinţelor faptelor de discriminare şi restabilirea situaţiei
anterioare faptei de discriminare. Termenul de soluţionare a petiţiei este de 90 de zile.
Colegiul Director va cerceta existenţa faptei de discriminare prin citarea obligatorie a părţilor,
care se realizează prin orice mijloc care asigură confi rmarea primirii. Neprezentarea părţilor
nu impiedică soluţionarea petiţiei.
Tu ai obligaţia să dovedeşti existenţa faptelor de discriminare iar persoana pe care o acuzi
are obligaţia să dovedească că acestea nu constituie discriminare.
Soluţia se comunică în scris, ţie şi celui pe care îl acuzi de discriminare, în termen de 15 zile
de la luarea deciziei în sedinţa Colegiului Director. De la data primirii Hotărârii Colegiului
Director, tot în termen de 15 zile, părţile (tu şi cel pe care îl acuzi), dacă sunt nemulţumite de
soluţionarea cazului, o pot contesta în instanţă. Taxa judiciară de timbru este gratuită pentru
ambele părţi.

11. Studii de caz


11.1. Asigurarea de sănătate
Familia Busuioc din comuna Călineşti judeţul Argeş are 3 copii care sunt luaţi în evidenţa
cabinetului medical şcolar din cadru şcolii din comună pe care o frecventează copiii. Fieraru
Vasile, soţul, lucrează la ferma agricolă din comună cu contract individual de muncă. În
această bază el benefi ciază de asigurare medicală de sănătate.
Soţia este şomeră şi benefi ciază de indemnizaţie de şomaj, în această calitate este asigurată
medical fără plata contribuţiei la asigurări. Familia a apelat la mediatorul sanitar pentru a se
înscrie pe lista unui medic de familie.
Cum trebuie să procedeze mediatorul sanitar?
În primul rând mediatorul le explică că familia benefi ciază de asigurare medicală şi de
pachetul de bază de servicii de bază plătit din Fondul Naţional de Asigurări Sociale de
Sănătate.
În al doilea rând, soţul trebuie să ceară de la serviciu o adeverinţă de angajat care să ateste
calitatea sa de asigurat medical. Soţia este asigurată medical prin efectul legii ( Legea nr.
95/2006, art. 213).
Mediatorul sanitar, împreună cu familia trebuie să găsească un medic de familie disponibil.
Mediatorul sanitar şi familia care trebuie să întocmească un dosar cu actele necesare
(adeverinţa de la locul de muncă, adeverinţa soţiei de indemnizaţie de şomaj, cărţile de
identitate ale soţilor şi certifi catele de naştere ale copiilor) se prezintă la medicul de familie,
după care începe procedura de înscriere pe lista medicului a familiei.
Drepturi/ Obligaţii
să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de sănătate la care se
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
asigură, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru;
să fi e înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă îndeplinesc toate
condiţiile prezentei legi, suportând cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un
medic din altă localitate;
să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6 luni de la data
înscrierii pe listele acestuia;
să benefi cieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale
în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
să efectueze controale profi lactice, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
să benefi cieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii,
inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
să benefi cieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale afl ate în relaţie contractuală cu
casele de asigurări de sănătate;
să benefi cieze de servicii medicale de urgenţă;
să benefi cieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;
să benefi cieze de tratament fi zioterapeutic şi de recuperare;
să benefi cieze de dispozitive medicale;
să benefi cieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu;
să li se garanteze confi denţialitatea privind datele, în special în ceea ce priveşte diagnosticul
şi tratamentul;
să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale;
să benefi cieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii;
fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări,
asupra serviciilor de care benefi ciază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de
plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
să se înscrie pe lista unui medic de familie;
să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modifi cări în starea lor de sănătate;
să se prezinte la controalele profi lactice şi periodice;
să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra modifi cărilor
datelor de identitate sau a modifi cărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie
de asiguraţi;
să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata;
să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justifi cative care atestă calitatea de
asigurat.

11.2. Legea venitului minim garantat


Familia Pleşa, din localitatea Olari se compune din 7 membri, din care 2 adulţi şi 5 copii cu
vârste cuprinse
între 7-14 ani. Cei doi adulţi nu realizează nici un fel de venit, iar copii benefi ciază de alocaţia
de stat. Venitul familiei nu permite astfel plata contribuţiei la Fondul Naţional al Asigurărilor
Sociale de Sănătate. În urma vizitei mediatorului sanitar în comunitate, domnul Pleşa solicită
ajutorul acestuia.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Cum trebuie să procedeze mediatorul sanitar?

Mediatorul sanitar informează membrii familiei de posibilitatea apelării la serviciile sociale din
cadrul primăriilor pentru a benefi cia de ajutorul social lunar, conform Legii venitului minim
garantat nr. 416/2001.
Astfel, mediatorul sanitar va însoţi soţii Pleşa la serviciul de asistenţă socială din cadrul
primăriei şi îi ajută pe aceştia să întocmească o cerere prin care să solicite ajutor social.
Mediatorul sanitar va însoţi şi asista asistentul social din cadrul primăriei pe parcursul derulării
anchetei sociale necesare în vederea întocmirii dosarului de ajutor social. În momentul primirii
unui răspuns favorabil, familia poate solicita primăriei o adeverinţă de
benefi ciari ai ajutorului social. Pe baza acesteia, ei dobândesc calitatea de asiguraţi medical.
În această speţă, rolul mediatorului sanitar este acela de îndrumător al familiei în vederea
obţinerii ajutorului social şi a calităţii de asiguraţi.

11.3. Situaţii de urgenţă (persoane fără asigurare medicală şi nici posibilitatea de a o obţine)
Familia Fieraru locuieşte în comuna Bolintin şi se compune din Fieraru Vasile, 40 de ani, soţia
Fieraru Mariţa,30 de ani şi cei doi copii Ionuţ şi Cătălina, cu vârste de 10, respectiv, 8 ani.
Fieraru Vasile acuză acute dureri în zona abdominală, însoţite de greţuri. Soţia sa apelează la
mediatorul sanitar. Mediatorul sanitar constată că familia nu este asigurată medical, nu este
înscrisă pe lista unui medic de familie şi datorită stării grave în care
se prezintă bărbatul nu există timpul fi zic necesar de întreprindere a acestor demersuri.
Cum reacţioneaza mediatorul sanitar in acest caz?
Mediatorul apelează serviciul de urgenţă 112 şi solicită o ambulanţă la casa familiei Fieraru.
Aceasta soseşte, examinează pacientul şi îl transportă la spital. Este foarte important să ştii
că în situaţia dată deşi nu are asigurare
medicală, bolnavul benefi ciază de următoarele servicii medicale: urgenţele medico-
chirurgicale şi bolile cu potenţial endemo-epidemic, precum şi cele prevăzute în Programul
naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei şi servicii de planifi care
familială. Prin urmare spitalul este obligat a-i acorda pacientului îngrijirile medicale de
urgenţă. Mediatorul sanitar va explica familiei Fieraru importanţa obţinerii calităţii de asigurat,
serviciile medicale de care benefi ciază în această calitate, precum şi paşii de urmat pentru
a-l obţine.

11.4. Cazuri de discriminare: Discriminare directă, Discriminare indirectă, Abuzuri


A) Discriminare directă
Cristescu Gheorghe, 70 de ani, pensionar se prezintă la medicul specialist cu trimitere de la
medicul sau de familie pentru investigaţii amănunţite la inimă. La uşa medicului X este coadă
de pacienţi. Domnul Cristescu se aşează la uşa şi aşteaptă rândul său. În momentul în care
intră în cabinetul medicului îi arată trimiterea de la medicul de familie şi începe să îi explice
medicului specialist simptomele pe care le are. Medicul îl întrerupe şi îi spune: ”Ascultă mai
ţigane, nu am timp de tine acum, vino altădată …” şi îl pofteşte afară. Cristescu
Gheorghe îi povesteste întâmplarea mediatorului sanitar din comunitatea din care face parte.
Cum reacţionează mediatorul sanitar in acest caz?
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Mediatorul sanitar îi prezintă domnului Cristescu posibilităţile pe care le are în a sesiza un caz
de discriminare.
Acesta, consiliat de mediatorul sanitar poate depune un memoriu în acest sens la autoritatea
de sănătate publică a judeţului în raza căruia îşi are domiciliul sau se poate adresa Comisiei
Ministeriale pentru Romi a Ministerului Sănătăţii Publice (termen legal de răspuns: 30 de zile).
Această comisie, are, printre atribuţiile sale şi analiza situaţiilor confl ictuale, semnalate în
mod oficial, în vederea asigurării funcţionarii principiului nediscriminarii în sistemul sanitar.

B) Discriminare indirectă
Mediatorul sanitar din localitatea Petroşani însoţeşte soţii Şandru la cabinetului medicului de
familie X în vederea înscrierii acestora pe lista medicului. Medicul X îi primeşte în cabinet şi le
explică că nu îi poate primi ca pacienţi ai săi deoarece nu mai are locuri pe listă şi le
sugerează să apeleze la alt medic de familie. La ieşirea din cabinet, mediatorul sanitar
observă că aici se afl ă o altă familie care solicită înscrierea în lista de pacienţi ai medicului X.
Medicul primeşte familia şi o înscrie în lista sa, deşi iniţial familiei Şandru le spusese că nu
mai are locuri libere în lista sa.
Cum reacţioneaza mediatorul sanitar in acest caz?
În acest caz, mediatorul sanitar se regăseşte în cazul unei discriminări indirecte (când o
prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza
criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia cazurilor în care aceste prevederi,
criterii sau practici sunt justifi cate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui
scop sunt adecvate şi necesare). Mediatorul sanitar are posibilitatea de a sesiza despre
această practică Autoritatea de Sănătate Publică judeţeană sau Comisia Ministerială pentru
Romi a Ministerului Sănătăţii Publice (termen legal de răspuns: 30 de zile), care are ca
atribuţie analiza situatiilor confl ictuale, semnalate în mod ofi cial, în vederea asigurarii
funcţionarii principiului nediscriminarii în sistemul sanitar.

Bibliografi e:
Codul muncii
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii;
Legea nr. 416/2000 privind venitul minim garantat;
Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului;
OUG nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile
sanitare publice din sectorul sanitar, cu modifi carile şi completarile ulterioare;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Ordinul 619/2002 pentru aprobarea funcţionării ocupaţiei de mediator sanitar şi a Normelor
tehnice privind organizarea, funcţionarea şi fi nanţarea activităţii mediatorilor sanitari;
Ordin nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind implementarea, evaluarea
şi fi nanţarea programelor naţionale de sănătate, responsabilităţile în monitorizarea şi
controlul acestora, detalierea pe subprograme şi activităţi, indicatorii specifi ci, precum şi
unităţile sanitare prin care se derulează acestea;

PERFECTIONAREA CONTINUA

Procesul de perfectionare a angajatilor este impus de însasi evolutia economica


actuala. Personalul trebuie pregatit cât mai bine la toate nivelurile, astfel încât sa
îndeplineasca obiectivele companiei într-o lume în care succesul depinde de capacitatea de a
furniza calitate, diversitate, satisfacerea nevoilor clientilor, avantaje optime si promptitudine.
Din perspectiva de ansamblu a unei organizatii, obiectivele procesului de.
perfectionare a personalului au în vedere urmatoarele :
Consolidarea conducerii companiei.
Cresterea productivitatii si eficientei la toate nivelurile.
Îmbunatatirea comunicarii pe orizontala si pe verticala
Crearea unei structuri mai flexibile pentru recrutarea si perfectionarea angajatilor.
Extinderea rezervorului de cunostinte si aptitudini pe diverse planuri.
Din punctul de vedere al celor antrenati tn acest proces de perfectionare, obiectivele
sunt:
· Obtinerea unui rol mai puternic în stabilirea si îndeplinirea obiectivelor si strategiei de
afaceri a companiei.
· Marirea eficientei si productivitatii.
· Diversificarea sarcinilor de lucru.
· Sporirea sanselor de promovare.
· Actualizarea si modernizarea cunostintelor si capacitatilor existente.
Aceste obiective nu pot fi îndeplinite decât daca perfectionarea personalului se
bazeaza pe un numar de principii care sa contribuie la dezvoltarea personalului:
1. Procesul trebuie sa fie în concordanta cu cultura companiei si cu stilul
managerial, care se pot modifica pe masura ce retelele flexibile vor înlocui marile
structuri ierarhice de sus în jos.
2. Compania trebuie sa ofere angajatilor oportunitati de perfectiortare si
instruire si sa-i stimuleze sa-si asume o parte din raspunderea propriei dezvoltari. Se
poate astfel institui o cultura a învatarii.
3. Pentru fiecare obiectiv economic, trebuie sa se stabileasca nevoile de
pregatire ale angajatilor si sa se aloce resursele corespunzatoare, astfel încât
perfectionarea personalului si strategia economica sa ramâna în strânsa legatura.
4. Managerii trebuie sa se implice activ în program, supunându-se ei însisi

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


procesului de evaluare si perfectionare, odata cu evaluarea si perfectiona rea
personalului din subordine.
5. Programele de perfectionare trebuie planificate si modernizate conform
necesitatilor organizatiei si în concordanta cu atuurile acesteia, cu stilurile de învatare
ale oamenilor si cu cultura organizationala.
6. Programele trebuie sa fie eficiente sub aspectul costurilor, adoptând o
orientare spre rezultat.

Ce este un program de perfectionare a personalului?


Un program de perfectionare a personalului nu este numai un curs de instruire în afara
orelor de serviciu, ci poate include oricare din urmatoarele elemente, în orice combinatie care
sa satisfaca necesitatile identificate:
. Cursurile teoretice: acestea pot varia de la lectiile de marketing tinute de un
cadrul didactic membrilor consiliului de administratie, pâna la prelegerile de la un colegiu
sau universitate locala.
. Pregatirea personalului: se desfasoara prin discutii între manager si
subordonat, în cadrul carora acesta este ajutat sa-si îmbunatateasca performantele.
. Instruirea formala: consta în cursuri organizate în afara orelor de serviciu, în
cadrul sau în afara companiei.
. Apartenenta la asociatii sau alte organizatii profesionale: acolo unde
prezinta interes, o companie poate plati taxele cerute, încurajând participarea activa a
angajatilor sai.
. Rotatia posturilor si cresterea responsabilitatii postului: prima este o
modalitate de extindere a cunostintelor si capacitatilor personale prin succesiunea unor
îndatoriri temporare; a doua implica o sporire permanenta a raspunderilor detinatorului
unui post.
. Monitorizarea: o abordare formala a dezvoltarii personale si profesionale a
unui subordonat, întreprinsa de un manager cu experienta din alt departament.
. Instruirea la locul de munca: îmbunatatirea aptitudinilor sub o supraveghere
prelungita în timpul programului de lucru.
. învatamânt deschis (sau la distanta): se bazeaza pe combinatii de programe
video/CBT VCD-ROM-uri interactive si diferite sarcini de lucru pentru a studia în afara
orelor normale de munca. Acest tip de învatamânt include adesea si întâlniri cu
îndrumatori specializati (tutori), la sfârsit de saptamâna.
. Pregatire tn aer liber, se bazeaza pe activitati originale, nefamiliare si
provocatoare din punct de vedere fizic si psihic, desfasurate în spatiu liber.
. Managementul de proiect: tot mai adesea, companiile îsi formeaza echipe
proprii de proiecte multidisciplinare, carora le cere sa rezolve probleme dificile ori sa
cerceteze idei noi, largind astfel cunostintele si capacitatile membrilor echipei sau ale
managerilor.
. Diplome si calificari: prin plata taxelor de învatamânt si prin acordarea de
timp de studiu, organizatia îsi poate cointeresa personalul sa obtina calificari la niveluri
superioare (vezi anexa la acest capitol pentru detalii privind calificarile în domeniul
marketingului).
. Lectura: este vorba aici de citirea planificata a materialelor de studiu, ceea
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
ce constituie o metoda simpla de perfectionare, dar nu îndeajuns folosita. Perioadele
sabatice: acordarea unor concedii platite sau neplatite, de obicei între sase si
douasprezece luni, în care angajatul poate face orice doreste, fara a avea sarcinile de
lucru obisnuite.
. Schimburile de experienta: unele companii îsi "împrumuta" managerii altor
firme pentru un an sau mai mult. Aranjamentul poate fi reciproc.

Care este rolul unui manager de marketing în perfectionarea personalului?

Acest rol depinde de marimea si conceptiile existente în organizatie. în companiile cu


peste 150 de angajati, responsabilitatile sunt împartite frecvent cu departamentul pentru
resurse umane. Dar chiar si în organizatiile mai mari, efectele manevrelor de reducere a
numarului de niveluri ierarhice si al învestirii personalului cu independenta de actiune prin
adoptarea unor programe de management al calitatii totale au sporit raspunderea
manageriala fata de perfectionarea angajatilor.
Managerul de marketing trebuie sa se asigure neaparat ca are la dispozitie un buget
adecvat pentru perfectionarea echipei sale, indiferent daca este administrat în cadrul
departamentului sau sau de catre conducere. La fel de importanta este repartizarea timpului
(astfel încât rezultatele departamentului sa nu aiba de suferit pe durata participarii la
perfectionare a unora din angajati) si disponibilitatea managerului de a consacra acestui
proces timpul necesar, indiferent daca este vorba de instruirea subalternilor sai sau de
colaborarea cu colegii din alte departamente în cadrul programului. Managerul de marketing
trebuie sa fie vazut ca un sustinator si un promotor al procesului de perfectionare din departa-
mentul sau.
De regula, activitatile de perfectionare sunt dirijate de departamentul de resurse
umane, dar managerul de marketing se poate implica si el foarte mult, în special în companiile
mai mici. Actiunile respective cuprind analiza competentelor curente ale personalului în
comparatie cu cele cerute de posturile ocupate, elaborarea si evaluarea programelor,
consilierea în cariera, evaluarea cursurilor oferite de furnizorii externi, conducerea unor
sesiuni de instruire si urmarirea tendintelor din mediul economic international cu efecte în
perfectionarea personalului.

Perfectionarea în ce?
Cunostintele si aptitudinile pretinse personalului din departamentul de marketing pentru
îndeplinirea eficienta a sarcinilor de serviciu - care contribuie la eficienta economica totala a
organizatiei - variaza considerabil de la un post la altul. Exista, însa, câteva competente de
baza care, desi asociate în mod traditional unor posturi de nivel managerial, încep sa intre tot
mai mult în atributiile unor posturi de nivel mai scazut, pe masura ce angajatilor li se
încredinteaza tot mai multe responsabilitati, în cadrul structurilor orgariiza-tionale mai plate
Astfel, din ce în ce mai raspândite sunt competentele privind:
. Relatiile interumane, cele necesare pregatirii angajatilor mai tineri, cele de
consiliere, cele de intervievare si negociere.
. Diagnosticarea problemelor pentru gasirea solutiilor, elaborarea deciziilor si
gândirea creativa.
. Conducerea, supervizarea si formarea echipei.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
. Comunicarea orala si scrisa, inclusiv pentru ascultarea activa si pentru vorbirea
unor limbi straine.
. Planificarea si managementul timpului.
Cunostintele cerute trebuie sa fie, în special, în urmatoarele domenii:
. Economia afacerilor, reglementari si legislatie.
. Finante si contabilitate.
. Tehnologia informatiilor.
. Marketing: principii, cultura si tehnici.
Profunzimea si diversitatea cunostintelor cerute si a competentelor pretinse variaza,
evident, de la un post la altul, care, la rândul lor, sunt concepute pe baza unor factori
hotarâtori pentru succesul economic al companiei.

Conflicte si solutii
Dilema cu care se confrunta managerii de marketing, ca, de altfel, toti colegii lor, este
cum sa raporteze cunostintele si competentele cerute de o anumita sarcina cu însusirile si
defectele naturale ale detinatorului postului respectiv. Pe masura ce organizatiile îsi
aplatizeaza structurile, personalul începe sa aiba nevoie de o serie mai ampla de cunostinte si
aptitudini, care pot fi oarecum divergente. De exemplu, o persoana deosebit: de inventiva si
de creativa este putin probabil sa fie la fel de buna în domeniul solutionarii problemelor prac-
tice. De asemenea, nu este de presupus ca un angajat foarte priceput la controlul proiectului,
la planificare si la administrarea bugetului sa aiba calitati la fel de remarcabile si în domeniul
consilierii personalului.
Prin urmare, cel mai bun lucru este sa se redefineasca si sa se adapteze sarcinile
prevazute de post pe baza calitatilor existente, si nu sa se lanseze programe de perfectionare
menite sa schimbe esenta personalitatii omului. Acest lucru îi impune managerului de
marketing sa analizeze cerintele organizatiei fata de departamentul sau, ca întreg, dupa care
sa treaca la perfectionarea personalului în vederea îndeplinirii obiectivelor astfel stabilite,
renuntând la definirea rigida sau preconceputa a posturilor.
Managerul de marketing trebuie sa fie un profesionist atât în management, cât si în
marketing, o persoana dinamica, cu spirit deschis si întreprinzator, cu o viziune de viitor
împartasita de întreaga echipa. El are nevoie si de capacitatea de a lucra în consens,
câstigând sprijinul în loc de a-1 impune, dar totodata si de sensibilitate la deosebirile
culturalesiîntelegerea unor conditii economice diverse.

Importanta studiului
Capacitatea organizatiilor de a acumula si aplica noi cunostinte este un factor decisiv
pentru îndeplinirea noilor standarde competitive - o crestere a importantei informarii.
Diversitatea în continua schimbare plus nevoia de adaptare accelereaza ritmul evolutiei si al
învatarii.

Nevoia de a lansa pe piata tot mai multe inovatii impune organizatiei un ritm de
învatare chiar si mai mare. Nevoia de îmbunatatiri ale calitâtii si de dezvoltari de noi aplicatii
pe baza ultimelor descoperiri sporeste importanta capacitatii organizatiei de a învata din
dezvoltarea produsului, din prestarea serviciilor si din cladirea relatiei cu clientul. Noile

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


tehnologii informationale si comunicationale accelereaza ritmul schimbarii si sporeste nevoia
de învatare, supunând-o unui mai mare flux de informatii.
Astazi se pune un accent mai mare pe învatarea care are loc în interiorul organizatiei
decât pe cea din exterior. Un proces de învatare continuu, incremental, poate aduce micile
îmbunatatiri de care este nevoie pentru obtinerea celui mai bun succes comercial. Învatarea
trebuie sa patrunda la toate nivelurile organizatiei, lucru care are implicatii importante în ceea
ce priveste structura acesteia. Retelele interne trebuie sa îngaduie libera circulatie a
cunostintelor prin structura functionala a organizatiei; retelele externe (furnizorii si clientii)
trebuie sa întretina în cadrul acesteia nevoia de învatare.
Este mai dificil de anticipat cu precizie competentele functionale pretinse de evolutiile
viitoare - dar organizatiile trebuie sa le exerseze înca de astazi. A instrui oamenii pentru a
dobândi competentele necesare astazi, pentru obtinerea profitului de astazi presupune cu
totul altceva decât actiunile îndreptate spre dobândirea competentelor necesare mâine,
pentru activitatea de mâine si pentru realizarea profitului de mâine. De aici decurge
importanta maxima acordata crearii unei culturi a învatarii, deoarece multe din activitatile
profesionale din viitor nu pot fi anticipate.
Learning Pays este titlul unui raport întocmit de Sir Christopher Ball pentru RSA (1991).
Printre multe idei interesante, raportul contine si doua diagrame (reprezentate în Figurile 1 si
2). Aceste diagrame se refera la problema cu care se confrunta majoritatea organizatiilor, si
anume gasirea momentului cel mai oportun în care sa faca trecerea de la cercul "vicios" la cel
"virtuos".Punctul de pornire esential si, totodata, cel mai dificil este crearea unei culturi a
învatarii în întreaga societate.
Organizatie trebuie sa ia singura initiativa dezvoltarii unui ethos al învatarii Din
perspectiva profitului, acest lucru trebuie sa porneasca de la a întelege ca realizarea acestuia
depinde de dobândirea unor competente superioare si a unor cunostinte necesare activitatilor
actuale si viitoare.

Figura 1 Cercurile vicioase ale secolului 20

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Figura 2

Totodata, o asemenea atitudine trebuie sprijinita prin stimularea permanenta a învatarii


unor lucruri aparent fara legatura directa cu munca. Astfel, se ajunge la instituirea unei culturi
a învatarii, de care avem nevoie. Daca se ajunge ca învatarea continua, pe baza unor
programe frecvente de instruire menite sa duca la perfectionarea competentelor si
cunostintelor personalului sa devina o norma organizationala, atunci trebuie sa ne asteptam
ca toate celelalte "virtuti" sa urmeze în mod firesc.

Instruirea
Una dintre cele mai populare si eficiente metode de perfectionare a personalului este
programul formal de instruire în afara orelor de munca, în cadrul unei experiente structurate
de învatare, în directa legatura cu activitatea curenta. De regula, aceste programe sunt de trei
feluri:
. Cursuri deschise publicului sau unor colective largi de personal, organizate
pe durata mai multor zile, eventual la centre de instruire speciale. Aceste programe
ofera participantilor avantajul unor schimburi reciproce de experienta, precum si un
proces de învatare coordonat de un director de curs.
. Cursuri de aceeasi factura, dar organizate în interiorul unei companii, daca
exista un numar suficient de participanti. Un asemenea program are avantajul unui cost
mai redus, prezinta conditii de confidentialitate, poate fi mai lesne coordonat si poate
capata o mai mare relevanta. Se pierde însa avantajul variatiei, pe care îl are un curs
deschis si participantilor din alte organizatii.
. Cursuri concepute special pentru compania care le comanda, pornind de la
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
o analiza a nevoii de instruire si pe baza unui material de studiu special adaptat. Pot fi
pregatite si conduse de personalul companiei, de profesori din afara - sau se pot
combina ambele variante. Un astfel de curs ofera avantajul unicitatii.

Factorii luati în considerare la alegerea programului de instruire

. Cunostintele si competentele de predat - pot fi cu caracter general sau


specifice companiei. Primele pot fi lesne furnizate din exterior, celelalte trebuie asigurate
din interior. Se poate apela la o sursa externa pentru elaborarea cursului si a
materialului necesar, daca nu existe resurse interne.
. Personalul ce trebuie pregatit - stabilirea numarului de angajati care au
aceleasi necesitati de instruire si numarul celor disponibili simultan. De asemenea,
trebuie precizat care este numarul optim de persoane care trebuie sa participe la curs
pentru a-i asigura succesul.

Cele mai multe actiuni de instruire se desfasoara bine cu aproximativ


doisprezece participanti, dar numarul lor poate varia în functie de tema abordata.
. Coordonarea - trebuie stabilit cât este de importanta; totodata, trebuie vazut
daca exista timpul necesar conceperii în companie a unui curs cu un specific anume.
Daca se recurge la un curs extern, alegerea lui poate fi determinata partial de datele
calendaristice ale diferitelor oferte.
. Resursele umane - trebuie stabilit daca organizatia dispune de persoanele
care sa conceapa, sa implementeze si sa evalueze programele. Daca nu dispune de
asemenea resurse, organizatia trebuie sa apeleze la specialisti din afara.
. Resursele financiare - trebuie stabilit bugetul disponibil, pentru a se vedea
daca este nevoie sa se coordoneze programul de instruire cu prioritatile financiare ale
organizatiei. Instruirea interna este mai putin costisitoare per angajat, cu conditia ca
persoanele ce trebuie instruite în acelasi domeniu sa fie în numar suficient de mare si
disponibile în acelasi timp.

Cum se alege sursa de cursuri de instruire?


Cercetarile arata ca factorul cel mai important în alegerea unui furnizor de cursuri (si a
materialelor respective) este recomandarea personala, primita de la colegi si unele
investigatii suplimentare, pentru a afla:
Cât de experimentati sunt directorii de curs si instructorii, atât în domeniile lor de
specialitate, cât si sub aspect pedagogic?
Ce angajamente exista fata de standardele de calitate pretinse de organizatia-client si
cum sunt luate în considerare?
Cât de diversificate sunt metodele de instruire folosite (de exemplu, prelegeri, discutii în
grup, jocuri si simulari, exercitii de auto-evaluare, CBT, mese rotunde, lectori invitati,
filme, programe video, materiale bibliografice, proiecte, grupe de lucru)?
În ce masura este procesul de învatare stimulat de facilitatile programului de instruire
(de exemplu, desfasurarea cursurilor fara întreruperi, asigurarea unui personal de
specialitate si a resurselor necesare, existenta unui loc destinat special studiului)?
Detaliile despre furnizorii de cursuri în domeniul marketingului pot fi aflate din mai multe
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
surse, printre care:

Directii de instruire
În oferta CIM pot fi gasite directiile de instruire pe care este bine sa le urmeze
persoanele care activeaza în domeniul marketingului, de la absolventi ori începatorii din
serviciul de vânzari, la directorul de marketing si directorul general. Managerii de marketing
sunt obligati sa planifice atât ruta pe care trebuie sa o urmeze ei însisi spre perfectionare, cât
si pe a subordonatilor lor, tinând cont, totodata, ca orice astfel de planificare poate fi supusa
schimbarii in functie de problemele intampinate pe parcursul programului planificat

Calificarile obtinute în cadrul programelor de instruire


În ultima vreme, a aparut interesul - atât din partea angajatilor, cât si al organizatiei -
fata de obtinerea unor atestate de absolvire a programelor de instruire, acordate sub forma
unor diplome sau certificate corespunzatoare. CIM asigura celor interesati oferte specializate
de cursuri, adecvate pentru diferite niveluri de experienta. Astfel, în urma participarii la cursuri
de câte 21 de zile pe parcursul mai multor ani si dupa absolvirea unor examene la sfârsitul
fiecarui curs, participantii pot obtine o diploma în marketing, în domeniul managementului
vânzarilor ori un certificat de atestare în vânzari profesionale. Prin urmare, un asemenea
atestat se obtine în mai multi ani, deoarece procesul de instruire este corelat direct cu postul
ocupat de participant si cu cel pentru care se pregateste în viitorul apropiat. Lista asigura
cursuri pentru diferite niveluri profesionale si recomanda abordarea unei anumite directii de
instruire.

TEORIE sI PRACTICĂ ÎN MARKETING MARKETING STRATEGIC

Nivel - Elemente de introducere aspra Introducere în marketingul


Implementare instrumentelor marketingului strategic
Notiuni - Principiile marketingului Strategia marketingului
avansat - Marketing pentru bunuri Strategii pentru un marketing
practica - Marketingul produselor de larg competitive
de baza consum industriale Programul Mark Strat
- Marktingul serviciilor
- Marktingul serviciilor financiare
- Marketingul in sectorul comertul
- Marketingul în sectorul public
en-detail
- Marketingul in industria
- Managementul marketingului pentru
export
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
de înalta tehnologie
- Managementul marketingului si Workshop pentru directorii de
procesul decizional marketing
- Marketing international Implementarea strategiilor de
marketing
Marketing pentru "zero defecte"
Al 23-lea curs de management
strategic în marketing

Învatamântul deschis
Mentionat mai sus ca una din metodele de perfectionare a personalului, Învatamântul
deschis pare sa fie cea mai buna metoda de instruire, datorita solutiilor de studiu de maxima
eficienta pe care le ofera. Printre acestea se numara sesiuni de lucru fata în fata (organizate
de regula în zilele libere de la sfârsitul saptamânii) si materiale de curs ce pot fi utilizate
partial în programele de studiu interactive, mai traditionale.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Învatamântul deschis poarta uneori si alte denumiri: învatamânt la distanta, studiu
flexibil, studiu bazat pe resurse sau materialele. Asemenea termeni indica, de fapt, însusirile
acestei forme de învatamânt, în care directorul de curs înceteaza sa mai fie un punct focal al
studiului, devenind, mai degraba, un facilitator. în esenta, procesul de învatare are loc dupa
preferintele personale.
Daca exista materiale generice de studiu si daca acesta este convenabil pentru
situatia în ,cauza, un asemenea proces poate fi mult mai eficient sub raportul
costurilor.Desi,,în prezent, guvernele acorda un interes deosebit acestei forme de instruire (în
special din motive economice), trebuie retinut ca are eficacitatea cea mai mare, din punctul de
vedere al beneficiarilor, daca este organizat sub forma unor programe complete, care includ si
sesiuni la sfârsit de saptamâna, sesiuni de lucru în grup, seminare si instruire la locul de
munca. Prin urmare, este bine ca învatamântul deschis sa fie considerat una din resursele la
dispozitia formatorilor, care o pot include în cadrul unor programe de instruire eficace si
eficiente.

PLANIFICARE STRATEGICĂ

1. Abordări în procesul de planificare strategică


Procesul de planificare strategică constă din activităţi componente, ordonate în mod
secvenţial, fiecare parte contribuind la succesul întregului. Este recomandabil ca procesul să
se poată desfăşura fără factori perturbatori (telefoane, calculatoare, cerinţe curente de
serviciu etc.), recomandându-se următoarele abordări:
- Încurajarea gândirii creatoare, generarea unei multitudini de idei care să depăşească limitele
formale impuse.
- Adoptarea unei atitudini obiective faţă de progresele înregistrate sau faţă de posibile greşeli.
- Identificarea acelor practici anterioare care au avut succes şi ignorarea acelora care au
condus la erori costisitoare.
- Crearea unui număr optim de obiective conectate la viziunea parteneriatului.
- Analiza factorilor externi şi interni mediului parteneriatului (analiza SWOT)
- Dezvoltarea strategiilor care să răspundă viziunii şi obiectivelor.
- Planificarea de acţiuni specifice, corespunzătoare obiectivelor formulate.

2. ABC-ul planificării strategice


„A cunoaşte trecutul înseamnă a înţelege prezentul şi înţelegând prezentul putem să
previzionăm viitorul.‖ De aceea, facilitatorul va întreba grupul despre:
- Cine si ce suntem, ce facem acum si de ce?
- Ce vrem sa face in viitor și de ce?
- Cum ajungem unde ne-am propus

Planificarea tradiţională vs. Planificarea Participativă

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Centralizată (este elaborată ca urmare a Planificarea Participativă
deciziilor „de la centru‖ şi transmisă Descentralizată (este elaborată ca
către „beneficiarii locali‖). urmare a deciziilor şi necesităţilor
Se transmite pe verticală (de sus în jos) „beneficiarii locali‖, cu o eventuală
şi are un caracter de obligativitate. colaborare „de la centru‖).
Caracter tehnic (elaborată de experţi). Se transmite pe orizontală (toţi cei
Elaborată în cadrul unui sector sau a implicaţi sunt parteneri în proces) şi este
unei ramuri industriale. acceptată de către toţi cei implicaţi.
Elaborată pe termen scurt (urmăreşte Este elaborată pe bază de dialog.
încadrarea în limitele bugetare). Este o concepţie integrată, care
Elaborată pentru a se respecta norme şi abordează problematica în detaliu şi pe
termene (contează forma). întreg ansamblul.
Acordă prioritate investiţiilor din cadrul Este elaborată pe termen lung (se
sectorului sau ramurii industriale. concentrează pe construirea unei viziuni
Desemnează persoana responsabilă cu a viitorului).
îndeplinirea sarcinilor, dar nu prevede Este elaborată atunci când se consideră
modalităţi de asumare a a fi de o necesitate reală (contează
responsabilităţilor de către această conţinutul).
persoană. Acordă prioritate investiţiilor sociale.
Desemnează responsabilităţi şi
angajamente socia
Omogenizează şi uniformizează. Este inclusivă şi este elaborată, adoptată
Este exclusivistă şi autoritară. şi implementată respectându-se
Distanţează şi stabileşte bariere între principiile democratice.
autorităţi şi societatea civilă. Oferă punţi de comunicare între autorităţi
Stabileşte o anumită populaţie ca fiind şi societatea civilă.
subiectul beneficiilor planificării. Recunoaşte actorii sociali ca fiind
Răspunde cerinţelor unui sistem care importanţi pentru a decide propria
controlează. dezvoltare.
Ignoră condiţiile şi specificitatea Determină implicarea autorităţilor ca
beneficiarilor planificării. facilitator al procesului.
Determină o lipsă de încredere în Este bazată pe cunoaşterea concretă a
instituţiile statului. condiţiilor şi a specificităţii beneficiarilor
planificării.

Este susţinută prin obligativitatea


implementării. Construieşte relaţii bazate pe încredere
Reduce capacitatea de management şi reciprocă.
de control a implementării. Promovează toleranţa şi convieţuirea
paşnică

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


3. Procesul de planificare strategica - participativă
Planificarea participativă poate implica toate fazele şi paşii descrişi în cadrul procesului, sau
numai câţiva, în funcţie de complexitatea problemei sau a oportunităţii căreia i se adresează.
Întregul proces de planificare participativă va fi împărţit în şase faze. În cadrul fiecărei faze vor
exista o serie de paşi specifici şi activităţi care trebuie realizate.

3.1. Faza I: Iniţierea procesului de planificare strategica participativă


Această fază implică „evenimentul declanşator‖ care motivează persoane, un grup sau o
organizaţie să solicite realizarea unor acţiuni care ar putea beneficia de un proces de
planificare participativă. Aceste evenimente sunt fie probleme care trebuie să fie rezolvate sau
oportunităţi care nu sunt valorificate, în general, problemele sunt descoperite prin
conştientizare, în timp ce oportunităţile sunt generate de viziuni individuale sau comune unui
grup. În acest punct, aceia care propun posibilitatea utilizării unui proces de planificare
participativă se pot gândi la folosirea planificării strategice ca opţiune, în special dacă au
identificat o potenţială oportunitate care să fie valorificată.

3.2. Faza a II-a: Construirea parteneriatelor productive


Participarea presupune formarea de parteneriate pentru a rezolva probleme la nivel local şi
poate implica: parteneriate între autorităţile locale, ONG-urile sau OC-urile locale şi cetăţeni;
parteneriatul cu altă administraţie locală, instituţii publice de rang superior, sau cu sectorul
privat; o combinaţie a câtorva sau a tuturor acestor posibilităţi. Acest efort iniţial de a lărgi
cercul vizionarilor sau al acelora care rezolvă probleme reprezintă partea de început a utilizării
instrumentului numit analiza câmpului de forţe.
De asemenea, în această fază este formulată decizia asupra utilizării unui facilitator pentru a
asista conducerea procesului de planificare participativă. Vom presupune că va fi folosit un
facilitator în procesul de planificare participativă, fie din afara cercului iniţiatorilor acestuia, fie
din interiorul său. Crearea unei înţelegeri de lucru de succes cu facilitatori sau consultanţi de
proces este numită adesea „contractarea‖ serviciilor lor. Aceasta nu este formula legală
uzuală de contractare, ci mai degrabă o formă de contractare socială.

3.3. Faza a III-a: Formularea viziunilor şi /sau soluţionarea problemelor (orientare spre
exterior – sau spre interior ?)
În acest punct al procesului, punem în discuţie opţiunile privind angajarea, fie într-un proces
de planificare strategică pe termen lung, ca fiind orientat „spre exterior”, fie direcţionarea
efortului de planificare participativă mai degrabă către o rezolvare imediată a problemelor.
Opţiunea de concentrare „spre interior” este denumită de obicei „planificarea acţiunilor‖. Fie
că este vorba despre formularea viziunilor, fie despre identificarea problemelor, în această
fază sunt implicate două abilităţi cheie, în funcţie de obiectivele care trebuie realizate. Cu
excepţia acestei faze, în care se stabileşte dacă procesul va fi unul pe termen lung sau
strategic, sau pe termen scurt sau orientat către probleme, procesul de planificare
participativă prezintă desfăşurări de evenimente similare, deşi contextul este foarte diferit.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


3.4 Faza a IV-a: Identificare și analiză.
În funcţie de context, fie unul pe termen scurt, fie unul pe termen lung şi de formulare a
viziunilor, există o serie de paşi care trebuie parcurşi înainte de a defini un plan strategic sau
de a formula un plan de desfăşurare detaliată a acţiunilor.

Aceşti paşi includ: colectarea mai multor date, informaţii şi idei, organizarea şi analizarea
surselor acestora pentru o mai bună înţelegere a problemei sau a oportunităţii; determinarea
scopurilor şi obiectivelor care trebuie realizate; estimarea fezabilităţii în ceea ce priveşte
atingerea scopurilor şi a obiectivelor. Ultimul pas include instrumente cum sunt Analiza SWOT
şi Analiza Câmpului de Forţe.

3.5. Faza a V-a: Planificarea desfăşurării acţiunilor.


În acest punct al procesului, vor fi selectate obiectivele propuse pentru realizare, astfel încât
numărul lor să fie realist, şi se vor determina cele mai potrivite opţiuni pentru atingerea lor,
precum şi grupurile de interes necesare pentru implementare. În această fază a procesului de
planificare se stabileşte cine, ce va face şi împreună cu cine, în limita anumitor parametri ai
resurselor, inclusiv limita de timp, pentru realizarea scopurilor şi a obiectivelor sau
materializarea viziunii formulate. În final, echipa de planificare va cerceta consecinţele
potenţiale ale implementării recomandărilor pe care le formulează şi va indica o schemă de
monitorizare şi de evaluare a impactului.

3.6. Faza a VI-a:Implementarea acţiunilor, măsurarea impactului si punerea in aplicare a


planului de acţiune.
În general, această fază a procesului este în afara mandatului direct de responsabilitate al
echipei de planificare participativă. Cu toate acestea, este important pentru echipele de
planificare să cunoască aspectele şi problemele legate de implementare. Sunt situaţii în care
mulţi dintre aceia care contribuie la realizarea planificării programelor şi a activităţilor care
privesc coaliţii ale oficialilor aleşi ai autorităţilor locale şi pe reprezentanţilor comunităţii sunt
direct implicaţi în implementarea lor.

ETAPELE UNUI PROCES DE PLANIFICARE STRATEGICĂ

1. Formularea viziunii. Ce este viziunea?


Cel mai bun punct de pornire în procesul de facilitare comunitară este dezvoltarea unei viziuni
comune despre felul de comunitate în care vor să trăiască membrii săi cu copiii şi nepoţii lor.
O viziune comună asupra comunităţii este fundamentală, dar este doar începutul. Trebuie să
se definească ţeluri precise, obiective specifice, priorităţi, programe de lucru. Toate acestea
implică in primul rând o împărţire o responsabilităţilor membrilor comunităţii. Pe cât posibil,
conducerea şi coordonarea îndeplinirii viziunii trebuie să reflecte şi să reprezinte întreaga
comunitate, dar majoritatea muncii va fi făcută de instituţii, organizaţii, grupuri şi persoane
individuale.
Ex. Programele pentru dezvoltare comunităţii nu înlocuiesc diversele eforturi care se fac deja
pentru bunăstarea comunităţii, ci se construiesc pe acestea.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Desigur, există obstacole şi dificultăţi ce trebuie depăşite. Interesele imediate ale unor
persoane sau sub grupuri pot veni în conflict cu obiectivul comun de lungă durată al
dezvoltării comunităţii. Uneori aceste interese pot fi absolut legitime, dar vor trebui găsite
modalităţi de rezolvare a conflictelor. Vor trebui împăcate chiar şi nevoile şi obiectivele care
sunt compatibile cu dezvoltarea localităţii, ca nevoia de locuinţe şi locuri de muncă pe de o
parte, şi protecţia bazei de resurse naturale, pe de alta. Este posibil ca unii să nu poată sau
să nu vrea să înţeleagă scopul dezvoltării comunitare, ca alţii să susţină că nu există
suficiente informaţii sau bani pentru a urmări acest scop.
„Planurile strategice sunt nefolositoare daca lipseşte o viziune strategica‖ (John Naisbitt).
- Viziunile sunt enunţuri realiste, credibile, care te inspira asupra viitorului comunităţii;
- O imagine inspirată a unui viitor dorit;
- Un scop global şi durabil servind ca fundament pentru procesul de planificare strategică;
- Este ideea, sau valoarea strategică spre care se tinde, dând sens acesteia;
- Cuprinde 2 componente majore: valoarea centrală a organizaţiei/ comunităţii şi viitorul
previzionat pentru aceasta - respectiv;
- ce ar trebui să facă;
- care ar trebui să fie rezultatele;

Exemple: Localitatea A este o comună în care implicarea instituţiilor comunitare (Primărie,


şcoală, biserică, Poliţie, dispensar etc.) şi a actorilor reprezentativi (cadre didactice, agenţi
economici, gospodari de frunte etc.) în promovarea valorilor muncii şi educarea civică a
cetăţenilor creează premisele asigurării unui nivel de trai decent pentru membrii comunităţii
(asigurarea locurilor de muncă, investiţii, infrastructură tehnico-socială ce permite creşterea
calităţii vieţii) şi dezvoltării unui spirit comunitar transferabil între generaţii.
În 2015, comuna B va fi o localitate în care creşterea volumului de investiţi, a calităţii
capitalului instituţional şi a serviciilor vor duce la atragerea si dezvoltarea potenţialului uman
(din punct de vedere demografic, al forţei de muncă active şi al resurselor umane
specializate).
În 2015, comuna C este o localitate bine dezvoltată economic, cu o infrastructură şi servicii de
calitate, în care informarea, consultarea şi implicarea civică a cetăţenilor în rezolvarea
problemelor comunitare creează premise favorabile exercitării unei bune guvernări
În 2015, comuna D va fi o localitate rurală, dezvoltată la nivel urban printr-oinfrastructură
adecvată, prin dezvoltarea resurselor umane şi a instituţiilor în vederea atragerii de capital
extern prin investiţii şi fonduri obţinute din proiecte.
În 2015, comuna F va fi o comunitate dinamică, în care investiţiile, serviciile, infrastructura şi
valorificarea potenţialului local (economic, uman, de infrastructură şi servicii publice etc.)
asigură un ritm de creştere economică continuă (20% în 2015), precum şi rezolvarea
problemelor sociale ale membrilor comunităţii.
În 2015, localitatea G va fi o comună în care 60% din populaţie este integrată pe piaţa muncii,
beneficiază de o infrastructură tehnico-edilitară şi socială adecvată (reţele de apă curentă,
canalizare şi gaze naturale) şi de dotări cultural-recreativ-sportive moderne, elemente ce
indică o creştere a calităţii vieţii şi o dezvoltare a capitalului instituţional.

2.Definirea scopului.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Scopul este o declaraţie care descrie situaţii viitoare dorite, pe termen scurt si mediu, demnă
de efortul şi angajamentul facilitatorului in comunitatea in care aplica procesul de facilitare.
- Stabileşte ce este de făcut şi până când.
- Stimulează eforturile organizaţiei / comunităţii, arătând calea de urmat şi modalităţile de
măsurare a progresului.
- Presupune un angajament considerabil de resurse, aflate la dispoziţia administraţiei publice
locale şi a comunităţii facilitate.
- Asigură bazele pe care noi funcţii se dezvoltă, cele existente se modifică, iar cele ineficiente
sunt eliminate.
- Se enunţă, de obicei, la timpul prezent, ca şi cum ar fi deja realizat.
- Reprezintă proiecţia, în timp, a soluţiei problemei.

3. Definirea obiectivelor
Obiectivele descriu ce vreţi să realizaţi în prima etapă dintre cele necesare atingerii viziunii.
Această etapă se denumeşte deseori ca fiind un obiectiv. Obiectivele descriu ce trebuie făcut
şi terminat până la o dată specificată. Dacă răspunsurile la una dintre întrebări este majoritar
nu, continuaţi să lucraţi la definirea obiectivului. Fiţi atenţi la faptul că un obiectiv măsurabil şi
orientat spre rezultate, nu este în mod obligatoriu şi realist.

Criterii privind definirea obiectivelor


Pentru ca un obiectiv să fie bine definit, el trebuie să corespundă în totalitate (majoritate)
conform următorului criteriu (set de întrebări).

Specific Da Nu
Măsurabil
Aplicabil (există resurse)
Realizabil
Temporizat(încadrat în timp)
În concordanţă cu scopul propus
În realizarea lui dorim să ne implicăm personal
Destul de ambiţios ca să merite să luptăm pentru el

MASURI DE PROTECTIE A MUNCII

1. NORME GENERALE DE PROTECTIE A MUNCII

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Protectia muncii are drept scop asigurarea celor mai bune conditii

pentru prevenirea accidentelor de munca si a bolilor profesionale.

Normativele care reglementeaza masurile de protectia muncii sunt:

 Constitutia Romaniei;
 Codul Muncii;
 Legea securităţii si sanatatii in munca 319/2006 ;
 Norme generale de protectia muncii;
 Norme specifice de protectie a muncii privind lucrarile la inaltime sau in santuri;
Masurile de protectia muncii sunt asigurate prin respectarea normelor generale si normelor
specifice de protectia muncii.

Normele generale de protectie a muncii cuprind principalele masuri de prevenire a


accidentelor de munca si bolilor profesionale general valabile pentru orice activitate. Masurile
de prevenire au ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de accidentare si / sau
imbolnaviri profesionale existenti in sistemul de munca.

IGIENA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ A SALARIAŢILOR

Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate

aspectele legate de munca.(art.175, al.1 din Codul Muncii)

In vederea asigurării condiţiilor de protecţie a muncii şi pentru prevenirea ccidentelor de


muncă şi a bolilor profesionale, conducerea are următoarele obligaţii principale,

conform art. 13 din L. 319/2006 -Legea securităţii şi sănătăţii în muncă :

a) sa adopte, din faza de cercetare, proiectare si executie a constructiilor, a

echipamentelor de munca, precum si de elaborare a tehnologiilor de fabricatie, solutii

conforme prevederilor legale in vigoare privind securitatea si sanatatea in munca, prin a caror
aplicare sa fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare si de imbolnavire profesionala
a lucratorilor;

b) sa intocmeasca un plan de prevenire si protectie compus din masuri tehnice, sanitare,


organizatorice si de alta natura, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care sa il aplice
corespunzator conditiilor de munca specifice unitatii;

c) sa obtina autorizatia de functionare din punctul de vedere al securitatii si sa

natatii in munca, inainte de inceperea oricarei activitati, conform prevederilor legale;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


d) sa stabileasca pentru lucratori, prin fisa postului, atributiile si raspunderile ce le revin in
domeniul securitatii si sanatatii in munca, corespunzator functiilor exercitate;

e) sa elaboreze instructiuni proprii, in spiritul prezentei legi, pentru completarea si/sau

aplicarea reglementarilor de securitate si sanatate in munca, tinand seama de

particularitatile activitatilor si ale locurilor de munca aflate in responsabilitatea lor;

f) sa asigure si sa controleze cunoasterea si aplicarea de catre toti lucratorii a masurilor


prevazute in planul de prevenire si de protectie stabilit, precum si a prevederilor legale in
domeniul securitatii si sanatatii in munca, prinlucratorii desemnati, prin propria competenta
sau prin servicii externe;

g) sa ia masuri pentru asigurarea de materiale necesare informarii si instruirii

lucratorilor, cum ar fi afise, pliante, filme si diafilme cu privire la securitatea si sanatatea in


munca;

h) sa asigure informarea fiecarei persoane, anterior angajarii in munca, asupra riscurilor la


care aceasta este expusa la locul de munca, precum si asupra masurilor de prevenire si de
protectie necesare;

i) sa ia masuri pentru autorizarea exercitarii meseriilor si a profesiilor prevazute de

legislatia specifica;

j) sa angajeze numai persoane care, in urma examenului medical si, dupa caz, a testarii
psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de munca pe care urmeaza sa o execute si sa
asigure controlul medical periodic si, dupa caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajarii;

k) sa tina evidenta zonelor cu risc ridicat si specific prevazute la Art. 7 alin. (4) lit. e);

l) sa asigure functionarea permanenta si corecta a sistemelor si dispozitivelor de

protectie, a aparaturii de masura si control, precum si a instalatiilor de captare, retinere si


neutralizare a substantelor nocive degajate in desfasurarea proceselor tehnologice;

m) sa prezinte documentele si sa dea relatiile solicitate de inspectorii de munca in

timpul controlului sau al efectuarii cercetarii evenimentelor;

n) sa asigure realizarea masurilor dispuse de inspectorii de munca cu prilejul vizitelor

de control si al cercetarii evenimentelor;

o) sa desemneze, la solicitarea inspectorului de munca, lucratorii care sa participe la


efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;

p) sa nu modifice starea de fapt rezultata din producerea unui accident mortal sau

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


colectiv, in afara de cazurile in care mentinerea acestei stari ar genera alte accidente ori ar
periclita viata accidentatilor si a altor persoane;

q) sa asigure echipamente de munca fara pericol pentru securitatea si sanatatea

lucratorilor;

r) sa asigure echipamente individuale de protectie;

s) sa acorde obligatoriu echipament individual de protectie nou, in cazul degradarii sau al


pierderii calitatilor de protectie.

Pregatirea si instruirea personalului

Instructajul de protectia muncii la nivelul persoanelor juridice si fizice cuprinde trei faze:

1. instructajul introductiv general;


2. instructajul la locul de munca;
3. instructajul periodic.

Instructajul introductiv general

Se face:

a) noilor incadrati in munca;


b) celor transferati de la o unitate la alta;
c) celor veniti in unitate ca detasati;
d) elevilor scolilor profesionale, liceelor industriale si studentilor pentru practica
profesionala;
e) persoanelor aflate in unitate in perioada de proba in vederea angajarii.
Scopul instructajului introductiv general este de a informa despre activitatile specifice
unitatii respective si principalele masuri de protectia muncii care trebuie respectate in timpul
lucrului.

Instructajul la locul de munca

Se face dupa instructajul introductiv general si are ca scop prezentarea riscurilor si a


masurilor de prevenire specifice locului de munca unde a fost repartizata persoana respectiva.

Instructajul la locul de munca se face de catre conducatorul direct a locului de munca


respectiv.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Durata instructajului la locul de munca depinde de complexitatea utilajului sau locului
de munca la care se va lucra si nu va fi mai mica de 8 ore repartizate pe timpul perioadei de
proba.

Instructajul periodic

Se face intregului personal si are drept scop sa aprofundeze normele de protectia


muncii.

Acest instructaj se va completa in mod obligatoriu si cu demonstratii practice.

Instructajul periodic se face de catre conducatorul locului de munca respectiv.

Intervalul intre doua instructaje periodice pentru lucratori va fi stabilit prin instuctiuni
proprii in functie de conditiile locului de munca , dar nu va fi mai mare de 6 luni.

Instructajul periodic se va face suplimentar celui programat si in urmatoarele cazuri:

 cand un salariat a lipsit peste 30 de zile calendaristice din productie;


 cand s-a modificat procesul tehnologic ori s-au schimbat utilajele si sculele;
 cand au aparut modificari a normelor de protectia muncii
 la reluarea activitatii dupa un accident de munca;
 la executarea unor lucrari speciale;
Instructajul de protectia muncii (introductiv general, la locul de munca si periodic) se va
consemna in mod obligatoriu in fisa individuala de instructaj, stabilita conform modelului tipizat
elaborat de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale, cu indicarea materialului predat,duratei si
datei instruirii.
Fisa de instructaj se semneaza de cel instruit , de cel care a efectuat si verificat
instructajul, confirmand astfel ca materialul predat a fost insusit.

Fisa de instructaj se intocmeste pentru personalul permanent, angajat cu conventii


civile sau detasat, pentru lucratorii sezonieri, temporari sau zilieri si va fi pastrata de
conducatorul procesului de munca, respectiv de cel care are sarcina efectuarii instructajului la
locul de munca.

Echipamentul individual de protectie

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Reprezinta mijloacele cu care este dotat fiecare participant la procesul de munca,
pentru a fi protejat impotriva factorilor de risc de accidentare si imbolnavire profesionala.
Echipamentul individual de protectie se acorda gratuit tuturor salariatilor expusi
riscurilor de accidentare si imbolnavire profesionala.
Personalul lucrator, precum si celelalte categorii de persoane care beneficiaza de
echipament individual de protectie sun obligate sa aiba cunostinte privind caracteristicile si
modul de utilizare a acestuia, sa-l utilizeze doar in scopul pentru care a fost atribuit, sa-l
prezinte la verificarile periodice prevazute, sa solicite inlocuirea sau completarea lui cand nu
mai asigura indeplinirea functiei de protectie.
Degradarea echipamentului individual de protectie din vina personalului caruia i-a fost
atribuit, sau instrainarea lui, inainte de expirarea duratei de utilizare prevazute, atrage
raspunderea acestuia pentru prejudiciul cauzat, potrivit legii.
Nepurtarea echipamentului individual de protectie in cazul in care acesta este corect
acordat si in stare de functionare, sau utilizarea acestuia in alte scopuri sau conditii decat cele
prevazute in instructiunile de utilizare, va fi sanctionata conform legislatiei in vigoare.
Personalul participant la procesul de munca are dreptul sa refuze executarea sarcinii
de munca daca nu i se acorda mijloacele individuale de protectie necesare, prevazute in lista
interna sau in Normativul-cadru, fara sa atraga asupra sa masuri disciplinare.

Răspunderea juridica(extras din Legea securităţii si sanatatii in munca 319/2006 )


Nerespectarea dispozitiilor legale privitoare la protectia muncii, atrage raspunderea
disciplinara, administrativa, materiala, civila sau penala, dupa caz, potrivit legii.
Neluarea vreuneia dintre masurile prevazute de dispozitiile legale referitoare la
protectia muncii, de catre persoana care are indatorirea de a lua aceste masuri la locul de
munca, daca prin aceasta se creaza un pericol iminent de producere a unui accident de
munca sau de imbolnavire profesionala, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
Nerespectarea de catre orice persoana a masurilor stabilite cu privire la protectia
muncii, daca prin aceasta se creaza un pericol iminent de producere a unui accident de
munca sau de imbolnavire profesionala, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare
de la 3 luni la 1 an sau cu amenda.

ACCIDENT DE MUNCA, BOALĂ PROFESIONALĂ

Accidentul de munca reprezinta vatamarea violenta a organismului precum si


intoxicatia acuta profesionala care au loc in timpul procesului de munca sau in indeplinirea
indatoririlor de serviciu si care provoaca incapacitate temporara de munca de cel putin trei
zile, invaliditate sau deces.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Pentru a fi calificat drept accident de munca, accidentul trebuie sa se produca intr-un
moment si intr-un loc in care activitatea persoanei incadrate in munca sa se incadreze in
exercitarea atributelor prevazute in Contractul de munca.
Persoana accidentata trebuie sa execute o sarcina de munca, reprezentand, fie
obligatia principala, fie activitati secundare referitoare la pregatirea uneltelor, curatarea
masinilor si a locului de munca.

Accident de munca este :

a) accidentul suferit de persoane aflate in vizita in intreprindere si/sau unitate, cu

permisiunea angajatorului;

b) accidentul suferit de persoanele care indeplinesc sarcini de stat sau de interes

public, inclusiv in cadrul unor activitati culturale, sportive, in tara sau in afara granitelor tarii, in
timpul si din cauza indeplinirii acestor sarcini;

c) accidentul survenit in cadrul activitatilor culturalsportive organizate, in timpul si din

cauza indeplinirii acestor activitati;

d) accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei actiuni intreprinse din proprie
initiativa pentru salvarea de vieti omenesti;

e) accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei actiuni intreprinse din proprie
initiativa pentru prevenirea ori inlaturarea unui pericol care ameninta avutul public si privat;

f) accidentul cauzat de activitati care nu au legatura cu procesul muncii, daca se produce la


sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, in calitate de angajator, ori in alt loc
de munca organizat de acestia, in timpul programului de munca, si nu se datoreaza culpei
exclusive a accidentatului;

g) accidentul de traseu, daca deplasarea s-a facut in timpul si pe traseul normal de la

domiciliu lucratorului la locul de munca organizat de angajator si invers;

h) accidentul suferit in timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa


persoanei fizice la locul de munca sau de la un loc de munca la altul, pentru indeplinirea unei
sarcini de munca;

i) accidentul suferit in timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa


persoanei fizice la care este incadrata victima, ori de la orice alt loc de munca organizat de
acestea, la o alta persoana juridica sau fizica, pentru indeplinirea sarcinilor de munca, pe
durata normala de deplasare;

j) accidentul suferit inainte sau dupa incetarea lucrului, daca victima prelua sau preda

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


uneltele de lucru, locul de munca, utilajul ori materialele, daca schimba imbracamintea
personala, echipamentul individual de protectie sau orice alt echipament pus la dispozitie de
angajator, daca se afla in baie ori in spalator sau daca se deplasa de la locul de munca la
iesirea din intreprindere sau unitate si invers;

k) accidentul suferit in timpul pauzelor regulamentare, daca acesta a avut loc in locuri

organizate de angajator, precum si in timpul si pe traseul normal spre si de la aceste locuri;

l) accidentul suferit de lucratori ai angajatorilor romani sau de persoane fizice romane,


delegati pentru indeplinirea indatoririlor de serviciu in afara granitelor tarii, pe durata si traseul
prevazute in documentul de deplasare;

m) accidentul suferit de personalul roman care efectueaza lucrari si servicii pe teritoriul altor
tari, in baza unor contracte, conventii sau in alte conditii prevazute de lege, incheiate de
persoane juridice romane cu parteneri straini, in timpul si din cauza indeplinirii indatoririlor de
serviciu;

n) accidentul suferit de cei care urmeaza cursuri de calificare, recalificare sau perfectionare a
pregatirii profesionale, in timpul si din cauza efectuarii activitatilor aferente stagiului de
practica;

o) accidentul determinat de fenomene sau calamitati naturale, cum ar fi furtuna, viscol,


cutremur, inundatie, alunecari de teren, trasnet (electrocutare), daca victima se afla in timpul
procesului de munca sau in indeplinirea indatoririlor de serviciu;

p) disparitia unei persoane, in conditiile unui accident de munca si in imprejurari care

indreptatesc presupunerea decesului acesteia;

q) accidentul suferit de o persoana aflata in indeplinirea atributiilor de serviciu, ca urmare a


unei agresiuni.

Accidentele de munca se clasifică, în raport cu urmările produse şi cu numărul

persoanelor accidentate, în:

a) accidente care produc incapacitate temporară de munca de cel putin 3 zile

calendaristice;

b) accidente care produc invaliditate;

c) accidente mortale;

d) accidente colective, cand sunt accidentate cel putin 3 persoane în acelaşi timp şi din
aceeaşi cauza.

Inregistrarea accidentului de munca se face pe baza procesului-verbal de cercetare.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Accidentul de munca inregistrat de angajator se raporteaza de catre acesta la

inspectoratul teritorial de munca, precum si la asigurator, potrivit legii.

Afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în timpul efectuării instruirii practice sunt, de

asemenea, boli profesionale.(art.33 din Legea 319/2006 actualizată -Legea securitatii si


sanatatii in munca )

Locul producerii accidentului

Pentru a se incadra in categoria accidentelor de munca, un accident trebuie sa se


produca la locul de munca. Prin loc de munca se intelege incinta unitatii respective si
punctele de lucru care apartin aceleasi unitati dar sunt dispersate in alte locuri din aceeasi
localitate sau din alte localitati.

Se accepta prin lege ca accident de munca si accidentele produse pe traseul de


deplasare de la locul de munca la domiciliu si invers, daca se incadreaza in intervalul de
timp suficient parcurgerii acestuia.

Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din cadrul

autoritaţilor de sănătate publică teritoriale.

Cercetarea cauzelor imbolnavirilor profesionale, în vederea confirmării sau

infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac de către
specialiştii autoritaţilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din
inspectoratele teritoriale de muncă.

Declararea bolilor profesionale se face pe baza procesului-verbal de cercetare.

Bolile profesionale nou-declarate se raporteaza lunar de către autoritatea de sănătate publică


teritorială şi a municipiului Bucureşti la Centrul naţional de coordonare metodologică şi
informare privind bolile profesionale din cadrul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti, la
Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale
asiguratorului stabilit conform legii.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Intoxicaţia acuta profesională se declara, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală
profesională, cât şi ca accident de muncă.

Nerespectarea de către salariat, a conducătorul instituţiei, practicantilor a normelor de


protectie a muncii atrage răspunderea disciplinară, administrativă, materială, civilă sau penală
după caz potrivit legii.

2. MĂSURILE DE PREVENIRE A INCENDIILOR

Măsurile de prevenire a incendiilor se pot grupa în: măsuri tehnice şi măsuri


organizatorice.

Prin lege fiecare loc de munca sunt obligate să afişeze la loc vizibil planul de evacuare în caz
de incendiu.

Măsurile generale de prevenire a incendiilor la exploatarea construcţiilor, instalaţiilor şi


amenajărilor privesc:
a) controlul/supravegherea din punct de vedere al prevenirii incendiilor a activităţilor, pe timpul
desfăşurării şi după încheierea acestora;
b) stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice în vederea reducerii riscului de incendiu ori a
consecinţelor incendiilor;
c) menţinerea condiţiilor realizate pentru evacuarea utilizatorilor în siguranţă şi pentru
securitatea echipelor de intervenţie în cazul izbucnirii unui incendiu;
d) întreţinerea în stare operativă a mijloacelor tehnice de apărare împotriva incendiilor.
Exploatarea sistemelor, instalaţiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor, maşinilor şi
utilajelor de orice categorie se face conform reglementărilor tehnice specifice.
Exploatarea mijloacelor tehnice prevăzute la aliniatul anterior cu defecţiuni, improvizaţii sau
fără protecţia corespunzătoare faţă de materialele sau substanţele combustibile din spaţiul în
care sunt utilizate este interzisă.
La utilizarea sistemelor, instalaţiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor, maşinilor şi
utilajelor de orice categorie este obligatorie respectarea instrucţiunilor de funcţionare,
verificare şi întreţinere, precum şi a măsurilor specifice de apărare împotriva incendiilor, emise
şi aprobate potrivit legii.
Pe timpul exploatării instalaţiilor aferente construcţiilor şi instalaţiilor tehnologice cum sunt cele
de gaze, electrice, de apă, de încălzire, de ventilare, de climatizare, de canalizare şi altele
asemenea se interzic:
a) neasigurarea supravegherii conform instrucţiunilor de funcţionare;
b) funcţionarea fără sistemele, aparatele şi echipamentele necesare conform instrucţiunilor de
funcţionare pentru controlul şi menţinerea parametrilor privind siguranţa în funcţionare sau
înlocuirea acestora cu altele supradimensionate;
c) întreţinerea necorespunzătoare a elementelor prevăzute pentru izolare termică sau
electrică ori pentru separare;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
d) depăşirea termenelor stabilite pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii sau
executarea necorespunzătoare a acestora;
e) executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii sau a unor modificări de către personal
neautorizat.

Menţinerea în bună stare a instalaţiilor şi sistemelor de captare şi scurgere la pământ a


descărcărilor electrice atmosferice este obligatorie la construcţii şi instalaţii, utilaje şi
echipamente tehnologice, conform reglementărilor tehnice specifice.
Utilizarea sistemelor de captare şi scurgere la pământ a electricităţii statice conform
instrucţiunilor specifice şi reglementărilor tehnice este obligatorie.

În spaţiile cu risc mare de incendiu sau de explozie se interzice accesul salariaţilor şi


al altor persoane fără echipament de protecţie adecvat condiţiilor de lucru.
Folosirea dispozitivelor, aparatelor, uneltelor şi sculelor neprotejate corespunzător sau care
pot produce scântei prin funcţionare, lovire sau frecare în spaţii sau în locuri cu risc de
explozie este interzisă.
Produsele, materialele şi substanţele combustibile se amplasează la distanţă de
siguranţă faţă de sursele de căldură ori se protejează astfel încât să nu fie posibilă aprinderea
lor.
Se interzice folosirea sobelor şi a altor mijloace de încălzire defecte, cu improvizaţii,
supraalimentate cu combustibili sau nesupravegheate, precum şi aprinderea focului
utilizându-se lichide inflamabile.
Verificarea, repararea, izolarea termică şi curăţarea periodică a coşurilor de evacuare a
fumului sunt obligatorii.
Pe timpul transportului, depozitării şi manipulării produselor sau substanţelor
combustibile se ţine seama de proprietăţile fizico-chimice ale acestora, astfel încât la contactul
dintre ele să nu se producă ori să nu se propage incendiul.
Produsele şi substanţele combustibile se transportă, se manipulează şi se depozitează
în ambalaje adecvate, realizate şi inscripţionate corespunzător, în vederea identificării
riscurilor de incendiu şi stabilirii procedeelor şi substanţelor de stingere ori de neutralizare
adecvate.
Dispunerea materialelor periculoase în depozit se face potrivit planului de depozitare.
La elaborarea planurilor de intervenţie se ţine seama de compatibilitatea produselor sau
substanţelor combustibile cu substanţele de stingere.
Deşeurile şi reziduurile, scurgerile şi depunerile de praf sau de pulberi combustibile se
îndepărtează ritmic prin metode şi mijloace adecvate, obligatoriu la terminarea fiecărui schimb
de lucru, şi se depun în locuri special destinate depozitării sau distrugerii lor.
Deşeurile şi reziduurile de lichide combustibile sau cele din materiale solide, cum sunt
cârpe, câlţi, bumbac, rumeguş, care conţin astfel de produse, se colectează în cutii sau în
vase metalice ori cu căptuşeală metalică interioară, prevăzute cu capac, amplasate în locuri
fără risc de incendiu şi marcate.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Deşeurile, reziduurile şi ambalajele combustibile, care se reutilizează, se depozitează,
cu asigurarea distanţelor de siguranţă faţă de clădiri, instalaţii, culturi agricole, suprafeţe
împădurite şi alte materiale combustibile, în funcţie de natura şi de proprietăţile fizico-chimice
ale acestora.
Deşeurile, reziduurile şi ambalajele combustibile, care nu se reutilizează, se distrug
conform reglementărilor specifice.
Materialele şi substanţele care prezintă pericol de autoaprindere se păstrează în
condiţii adecvate naturii lor, bine ventilate şi luându-se măsuri de control şi preîntâmpinare a
fenomenului de autoîncălzire.
Prevenirea apariţiei fenomenului de autoaprindere se urmăreşte şi la depozitarea
furajelor şi plantelor tehnice, conform reglementărilor specifice.
Amplasarea depozitelor de combustibili, furaje şi plante tehnice se face la distanţe de
siguranţă, astfel încât eventualele incendii produse la acestea să nu pericliteze vecinătăţile.
Toate instalaţiile/conductele prin care circulă substanţe lichide sau gaze se marchează
prin culori specifice de identificare a naturii substanţei, respectiv pericolului acesteia,
prevăzute de normele tehnice specifice.
Tratarea sau protejarea materialelor şi elementelor de construcţii combustibile şi/sau a
structurilor din alcătuirea construcţiilor sau a instalaţiilor cu substanţe de termoprotecţie ori
ignifuge se efectuează potrivit reglementărilor tehnice specifice.
Lucrările de termoprotecţie se execută numai de către personal atestat, conform
normelor tehnice specifice.

Calitatea lucrărilor de ignifugare executate se certifică prin rapoarte de încercare emise


de laboratoare autorizate conform legii.
Elementele de limitare a propagării focului, de izolare termică şi de etanşare la fum şi la
gaze fierbinţi din alcătuirea construcţiilor şi a instalaţiilor se menţin permanent în bună stare,
pentru a-şi îndeplini rolul stabilit.
În construcţiile civile/publice şi de producţie, cantităţile de materiale şi de substanţe
combustibile utilizate nu trebuie să conducă la depăşirea densităţii sarcinii termice stabilite
prin reglementări tehnice sau prin documentaţiile tehnice de proiectare şi execuţie.
În sălile aglomerate şi de sport, pe stadioane sau pe alte arene sportive ori în incinte
amenajate pentru activităţi cu public este interzis accesul publicului cu produse şi substanţe
inflamabile sau cu alte mijloace care pot produce incendii sau explozii.
Depozitarea şi utilizarea în spaţii publice a mijloacelor, produselor şi substanţelor
prevăzute la aliniatul anterior este permisă numai în locurile amenajate în acest scop şi cu
respectarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor.
La clădiri administrative/birouri, activitatea se organizează astfel încât să nu se creeze
aglomerări ale publicului, care să îngreuneze sau chiar să blocheze evacuarea în caz de
incendiu.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Pe timpul exploatării încăperilor, compartimentelor şi spaţiilor aferente clădirilor
administrative trebuie luate măsuri de reducere la minim posibil a riscului de incendiu prin
limitarea la strictul necesar a cantităţilor de materiale combustibile şi a eventualelor surse cu
potenţial de aprindere a acestora.
În sălile aglomerate ori amenajările temporare în care se desfăşoară activităţi cu public
nu se admite accesul unui număr de persoane mai mare decât capacitatea stabilită prin
proiect.
Amplasarea mobilierului în sălile aglomerate se realizează astfel încât să se asigure
culoare de trecere cu lăţimi care să permită deplasarea publicului către ieşirile din sală.
În sălile aglomerate ori amenajările temporare în care se desfăşoară activităţi cu public,
scaunele sau băncile se fixează de pardoseală astfel încât să nu fie răsturnate în caz de
panică şi să asigure evacuarea rapidă şi fără accidente a publicului.
La finalizarea activităţii în sala aglomerată sau amenajarea temporară se execută un
control de verificare pentru depistarea şi înlăturarea eventualelor nereguli în domeniul
prevenirii incendiilor pe timpul exploatării. Se recomandă asigurarea unui sistem de alarmare
în caz de incendiu, cu mesaj preînregistrat.
În perioadele caniculare sau secetoase, consiliile judeţene sau locale din zonele cu risc
crescut de incendiu şi, după caz, administratorii operatorilor economici/conducătorii instituţiilor
din zonele menţionate trebuie să elaboreze programe speciale de măsuri pentru prevenirea
incendiilor specifice.

Măsurile speciale pe timpul secetos cuprind:


a) identificarea şi nominalizarea sectoarelor de activitate în care creşte riscul de incendiu în
condiţiile caracteristice temperaturilor atmosferice ridicate şi lipsei de precipitaţii;
b) interzicerea utilizării focului deschis în zonele afectate de uscăciune avansată;
c) restricţionarea efectuării, în anumite intervale din timpul zilei, a unor lucrări care creează
condiţii favorizante pentru producerea de incendii prin degajări de substanţe volatile sau
supraîncălziri excesive;
d) asigurarea protejării faţă de efectul direct al razelor solare a recipientelor, rezervoarelor şi a
altor tipuri de ambalaje care conţin vapori inflamabili sau gaze lichefiate sub presiune, prin
depozitare la umbră;
e) intensificarea controalelor în zonele cu culturi agricole şi în locuri cu vegetaţie forestieră,
mai ales cele frecventate pentru agrement;
f) asigurarea şi verificarea zilnică a rezervelor de apă pentru incendiu.

Măsurile speciale stabilite sunt aduse la cunoştinţă tuturor salariaţilor şi, după caz,
populaţiei.

Înainte de începerea sezonului rece se iau următoarele măsuri de prevenire:


a) controlul instalaţiilor şi al sistemelor de încălzire existente la operatorii economici, instituţiile
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
publice, locuinţele şi gospodăriile populaţiei, cum sunt surse de căldură, conducte, corpuri şi
elemente de încălzire, sobe, coşuri şi canale de fum, şi înlăturarea defecţiunilor constatate,
asigurându-se funcţionarea la parametrii normaţi;
b) protejarea contra îngheţului a componentelor instalaţiilor de stingere cu apă;
c) asigurarea uneltelor şi accesoriilor pentru deszăpezirea căilor de acces, de evacuare şi de
intervenţie.

METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU SPECIFICE MEDIATORULUI ÎN COMUNITATE

METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU ÎN COMUNITATE

Ce este o comunitate?
Uneori, termenul de comunitate se foloseşte pentru a ne referi la un ― loc‖, precum şi la o
―localitate‖, ―aşezare‖ sau chiar ―municipalitate‖. Un alt sens este un grup de oameni
care au interese sau identitate comună, fără referire la vreun loc anume: ―comunitatea
studenţilor, comunitate etnică, comunitate locală etc. Folosirea cea mai obişnuită a termenului
implică, însă, ambele idei, adică un grup de oameni care locuiesc în acelaşi loc şi
împărtăşesc, într-o anumită măsură, aceeaşi identitate şi aceleaşi interese, astfel încât el
cuprinde atât un aspect uman/ social cât şi unul fizic/spaţial.
De multe ori, o comunitate nici măcar nu presupune o locaţie fizică. (ex. ―comunitatea
internauţilor‖), fiind demarcată în schimb drept un grup de oameni cu interese comune.
Concluzionând, comunitatea este un set de acţiuni bazate pe aşteptări, valori, credinţe si
înţelesuri comune între indivizi care interacţionând dezvoltă comportamente umane cu un
anumit înţeles şi anumite aşteptări intra şi extra membrii săi.

a. Comunitatea văzută din perspectiva sociologică


Nu putem vedea o comunitate locală ca un întreg, nu o putem atinge, pentru ca ea,
comunitatea este o „construcţie sociologică‖, un model. O comunitate poate lua diferite forme,
mărimi, culori şi locaţii, şi nu există două la fel pe lume. Din perspectiva sociologică, literatura
de specialitate recunoaşte că orice comunitate trebuie să se definească din perspectivă locală
pentru ca fiecare comunitate este unică, având propriile sale interese, probleme şi nevoi. De
aceea, strategiile de dezvoltare aplicate de facilitator vor fi în directă legatură cu specificul
fiecărei comunităţi în parte.
Comunitatea este un organism social care are o viaţă proprie şi care transcende dincolo de
suma vieţilor locuitorilor săi. Indivizii care trec prin propriile lor schimbări în timp ce se dezvoltă
ca fiinţe umane. Se nasc, cresc, devin adulţi, se căsătoresc, muncesc, unii devin lideri, au
copii, mor. Toate aceste schimbări personale în individ nu schimbă, în sine, societatea sau
comunitatea ci doar contribuie la stabilitatea societăţii şi la continuarea existenţei comunităţii.
b. Comunitatea văzută din perspectiva socială şi culturală
O aşezare umană, sau o comunitate este mai mult decât o colecţie de case. Este o
organizaţie umană (socială şi culturală). Casele, care sunt produse culturale ale umanităţii, fac
parte din una din cele şase dimensiuni ale societăţii sau a culturii, dimensiunea tehnologică.
Din perspectiva indivizilor care o formează, comunitatea este un sistem socio-cultural,

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


organizat social. O comunitate, ca şi alte instituţii sociale, este mai mult decât o simpla sumă
de indivizi; este un set de relaţii, incluzând atitudinile şi comportamentele membrilor săi.
Aceasta înseamnă că ea, comunitatea, este compusă din lucruri care pot fi învăţate, lucruri
care sunt transmise din generaţie în generaţie. (cultură: istorie, tradiţii, credinţe şi valori
comune) etc. Toate elementele sociale şi culturale ale unei comunităţi, de la tehnologie la
credinţele comune, sunt transmise şi captate prin simboluri. Prin urmare, procesul de
dezvoltare a comunităţii, este o forma de schimbare socială, şi prin urmare cere schimbări în
mesajul simbolurilor.
c. Comunităţi rurale:
Când ne referim la o comunitate dintr-un sat mic, aflat la câţiva kilometri distanţa de alte sate,
într-o zona rurală, graniţele acesteia par sa fie simplu de definit. Modelul interacţiunii umane
poate consta numai din relaţiile între locuitorii acelui spaţiu, înăuntrul satului sau, locuitorii
acestuia interacţionează şi cu oameni din afara satului.
d. Comunităţile urbane:
În ariile urbane, o comunitate poate fi un grup mic de câteva familii cu o origine comună. La
rândul ei, aceasta comunitate poate face parte dintr-o comunitate de cartier, o mahala sau
altă diviziune urbană. Pe măsură ce graniţele se lărgesc, apar mai multe diferenţe în origine,
limba, religie sau alte caracteristici care formează o identitate comună. Comunitatea urbană
poate fi, la rândul sau, parte dintr-o municipalitate mai largă, care la rândul sau, poate face
dintr-o conglomerare ce înglobează oraşe mari. În general o comunitate urbană este mai
complexă, mai greu de organizat folosind metode standard de dezvoltare a comunităţii şi are
ţeluri mult mai complexe şi mai sofisticate decât o comunitate rurală.
e. Comunităţile organizate în interiorul altor comunităţi:
Putem găsi comunităţi în interiorul unor comunităţi mai mari, cum ar fi, regiunile, grupurile
etnice, organizate în cadrul unui stat sau alte tipuri de delimitare spaţială. Căsătoriile, relaţiile
comerciale, piaţa şi alte tipuri de interacţiuni pot lega sau desfiinţa graniţele regionale, etnice,
naţionale.
f. Comunităţi aflate în mişcare:
În locurile unde producerea bunăstării este bazată pe agricultură şi horticultură locală sau
practicarea unor meserii tradiţionale, locuitorii acestor comunităţi sunt mobili. Ei pot fi păstori
nomazi care se deplasează pe distanţe lungi alături de animalele lor, pot fi comercianţii
propriilor produse tradiţionale care se deplasează sezonier ( de primăvara până toamna
târziu) pentru a vinde produsele. Pot fi grupuri mobile de cărămidari care se stabilesc pe
perioada verii in alte localităţi în care cererea pentru asemenea produse înseamnă deplasarea
forţei de muncă, specializate. Horticultorii se mută de asemenea în funcţie de disponibilitatea
terenurilor şi a produselor.

Motive pentru care oamenii din comunitate sunt pasivi sau activi.
Motivele pentru care oamenii rămân pasivi ( conform J. Revkowsky, „Why people do
something‖) sunt:
- Nu sunt la curent cu ceea ce se petrece în jurul lor şi astfel nu pot să realizeze consecinţele
ce vor decurge şi care-i vor afecta.
- Fiecare persoană vede realitatea şi problemele din jur prin prisma propriei percepţii şi ierarhii
de priorităţi, iar eforturile sunt depuse, de obicei, în mod separat (nu este uşor să percepi
scopuri comune atunci când scopurile personale îţi sunt mult mai aproape).
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- Oamenii cred că fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui, schimbarea lumii este treaba
altcuiva, nu a lor în orice caz!
- Oamenii consideră că, deja, totul a fost decis (mitul fatalităţii în procesele sociale).
- Oamenii vor să facă ceva, dar oricum nu cred că ceea ce vor face va conduce la o
schimbare majoră (nu cred că ei pot influenţa schimbarea).
Motive pentru care oamenii acţionează
- Cei care cred într-o idee / misiune: sunt convinşi şi simt că anumite lucruri trebuie făcute si
îndeplinite.
- Cei care iau atitudine: simt că cei din jurul lor au nevoie ca anumite lucruri să fie făcute.
- Cei altruişti: acţionează ajutându-i pe ceilalţi, simţindu-se astfel generoşi şi utili.
- Cei care au un model: acţionează pentru că văd că aşa fac cei pe care-i admiră şi în care
cred şi simt că se aşteaptă şi de la ei acest lucru!
- Cei care caută satisfacţii şi linişte: acţionează pentru că speră să fie recompensaţi sau
avantajaţi, sau pentru ca să evite o sancţionare / penalizare.

METODE PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI COMUNITĂŢII

Adunarea de informaţii pentru efectuarea profilului comunităţii va ajuta diversele persoane,


grupuri, instituţii şi organizaţii să recunoască punctele tari şi slabe ale aspectelor de mediu,
sănătate, sociale şi economice ale comunităţii. Astfel, aceste informaţii oferă o cheie pentru
acţiuni de dezvoltare locală şi servesc pentru a include puncte de vedere din unele sectoare
ale comunităţii care în mod tradiţional nu erau incluse. De exemplu, implicarea unor persoane
din comunităţile etnice poate fi importantă pentru derularea activităţilor care au ca obiectiv
multiculturalitatea, diversitatea etc. Informaţiile pot fi adunate în moduri diferite incluzând:
Statistici: pot fi adunate date statistice care pot ilustra, de exemplu, natura demografică şi
economică a comunităţii. Sursele de informaţie statistică includ rapoarte ale diferitelor
organizaţii precum şi anchete organizate în cadrul comunităţii.
Sondaje de opinie în comunitate: se pot utiliza chestionare standard, distribuite/aplicate în
întreaga comunitate prin poştă, telefon sau interviuri directe. Este importanta identificarea
grupurilor potenţiale, observând diferenţele de vârstă, sex, profesie etc. Prin includerea
grupurilor care prin tradiţie au fost excluse de la procesele decizionale, profilul general va
reflecta mai precis nevoile şi situaţiile din întreaga comunitate.
Interviuri cu liderii comunităţii. Liderii unei comunităţi sunt persoane care au trăit în
comunitate o perioadă lungă şi au fost implicaţi în problemele comunităţii de-a lungul anilor.
Focus grupuri: un interviu de grup nu poate fi realizat cu mai mult de 12 persoane adânc
implicate în problemele ce interesează sau îngrijorează comunitatea. Întrebările puse permit
exprimarea unor păreri care vor fi mai apoi analizate.
Întâlniri publice: acestea implică discutarea cu un grup larg de membri ai comunităţii şi
permit obţinerea unui aflux mai mare de informaţii din diferite sectoare ale comunităţii.
Informaţiile adunate pot fi folosite pentru a indica direcţia dezvoltării şi pentru a explica
necesitatea angajarea membrilor comunităţii în procesul de dezvoltare a localităţii. Din aceste
informaţii se poate trasa o hartă, un portret al comunităţii care să foloseasc[ facilitatorului,
donatorului, dar şi ca o recomande turiştilor, vizitatorilor sau oamenilor de afaceri interesaţi de
succesul proiectelor dvs.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Datele adunate pot fi folosite şi pentru a evalua schimbările în timp într-un anumit domeniu
sau pentru a compara comunitatea cu o altă comunitate din perspectiva dezvoltării locale.
Întotdeauna comunitatea cu care se face comparaţia ar trebui să fie asemănătoare în ce
priveşte mărimea populaţiei şi trăsăturile referitoare la industrie, afaceri şi geografie.
Întrebări pentru stabilirea profilului comunităţii
Întrebările ce vor fi enumerate mai departe reprezintă doar un punct de pornire. Specificul
fiecărei comunităţi reclamă evidenţierea unor chestiuni ce pot fi relevante pentru fiecare în
parte, numai astfel stabilindu-se care sunt cele mai potrivite întrebări pentru condiţiile
concrete. Prin urmare, seturile de întrebări ilustrative care urmează sunt menite a stimula
întrebări mai specifice care vor fi relevante pentru problemele locale şi condiţiile fiecărei
comunităţi în parte.

DIMENSIUNEA ECONOMICĂ.
Viabilitatea economică şi sursele de angajare într-o comunitate reprezintă arii comune de
interes pentru multe localităţi. Întreprinderile cooperative şi dezvoltarea comunităţii devin
abordări preferate pentru a dezvolta economia unei comunităţi, faţă de abordarea mai
tradiţională. Aici atenţia trebuie îndreptată asupra tipurilor de locuri de muncă din comunitate,
rata şomajului şi noile afaceri deschise. Întrebările următoare pot facilita formularea propriilor
întrebări legate de dezvoltarea economică într-o comunitate locală.
1. Care sectoare de afaceri din comunitate generează slujbe?
Exista o dependenţă de resursele naturale (exploatarea lemnului, pescărie etc.) pentru
majoritatea slujbelor locale sau exista locuri de muncă din industrii de tip servicii (de exemplu,
magazine cu amănuntul etc.)? Tipurile de slujbe se centrează pe industria grea sau pe
industria de servicii?
2. Câte afaceri mari, medii, mici, sunt în zona respectivă? Folosind aceste informaţii se poate
vedea dacă majoritatea afacerilor din zonă reprezintă companii naţionale (sau multinaţionale)
sau sunt conduse pe plan local.Se bazează comunitatea pe ea însăşi în ce priveşte locurile
de muncă sau depinde pentru majoritatea acestor slujbe de corporaţii mari? Ce spune acest
lucru despre sănătatea economiei zonei respetive?
3. Care este nivelul şomajului în comunitate?
4. Ce tipuri de programe oferă agenţiile locale sau birourile guvernamentale care sprijină
dezvoltarea afacerilor mici în zonă?
5. Dedică firmele din zonă un procent pentru educaţie şi pregătire profesională? Afacerile
locale sprijină reînnoirea economică în comunitate sprijinind programele locale? Ce fel de
programe locale există?
6. Există grupuri din comunitate implicate în probleme economice locale? Ce fel de activităţi
întreprind ele? Activităţile lor cuprind şi alte dimensiuni (mediul, sănătatea, socialul)?

DIMENSIUNEA SOCIALĂ.
Dezvoltarea socială implică accesul egal la servicii şi locuri de muncă pentru toţi membrii
comunităţii. De exemplu, în examinarea posibilităţilor de a obţine o locuinţă, ce procent de
locuinţe există pentru persoanele cu venituri mici? Cum sunt satisfăcute nevoile diferitelor
sectoare în comunitate? Aceste întrebări se referă la capacitatea unei comunităţi de a
satisface nevoile membrilor comunităţii. Urmează întrebări etalon.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


1. Ce procent de gospodării au venituri sub medie şi cheltuiesc mai puţin de 30 % din venitul
lor pe locuinţă (incluzând întreţinerea)?
Această întrebare se referă la bunăstarea generală a familiei şi poate indica un standard de
viaţă inadecvat şi un venit inadecvat. Motivele posibile pentru această statistică includ familiile
cu un singur părinte sau o lipsă de locuri de muncă în zonă.

2. Câte familii din comunitate depind de ajutorul social sau ajutorul de şomaj?
Copiii care locuiesc în case cu resurse economice insuficiente sunt supuşi unor riscuri mai
mari în toate aspectele vieţii, de la stresul din familie şi instabilitatea familială până la lipsa de
acces la resursele de sănătate.
3. Ce procent de adulţi ştie carte?
Ştiinţa de carte afectează capacitatea locuitorilor dintr-o comunitate de a face faţă activităţilor
de zi cu zi, cum ar fi cumpărăturile de la piaţă sau căutarea şi îndeplinirea unei slujbe.
4. Ce programe oferă agenţiile locale şi autorităţile guvernamentale care furnizează servicii
sociale?
- Cunosc cetăţenii aceste programe şi pot obţine uşor informaţii?
- A pregătit cineva o evaluare a nevoilor de programe sociale în comunitate?
- Oferă comunitatea programe de sprijin - pentru familii - cum ar fi grădiniţe, programe de
instruire şi de hrănire, servicii psihologice şi centre de recreere? Ce servicii există pentru
bătrânii comunităţii?
5. Câte afaceri furnizează bunuri sau servicii pentru programele de servicii sociale?
6. Există grupuri de cetăţeni care sunt implicaţi în probleme sociale?
Activităţile lor cuprind şi alte dimensiuni (sănătatea, economia, mediul)?

SĂNĂTATE
Sănătatea este determinată de mai multe elemente decât bunăstarea fizică. Interacţiunile cu
mediul fizic şi social joacă un rol major în a determina cât de sănătoşi suntem. Este necesară
investigarea stării prezente a serviciilor medicale din comunitate şi apoi unele legături dintre
mediu şi sănătate, pe de o parte, şi dintre dezvoltarea economică şi sănătate în zonă, pe de
altă parte.
1. Există suficient personal medical în zonă?
Lipsa personalului medical calificat (problemă care apare mai mult în comunităţile rurale decât
urbane) poate ridica probleme pentru cei care au nevoie de atenţie medicală imediată. Alte
întrebări înrudite includ tipurile de măsuri care pot atrage personalul medical şi dacă
comunitatea este pregătită pentru urgenţe medicale.
2. Ce tipuri de posibilităţi recreative există pentru membrii comunităţii?
Bunăstarea generală a indivizilor poate fi parţial atribuită sănătăţii fizice. Studiile ne arată că
cei care sunt într-o bună formă fizică sunt mai capabili să facă faţă presiunilor vieţii zilnice.
3. Femeile se simt în siguranţă să umble pe stradă după lăsarea serii? Cum s-ar putea
asigura siguranţa femeilor?
Deoarece problema sănătăţii se suprapune cu atâtea alte domenii, poate fi dificil să
identificăm programele guvernamentale cu impact în domeniu, dincolo de cele care au
obiective specifice de sănătate. Ele trebuie totuşi, pe cât posibil, identificate şi evaluate.
4. Există programe guvernamentale axate pe probleme de sănătate? Unde se găsesc
birourile organizaţiilor implicate?
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
5. Există un oficiu de sănătate al comunităţii?
6. Există grupuri de cetăţeni care se ocupă de problemele de sănătate?Activităţile lor cuprind
şi alte dimensiuni (mediul economic sau social)?

MEDIUL
Legătura dintre mediul natural şi cel uman este un punct central în dezvoltarea locală. Un
ecosistem sănătos depinde de oameni care trăiesc în armonie în cadrul său. Unele dintre
întrebările puse în această secţiune se ocupă de un inventar al stării mediului fizic şi al
efectelor activităţilor omului asupra sa. În continuare, nişte întrebări model care pot fi folosite
ca surse de informaţie.
1. În ce mod s-a schimbat mediul fizic în comunitatea dvs. (climă, apă, sol, păduri)? De
exemplu, a fost comunitatea îngrijorată în ce priveşte calitatea apei sau diminuarea zonelor cu
păduri naturale?
Această întrebare poate stimula investigarea unora dintre preocupările grupului în ce priveşte
mediul natural. Colecţiile ziarelor pot oferi informaţii consistente despre preocuparea sau lipsa
de preocupare în ceea ce priveşte mediul.
2. Cum se foloseşte pământul pentru agricultură în comunitate? Există programe pentru
conservarea pământului în faţa unor dezvoltări inutile?

3. Ce procent din mostrele luate anual din apele curgătoare ale comunităţii satisface
standardele de calitate guvernamentale? Obţinerea informaţiilor fundamentale despre starea
mediului local trebuie să sprijine formarea unei imagini despre problemele ce trebuie
rezolvate. Pot fi utilizate întrebările genul:
4. Ce programe de mediu exista în comunitatea dvs., sponsorizate de autorităţile centrale sau
locale?
5. Există în zona dvs. afaceri implicate în activităţi ecologice? Industriile din regiunea dvs. se
asigură că minimalizează efectele poluării asupra mediului fizic prin tehnologii adecvate? Cum
au sprijinit afacerile locale activităţile privind mediul în trecut? Ce initiaţive curente au ele? Ce
planuri de viitor au în această direcţie?
6. Există în zona dvs. activităţi de promovare a economiei sociale? Cum au sprijinit activităţile
aducătoare de venituri (AGV) afacerile locale ale membrilor comunităţii, cine a fost implicat?
Ce planuri de viitor ar fi în această direcţie?

EVALUAREA NEVOILOR COMUNITĂŢII.


Evaluarea nevoilor comunitatii presupune crearea unei imagini cuprinzatoare
cuprinzătoare şi de ansamblu cu privire la natura problemelor, la necesităţile şi resursele
comunităţii. Este poate cea mai importantă etapă într-un proces de facilitare comunitara, utilă
şi necesară şi are ca scop o mai bună înţelegere a realităţii şi necesităţii intervenţiei. Există
mai multe metode, care pot fi folosite în vederea obţinerii de informaţii de diverse categorii,
cum ar fi :

Metodă Descriere
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Evaluare stare fizică Înregistrarea stării fizice a diverselor
clădiri, facilităţi etc.
Analiză condiţii de viaţă din gospodării Compararea surselor de venit şi a
cheltuielilor, şi analizarea unor strategii
pentru a face faţă situaţiilor de criză
Trecere în revistă a modurilor de Trecerea în revistă a grupurilor existente
organizare şi a organizaţiilor, pentru a se evalua
rolurile pe care acestea le au, potenţialul
şi numărul de membri
Calendar sezonier Explorarea schimbărilor care se
anticipează să aibă loc în cursul anului.
Analiză abilităţi Analiza abilităţilor, aptitudinilor şi
talentelor existente în cadrul comunităţii
Scara bunăstării Evaluarea nivelurilor de bunăstare a
diverselor gospodării în concordanţă cu
anumite criterii stabilite
Diagrame de relaţionare Indicarea legăturilor şi a interacţiunilor
dintre oameni, organizaţii etc.
Organigrame Identificarea persoanelor responsabile pe
domenii
Harta distribuţiei după sex Distribuţie femei / bărbaţi referitor la locuri
de muncă, roluri, luarea deciziilor

1. Profiluri comunitare
Profilurile comunitare pot include informaţii despre:
- Structurile politice şi administrative,
- Caracteristicile demografice ale populaţiei,
- Activităţi economice,
- Sănătate,
- Educaţie,
- Ocupare,
- Stratificare socială,
- Relaţiile de putere,
- Organizaţii din plan local şi activităţile acestora,
- Modele de conducere si influenţare,
- Istoria, tradiţiile si cultura populaţiei.

Exerciţiu practic
Invitaţi fiecare membru al grupului de
sprijin/iniţiativă locală să identifice o
măsură care ar trebui implementată

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


urgent. Pe o hartie de flipchart notaţi toate
ideile. O să obtineţi tot atâtea idei câte
persoane aveţi în grup. Cereţi aceloraşi
persoane să selecteze, marcand cu buline
sau X primele 3 măsuri urgente. Număraţi
bulinele sau X-urile. Ordonaţi ideile în
funcţie de punctajul obţinut. Acestea vor fi
priorităţile stabilite de grup, facilitate de
facilitator şi care pot constitui baza
planului de măsuri.

MUNCA ÎN ECHIPĂ

1. Stilurile de participare publică


Înainte de a organiza sau participa la o şedinţă este bine ca facilitatorul să-şi revizuiască
cunoştinţele referitoare la stilurile de participare publică:
Stilul Autocratic: Autoritatea locală identifică priorităţile comunităţii locale, pe baza
informaţiilor furnizate de către personalul de specialitate, formulează soluţii privind realizarea
acestor priorităţi şi îşi susţine cu tărie aceste idei în faţa altor reprezentanţi ai autorităţilor
locale.
Stilul Flexibil : Autoritatea locală urmăreşte să evalueze, în acelaşi timp, atât forţa acelora
care se opun, cât şi a acelora care sprijină diversele poziţii / soluţii, şi speră să găsească
abordări care să poată să satisfacă toate părţile implicate. Se acordă o importanţă majoră
menţinerii credibilităţii autorităţii locale în faţa reprezentanţilor diferitelor grupe de interes.
Stilul Consultativ : Autoritatea locală este interesată de atitudinea şi de ideile ONG-urilor,
considerându- le o resursă importantă pentru o conducere locală, care ia decizii responsabile.
Se urmăreşte ca, prin punerea în valoare a cunoştinţelor şi a experienţei acelora care sunt
direct implicaţi în probleme, să se ajungă la decizii relevante.
Stilul Democratic : Autoritatea locală deleagă reprezentanţilor comunităţii (ONG-urilor etc.)
responsabilitatea definirii problemelor, formularea soluţiilor şi monitorizarea, în etapele de
implementare a planurilor sau a programelor. Este adepta afirmaţiei potrivit căreia „oamenii au
tendinţa să sprijine realizarea lucrurilor la a căror iniţiere / creare au contribuit‖.

2. Organizarea întâlnirilor de lucru.


Înainte de a organiza sau participa la o şedinţă este bine ca facilitatorul să-şi pună şi să
găsească răspunsurile la o serie de întrebări:
- De ce se ţine această şedinţă?
- Ce se speră să se realizeze?
- Are şedinţa o agendã (ordine de zi) bine stabilită? Pot s-o cunosc înainte de şedinţă?

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Care este rolul meu ca participant activ? (Uneori nu este prea evidentă contribuţia.)
- Trebuie să consult o serie de materiale sau să aduc nişte documente?
- Cine sunt invitaţi să participe?
- Cât de mult va dura şedinţa?
- Cine va prezida (conduce) şedinţa?
- Cât de importantă este participarea mea?
- Este cazul să iau cuvântul, sau, doar, voi asculta?
- Care vor fi consecinţele dacă nu voi participa?
După ce aţi aflat răspunsurile la aceste întrebări şi aţi luat decizia să organizaţi sau să
participaţi, trebuie făcute şi o serie de alte lucruri pregătitoare:

2.1. Modalităţi de orientare a întâlnirilor de lucru către rezultate.

- Generarea de informaţii şi opinii,


- Clarificarea problemelor sau a subiectelor aflate în discuţie,
- Explicarea,
- Concluzionarea,
- Verificarea consensului.

2.2. Abordarea întâlnirilor de lucru prin metode STEPS


spaţiu – adecvarea spaţiului la tema şi la numărul participanţilor
timp – agendă, durată, perioadă planificată, desfăşurătorul în timp al întâlnirilor de lucru
evenimente – tempo / ritm, consemnarea momentului
produs – rezultatele concrete: decizii / hotărâri probleme soluţionate, declaraţii
stil – al acelora care conduc, organizează sau participă la întâlnirea de lucru .

2.3. Întâlniri de lucru eficiente – sarcinile facilitatorului


- Îndeplinirea sarcinilor de informare şi generare de opinii.
Facilitatorul trebuie să aibă incluse informaţiile sau opiniile care îi ajută şi pe ceilalţi să
îndeplinească scopul şedinţei, sã căute şi să solicite informaţii şi opinii şi de la aceia care
ezită să îşi aducă contribuţia în timpul unei şedinţe sau a unei sesiuni de formare.
- Clarificarea ideilor.
Se pierde mult timp, în general, ca urmare a neclarificării ideilor, a nelimpezirii situaţiilor sau a
neînţelegerii punctelor de vedere, cauzate de lipsa de dorinţă de a se încerca să se rezolve
acestea. Este bine, ca atunci când se ajunge în acest punct de dezacord, să se pună o serie
de întrebări lămuritoare, care să readucă şedinţele pe făgaşul normal.
- Dezvoltarea ideilor.
Uneori ideile sau recomandările au nevoie sã fie mai dezvoltate, mai elaborate, pentru a putea
fi înţelese. Acest lucru trebuie făcut pentru a lămuri şi determina contribuţia la discuţii şi a
celorlalţi membri, şi pentru a verifica dacă comunicarea între participanţi este adecvată.
- Rezumarea „paşilor parcurşi”.
De multe ori se ajunge într-un punct unde puţini îşi mai aduc aminte de ceea ce anume s-a
spus până în acel moment. Este nevoie să se facă efortul, ca din timp în timp, să se
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
recapituleze punctele pozitive parcurse, şi să se tragă concluziile intermediare. Pentru
aceasta, se poate folosi şi o tablă, pe care să se scrie punctele discutate, problemele
soluţionate şi concluziile trase, tablă pe care fiecare poate vedea parcursul şedinţei şi faptul
important că şedinţa are într-adevăr rezultate pozitive.
- Testarea consensului.
Uneori şedinţele mai pierd mult timp în discuţii şi după ce s-a ajuns la o înţelegere, pentru că
nimeni nu întreabă dacã sunt pregătiţi să se ia o decizie. Nu trebuie ezitat a se pune o astfel
de întrebare, pentru a face ca şedinţele să meargă mai departe. Monitorizarea consensului
permite să se avanseze la punctul următor de pe ordinea de zi.
- Moderator al discuţiilor.
Desfăşurarea multor şedinţe este dominată, uneori, de una sau două persoane, în timp ce
alţii, care au ceva valoros de spus, tac. Este important ca atunci când se întâmplă aşa ceva,
cineva sãsupervizeze cursul discuţiilor, pentru ca toţi să îşi aducă contribuţia la desfăşurarea
efectivă a şedinţei. Pentru unii, discutarea diversionistă a problemelor şi a capcanelor ce se
pot ivi reprezintă sarea şi piperul discuţiilor sau scopul şedinţei, şi, în acest caz, trebuie
solicitată motivarea şi argumentarea concretă a obiecţiilor. În anumite cazuri, oamenii folosesc
orice şiretlicuri pentru a discuta, „pe arăturã‖, propriile obsesii. Ei trebuie atenţionaţi şi aduşi
cu tact pe cursul normal.
- Încurajarea discuţiilor.
Se întâmplă, adesea, ca unii participanţi să şovăie, dintr-un motiv sau altul, să îşi expună
ideile. Este necesar ca, în acest caz, să se intervină şi să fie ajutaţi să ia cuvântul,
încurajându-i să realizeze că sunt importanţi pentru ceilalţi, şi că ideile lor sunt constructive şi
productive.
- Păstrarea armoniei / compromisul.
Discuţiile trebuie canalizate pe scopurile şi sarcinile şedinţei, şi nu trebuie să fie concentrate
„pe personalităţi‖. De multe ori, unele persoane, datorită statutului lor, ori din alte motive, nu
sunt deschise discuţiilor, şi argumentele lor se bazează pe „înălţimea‖ poziţiei, care pentru ei
este mai importantă decât desfăşurarea efectivă a şedinţei. Trebuie comunicat clar faptul că
atacurile la persoană sunt inacceptabile, trebuie contracarat dezacordul, prin solicitarea de
sugestii constructive, şi trebuie mereu „mişcate‖ înainte lucrurile, dacă discuţiile se
împotmolesc.
- Ridicarea şedinţei.
La sfârşitul şedinţei, este esenţialã asigurarea că toată lumea doreşte să treacă la acţiune.
Pentru aceasta, trebuie să se rezume rezultatele şedinţei şi să se tragă concluzii clare, şi,
dacă este cazul, să se încredinţeze sarcini precise şi să se fixeze termene limită, pentru ca
fiecare să ştie ce are de făcut. Se poate întâmpla, ca o şedinţă să ajungă să se desfăşoare
într-o atmosferã de confuzie şi de furie. În acest caz, singura soluţie este suspendarea ei.
Este bine să aveţi curajul să o faceţi. Pentru a continua, va trebui ca împreună cu ceilalţi să
analizaţi situaţia la care s-a ajuns şi să dezvoltaţi noi reguli şi standarde de performanţă
pentru a lucra ca o echipă.
- Evaluarea şedinţelor.
După încheierea şedinţelor, procesul-verbal trebuie încheiat în cel mai scurt timp posibil, şi
trebuie să se găsească timpul necesar pentru aflarea părerii participanţilor privind
desfăşurarea şedinţe.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


ÎNGRIJIREA FAMILIEI

Pentru îngrijirea la domiciliu a familiei este asigurat cadrul pentru satisfacerea nevoilor de
sănătate a familiei ca unitate, cât și a membrilor ei ca indivizi. Familia este activ implicată în
parteneriatul pentru îngrijirea propriei sănătăţi. În acest context asistentele şi medicii nu mai
sunt percepuţi ca experţi care decid ce este bine pentru familie și membrii să ci sunt
consideraţi surse de informare şi educare pentru ca familia să poată lua cele mai bune decizii
în ceea ce priveşte propria sănătate.
Nivelul de implicare a familiei depinde de complexitatea problemei, de vârsta persoanei
afectate şi de stare ei de independenţă. În problemele acute, de intensitate mică sau
moderată ale unui adult (de pildă o gripă) este suficientă implicarea persoanei în cauză. Dacă
este vorba despre o boală cronică, a unui copil, a unei persoane cu handicap sau care
presupune schimbarea stilului de viaţă atunci trebuie implicată toată familia.

Politici și servicii care să fie favorabile familiei.


Unul dintre rolurile importante ale asistentei comunitare constă în influenţarea opiniei publice
din comunitate, a autorităţilor și a profesioniştilor pentru elaborarea unor programe de
sănătate favorabile familiei. OMS, referindu-se la factorii care împiedică asistentele
comunitare să contribuie la elaborarea politicilor în îngrijirea sănătăţii, specifică: lipsa
autorităţii şi a puterii de a schimba practica, excluderea lor din rândul celor ce elaborează
politici, chiar lipsa reprezentării lor în comisiile care iau decizii privind alocarea resurselor,
planifică resursele umane şi altele. Pentru ca asistentele medicale comunitare (AMC) să
contribuie individual sau prin asociaţiile lor profesionale la elaborarea unor politici de sănătate
sunt importante următoarele aspecte:
- Lobby pentru includerea asistentelor în comisiile și comitetele implicate în elaborarea
politicilor de sănătate,
- Recunoaşterea asociaţiei/ filialei ca resursă în domeniu în efectuarea declaraţiilor privitoare
la starea de sănătate a populaţiei
- Cunoaşterea problemelor de sănătate şi de interes public
- Formarea alianţelor strategice cu alte organizaţii şi adoptarea unor poziţii comune
- Informarea și implicarea membrilor asociaţiei în aspectele privind politicile şi strategiile de
sănătate
- Pregătirea asistentelor tinere cu potenţial în domeniul conducerii
- Păstrarea unor relaţii constructive cu persoane influente
- Crearea unor servicii primitoare/prietenoase pentru familie

Politicile favorabile familiei au în vedere o largă paletă de decizii ale factorilor cu autoritate.
Aceste decizii pot afecta familiile direct sau indirect: politici care privesc accesul la o locuinţă,
la servicii de sănătate, la educaţie, la locuri de muncă şi prin aceasta la venituri, sau alte
forme de protecţie.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


SĂNĂTATEA ÎN COMUNITATE

- ABORDAREA INTEGRATĂ A CLIENTULUI / BENEFICIARULUI ÎN CADRUL


PROCESULUI DE ÎNGRIJIRE A COMUNITĂŢII

“ Nu-i totul să trăiești, ci să fii sănătos”

1. Supravegherea aplicării normelor de igienă în comunitate


Acest capitol cuprinde elemente privind cunoştinţele şi deprinderile necesare mediatorului
sanitar pentru asigurarea respectării normelor igienico-sanitare, prevenirea infecţiilor în
comunitate şi instruirea membrilor comunităţii pentru respectarea igienei individuale şi
controlul stării de sănătate.
Activitățile specifice mediatorului sanitar cu privire la respectarea normelor igienico-sanitare
sunt:

Verificarea aplicării normelor de igienă în comunitate se realizează urmărind dacă curăţenia


se face în conformitate cu normele igienico-sanitare în vigoare. Normele de igienă în
comunitate sunt respectate dacă se realizează curăţenia şi dezinfecţia cu substanţe adecvate.
Informarea membrilor comunităţii asupra importanţei şi necesităţii aplicării normelor de igienă
în comunitate este realizată cu promptitudine şi profesionalism. Controlul igienizării şi
dezinfecţiei se face zilnic, conform normelor de igienă.
area normelor de igienă
Obiectivele sunt elaborate corect împreună cu membrii comunităţii şi autorităţile implicate.
Calendarul de implementare a obiectivelor se realizează conform graficului necesar aplicării
normelor de igiena. Stabilirea priorităţilor se face cu evaluarea corectă şi la timp a rezultatelor
obiectivelor propuse.

Explicarea avantajelor igienei se face prin informarea eficientă şi corectă asupra importanţei
igienei. Explicarea avantajelor igienei implică organizarea unor sesiuni de informare şi
instruire cu privire la igiena locuinţei şi a spaţiilor comune. Tematica de informare şi instruire
se face conform nevoilor comunităţii.
e de autorităţile competente.
Normele de igienă se referă la igiena individuală și igiena corporală respectiv:
- Spălarea mâinilor, spălarea parţială zilnică (dinţi, faţă, picioare, organe genitale)
- Igiena parţială periodică (părul, unghiile)
- Igiena generală (baia generală)
- Igiena vestimentaţiei
- Igiena locuinţei
- Dezinfecţia este operaţia prin care se efectuează distrugerea masivă a insectelor care
provoacă boli infecţioase. Dezinsecţia se realizează prin mijloace: mecanice, fizice, chimice. -
Deratizarea este operaţia prin care se urmăreşte distrugerea masiva a rozătoarelor. Vicierea
aerului reprezintă modificarea calităţii fizice a aerului. Tipuri de dezinfecţie: chimică,
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
mecanică, raze ultraviolete, căldura. Obiecte dezinfectate: spaţii, suprafeţe, mobilier,
Materiale folosite: detergenţi, substanţe dezinfectante. Boli transmisibile: hepatita, TBC, SIDA,
infecţii cu germeni patogeni, viroze respiratorii. Control medical periodic: trimestrial,
semestrial, anual.

3.2. Managementul de caz


– metoda generală în domeniul serviciilor medico-sociale comunitare
Managementul de caz este o metodă de coordonare integrată a serviciilor medico-sociale
comunitare incluzând servicii medicale, sociale, îngrijiri la domiciliu şi constă în identificarea
tuturor problemelor de dependenţă ale beneficiarului la nivel comunitar, prioritizarea acestora,
planificarea intervențiilor specifice, coordonarea și monitorizarea implementării intervențiilor
centrate pe beneficiar în funcție de resursele disponibile şi evaluarea rezultatelor obținute.
Scopul acestor etape constă în satisfacerea tuturor nevoilor medico-sociale în mediul de viață
cu reintegrarea socio-profesională. Principiul fundamental al procesului de mediere sanitară
comunitară este reprezentat de faptul că beneficiarul (individul, familia, comunitatea) se află în
centrul procesului, alocarea resurselor materiale şi umane în condiții de eficiență duce la
rezultatele așteptate în cadrul procesului de planificare. Eficienţa managementului de caz este
analizată în raport cu:
și materiale în funcție de cerințele fiecărui beneficiar
-sociale și îngrijiri la
domiciliu) astfel încât să fie acoperite toate nevoile identificate ale clientului /beneficiarului
Creșterea eficienței raportului cost scăzut pentru serviciu comunitar/rezultate preconizate
pentru beneficiar.

Managementul de caz la nivel comunitar ca metodă de lucru este definit ca o evaluare a


nevoilor individului, a familiei, a comunității, a mediului social în care trăiește și își desfășoară
activitatea în paralel cu rețeaua de servicii medico-sociale disponibile la nivelul comunității
(medic de familie, asistent medical comunitar, asistent social, îngrijitor la domiciliu, mediator
sanitar) în urma căreia se construiește o strategie individuală de intervenție axată pe
beneficiar, axată pe nevoile prioritare şi a resurselor disponibile.
Acest concept de lucru în echipă de intervenție comunitară se caracterizează prin faptul că
furnizorul de servicii specifice nu se mai focalizează pe selectarea beneficiarilor eligibili pentru
un serviciu sau intervenție ci se focalizează pe identificarea problemelor complexe și multiple
ale persoanei beneficiare (sănătos sau bolnav) și a resurselor (servicii și resurse materiale)
din rețeaua comunitară care vor fi capabile să rezolve eficient aceste probleme.
În practica medierii sanitare, managementul de caz presupune coordonarea intervențiilor
necesare beneficiarului de către managerul de caz sau responsabil de caz, care în acest
context poate fi mediul de familie, asistentul medical comunitar, asistentul social sau
mediatorul sanitar rom în funcție de problema, nevoia identificată și în raport de competențele
profesionale solicitate.
Managerul de caz este profesionistul de la nivel comunitar care asigură coordonarea
activităților de asistență medicală, socială sau medico-socială desfășurate prin activități
specifice derulate de echipa multidisciplinară (echipa de asistență comunitară); acesta
stabilește împreună cu furnizorii de servicii la nivel comunitar (asistență medicală primară,
asistență socială, îngrijiri la domiciliu) criteriile de eligibilitate ale accesului beneficiarului la
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
anumite servicii, facilitează interacțiunea între membrii echipei comunitare din domenii diferite
implicate în procesul de îngrijire.
Fiecare caz complex, prin problemele medico-sociale identificate poate beneficia de un
responsabil de caz căruia managerul de caz îi poate delega anumite competențe
pentrucoordonarea activităților specifice și implementarea intervențiilor medico-sociale
specializate – planul de intervenție medicală individualizat, planul de asistență socio-
profesională, planul de prevenție primară, secundară sau terțiară, planul de siguranță și de
evaluarea riscurilor etc.

Fig. 3 Managementul procesului de intervenţie

În asistența medicală comunitară rezolvarea unui caz complex medico-social presupune


alocarea unui algoritm, presupune parcurgerea unor etape menite să soluționeze sau să
amelioreze nevoile identificate conform următoarei scheme propuse

a. Evaluarea inițială – culegerea datelor


Orice semnalare sau identificare a unei situații medicale sau sociale în cazul unui
beneficiar/client sau pacient dintr-o comunitate presupune o evaluare inițială a existenţei
problemelor medico-sociale sau nevoilor nesatisfăcute. Pentru a oferi în cadrul serviciilor
comunitare integrate ajutor în funcție de furnizorii de servicii medico-sociale și îngrijire la
domiciliu este nevie de o evaluare inițială în cadrul echipei de intervenție comunitară prin
culegerea tuturor datelor necesare și identificarea tuturor problemelor care necesită
intervenție pentru rezolvarea lor.
Această evaluare complexă are în vedere cunoașterea tuturor problemelor și a resurselor
persoanei beneficiare pentru elaborarea planului de intervenție. Pentru o evaluare corectă,
membrii echipei multidisciplinare trebuie să înțeleagă modul în care elementele contextului
social, familial și individual afectează starea de sănătate și situația socială a pacientului.
În cadrul acestei etape este necesară și prioritizarea problemelor persoanei beneficiare în
funcție de gravitate dar și în funcție de resursele disponibile. În acest sens membrii echipei
multidisciplinare au următoarele metode de culegere a datelor:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Este important pentru membrii echipei multidisciplinare, mai ales pentru responsabilul de caz
să-și apropie pacientul și familia prin:
- Ascultarea activă a beneficiarului: planul de intervenţie, aspecte de natură emoţională,
elemente de legislaţie privind calitatea de asigurat, especte economice ale asiguratului.
- Examinarea cadrului familial: Relaţiile dintre membrii familiei, situaţii medico sociale de care
au mai beneficiat membrii familiei, modul în care s-au urmat recomandarile medicale.
- Relaţiile beneficiarului cu comunitatea din care provine: apartenenţa la anumite grupuri
sociale, responsabilităţi asumate în comunitate.

b. Diagnoza medico-socială și stabilirea obiectivelor de intervenție


După evaluarea inițială (este necesar un interval cât mai scurt de timp între semnalarea unei
situații medico-sociale în comunitate şi analiza cazului în funcție de urgenţa şi gravitatea
cazului) în cadrul echipei multifuncționale se desemnează un manager de caz din rândul
membrilor echipei, în funcție de problemele medicale sau sociale şi de competenţele
membrilor echipei; se poate alege ca manager de caz medicul de familie, asistent social,
asistentul medical comunitar etc.
Planul individualizat de intervenție se va baza în primul rând pe stabilirea obiectivelor de
intervenție adică a schimbărilor necesare dorite pentru îmbunătățirea stării de sănătate a
pacientului sau rezolvarea unor probleme de natura socială.

c. Planificarea intervențiilor
Este necesară o planificare participativă a pacientului/ beneficiarului /clientului pentru
eficientizarea intervențiilor furnizate de sistemul de mediere sanitară. La baza planului de
intervenție individualizată stau următorii factori:

Fig.5. Procesul de planificare a intervențiilor

d. Implementarea planului de intervenție comunitară


Intervenția este partea cea mai vizibilă a planului de asistență medico-socială comunitară. Un
plan de intervenție nu are nicio valoare dacă nu există o înțelegere clară a modului cum va fi
implementat. Pe parcursul implementării, realizării activităților planificate, membrii echipei
multidisciplinare și mai ales managerul de caz sau responsabilul de caz trebuie să
monitorizeze modul de implementare. În funcție de rezultatele intervențiilor asupra
problemelor de sănătate și problemelor sociale ale pacientului / beneficiarului se va decide
continuarea sau modificarea acțiunilor prevăzute în planul de intervenție comunitară.
Monitorizarea implică verificarea în care sunt alocate resursele şi efectele acestora asupra
pacientului sau beneficiarului. Monitorizarea are ca scop cunoașterea pe de o parte dacă
intervențiile medicale și serviciile sociale sunt în concordanță cu nevoile pacientului, iar pe

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


dealtă parte să poată fi realizate modificările în funcție de rezultatele așteptate și evoluția
pacientului respectiv.

e. Evaluarea rezultatelor
Intervențiile personalizate în cazul asistenței complexe comunitare trebuie să-și dovedească
eficiența prin atingerea rezultatelor așteptate. De asemenea, în acordarea asistenței medico-
sociale comunitare, membrii echipei multidisciplinare și mai ales managerul de caz trebuie să
se preocupe de performanța metodelor folosite în rezolvarea cazului și cunoașterea
schimbărilor necesare pentru îmbunătățirea calității serviciilor medico-sociale. Gradul de
satisfacție al pacientului /beneficiarului va fi stabilit prin evaluarea opiniei pacientului cu privire
la rezultatele intervențiilor dar și asupra serviciilor de care a beneficiat.

Figură 6. Procesul integrat de intervenţie comunitară

4. CINE ESTE MEDIATORUL SANITAR?


Mediatorul sanitar facilitează accesul non discriminatoriu al persoanelor din grupul ţintă la
servicii de sănătate de calitate şi la alte agenţii ale administraţiei locale, cultivă încrederea
între autorităţile sanitare/ medicale şi beneficiari, identifică şi sesizează situaţii tensionate care
pot genera conflicte; mediatorul sanitar contribuie la informarea cadrelor sanitare/ medicale
despre obiceiuri şi tradiţii etnice.
Mediatorii sanitari au rolul principal de a înlesni comunicarea dintre comunităţile de romi şi
cadrele sanitare, contribuind la creşterea eficacităţii intervenţiilor de sănătate publică.

Această ocupaţie impune calităţi etice şi morale, comportament disciplinat, cu simţ de


răspundere, abilităţi de lucru cu oamenii, nediscriminatoriu şi cu păstrarea confidenţialităţii
informaţiilor şi a datelor cu caracter personal.
Ocupaţia implică cunoştinţe despre sistemul cultural tradiţional al comunităţii de romi
deservite.
Mediatorul sanitar are relaţii funcţionale şi de colaborare cu unităţi medicale specializate,
primărie, servicii publice de protecţie a copilului, şcoală, formatori de opinie, organizaţii
neguvernamentale.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Mediatorul sanitar asigură informarea corectă a autorităţilor locale despre problemele
comunităţii şi a membrilor comunităţii despre drepturile şi obligaţiile lor.
Catagrafiază populaţia infantilă de romi, gravidele şi lăuzele în vederea efectuării controalelor
medicale periodice prenatale şi post-partum; însoţeşte gravidele şi lăuzele la controalele
medicale şi facilitează comunicarea lor cu medicul de familie şi cu alte cadre medicale.
Explică noţiuni de bază ale planificării familiale.
Mediatorul sanitar facilitează acordarea de prim ajutor, prin anunţarea cadrelor medicale /
serviciului de ambulanţă şi prin însoţirea echipelor care acordă asistenţă medicală de urgenţă.
Semnalează asistentului social cazurile potenţiale de abandon al copiilor în vederea prevenirii
acestora.
Mediatorul sanitar participăla depistarea activă a cazurilor de tuberculoză şi a altor boli
transmisibile, sub îndrumarea medicului de familie sau a cadrelor medicale din cadrul
direcţiilor de sănătate publică.
Mediatorul sanitar semnalează în scris direcţiilor de sănătate publică problemele identificate
privind accesul membrilor comunităţii pe care îi deserveşte la următoarele servicii de asistenţă
medicală primară.

4.1. Mediatorul sanitar în context național


Programul guvernamental al mediatorilor sanitari este adesea prezentat în diferite rapoarte
internaţionale şi este menţionat ca fiind o practică pozitivă recomandată şi altor ţări. Rolul
mediatorului sanitar este acela de a sprijini accesul cetăţenilor români de etnie romă la
serviciile de sănătate publică.
Prima investiție financiară guvernamentală în programul mediatorilor sanitari a avut loc în
conformitate cu ordinului 619/2002, conform căruia un mediator sanitar deserveşte un număr
de 750 beneficiari cu accent pe mama şi copil şi îşi desfăşoară activitatea profesională în
echipă cu asistentul comunitar. A doua investiţie financiară din fonduri guvernamentale în
capitalul resurselor umane de tip mediatori sanitari a fost efectuată prin proiectul PHARE
―Sprijin pentru Strategia Naţională de Îmbunătăţire aSituaţiei Romilor”, context în care 200
de mediatori sanitari au participat la cursuri de formare în domeniul dezvoltării şi consolidării
parteneriatelor în plan local. O a treia investiţie, la fel de importantă a fost Proiectul PHARE
―Consolidarea capacităţii instituţionale şi dezvoltarea de parteneriate pentru îmbunătăţirea
percepţiei condiţiei romilor„ care a fost unul din instrumentele prin care Agenţia Naţională
pentru Romi a beneficiat de asistenţă tehnică, astfel au fost pregătiţi şi formaţi un număr de 51
de formatori de formatori pentru mediatori sanitari prin Centrul Naţional de Perfecționare în
domeniul sanitar din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice. Dintre cei 51 de formatori de
formatori în domeniul medierii sanitare, 25 sunt mediatori sanitari.
În conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 162 din 12 noiembrie 2008 privind transferul
ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de Ministerul Sănătăţii Publice către
autorităţile administraţiei publice locale, autorităţile publice locale sunt responsabile de
acoperirea cu servicii de asistenţă medicală comunitară din comunităţile defavorizate. Agenţia
Naţională pentru Romi a organizat primele două conferinţe naţionale ale mediatoarelor
sanitare, având ca temă analizarea noului context în care funcţionează mediatorul sanitar.
Mediatoarele sanitare au solicitat Agenţiei Naţionale pentru Romi sprijin instituţional central, în
vederea implementării programelor de asistenţă comunitară ale Ministerului Sănătăţii și nu în
ultimul rând înființarea unei unități de monitorizare și evaluare a activității mediatoarelor
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
sanitare. Un număr semnificativ de mediatori sanitari au semnalat neîncrederea primarilor faţă
de utilitatea ocupaţiei de mediator sanitar.
Întărirea poziţiei şi funcţionării acestei profesii reprezintă una din acţiunile cheie ce trebuie
întreprinse urgent. Autorităţile de Sănătate Publică şi primăriile sunt actorii principali în
realizarea acestui deziderat, şi deci, rolul şi capacitatea acestora, în această privinţă trebuie
întărite.
Având în vedere urgenţa realizării responsabilităţilor ce revin Guvernului României, în planul
strategiei din domeniul sănătăţii cuprinse în Programul de guvernare (prin care autorităţile
locale primesc atribuţiile şi competenţele pentru a putea lua decizii pentru îngrijirea sănătăţii
populaţiei din zonă), consolidându-se astfel descentralizarea decizională în acest domeniu,
ţinând cont de necesitatea accelerării procesului de reformă în domeniul sanitar, precum şi de
urgenţa adoptării unui cadru juridic pentru eficientizarea activităţii de asistenţă medicală
comunitară, ca asistent social și formator al primelor 600 mediatoare sanitare active pentru
comunitățile cu romi, consider imperios necesar ca fiecare mediator sanitar să primească
urgent asistența tehnică din partea Ministerul Sănătății.

4.2. Mediatorul sanitar în context european


Programul European de Training pentru Mediatori Romi ETPM, implementat de Consiliul
Europei. Consiliul Europei asigură coordonarea generală a programului prin activitatea echipei
de sprijin a Reprezentantului Special al Secretarului General pe Problematica Romilor. Alte
structuri ale Consiliului Europei, cum sunt Congresul Puterilor Locale si Regionale au asigurat
sprijin. Agenția Națională pentru Romi a făcut parte din colectivul care a redactat curriculumul
european de instruire a mediatorilor sanitari. Pe parcursul procesului, Consiliul Europei a
comunicat strâns cu organizațiile romilor active la nivel european și cu alte instituții europene
și organizații internaționale pentru a asigura coordonare și suport pentru program.
Implementarea proiectului ROMED în România a fost făcuta de Agenția Națională pentru
Romi care a propus în cuprinsul strategiei naționale de incluziune a membrilor minorității
rome, înființarea unei unități de monitorizare şi evaluare a activității mediatorilor sanitari.
Autorități locale şi regionale au identificat şi selectat cursanţii spre instruire asigurând
participarea reprezentanților şi au acceptat să participe la conferinţa finală de evaluare.
Mobilitatea internaţională a romilor este o problema cheie în activitatea mediatorilor, prin
urmare, cooperarea transnaţională bilaterală sau multilaterală între structuri în ţările de origine
şi destinație este un instrument folositor de suport şi durabilitate. Instituțiile relevante (active
în domeniul sănătate, educație, ocupare) la nivel local au participat la training împreună cu
mediatorii şi au oferit suport mediatorilor pentru a îndeplini activitățile practice bazate pe
abordarea promovată de Consiliul Europei. Pe parcursul proiectului au oferit feedback
Punctelor Naționale de Contact ale Consiliului Europei.

Puncte de plecare: fapte şi provocări


Medierea este una din măsurile folosite în Europa pentru a combate inegalitățile întâmpinate
de Romi privind accesul la muncă, servicii de sănătate şi educație de calitate.
Aceasta constă în angajarea de persoane aparținând etniei romilor din comunitățile de romi
locale sau cu cunoștințe solide despre problematica romilor, cu rolul de a acționa ca mediatori
între Romi și instituțiile publice.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


O diversitate de situații și responsabilități
Există multe diferențe de abordare a mediatorului sanitar între țări, deopotrivă în situații și
nevoi ale comunităților de Romi, în terminologia folosită și măsura în care mediatorii sunt
angajați și instruiți ca profesioniști cu variate profiluri de muncă. O alta provocare este dată de
dimensiunea problemei migrației romilor în alte țări.

O abordare pragmatică pentru identificarea grupului țintă


Acest program a format mediatori sanitari care aparțin etniei romilor care vorbesc limba
comunităților de romi cu care lucrează, dacă este nevoie. Sarcinile și responsabilitățile lor
includ facilitarea comunicării între romi și o instituție publică.

Provocări în practica medierii


Medierea a condus deseori către importante îmbunătățiri, dar eficacitatea acesteia este
frecvent afectată de probleme legate de statutul inferior al mediatorului și nesiguranța locului
de muncă, dependența (conducerea instituției, influența politică, liderii comunităților de romi)
sau preluarea de sarcini minore suplimentare uneori, care nu sunt incluse în descrierea
profilului muncii lor. În plus, mediatorii pot fi folosiți ca o scuză pentru a evita contactul cu
comunitatea sau sunt de așteptat să își asume rezolvarea deplină a tuturor problemelor.
Munca acestora poate fi de folos de la o zi la alta, cu puţină sau fără planificare, cu evaluare
inconsistență și lipsă de sprijin în desfășurarea muncii lor. Acești factori înseamnă că succesul
este puternic dependent de calitățile personale ale mediatorului și atitudinea proprie a
personalului din instituțiile cu care mediatorul lucrează.

Trei tipuri de abordări a medierii sanitare se pot identifica:


- ―Calul Troian‖ (mediatorul ca instrument al instituției, având ca misiune să ajungă la
comunitate cu scopul de a schimba atitudini și comportamente)
- Activist al comunității (un reprezentant al comunității, luptând împotriva instituțiilor, pentru
drepturile romilor)
- Mediatorul intercultural real (are o bună cunoaștere a ―codului cultural‖ al comunității și al
instituției, este imparțial și centrat pe îmbunătățirea comunicării și colaborării dar și pe
stimularea ambelor părți pentru a-și asuma responsabilități și nu în ultimul rând să fie activ
implicat intr-un proces de schimbare socială). Acest program s-a concentrat pe promovarea
celei de-a treia abordări; medierea interculturala reală și efectivă.

Misiunea definită în Declarația de la Strasbourg


În Declarația de la Strasbourg, adoptată în Octombrie 2010 la întâlnirea la nivel înalt a romilor,
reprezentanții țărilor membre au agreat implicarea Consiliului Europei în implementarea
Programul European de Training pentru Mediatori Romi pentru a consolida actualele
programe de training și o folosire mai eficientă a resurselor, standardelor metodologiei, rețele
și infrastructură existente la nivelul Consiliului Europei, în strânsă cooperare cu autoritățile
locale și naționale.
Obiectivul general al PETM: Să îmbunătățească calitatea și eficacitatea activității mediatorului
școlar/sanitar/ angajare cu scopul de a sprijini o comunicare mai bună și cooperare între romi

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


și instituții (școală /personal din serviciile de sănătate / oficiile pentru plasarea forței de
muncă).

Obiectivele programului:
- Promovarea medierii interculturale reale şi efective
- Asigurarea integrării unei abordări bazate pe drepturi
- De a sprijini munca mediatorilor prin furnizarea de instrumente pentru planificarea și
implementarea activităților acestora care încurajează participarea democratică generând în
același timp împuternicire pentru comunitățile de romi și creșterea responsabilității instituțiilor
publice.

Un curriculum cadru: Training-ul s-a bazat pe un curriculum cu o puternică concentrare


către practică şi adaptabil la nevoi specifice de training pentru mediatorii care lucrează în
contexte diferite şi în diferite instituții şi comunități de romi.

Un Cod de Etică European pentru Mediatori


Un set de principii fundamentale şi norme pentru a ghida activitatea mediatorilor a fost
identificat drept un instrument-cheie pentru protejarea mediatorului împotriva abuzurilor și
pentru îmbunătățirea calității serviciilor furnizate.

Un grup de formatori și rețea europeană:


Un prim grup de formatori selecționați în baza unui apel public (deschis) a fost instruit în
Strasbourg din 26 până în 29 ianuarie 2011. Focal Point a fost identificat în fiecare țară (unde
a fost posibil s-a identificat o organizație de romi cu experiență în a lucra cu mediatori).
Crearea de rețele și învățarea reciprocă au fost stimulate prin intermediul unei platforme on-
line.

Primul grup de ţări beneficiare: Bulgaria, Republica Cehă, Franța, Germania, Grecia,
Ungaria, Italia, Moldova, Serbia, Slovacia, Spania, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,
Turcia, Ucraina și România. Programul va fi extins la alte țări și training-uri suplimentare
pentru primul grup de țări, dacă vor fi disponibile resurse suplimentare.

5. IGIENA ŞI ÎNGRIJIRI GENERALE ÎN COMUNITATE

5.1 Menţinerea sănătăţii tegumentelor

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Pielea, cel mai mare organ din corp, nu este doar un simplu înveliş, ci şi o structură complexă
cu multiple funcţii, dintre care cea mai importantă este cea de protecţie a ţesuturilor şi de
auto-protecţie. Multe din activităţile nursing de rutină prezintă un potenţial de lezare a pielii,
cum ar fi scoaterea unui pansament, schimbarea unui scutec, folosirea electrozilor sau a unor
centuri. Îngrijirea pielii reprezintă mai mult decât spălarea zilnică şi este o parte din orice tip de
intervenţie nursing.
Îngrijirea pielii se face cel mai uşor în timpul băii, dar adeseori mediatoarea sanitară nu e cea
care îmbăiază copilul. În acest caz, mediatoarea sanitară trebuie să planifice un moment
pentru observarea pielii şi să ceară feed-back de la îngrijitor. Pielea este examinată pentru
observarea oricărui semn de leziune, mai ales la copiii care prezintă acest risc. Factorii de risc
sunt mobilitatea deficientă, lipsa de proteine, edemul, incontinenţa, pierderi senzoriale,
anemia, infecţia. Identificarea factorilor de risc ajută la determinarea acelor copii care au
nevoie de o îngrijirea specială a pielii.
Când sângele capilar este întrerupt de presiune, se scurge în ţesuturi acolo unde presiunea e
eliberată. Corpul încearcă să oxigeneze zona şi aşa apare o pată roşu aprins. Această
hiperemie reactivă apare de la ½ la ¾ din timpul în care presiunea a blocat circulaţia sângelui.

ATENŢIE! Dacă pata roşie persistă, este primul semn al unei probleme de piele, cu posibile
leziuni sub piele.
Mediatoarea sanitară trebuie să cunoască tipurile de daune mecanice care pot apărea, ca
presiunea, frecarea, tăierea, jupuirea pielii. Când se combină factorii de risc cu leziunile
mecanice pot apărea probleme de piele.
Dacă copilul e predispus la leziuni tegumentare, intervenţiile nursing se axează pe prevenirea
leziunilor mecanice. Rănile provocate de presiune pot fi prevenite prin tehnologia şi resursele
actuale (Bryant, 1998). Ulceraţiile cauzate de presiune pot apărea când presiunea asupra
pielii şi ţesuturilor este mai mare decât presiunea capilară, provocând ocluzia capilară. Dacă
presiunea nu e eliberată, vasele de sânge pot ceda, ducând la anoxia ţesutului şi moartea
celulelor. Aceste leziuni sunt de obicei, foarte adânci, se extind în ţesutul subcutanat sau chiar
mai adânc, în muşchi, tendon, os. Prevenirea lor cuprinde măsuri de reducere sau eliberare a
presiunii.
Fricţiunea şi tăierea contribuie la ulceraţiile de presiune. Fricţiunea apare când suprafaţa pielii
se freacă de o altă suprafaţă, cum ar fi aşternutul. Leziunea se limitează de obicei la nivelul
învelişului epidermic şi superior. Prevenirea frecării cuprinde folosirea unor bucăţi de piele de
protecţie la nivelul coatelor, călcâielor; agenţi de umezire; pansamente transparente;
aşternuturi moi şi fine.
Când un pacient e în poziţia semi-Fowler şi începe să alunece spre capătul patului, pielea din
zona sacrală rămâne în loc datorită rezistenţei suprafeţei patului. Vasele de sânge din acea
zonă sunt strânse şi poate duce la tromboză sau moartea celulelor (Bryant, 1998). Acelaşi
lucru se întâmplă când un pacient este ridicat în pat şi pielea nu se deplasează odată cu el.
Prevenirea se face cu aşternuturi speciale pentru ridicarea pacientului, cu patul ridicat la 30
grade pentru puţin timp.
Jupuirea pielii este rezultatul îndepărtării leucoplastului. Sunt leziuni de suprafaţă, cu forme
neregulate. Prevenirea lor cuprinde identificarea pielii sensibile, mai ales la nou-născuţi;
folosirea a cât mai puţin leucoplast; folosirea pansamentului transparent în zonele unde
trebuie schimbat des. Leucoplastul se aplică astfel încât să nu existe tensiune sau ridarea
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
pielii. Pentru a-l îndepărta, dezlipiţi uşor şi ţineţi de piele. Puteţi folosi soluţii de dezlipire, dar
acestea pot usca pielea şi trebuie evitate la nou-născuţi deoarece se pot intoxica. Puteţi
umezi cu apă pentru a dezlipi mai uşor.
Factorii chimici pot leza şi ei pielea. Incontinenţa fecală, mai ales combinată cu urină; drenajul
rănii; drenajul gastric din jurul tubului de gastrotomie pot eroda epiderma. Curăţarea şi
aplicarea unor tampoane de protecţie pot preveni efectele factorilor chimici.

Baia
Numai în cazul în care este contraindicat, copiii pot fi spălaţi într-o chiuvetă de lângă pat sau
într-o cadă adaptată pentru uz pediatric. Pentru sugarii şi copii mici care sunt imobilizaţi la pat
se poate folosi metoda prosopului. Două prosoape sunt umezite în apă cu săpun. Copilul stă
întins pe spate pe un prosop uscat şi cu prosopul umed se curăţă corpul copilului. Apoi
procedura se repetă cu copilul întins pe burtă.
Copiii mici nu trebuie lăsaţi nesupravegheați în cadă, iar sugarii care nu pot sta singuri în
cadă sunt ţinuţi cu o mână. Capul este ţinut cu o mână, iar cu cealaltă mână, mediatoarea
sanitară poate spăla corpul copilului, în dorința de a învăța mămicile mai tinere, nesigure cum
se face acest lucru nou. Cei care pot sta singuri în cadă trebuie doar supravegheaţi şi trebuie
aşezat un suport pe fundul căzii pentru a împiedica alunecarea şi pierderea echilibrului.
Copiii mai mari pot face duş, dacă e posibil. Copiii şcolari pot refuza baia, iar mulţi dintre ei nu
sunt obişnuiţi cu baia zilnică. Puţini dintre copiii în stare bună trebuie stimulaţi pentru a
participa la propria îngrijire. Nursele trebuie să stabilească nivelul de supraveghere necesitat
de copil. Unii îşi asumă responsabilitatea total, alţii au nevoie da ajutor constant. Copiii cu
deficienţe cognitive, limitări fizice, ca anemie gravă, deformaţii ale picioarelor, sau cu
probleme de sinucidere, necesită o supraveghere specială.
Zonele care necesită o atenţie deosebită sunt urechile, gâtul, spatele, zona genitală. Aceasta
din urmă trebuie curăţată şi uscată cu atenţie; la băieţii peste 3 ani, prepuţul trebuie îndepărtat
şi trebuie curăţată zona, apoi este adus la forma iniţială. Copiii mai mari au tendinţa de a evita
zona genitală; de aceea, trebuie să le reamintim.
Copiii bolnavi necesită o supraveghere mai atentă în timpul băii, dar şi cu alte aspecte de
igienă, fiind încurajaţi să participe la îngrijirea proprie fără a se obosi. Cei cu o capacitate
scăzută de auto-ajutorare trebuie să folosească cada. Ei pot fi transportaţi la baie cu ajutorul
unor aparate şi al unor persoane care asistă.

Igiena orală
Îngrijirea gurii este o parte integrantă a igienei zilnice şi trebuie continuată şi în spital. Copiii
debilitaţi trebuie să aibă nursă sau un membru din familie să se ocupe de îngrijirea sa orală.
Deşi copiii mici ştiu să folosească o periuţă de dinţi şi sunt încurajaţi să o facă, mulţi trebuie
asistaţi pentru a se spăla corect. Celor mai mari, deşi se pot spăla singuri pe dinţi, trebuie să
le reamintiţi că aceasta este o parte din igiena lor. Majoritatea spitalelor au echipamentul
necesar pentru copiii care nu au perie de dinţi sau pastă de dinţi proprie.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Îngrijirea părului
Pieptănarea şi perierea părului este o parte din îngrijirea zilnică a tuturor persoanelor din
spital, inclusiv copiii. Dacă copilul nu are un piepten sau o perie, multe spitale le distribuie unul
la internare. Dacă nu, părinţii sunt rugaţi să aducă cele necesare pentru îngrijirea părului.
Băieţii şi fetele sunt ajutaţi să se pieptene sau sunt pieptănaţi cel puţin o dată pe zi. Părul
estearanjat pentru a fi comod copilului şi pe placul părinţilor. Un stil comod pentru fetele cu
păr lung este părul împletit în spic de grâu. Părul nu trebuie tăiat fără acordul părinţilor, deşi
rasul pentru a avea acces la o venă este necesar.
Dacă copilul este internat pentru mai multe zile, părul trebuie spălat. La copiii foarte mici, părul
poate fi spălat în timpul îmbăierii zilnice sau mai rar. La majoritatea copiilor, spălarea părului şi
capului o dată sau de două ori pe săptămână este suficientă, dacă nu se cere spălarea mai
des, ca în cazul febrei mari sau al transpiraţiei abundente. Unele spitale au chiuvete speciale
pentru spălarea părului, dar orice copil poate fi transportat cu o targă la baie pentru a fi spălat
la chiuvetă. Cei care nu pot fi transportaţi pot fi spălaţi în pat folosindu-se echipament şi poziţii
adaptate situaţiei. O metodă bună este aşezarea copilului pe marginea patului, aşezarea unor
prosoape sub umeri, aşezarea unei pungi de plastic cu un capăt sub umeri şi părul înăuntru.
Celălalt capăt este deschis şi introdus într-un vas.
Adolescenţii necesită îngrijirea şi spălarea mai frecventă datorită secreţiilor glandelor
sebacee. Şampoanele uscate pot avea efect pe termen scurt.
Copiii negri au nevoie de o îngrijire specială, lucru neglijat sau aplicat incorect. Pentru aceşti
copii cu păr foarte creţ pieptenele normale nu sunt potrivite şi pot distruge părul sau crea
neplăcere. Dacă nu există un piepten cu dinţi rari în spital, părintele trebuie să aducă unul.
Este mai uşor să pieptănaţi părul după spălare, când este ud. Acest tip de păr necesită un tip
special de balsam pe bază de ulei de nucă de cocos. Balsamul se pune în palmă, apoi se
aplică pe păr pentru a-l face mai maleabil.

5.2 Alimentarea copilului bolnav


Pierderea apetitului este un simptom comun tuturor bolilor de copii şi este adeseori primul
semn de boală, ce apare înaintea febrei sau a infecţiei. În majoritatea cazurilor, copii sunt
lăsaţi să li se facă foame. Bolile acute sunt scurte, de obicei, dar alimentarea copilului este
compromisă.
De fapt, dacă forţaţi copilul bolnav să mănânce, îi puteţi provoca greaţă şi vomă, în unele
cazuri, un refuz de a mânca în perioada de convalescenţă şi după.
Refuzul de a mânca este un mod de a-şi afirma puterea şi controlul într-o situaţie gravă. La
copiii mici, lipsa poftei de mâncare poate fi asociată cu depresia provocată de separarea de
părinţi şi cu tendinţa de negativism. Preocuparea părinţilor poate intensifica problema. Dacă
forţaţi copilul să mănânce, copilul se va revolta. Părinţii trebuie să elimine orice presiune în
timpul unei boli acute. Deşi sunt recomandate alimentele cu o calitate nutritivă mare, copilul ar
putea cere hrană sau lichide cu multe calorii. Câteva alimente tolerate sunt: gelatina, supe
diluate, toast uscat, biscuiţi. Deshidratarea poate apărea când copiii sunt anorexici sau febrili,
mai ales când această stare e însoţită de vomă sau diaree.
În general, majoritatea copiilor preferă: hot dog-ul, hamburgerii, untul de alune, iaurtul cu
fructe, shake-urile cu lapte, spaghetti, macaroane cu brânză şi pizza. Dieta copilului trebuie

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


modificată în aşa fel încât să conţină cantităţi suficiente din cele patru categorii de alimente de
bază.
Înţelegerea obiceiurilor de mâncare a copilului poate duce la progrese în alimentaţie. De
exemplu, dacă îi dai copilului toate felurile de mâncare odată, cu siguranţă va alege desertul.
Dacă îi daţi porţii prea mari, va refuza mâncarea din cauza cantităţii. Dacă nu supravegheaţi
copilul în timpul mesei, va avea tendinţa să se joace cu mâncarea, nu să o mănânce.
Mediatoarea sanitară poate conștientiza mama că în timpul mesei un copil trebuie să aducă
spre gură mâncarea în ordinea normală; mai întâi, supa, apoi puţină carne, cartofi, legume; la
urmă, desertul.
De îndată ce se simte mai bine, apetitul copilului începe să crească. E bine să profitaţi de
orice moment de foame pentru a servi alimente de calitate. Dacă copilul refuză în continuare
să mănânce, fluidele nutritive, ca băuturile de mic dejun, trebuie servite. Părinţii pot aduce de
acasă aceste băuturi. Este important dacă obiceiurile de mâncare ale familiei diferă de
serviciile spitalului.
Indiferent de tipul de dietă, mediatoarea sanitară are responsabilitatea de a monitoriza
cantitatea consumată de copil, mai ales în cazul copiilor care au părinții în străinătate, lăsați în
grija fraților mai mari, nepricepuți în creșterea unui copil.
Dacă părinţii sunt implicaţi în îngrijire, trebuie să scrie o listă cu tot ce mănâncă copilul. Pentru
lichide se foloseşte o cană gradată în prealabil. Obiceiurile din timpul mesei identifică factori
care pot influenţa apetitul. De exemplu, observaţia ―copilul mănâncă mai bine dacă mai sunt
şi alţi copii la masă, dar se joacă cu mâncarea când e singur‖ ajută la planul de activităţi la
masă al nursei.

5.3 Controlul temperaturii corpului


Un alt simptom al bolii la copii este temperatura ridicată, mai adesea din cauza febrei şi mai
rar din cauza hipertermiei. Este adeseori prost înţeleasă şi părinţii îşi fac griji de multe ori fără
motiv. Pentru înţelegerea noţiunii de febră, definim următorii termeni:

Punct fix – temperatura în funcţie de care temperatura corpului e reglată de un mecanism


asemănător unui termostat la nivelul hipotalamusului.

Febra – o ridicare a temperaturii în punctul fix care atrage o reglare a temperaturii corpului la
un nivel mai înalt; temperatura peste 38 grade.

Hipertermia – situaţia în care temperatura corpului depăşeşte punctul fix, ca urmare căldurii
mai mari decât cea pe care corpul o poate elimina.
Temperatura corpului este reglată de un mecanism asemănător unui termostat la nivelul
hipotalamusului. Acest mecanism primeşte date de la receptorii centrali şi periferici. Când
apar schimbări de temperatură, aceşti receptori transmit datele la termostat, care ridică sau
coboară producţia de căldură, pentru a păstra un punct stabil al temperaturii.
În caz da febră, tremuratul şi constricţia vaselor generează şi conservă căldura până în faza
de răcire, crescând temperaturile centrale la nivelul noului punct fix.
Temperatura atinge un nivel numit platou când se stabilizează. Când temperatura e mai
ridicată decât punctul fix sau când nu mai există pirogen, apare o criză sau defervescenţă.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Majoritatea febrelor la copii sunt de origine virală, sunt relativ scurte şi au consecinţe limitate.
Febra joacă un rol în dezvoltarea imunităţii specifice şi non-specifice şi în recuperarea după
infecţii (Reeves-Swift, 1990). Contrar credinţelor populare, ridicarea temperaturii nu indică
infecţia, ceea ce pune la îndoială febra ca diagnostic.

Abordarea terapeutică a febrei


Tratamentul pentru temperaturi ridicate depinde de cauză: febră sau hipertermie. Deoarece
punctul fix este normal în hipertermie, dar crescut în febră, trebuie folosite diferite metode
pentru a diminua temperatura corpului.
O formă deosebită de temperatură ridicată este hipertermia malignă; abordarea acestei
condiţii de urgenţă e diferită de cea în cazul febrei sau hipertermiei.

a. Febra. Motivul principal pentru tratarea febrei este eliminarea neplăcerii. Tratamentul
cuprinde intervenţii farmaceutice şi/sau de mediu. Cea mai eficientă intervenţie este folosirea
antipireticelor pentru a scădea temperatura. Medicamentele antipiretice cuprindacetaminofen,
paracetamol, algocalmin, aspirină şi medicamente antiinflamatorii nonsteroide.
Acetaminofenul este cel preferat; aspirina nu trebuie dată copiilor. Acetaminofenul se ia la 4
ore, dar nu mai mult de cinci ori pe zi. Temperatura scade în timpul nopţii şi este măsurată la
30 minute după ce se ia antipireticul. Starea de disconfort a copilului este cel mai bun indiciu
pentru continuarea tratamentului.
Intervenţiile legate de mediu se folosesc dacă sunt tolerate de copil şi dacă nu provoacă
tremuratul. Tremuratul este metoda corpului de a-şi menţine punctul fix prin producerea
căldurii.
Măsurile de răcire tradiţionale, cum ar fi haine cât mai puţine, expunerea în aer, scăderea
temperaturii camerei, producerea curenţilor de aer, aplicarea compreselor umede, sunt
eficiente dacă se folosesc la o oră după administrarea unui antipiretic.

b. Hipertermia. Antipireticele nu au nici o valoare în acest caz, deoarece punctul fix e deja
normal. Prin urmare, se folosesc metode de răcire. Aplicarea de tampoane reci pe piele scade
temperatura. Sângele răcit de la suprafaţa pielii este dus la organele interne şi la ţesuturi, iar
sângele cald e adus la suprafaţă, unde se răceşte şi circulă mai departe. Vasele de sânge de
la suprafaţă se dilată în timp ce corpul încearcă să împrăştie căldura în mediu şi să uşureze
procesul de răcire.
Obiecte de răcire ca pături sau saltele sunt disponibile pe piaţă. Ele se pun pe pat şi se
acoperă cu un cearşaf sau o pătură subţire. Monitorizarea e importantă pentru a evita o răcire
excesivă.
O metodă tradiţională sunt compresele reci. Nu se ştie care e temperatura optimă a apei
pentru a o folosi la răcire. Pentru baie, e bine să începeţi cu apă caldă şi să adăugaţi apă rece
pentru a se ajunge la temperatura apei de 37 grade C. temperatura apei trebuie să fie în
general cu 1-2 grade mai puţin decât temperatura copilului pentru a fi eficientă (Kinmonth,
Fulton, Campbell, 1992). Copilul e pus direct în cadă timp de 20-30 minute. În pat se folosesc
prosoape reci pentru fiecare zonă a corpului pe rând. După spălare, copilul e uscat, îmbrăcat
cu o pijama uşoară, un halat de baie sau scutec şi e pus într-un pat uscat. Se ia temperatura
după 30 minute.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


În febră rata metabolismului creşte cu 10% la fiecare creştere de temperatură cu 1 grad C, şi
de 3-5 ori în timpul tremuratului, al creşterii nevoii de oxigen, fluide, calorii. Dacă sistemul
cardio-vascular şi neurologic sunt deja afectate, pot creşte aceste nevoi (Bruce, Grove, 1992).
Este esenţial nivelul de hidratare la toţi copiii cu temperatură crescută. Nevoile copilului pot fi
satisfăcute prin lichide administrate oral.

Instruirea familiei şi îngrijirea acasă


Mediatoarele sanitare au o şansă unică de a instrui familia cu privire la metodele de îngrijire a
sănătăţii copilului. Deşi majoritatea copiilor au învăţat despre îngrijirea şi igiena proprie acasă
sau la şcoală, mulţi încă nu au învăţat nimic despre asta. Pentru mulţi dintre copiii mici, e
prima dată când folosesc peria de dinţi. Baia zilnică, spălarea mâinilor înainte de masă sau
după mersul la toaletă, igiena dentară sunt învăţate prin îngrijirea de rutină. Părul curat,
unghiile şi îmbrăcămintea sunt aspecte care ţin de o înfăţişare plăcută. Accentuarea igienei
ajută la crearea unei imagini corporale pozitive, dezvoltă stima de sine, previne problemele de
sănătate.
Cum apetitul copiilor bolnavi e scăzut şi diferit faţă de obiceiurile de mâncare ale copilului,
mediatoarea sanitară alături de asistentul medical comunitar evaluează cunoştinţele familiei
despre o alimentaţie corectă şi face îmbunătăţirile de rigoare. Pot fi folosite jocuri creative
pentru învăţare şi distracţie.
E esenţială educarea părinţilor în privinţa semnificației temperaturii ridicate, deoarece
mulţiacetaminofen, paracetamol, algocalmin, aspirină şi medicamente antiinflamatorii
nonsteroide. Acetaminofenul este cel preferat; aspirina nu trebuie dată copiilor.
Acetaminofenul se ia la 4 ore, dar nu mai mult de cinci ori pe zi. Temperatura scade în timpul
nopţii şi este măsurată la 30 minute după ce se ia antipireticul. Starea de disconfort a copilului
este cel mai bun indiciu pentru continuarea tratamentului.
Intervenţiile legate de mediu se folosesc dacă sunt tolerate de copil şi dacă nu provoacă
tremuratul. Tremuratul este metoda corpului de a-şi menţine punctul fix prin producerea
căldurii.
Măsurile de răcire tradiţionale, cum ar fi haine cât mai puţine, expunerea în aer, scăderea
temperaturii camerei, producerea curenţilor de aer, aplicarea compreselor umede, sunt
eficiente dacă se folosesc la o oră după administrarea unui antipiretic.

b. Hipertermia. Antipireticele nu au nici o valoare în acest caz, deoarece punctul fix e deja
normal. Prin urmare, se folosesc metode de răcire. Aplicarea de tampoane reci pe piele scade
temperatura. Sângele răcit de la suprafaţa pielii este dus la organele interne şi la ţesuturi, iar
sângele cald e adus la suprafaţă, unde se răceşte şi circulă mai departe. Vasele de sânge de
la suprafaţă se dilată în timp ce corpul încearcă să împrăştie căldura în mediu şi să uşureze
procesul de răcire.
Obiecte de răcire ca pături sau saltele sunt disponibile pe piaţă. Ele se pun pe pat şi se
acoperă cu un cearşaf sau o pătură subţire. Monitorizarea e importantă pentru a evita o răcire
excesivă.
O metodă tradiţională sunt compresele reci. Nu se ştie care e temperatura optimă a apei
pentru a o folosi la răcire. Pentru baie, e bine să începeţi cu apă caldă şi să adăugaţi apă rece
pentru a se ajunge la temperatura apei de 37 grade C. temperatura apei trebuie să fie în
general cu 1-2 grade mai puţin decât temperatura copilului pentru a fi eficientă (Kinmonth,
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Fulton, Campbell, 1992). Copilul e pus direct în cadă timp de 20-30 minute. În pat se folosesc
prosoape reci pentru fiecare zonă a corpului pe rând. După spălare, copilul e uscat, îmbrăcat
cu o pijama uşoară, un halat de baie sau scutec şi e pus într-un pat uscat. Se ia temperatura
după 30 minute.
În febră rata metabolismului creşte cu 10% la fiecare creştere de temperatură cu 1 grad C, şi
de 3-5 ori în timpul tremuratului, al creşterii nevoii de oxigen, fluide, calorii. Dacă sistemul
cardio-vascular şi neurologic sunt deja afectate, pot creşte aceste nevoi (Bruce, Grove, 1992).
Este esenţial nivelul de hidratare la toţi copiii cu temperatură crescută. Nevoile copilului pot fi
satisfăcute prin lichide administrate oral.

Instruirea familiei şi îngrijirea acasă


Mediatoarele sanitare au o şansă unică de a instrui familia cu privire la metodele de îngrijire a
sănătăţii copilului. Deşi majoritatea copiilor au învăţat despre îngrijirea şi igiena proprie acasă
sau la şcoală, mulţi încă nu au învăţat nimic despre asta. Pentru mulţi dintre copiii mici, e
prima dată când folosesc peria de dinţi. Baia zilnică, spălarea mâinilor înainte de masă sau
după mersul la toaletă, igiena dentară sunt învăţate prin îngrijirea de rutină. Părul curat,
unghiile şi îmbrăcămintea sunt aspecte care ţin de o înfăţişare plăcută. Accentuarea igienei
ajută la crearea unei imagini corporale pozitive, dezvoltă stima de sine, previne problemele de
sănătate.
Cum apetitul copiilor bolnavi e scăzut şi diferit faţă de obiceiurile de mâncare ale copilului,
mediatoarea sanitară alături de asistentul medical comunitar evaluează cunoştinţele familiei
despre o alimentaţie corectă şi face îmbunătăţirile de rigoare. Pot fi folosite jocuri creative
pentru învăţare şi distracţie.
E esenţială educarea părinţilor în privinţa semnificației temperaturii ridicate, deoarece mulţi
părinţi nu ştiu ce reprezintă febra, îşi fac griji inutile despre pericole, administrează incorect
medicamente copilului febril. Când părinţii anunţă febra, o fac destul de corect, cum arată
studiile (Hooker şi alţii, 1996). Părinţii trebuie să ştie că compresele reci sunt recomandate
pentru hipertermie, iar gheaţa şi alcoolul sunt periculoase (Arditi, Killner, 1987). Ei trebuie să
ştie cum se ia temperatura copilului, să citească corect indicaţiile termometrului, să ceară
îngrijire profesională. Mulţi dintre părinţi nu pot citi temperatura pe un termometru cu mercur
(Banco, Jayashekaramurthy, 1990). Dacă se prescrie acetaminofen sau ibuprofen, părinţii
trebuie instruiţi cum să le administreze. E important să cunoască cantitatea şi intervalul de
timp la care se administrează.

6. IMPORTANŢA MĂSURILOR DE IGIENĂ ÎN COMUNITĂŢI


Acest capitol cuprinde noţiuni generale privind cunoştinţele şi deprinderile necesare
mediatorului sanitar pentru asigurarea respectării normelor igienico-sanitare, prevenirea
infecţiilor în comunitate şi instruirea membrilor comunităţii pentru respectarea igienei
individuale şi controlul stării de sănătate.
6.1 Concepte în imunoprofilaxie
Medicina preventivă în epoca actuală este caracterizată de imunizările colective, de
programul lărgit de vaccinare. În condiţiile instutirii şi efectuării corecte a prevederilor
programului naţional de vaccinţri, cu realizarea obiectivului de acoperire vaccinală cât mai
aproape de 100%, eficacitatea (protecţia persoanei) şi efectivitatea (protecţia populaţiei)
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
vaccinărilor este remarcabilă. În prevenţia prin imunizări rolul esenţial îl joacţ asistenţa
medicală primară, de prim contact, de prim nivel: medicina de familie şi asistenţa medicală
comunitară. Acestea pot asigura asistenţa medicală preventivă şi curativş a individului în
mediul său familial, comunitar, geografic, social şi economic.
Asistenţa medicală primară şi intreaga echipă medicală pe care o conduce medicul de familie
(asistent medical, asistent medical comunitar etc.) reprezintă factorul esenţial, garanţia
succesului activităţilor de imunizare.
O acoperire vaccinală cât mai mare care asigură rezistenţa imună şi liniştea
―epidemiologică― este rezultatul unui efort comun, medicinii de familie şi asistenţei medicale
comunitare revenindu-le şi responsabilitatea de a media, negocia prin convingere si motivare
conflictul existent, binele individual şi binele colectiv - cu alte cuvinte acceptabilitatea
individului şi populaţiei
Imunizarea: termen ce implică procesul de a induce activ sau a conferi artificial imunitate prin
administrarea de produse imunobiologice ; imuitatea se obţine activ sau pasiv.
Imunitatea activă: apare în urma expunerii organismului la un stimul antigenic capabil să
determine un răspuns imun din partea gazdei prin:
Infecţie naturală
Administrarea de antigene sub formă de vaccin
Imunitatea pasivă se obţine pe cale naturală prin transfer de anticorpi de la mamă la făt sau
pe cale artificială prin administrarea de produse biologice care conţin anticorpi
(imunoglobuline).
Vaccinurile sunt produse biologice care conţin suspensii de virusuri sau bacterii vii atenuate,
virusuri sau bacterii inactivate sau fracţiuni din acestea şi care se administrează cu scopul de
a induce un răspuns imun protector.
Caracteristicile vaccinurilor:
- Vaccinurile se administrează persoanelor sănătoase
- Populaţia ţintă este reprezentată în special de copii
- Vaccinurile necesită o eficacitate mare
- Administrarea vaccinurilor necesită intervale relativ mari
- Vaccinurile au în general un cost mic

Administrarea vaccinurilor implică beneficii şi riscuri

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Clasificarea vaccinurilor

Vaccinarea trebuie să se realizeze la vârsta şi la intervalele recomandate în vederea obţinerii


unei eficienţe maxime ; Vaccinurile inactivate pot fi administrate simultan, inaintea sau după
administarea unui vaccin inactiv sau viu.

Contraindicaţii la vaccinare

GENERALE pentru toate vaccinurile: DTP, DT, VPO, VPI, BCG, Rujeola, Hepatita
B, Hepatita A
FALSE CONTRAINDICAŢII

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


contraindică administrarea altor doze ale eritem, tumefacţie, diaree
aceluiasi vaccin li acute cu evoluţie clinică uţoară cu
sau fară febră scazută
unui vaccin contraindică utilizarea
vaccinurilor care conţin acel constituient
– se utilizează
severă cu sau fară febră aceleaşi doze ca şi pentru copilul născut
la termen
- contact

nespecifice sau antecedente familiale de


alergii

VACCINUL DIFTEROTETANIC –PERTUSSIS (DTP)


CONTRAINDICAŢII FĂRĂ CONTRAINDICAŢII

o doză de DTP
după administrarea dozei de DTP

sugarului

adverse după administrare de DTP

PRECAUŢIUNI

VACCINUL POLIO ORAL (VPO)


CONTRAIDICAŢII FĂRĂ CONTRAINDICAŢII

hematologice, imunoterpie,
imunodeficientă congenitală)

PRECAUŢIUNI sarcina
VACCIN RUJEOLIC
CONTRAINDICAŢII FALSE CONTRAINDICAŢII

ou sau neomicină
microbiană recentă

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


hematologice, imunodeficientă
congenitală, imunoterapie supresivă
de lunga durată) imunodeficient

neomicină
PRECAUŢIUNI

VACCIN CONTRA HEPATITEI B


CONTRAINDICAŢII FALSE CONTRAINDICAŢII

BCG
CONTRAINDICAŢII FALSE CONTRAINDICAŢII
-născut din mamă HIV pozitiv
–nascut prematur

-născut cu greutate < 2500 grame la vârsta de


4-7 zile

Reacţii adverse postvaccinale


O reacţie adversă postvaccinală este un accident medical care se produce după
o vaccinare şi se consideră că se datorează acesteia. O reacţie postvaccinală
trebuie consemnată obligatoriu în documentele medicale şi carnetul de vaccinări
al copilului. Aceste reacţii adverse postvaccinale trebuie deasemenea raportate
în 24 ore Direcţiei de Sănătate Publică Judeţene
Sunt considerate reacţii adverse postvaccinale nedorite (indezirabile):
1. Limfadenită –în urma administrării BCG
2. Abccesele – la locul inoculării vaccinuli
3. Cazurile de deces – în legatură cu vaccinarea
4. Spitalizarea – legată de vaccinare
5. Şocul anafilactic este o reacţie extrem de gravă care poate apărea după
vaccinare.
Alte manifestări considerate a fi în legatură cu vaccinarea apărute în 30 de zile
de la vaccinare, cu excepţia unor reacţii adverse după vaccinarea BCG:
a. reacţie locală;

- Eritem sau tumefacţie centrată pe locul injectării acompaniată de unul sau mai
multe din semnele:
- Tumefacţie extinsă până la articulaţia vecină
- Durere, eritem, tumefacţie cu durată peste 3 zile
- Spitalizare
b. febră

- uşoară (38 – 38,5 c) - intrarectal

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- înaltă (39 – 40,5 C) masurată intrarectal
- hipertermie, temperatură mai mare de 40,5 C – masurată intrarectal
c. SINDROM GUILLAIN – BARRE afecţiune caracterizată prin debut acut de
paralizie flască simetrica, rapid progresivă, ascendentă, fără febră la debutul
paraliziei, însoţită de pierderea sensibilităţii

Clasificarea reacţiilor postaccinale


6.2. Organizarea acţiunilor de vaccinare
Vaccinările se efectuează conform unui program sistematic de activităţi şi
acţiuni obligatorii, aplicate întregii populaţii, constituind calendarul de
vaccinări. Acest calendar a fost actualizat periodic (ultima actualizare în anul
2009).
Calendarul, Programul National de imunizări reprezintă o eşalonare a
imunizărilor obligatorii în decursul unui an calendaristic, şi pe toată durata vieţii,
începând imediat după naştere. Există o tendinţă de armonizare mondială a
imunizărilor dar mai ales la nivel european, această armonizare raspunzând
priorităţilor epidemiologice naţionale şi a celor stabilite de OMS.
În acţiunea de planificare a vaccinărilor se ţine seama de:
- Necesitatea protecţiei grupei de vârstă cu receptivitate maximă sau cu riscul
cel mai mare de boală, - Sezonalitatea anumitor boli infecţioase,
- Obligaţia respectării schemelor de imunizare stabilită pt fiecare vaccinare,
- Necesitatea respectării indicaţiilor şi contraindicaţiilor imunizării respective,
- Baza materială acordată profilaxiei, raportul între costul vaccinării şi cheltuielile
impuse în ingrijirea bolnavilor (cost/beneficiu).
Medicina primară participă la realizarea programului de imunizare şi campaniile
de vaccinare monitorizate de Ministerul Sănătaţii şi au urmatoarele
responsabilităţi:
a. Întocmirea planului anual de vaccinări în concordanţă cu legislaţia în vigoare
prin calcularea necesarului de produse biologice în funcţie de catagrafie.
b. Catagrafierea persoane lor eligibile pentru vaccinare cu cuprinderea ingrală a
tuturor persoanelor care trebuie imunizate, conform instrucţiunilor şi a celor
extrateritoriu sau lista de capitaţie care în timpul campaniei de vaccinare se află
în comunitate
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
c. Informarea şi mobilizarea populaţiei
d. Programarea vaccinarilor în ore special rezervate acetei acţiuni şi nu în timpul
destinat consultaţiilor curente
e. Asigurarea păstrării şi manipulării în condiţii optime a vaccinului având în
vedere precauţiunile universale de asepsie şi antisepsie
f. Asigurarea instrumentarului necesar administrării vaccinului, seringi şi ace de
unică folosinţă
g. Instruirea personalului medical mediu care participă la realizarea vaccinărilor
h. Inregistrarea corectă a datelor referitoare la imunizare în REGISTRUL UNIC
de vaccinări şi eliberarea dovezilor / adeverinţelor de vaccinare
i. Recuperarea restanţierilor în timpul cel mai scurt în cazul contraindicaţiilor
temporare
j. Urmărirea reacţiilor postvaccinale şi raportarea lor conform standardelor

Înregistrarea şi raportarea vaccinărilor


Evidenţa imunizărilor la nivel primar (medic de familie, dispensar şcolar) se
realizează individual, în:
- fişa medicală a copilului (tipul vaccinului, lotul de fabricaţie, data administrării)
- registrul de vaccinări şi revaccinări se completează adresele de domiciliu şi
datele de vaccinare. Raportarea se face conform regulilor Sistemului
Informaţional Sanitar lunar şi trimestrial sau de câte ori este nevoie la solicitarea
serviciului judeţean de epidemiologie.
Vaccinări recomandate adultului
Adulții de peste 18 ani pot fi cuprinși în programele de vaccinare datorită faptului
că odată cu vârsta protecția imună este mai diminuată, aceasta fiind în funcție
de anii care au trecut de la vaccinarea specifică.
Persoane adulte eligibile vaccinării în funcție de:
a. profesii cu risc crescut
b. stil de viată / comportament
c. călătorii internaţionale (turism, comerţ, etc)
d. imigranţii / azilanţii
e. refugiaţii (războaie, dezastre)
f. militari în misiune
Se recomandă de către medicul epidemiolog în funcție de zona geografică,
patologia locală, stil de viață, profesie, expuneri la factori de risc
Alte vaccinări recomandate copiilor
Aceste vaccinuri sunt disponibile în farmacii contra cost.
a. Vaccinarea impotriva infecțiilor produse de haemophilus Influenzae B (Hib)
b. Vaccinarea împotriva hepatitei a
c. Vaccinarea antigripală
d. Vaccinarea împotriva varicelei
e. Vaccinarea antipneumococică
6.3. Promovarea sănătății în comunitate
Capitolul cuprinde cunoştinţele şi deprinderile necesare mediatorului sanitar
pentru promovarea sănătăţii şi supravegherea permanentă a stării de sănătate
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
în cadrul comunităţii de romi.

următoarele:

Modificările care indică afectarea funcţiilor vitale sunt identificate prin:


- sesizarea din timp a eventualelor tulburări şi pe cât posibil, prevenirea
apariţiilor lor.
- urmărirea evoluţiei afecţiunilor pentru a preveni, opri sau încetini agravarea
fenomenului.
- respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor comunitare.
- modificări în comportament.

- Mobilizarea şi însoţirea membrilor comunităţii la acţiunile de sănătate publică.


- Campanii de vaccinare.
- Campanii de informare şi conştientizare, educare, acţiuni de depistare a bolilor
cronice.
- Participarea la depistarea activă a cazurilor de tuberculoză şi a altor boli
transmisibile sub îndrumarea medicului de familie şi a cadrelor medicale din
cadrul D. S. P. – urilor

- explică rolul tratamentelor medicale, reacţiile adverse şi supraveghează


administrarea medicamentelor.
- însoţeşte cadrele medico-sanitare în activităţile legate de prevenirea sau
controlul situaţiilor epidemice, facilitând implementarea măsurilor adecvate.
-urile asupra problemelor identificate privind
accesul membrilor comunităţii la serviciile de asistenţă medicală primară:

- imunizări conform programului naţional de imunizare


- examenul de bilanţ al copilului 0-7 ani
- supravegherea gravidei conform normelor metodologice
- depistarea activă a cazurilor de TBC
- asistenţă medicală de urgenţă
„Sănătatea familiei şi a comunităţii‖ este un subiect foarte important şi în acelaşi
timp delicat pentru femeile rome, chiar dacă rata mare a avorturilor şi a
deceselor în rândul femeilor rome este mare. Conform fişei de post, una din
sarcinile mediatorilor sanitari este de a explica noţiunile de bază şi avantajele
planificării familiale, încadrat în sistemul cultural, tradiţional al comunităţii de
romi.
Încă de la început este necesară clarificarea rolul mediatorilor sanitari în raport
cu campaniile de educație privind sănătatea reproducerii.
Mediatorii sanitari au rolul de a informa şi de a îndruma femeile rome la
cabinetul de planificare familială.
Mediatorul sanitar nu are pregătirea şi nici mandatul de a presta servicii de
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
planificare familială. Chiar dacă acesta cunoaşte metodele de planificare
familială, mediatorul sanitar nu are voie să propună unei femei o anumită
metoda de planificare familială.
Dacă o femeie doreşte să folosească o metodă de planificare familială,
mediatorul sanitar îi explică avantajele şi dezavantajele folosirii metodelor de
planificare familială şi o îndrumă către cabinetul de specialitate.
Mediatorul sanitar trebuie să deţină un bagaj de cunoştinţe deoarece, în munca
de zi cu zi, se întâlneşte cu diferite situaţii cărora trebuie să le facă faţă cu
succes. Adesea, femei de vârstă fertilă ajung în situația să laude prietenelor
metoda contraceptivă folosită și anume, avortul.
Câte femei știu că avortul influențează speranța de viață a unei mămici?

7. CATAGRAFIEREA GRAVIDELOR ŞI A LEHUZELOR


Mediatorul sanitar trebuie să aibă cunoştinţele şi deprinderile pentru a catagrafia
gravidele şi lehuzele în vederea efectuării controalelor medicale periodice
prenatale şi post - partum.
Identificarea problemelor cu care se confruntă populaţia se realizează începând
cu prima lună de activitate şi în funcţie de problemele identificate, mediatorul
sanitar îşi poate planifica activitatea. Instrumentul de lucru în procesul de
identificare a problemelor populaţiei este formularul de catagrafiere. Dacă ne
întoarcem la fişa de post a mediatorului sanitar observăm că mediatorul sanitar
are sarcina de a catagrafia populaţia infantilă a comunităţii, de a catagrafia
femeile gravide şi de a catagrafia (a catagrafia înseamnă lua în evidenţă)
populaţia din comunitate.
Catagrafierea trebuie să fi e un proces care să contribuie la dezvoltarea unei
relaţii de încredere între mediatorul sanitar şi beneficiar. Nu trebuie realizată
forţat. Trebuie lucrat cu grijă deoarece oamenii din comunitate au tendinţa de a
răspunde automat la întrebările din formular. Beneficiarii nu trebuie să vadă acel
formular de catagrafiere.
Care sunt informaţiile pe care trebuie să le obțineți ca urmare a discuţiilor
purtate cu beneficiarii? Pentru catagrafiere se foloseşte un formular care
conţine următoarele date:
7.1. Catagrafierea adulţilor
1. Nr. crt. : Numărul de ordine din caietul de catagrafiere.
2. Nume şi prenumele – Aici trebuie să identificaţi numele real al beneficiarilor.
De obicei oamenii în comunitate sunt recunoscuţi după anumite porecle. În
formularul de catagrafiere treceţi numele şi prenumele oficial al persoanei şi
puteţi adauga în paranteză numele cu care este recunoscut în comunitate.
3. Domiciliul – treceţi adresa oficială (conform cărţii de identitate). Dacă nu are
domiciliul stabil în comunitate atunci treceţi adresa oficială şi în paranteze
adresa unde locuieşte fără forme legale.
4. Data şi locul naşterii: Completaţi exact data şi locul naşterii. Pentru
mediatorul sanitar este foarte important să ştie ce vârstă are beneficiarul şi unde
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
s-a născut. Sunt multe cazuri înregistrate în care beneficiarii nu au acte de
identitate. Certificatul de naştere se eliberează de către Primăria unde s-a
născut beneficiarul. Ex: Copil născut în Brăila şi după naştere copilul locuieşte
în Ţăndărei. Certificatul de naştere se obţine de la serviciul de stare civilă din
cadrul Primăriei Brăila şi nu de la Primăria Ţăndărei.
5. Situaţia actelor de identitate: La această rubrică mediatorul sanitar nu
trebuie să ceară actul de identitate. Este suficient să întrebe dacă are acte de
identitate şi dacă nu sunt deteriorate. De multe ori se întâmplă ca beneficiarul
să vină direct cu actul de identitate la mediatorul sanitar. Era o practică şi
oamenii s-au obişnuit să facă acest lucru. Mediatorul sanitar este un cultivator
de încredere şi trebuie să creadă beneficiarul când spune că are act de
identitate şi că nu este rupt sau distrus. În tabel, mediatorul sanitar va trece că
beneficiarul are act de identitate. Sunt cazuri în care au cărţi de identitate şi le
lipseşte certificatul de naştere. Atunci mediatorul sanitar va trece mențiunea în
formular acest lucru.
6. Medic de Familie: La această rubrică mediatorul sanitar va trece numele
medicului de familie la care este înscris beneficiarul. Asta în cazul în care are
medic de familie. În cazul în care nu are medic de familie va trece în formular
―nu are medic de familie‖.
7. Ocupaţia şi condiţii locuire: În permanenţă mediatorul sanitar trebuie să ia
în calcul calitatea de asigurat medical. La această rubrică ne interesează dacă
beneficiarul plăteşte contribuţia obligatorie la C. A. S. În formular trebuie să
trecem dacă are sau nu un venit stabil, dacă este salariat cu carte de muncă
sau este beneficiar al Legii 416/2001 - legea venitului minim garantat. Totodată,
trebuie avute în vedere şi condiţiile de locuire. În formular treceţi câteva detalii
despre condiţiile de locuire (dacă au apă potabilă, dacă au suficient spaţiu de
locuit, igiena spaţiului de locuit etc.).
8. Boli cronice: Din discuţiile purtate cu beneficiarul, mediatorul sanitar poate
identifica dacă acesta suferă de o boală cronică. Dacă suferă de o astfel de
boală se trece în formularul de catagrafiere.
9. Observaţii: La rubrica Observaţii, mediatorul sanitar poate trece orice
element pe care îl consideră semnificativ. Ideea principală este ca acestă
rubrică să ajute mediatorul sanitar în a-şi nota propriile păreri cu privire la
beneficiarul asistat. De obicei la acesta rubrica mediatorul sanitar notează ceea
ce nu rezultă din formularul de catagrafiere. De exemplu, dacă beneficiarul este
bolnav TBC, poate nota dacă este sau nu sub influenţa tratamentului conform
strategiei de strictă observare. Totodată, la observaţii, mediatorul sanitar poate
face alte aprecieri cu privire la situaţia spaţiului de locuit, relevante pentru
sănătatea familiei.
7.2. Catagrafierea copiilor
1. Nr. crt. : Numărul de ordine din caietul de catagrafiere.
2. Nume şi prenume: Se va completa numele întreg al copilului.
3. Domiciliul: În formularul de catagrafiere a copiilor vă rugăm să treceţi adresa
la care locuiesc părinţii împreună cu copilul. Este important atât pentru
mediatorul sanitar cât şi pentru medicul de familie să ştie unde îşi are domiciliul
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
copilul. În cazul unei vizite la domiciliu, medicul de familie trebuie să ştie unde
locuieşte copilul.
4. Data şi locul naşterii: Se va trece locul şi data naşterii.
5. Situaţia actelor de identitate: Mediatorul sanitar va trece în formularul de
catagrafiere dacă există sau nu certificat de naştere.
6. Numele părinţilor: În formularul de catagrafiere, mediatorul sanitar va trece
numele complet al părinţilor. De multe ori părinţii nu au acelaşi nume de familie
şi de aceea mediatorul sanitar trebuie să treacă în formular numele ambilor
părinţi.
7. Numele medicului de familie: La această rubrică mediatorul sanitar va trece
numele medicului de familie la care este înscris copilul. Asta în cazul în care are
medic de familie. În cazul în care nu are medic de familie va trece în formular
―nu are medic de familie‖. După cum ştiţi, copii au acces gratuit la medicul de
familie. Copiii până la 18 ani sunt în mod gratuit beneficiari ai asigurărilor de
sănătate.
8. Situaţia vaccinărilor: Situaţia vaccinărilor fie o aflaţi de la părinţi fie de la
medicul de familie. În general, copii au un carnet de vaccinări în care medicul de
familie trece toate vaccinările efectuate.
În acest caz puteţi solicita părinţilor carnetul de vaccinare. În cazul în care
părinţii nu ştiu care este situaţia vaccinărilor solicitaţi medicului de familie
această situaţie.
9. Boli cronice: Ca şi în cazul adulţilor, mediatorul sanitar trebuie să identifice
eventuale boli cronice de care suferă un copil. În funcţie de situaţia reală,
mediatorul sanitar va trece în formularul de catagrafiere bolile de care suferă
copilul sau în cazul în care nu se înregistrează astfel de boli mediatorul sanitar
va trece în formular că nu suferă de boli cronice.
10. Observaţii: La această rubrică mediatorul sanitar va trece orice informaţie
cu privire la situaţia copilului catagrafiat. Dacă este bine îngrijit, dacă igiena
spaţiului de locuit este optimă pentru creşterea copilului, dacă mama ştie cum
să-l îngrijească, ş. a.
7.3. Catagrafierea gravidelor
1. Nr. crt. : Numărul de ordine din caietul de catagrafiere.
2. Nume şi prenume: Numele şi prenumele gravidei.
3. Domiciliul: În formularul de catagrafiere se va trece atât domiciliul legal al
gravidei cât şi adresa unde locuieşte fără forme legale. În comunităţile de romi
sunt întâlnite frecvent cazuri în care în actul de identitate să aibă un domiciliu şi
în realitate să locuiască în alta parte.
4. Data şi locul naşterii: Completaţi exact data şi locul naşterii. Pentru
mediatorul sanitar este foarte important să ştie ce vârstă are beneficiarul şi unde
s-a născut.
5. Situaţia actelor de identitate: Identificaţi dacă gravida are sau nu act de
identitate. Dacă nu deţine act de idetitate principala sarcină a mediatorului
sanitar este să sprijine gravida în procesul de obţinere a actului de identitate.
Dacă gravida nu are act de identitate, după naştere va fi foarte greu să obţină
certificatul de naştere al copilului. Conform legislaţiei, pentru eliberarea
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
certificatului de naştere, la dosar este nevoie de actele de identitate atât ale
mamei cât de ale tatălui.
6. Medic de familie: Gravida are nevoie de un medic care să-i monitorizeze
sarcina. Dacă gravida nu este înscrisă pe lista unui medic de familie, mediatorul
sanitar are ca principală sarcină să o sprijine în procesul de înscriere pe lista
unui medic deoarece gravidele beneficiază prin lege de asigurare medicală.
7. Trimestrul de sarcină: Mediatorul sanitar va completa în formular luna de
sarcină a gravidei.
8. Situaţia monitorizării: Aici mediatorul sanitar trebuie să completeze dacă
gravida merge sau nu regulat la controalele medicale, conform fişei de
monitorizare. Dacă nu merge la monitorizare, sarcina mediatorului sanitar este
de a convinge femeia să meargă la controalele periodice deoarece o ajută
foarte mult la naştere.
9. Boli cronice: În cazul în care gravida suferă de boli cronice ele vor fi trecute
în formular.

10. Observaţii: La observaţii mediatorul sanitar poate trece orice informaţie


relevantă care să vină în sprijinul gravidei.
Mediatorul sanitar trebuie să aibă cu el în permanenţă un carneţel pe care îşi
notează diferite aspecte din munca de zi cu zi. Întrebările din formularul de
catagrafiere trebuie să le aibă în minte iar identificarea problemelor trebuie să
se realizeze printr-o discuţie liberă purtată cu beneficiarul. Trebuie folosite
tehnicile de comunicare dobândite la cursul de formare. Trebuie să se realizeze
o apropiere de membrii familiilor şi o empatizare cu problemele lor.
Pentru o familie alcatuită din 6 membri, timpul minim pe care trebuie să-l aloce
mediatorul sanitar discuţiei cu membrii acestei familii este de minim 30 minute şi
maxim 60 minute. Timpul se stabileşte şi în funcţie de cât de deschişi la
comunicare sunt interlocutorii. După ce s-au abordat toate întrebările de
formular şi după ce s-a notat discret în carneţel, ulterior se va completa
formularul de catagrafiere cu datele obţinute.
7.4. Rolul mediatorului sanitar în promovarea creşterii şi dezvoltării optime
a copilului mic.
Termenul "teribilul doi" a fost adesea folosit pentru a descrie vârsta copilului
mic, adică perioada dintre luna 12 şi luna 36 a vieţii copilului. Este o fază de
explorare intensă a mediului înconjurător căci copiii încearcă acum să afle
mersul lucrurilor, ce înseamnă "nu" şi experimentează furia, negativismul şi
încăpăţânarea.
7.5. Creşterea şi dezvoltarea copilului mic
Greutatea medie la copilul de 2 ani este de 12 kg. Creşterea medie în greutate
este de la 1,8 la 2,7 kg pe an. Greutatea de la naştere este de 4 ori mai mare la
vârsta de 2 ani jumate. Şi creşterea în înălțime este încetinită. De obicei copilul
creşte cu 7,5 cm pe an, crescând la membrele inferioare.
Înălţimea medie la vârsta de 2 ani este de 86,6 cm. În general, înălţimea unui
adult este dublu înălţimii unui copil de 2 ani. Măsurarea corectă a înălțimii şi
greutăţii unui copil mic ar trebui să arate o curbă constantă care, mai degrabă,
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
creşte în colţuri decât să fie liniară, lucru specific creşterii în primii ani de
copilărie.
Creştere la nivelul circumferinţei capului este încetinită oarecum spre finalul
perioadei de sugar, iar aceasta este de obicei egală cu circumferința pieptului
până la vârsta de 1-2 ani. Circumferinţa capului creşte cu 2,5 cm în al doilea an
de viaţă, apoi creşterea este încetinită până la vârsta de 5 ani, când
circumferinţa creşte cu mai puţin de 1,25 cm/an. Fontanela următoare se
închide între luna 12-18 din viaţa copilului.
Circumferinţa toracelui continuă să crească şi depăşeşte circumferinţa capului
la copilul mic. Se modifică şi forma sa deoarece diametrul transversal sau
lateral îl depăşeşte pe cel antero-posterior. După al doilea an de vârstă
circumferinţa toracelui o depăşeşte pe cea a abdomenului, ceea ce face să pară
la copil că este mai înalt şi mai slab, crescând totodată şi extremităţile
inferioare.
La copilul mic acuitatea vizuală de 20/40 este considerată acceptabilă.
Vederea binoculară este bine dezvoltată şi orice indiciu de strabism trebuie să
fie tratat cu atenţie cât de devreme posibil. Percepţia continuă să se dezvolte
dar există pericolul căderii de la înălţime din cauza lipsei de coordonare motorie
a copilului.
Simţurile (auz, miros, gust, palpare) devin din ce în ce mai dezvoltate şi se
coordonează între ele sau sunt asociate cu alte experienţe. Toate simţurile sunt
folosite pentru a explora mediul. Copiii mici studiază un lucru vizual întorcându-l
pe toate părţile, ei îl pot gusta, mirosi şi atinge de mai multe ori înainte de a fi
mulțumiți de investigaţia lor. Îl scutură pentru a vedea dacă face zgomot, şi îi
testează rezistenţa.
Un alt exemplu de integrare a funcţiilor simţurilor sunt preferinţele în privinţa
gustului. Copilul mic încearcă o nouă mâncare pentru felul cum arată sau
miroase, nu doar după gust. Sunt importante şi asocierile cu lucruri care nu se
bazează pe simţuri, de exemplu, dacă părinţii refuză un fel de mâncare pentru
că nu le place, ei transmit acest lucru copilului înainte ca acesta să o guste.
Aceşti factori sunt importanţi în diferite domenii ale creşterii copilului cum ar fi:
hrănirea, aptitudinile sociale, situaţii comportamentale.
Simţul tactil este foarte important la copilul mic. Atingerea uşoară provoacă
copilului senzaţia de confort mai ales în momente de oboseală şi stress.
Majoritatea sistemelor fiziologice sunt relativ mature până la sfârşitul perioadei.
Până la finalul primului an toate celulele creierului sunt prezente dar continuă să
crească în mărime.
Mielinizarea măduvei spinale este aproape completă până la 2 ani, în paralel cu
completarea aptitudinilor motorii. Creşterea creierului este realizată în proportie
de 75% până la 2 ani.
Dezvoltarea diferitelor părţi ale corpului corespunde capacităţii intelectuale
progresive a copilului. Anumite părţi din cortexul cerebral suferă modificări
specifice, cum ar fi dezvoltare zonei broca pentru vorbire şi a zonelor corticale
pentru controlul picioarelor, mâinilor, tălpilor şi a sfincterelor. Deoarece această
organizare neuro-motorie este atât de complexă şi variată, copilul se limitează
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
la abilitatea de a se manifesta în una din aceste situaţii timp de căteva minute.
Între 2-3 ani coordonarea şi consolidarea acestor funcţii voluntare ajută copilul
să asculte mai bine, să privească mai mult, să fie mai atent. Deşi controlul
poziţiei se dezvoltă, el este încă imatur şi în combinaţie cu experienţa limitată şi
lipsa percepţiei vizuale face ca unele sarcini, cum ar fi să se aşeze pe scaun
sau să coboare pe scări, să fie foarte dificile.
Volumul tractului respirator şi structurilor asociate continuă să crească la vârstă
timpurie, reducând factorii care predispun copilul la infecţii frecvente în timpul
copilariei. Totuşi, structurile interne ale urechi şi ale gâtului sunt scurte şi drepte
şi ţesutul limfoid al amigdalelor şi polipilor este încă mare. Otita, amigdalita şi
infecţiile tractului respirator sunt obişnuite. Presiunea sângelui creste. Respiraţia
este, încă, abdominală.
Procesele digestive sunt aproape finalizate până la începutul perioadei.
Aciditatea gastrică continuă să crească şi are funcţie de protecţie deoarece
distruge multe tipuri de bacterii. Capacitatea stomacului creşte pentru a permite
un program de 3 mese mici pe zi.
Una din schimbările majore ale sistemului gastro-intestinal este controlul
voluntar al eliminarii. Odată cu finalizarea mielinizării măduvei spinarii, controlul
sfincterelor anale şi uretrale este treptat realizat. Capacitatea fiziologică de a
controla sfincterele apare între 18-24 luni. Capacitatea de control a micţiunii
creşte considerabil până la vârsta de 14-18 luni copilul poate să ţină urina timp
de 2 ore sau mai mult.
Pielea se maturizează funcţional în copilăria timpurie. Epidermul şi dermul sunt
mai bine legate crescând astfel rezistenţa la infecţie şi iritaţii creând o barieră
împotriva pierderilor de fluide. Producerea de sebum este minimă ceea ce duce
la o piele uscată. Glandele sudoripare funcţionează în timpul copilăriei timpurii şi
reacţionează la schimbările de temperatură dar produc cantităţi mici de
transpiraţie. Părul creşte mai des şi mai aspru şi, de obicei, se înnegreşte şi nu
mai e aşa ondulat. Păr foarte fin apare pe braţe şi pe picioare.
Producerea ţesutului adipos scade odată cu hiperplazia celulelor musculare.
Crescând extremităţile, copilul ia dimensiuni tot mai mult de adult. În condiţiile
de schimbări de temperatură copilului mic nu îi mai e la fel de greu ca nou
născutului să îşi menţină temperatura corpului. Capilarele pot păstra
temperatura corpului prin contractare la frig şi dilatare la caldură. Tremuratul,
care este un act involuntar, rezultă din contractarea ritmică a muşchilor, creşte
metabolismul celular şi produce căldură, fiind o sursă de termogeneză. Copilul
învaţă mecanismele de control al temperaturii corpului: să se îmbrace când îi e
frig şi să se dezbrace când îi e cald.
Mecanismele de apărare a tenului şi sângelui, în special fagocitoza, sunt mult
mai eficiente la copilul mic decât la nou născut. Producerea de anticorpi este
bine stabilită. Imunoglobulina G(IgG), care neutralizează toxinele, atinge nivelul
adult la finalul vârstei de 2 ani. Imunitatea pasivă transmisă de mamă în timpul
sarcinii dispare până la inceputul copilăriei. Imunoglobulina M(IgM) care
răspunde unor tehnici de imunizare artificială şi combate infectii, atinge nivelul
adult la sfârşitul vârstei de sugar. Imunoglobulina A, D şi E cresc treptat şi ating
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
nivelul adult la finalul copilăriei. Mulţi copii răcesc sau au infecţii minore înainte
să înceapă şcoala datorită expunerii la antigeni noi.
Deprinderea motorie majoră din această perioadă este dezvoltarea mişcării.
Până la vârsta de 12-13 luni copilul merge singur folosindu-se de diferite obiecte
ca sprijin, până la 18 luni încearcă să alerge dar cade foarte uşor. Între 2-3 ani
poziţia bipedă este perfecţionată şi este demonstrată prin coordonare şi
echilibru. Până la 2 ani copiii pot urca şi coborâ scări şi până la 2 ani jumatate,
pot sări cu ambele picioare, pot sta într-un picior şi pot merge pe vârfuri. La
finalul vârstei de 2 ani pot urca pe scări cu paşi alternativi.
Dezvoltarea motorie mai profundă este demonstrată prin dexteritate manuală.
De exemplu, până la vârsta de 12 luni, ei pot lua în mână un obiect mic, la 15
luni pot băga o bilă într-o sticlă cu gât îngust. Tot acum aruncă obiectele şi le
recuperează. Până la 18 luni pot arunca o minge fără să-şi piardă echilibrul.
Percepţia vizuală a formelor geometrice apare tot acum. La 12 luni copilul
selectează într-un tabel cu forme pe cea rotundă. La 15 luni sunt capabili să
pună un obiect rotund într-o gaură.
Relaţiile spaţiale sunt evidente şi în capacitatea de a construi un turn din cuburi.
Până la 18 luni folosesc 3-4 cuburi, până la 24 luni 6-7 cuburi, până la 30 luni 8
sau mai multe cuburi.
Deprinderea motorie şi abilitatea vizuală sunt evidente în folosirea unui creion.
Până la 15 luni copilul mâzgăleşte şi până la 24 luni face linii circulare şi
verticale, chiar un cerc sau o cruce.
Deprinderile motorii se văd în toate fazele activităţii copilului, cum ar fi: joaca,
îmbrăcatul, înţelegerea limbajului, răspunsul la disciplină, relaţiile sociale şi
dispoziţia pentru injurii.
Activităţile par mai puţin izolate şi mai mult în relaţie cu alte activităţi fizice şi
mentale pentru a ajunge la un rezultat. De exemplu, copilul merge ca să ajungă
undeva, lasă o jucărie pentru a o lua din nou sau pentru a alege alta şi
mâzgăleşte pentru a se uita la imaginea făcută. Posibilităţile de exploatare,
investigare şi manipulare a mediului sunt nelimitate.
Dezvoltarea psihosocială a copilului.
Copiii mici sunt pregătiţi să renunţe la dependenţă în favoarea controlului
independenţei şi autonomiei. Iată câteva sarcini:
- diferenţierea faţă de ceilalţi, mai ales faţă de mamă;
- tolerarea despărţirii de părinti;
- abilitatea de a nu ceda în faţa unor recompense întârziate;
- controlul asupra corpului;
- asimilarea unui comportament social acceptabil;
- modalităţi de comunicare verbală;
- abilitatea de a intra în contact cu ceilalţi într-o manieră mai puţin egocentrică;
Îndeplinirea acestor scopuri începe spre sfârşitul vârstei de sugar şi continuă
când copilul este mic iar astfel de sarcini ca, dezvoltarea relaţiilor
interpersonale, pot fi realizate până în adolescenţă. Totuşi, baza acestei sarcini
se formează la copilul mic.
Dezvoltarea copilului mic aduce un simţ al autonomiei, depăşind senzaţia de
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
îndoială şi ruşine. Odată ce copilul câştigă încrederea părinţilor, mediului şi a
interacţiunii cu alţii, ei încep să descopere că purtarea lor e mai proprie şi are un
efect de încredere asupra celorlalţi. Totuşi, deşi sunt conştienti de vointa lor şi
de controlul asupra altora, ei se confruntă cu conflictul de a exercita autonomia
şi dependenţa de alţii.
Voinţa lor are consecinţe negative dar purtarea dependentă supusă este în
general răsplătită
cu afecţiune şi aprobare. Oricum, dependenţa crează un simţ al îndoielii faţă de propria
capacitate de a-si controla acţiunile. Această îndoială implică un simţ al ruşinii că simt acestă
nevoie de a se revolta împotriva altora şi o teamă că vor exagera în manipularea mediului.
Această teamă este baza impunerii unor restricţii şi a disciplinei la această vârstă. Fără a
avea restricţii faţă de comportamentul potrivit sau nepotrivit, copiii nu au nici un indiciu în
stabilirea unor limite ale capacităţii lor de control.
Aşa cum nou născutul muşcă şi pune mâna, copilul mic are ca modalităţi sociale păstrarea
unui obiect sau abandonarea lui. Aceasta este evident când îşi folosesc mâinile, gura, ochii şi
eventual sfincterele. Aceste modalităţi sunt exprimate prin joacă: copiii iau sau aruncă obiecte,
scot obiecte din cutii, sertare sau dulapuri, strâng un lucru dacă li se spune.
Anumite caracteristici, mai ales negativismul şi ritualul, sunt specifice copilului mic în căutarea
autonomiei. Caută să-şi exprime voinţa şi reacţionează uneori negativ.
Cuvintele "nu fac" sau "eu fac" pot fi vocabularul unui copil. Emoţiile sunt exprimate puternic,
de obicei, prin schimbări de stare. Copilul poate fi absorbit într-o activitate şi peste 1 minut
poate fi nervos pentru că nu s-a putut juca cu o jucărie sau nu a putut deschide uşa.
Dacă e certat poate avea un exces de furie şi imediat poate cădea la picioarele părinţilor
pentru a fi împăcat. E greu pentru părinţi să înţeleagă şi să rezolve aceste schimbări. Mulţi
părinti găsesc acest negativism exasperant şi, în loc să se ocupe de asta constructiv, ei
cedează ceea ce amenintă căutarea unor metode adecvate de a interacţiona cu alţii.
Dimpotrivă, ritualul aduce o senzatie de confort, fiind nevoia de a păstra încrederea şi totul la
fel.
Coplilul mic acţionează în preajma oamenilor şi locurilor familiare. Astfel, putem înţelege uşor
de ce orice schimbare, cum ar fi spitalizarea, reprezintă o schimbare pentru copii. În lipsa
ritualului, sunt puţine şanse să-şi arate autonomia. Prin urmare apare dependenţa.
Erikson pune accent pe dezvoltarea ego-ului, care poate fi considerat ca gândire sau bun simţ
în timpului acestei faze a dezvoltării psiho-sociale. Copilul are de a face cu impulsurile şi
încearcă să tolereze frustarea şi să înveţe cum să interacţioneze cu mediul. Ego-ul devine
evident atunci când copilul poate să tolereze o răsplată întârziată.
Apare şi o dezvoltare rudimentară a super ego-ului, adică conştiinţei, care e încorporarea
moralităţii sociale. Odată cu dezvoltare ego-ului, copiii se diferenţiază şi îşi dezvoltă simţul
încrederii în sine.
Începând să-şi dezvolte conştiinţa propriei voinţe şi capacităţi, conştientizează şi eşecul, ceea
ce aduce senzaţia de îndoială şi ruşine. Îndeplinirea sarcinii de autonomie necesită posibilităţi
de autoperfecţionare suportând restrictiile necesare şi răsplata întârziată. Aceste posibilităţi
sunt prezente în jocuri, educaţia toaletei, rivalitatea cu fraţii şi intercţiunea cu ceilalţi.
Dezvoltarea cognitivă a copilului
Perioada între vârsta de 12-24 luni este o continuare a celor 2 etape finale din faza senzo-
motorie. În timpul acestei perioade procesele cognitive se dezvoltă rapid şi se seamănă
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
uneori cu gândirea matură. Totuşi, deprinderile de gândire sunt încă destul de primitive şi
trebuie înţelese în relaţiile cu comportamentele specifice vârstei. Realizarea cognitivă majoră
din copilăria timpurie este asimilarea limbajului care reprezintă simbolismul minţii.

ETAPA/VÂRSTA DEZVOLTAREA COMPORTAMENTUL


COGNITIVĂ
SENZOMOTORIE
REACŢII TERŢIARE
CIRCULARE pentru atingerea unor mediul înconjurător;
13-18 LUNI scopuri;
simţurilor în exploatare;
conceptului de
permanentă a obiectelor; pe perioade mai lungi;

obiecte; fizice în atingerea


scopului;

relaţiilor spaţiale, cauzale, ascunse dar numai în


temporale; locuri ştiute;

Capacitatea de a introduce un obiect


interveni într-o actiune rotund într-o gaură;
fără a reproduce toată
secvenţa; mici în altele mai mari;

cutie şi scoaterea lor;

sertarelor pentru a găsi


obiecte;

vocea părintelui chiar


dacă nu e prezent vizual;

INVENTAREA UNOR
MIJLOACE NOI PRIN entizarea
COMBINĂRI MENTALE permanenţelor obiectelor; locuri necunoscute;
19-24 LUNI
prin efect; mai multe experienţe;

simbolică; comportamentului
adulţilor;
de anticipare, memorie,
aşteptare; şi înţelege cerinţele:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


şi comportament; "sus", "jos", "vine",
"pleacă" cu înţeles;
gândirii; la masă puţin timp;

aşteaptă la replică un
minut, foloseşte cuvântul
"acum";

folosind numele;

paralelă, are simţul


posesiunii;

program de rutină;
PRECONCEPTUAL
2-4 ANI -3
simbolizare mentală; ori cuvinte;

gândire, joacă,
comportament; pronume;

timpului, spaţiului, cauzei; asupra jucăriilor;

"într-un minut", "azi",


"gata";

"mâine", "după-amiază",
"ziua următoare" fără a
avea noţiunea de trecere
a timpului;
te prepoziţiile
"sus", "sub", "în spate",
"după";

Pe la 2 ani, copilul intră în faza preconceptuală a dezvoltării cognitive care ţine până la 4 ani.
Faza preconceptuală este o subdiviziune a fazei preoperaţionale care durează între 2 şi 7 ani.
Faza preconceptuală este una de tranziţie, care leagă comportamentul de autosatisfacţie al
copilului cu comportamentul rudimentar de socializare. Caracteristicile sunt folosirea
egocentrică a limbajului şi dependenţa de percepţie în rezolvarea problemei (Thomas 1996).
Între 2-4 ani copilul învaţă o varietate de cuvinte şi foloseşte tot mai mult limbajul. De fapt,
copiii mici vorbesc mult. Vorbirea este de două tipuri: egocentrică şi socială. Vorbirea
egocentrică constă în repetarea cuvintelor şi sunetelor de dragul de a se auzi pe sine, şi nu e
folosită pentru comunicare. Monologul colectiv reflectă situarea propriei persoane.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Vorbirea socială este destinată comunicării, totuşi, e o vorbire egocentrică deoarece copilul
vorbeşte cu ceilalţi despre sine. Înainte de 3 ani toată vorbirea este bazată pe autosatisfacţie
şi autoreferinţă ca în exemplele "vreau să beau apă", sau "eu fac", şi orientate către adulţi.
Copiii cred că lumea altora e la fel cu a lor şi se aşteaptă ca ceilalţi să le înţeleagă mesajele
verbale chiar dacă informaţia transmisă e limitată.
Dezvoltarea imaginii corporale a copilului
Ca şi la nou născut, dezvoltarea imaginii corpului apare în paralel cu dezvoltarea cognitivă.
Odată cu dezvoltarea abilităţii motorii, copilul mic recunoaşte folosirea anumitor părţi ale
corpului şi treptat le învaţă şi denumirile. El învaţă că fiecare parte a corpului are semnificaţia
ei ; de ex. , în educaţia pentru toaletă, organele genitale devin importante şi se pune accent
pe curăţenie. Până la 2 ani, copilul recunoaşte diferenţele între sexe şi face referinţe la
organele genitale printr-un substantiv, iar apoi prin pronume.
Dezvoltarea sexualităţii copilului
Aşa cum copiii mici explorează mediul, ei îşi explorează şi corpul şi descoperă că atingerea
unor părţi ale corpului generează plăcere. Atingerea organelor genitale (masturbarea) poate
apărea şi implica stimularea manuală sau anumite poziţii şi mişcări (mai ales la fete), cum ar fi
încordarea coapsalor sau apăsarea zonei pubiene sau suprapubiene (Lidster şi Horsburgh,
1994). Alte demonstraţii ale activităţii sexuale sunt clătinatul, legănatul şi îmbrăţişarea
oamenilor şi a jucăriilor. Reacţiile părinţilor faţă de comportamentul sexual al copilului mic va
influenţa atitudinea acestuia şi ar trebui sa fie mai degrabă acceptare decâtcriticare.
Dezvoltarea socială a copilului
Un obiectiv major în această perioadă este diferenţierea individului de ceilalţi, de persoanele
importante, mai ales de mamă. Procesul de diferenţiere constă în două faze: separarea, adică
ieşirea copilului dintr-o fuziune simbiotică cu mama, şi individualizarea, adică asumarea
caracteristicilor individuale în mediul înconjurător (Mahler, Pine şi Bergman, 1975). Deşi
procesul începe în a doua jumătate a perioadei de sugar, realizările apar la copilul mic.
Copiii mici prezintă o înţelegere şi o conştientizare a permanenţei obiectelor şi o abilitate de a
se opune unei răsplate întârziate şi de a tolera o frustrare moderată. Ei încep să-şi piardă din
rezistenţa faţă de separare şi să fie mai preocupaţi de poziţia unui părinte. Ei au învăţat din
experienţă că părinţii există şi când sunt absenţi fizic. Repetarea unor acţiuni ca mersul la
culcare fără părinţi, pe care îi vor regăsi la trezire, accentuează importanţa unor despărţiri
scurte. Prin urmare, copiii mici sunt capabili să se îndepărteze de părinţi pe perioade scurte
datorită certitudinii că părintele va fi acolo când se vor întoarce. Dacă părintele îl încurajează
verbal şi vizual, va fi înlocuită nevoia de a fi aproape din punct de vedere fizic.
Copiii mici demonstrează mai puţină teamă faţa de străini, dar numai când părinţii sunt
prezenţi. Când sunt lăsaţi singuri cu un străin, copiii mici sunt foarte temători şi neliniştiţi,
prezintă un comportament depresiv, cum ar fi plânsul sau încăpăţânarea, sau pot deveni
agitaţi, activi, pasivi, trecând la comportamente regresive. Astfel de reacţii apar când copilul
este lăsat cu un baby-sitter, în timpul primelor zile de grădiniţă sau de spitalizare.
Dezvoltarea limbajului
Cea mai uimitoare caracteristică a dezvoltării limbajului în primii ani ai copilăriei este nivelul
crescut de înţelegere. Deşi numărul de cuvinte asimilat - 4 cuvinte la 1 an şi aproximativ 300
de cuvinte la 2 ani - e semnificativ, capacitatea de a înţelege vorbirea este mai mare decât
numărul de cuvinte pe care copilul le poate spune. Este un lucru evident în familiile bilingve,
unde vorbirea poate fi întârziată dar înţelegerea ambelor limbi e dezvoltată.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
La 1 an, copilul foloseşte propoziţii formate dintr-un cuvânt. Cuvântul ″sus″ poate însemna
"Ridică-mă sus" sau ″Uite, acolo sus″. Pentru copil un singur cuvânt cuprinde sensul unei
propoziţii dar pentru alţii poate însemna multe lucruri sau nimic. La această vârstă, cam 25%
din cuvinte sunt inteligibile. Până la vârsta de 2 ani copiii folosesc propoziţii formate din mai
multe cuvinte prin asocierea a două sau trei cuvinte, cum ar fi: ″mama pleacă pa-pa″ sau ″toţi
plecat″, iar aproximativ 65% din vorbire poate fi înţeleasă.
Probleme legate de creşterea şi dezvoltarea normală
Unul din obiectivele majore la copilul mic este educaţia şi manierele la toaletă. Abilitatea fizică
de a controla sfincterele anale şi uretrale este desăvârşită după ce copilul învaţă să meargă,
adică între 18-24 de luni. Totuşi, factorii psihofiziologici complexi sunt necesari pentru
finalizarea acestei abilităţi. Copilul trebuie să fie capabil să recunoască nevoia de a lăsa şi de
a ţine şi să o tansmită părintelui. Mai mult, copilul are, probabil, o motivaţie pentru a face pe
plac părintelui şi se abţine, mai degrabă decât să-şi facă pe plac sieşi şi să elimine.
De obicei, împlinirea fiziologică şi psihologică nu se realizează până la 18-24 de luni. Până la
această vârstă copilul stăpâneşte majoritatea abilităţilor motorii de bază, poate comunica, este
mai puţin în conflict cu afirmarea de sine şi cu negativismul şi este conştient de capacitatea sa
de a-şi controla corpul şi de a-şi mulţumi părintele. Una din cele mai importante
responsabilităţi este de a-i ajuta pe părinţi să identifice semnele de împlinire la copilul lor.
Există câteva tehnici folositoare când începe instruirea.
Părinţii trebuie să le dea indicaţii clare copiilor şi să încurajeze eliminarea. De ex, părinţii pot
să le explice statul pe oliţă folosind demonstraţia, casete video sau o păpuşă. Poate fi folositor
să le arătăm copiilor că, atunci când simt nevoia de eliminare, au destul timp pentru a ajunge
la toaletă, apoi pentru a urina sau a defeca. Întregul proces de eliminare pare nou copilului, iar
relaţia între funcţiile corpului şi obiceiurile care par normale pentru adulţi poate fi neclară. E
bine să folosim aceleaşi cuvinte pentru urinare şi defecaţie (pipi şi caca).
Instruirea pentru defecaţie se finalizează înaintea celei pentru urinare datorită regularităţii şi
predictibilităţii sale mai mari; totuşi, instruirea poate începe cu eliminarea. Există o senzaţie
mai puternică de defecţie decât de urinare şi trebuie atrasă atenţia copilului asupra acesteia.
De fapt, instruirea pentru urinarea în timpul nopţii se poate finaliza doar la 4 sau 5 ani, dar e
normală chiar şi mai târziu (Luxem şi Christophersen, 1994). Pentru a evita urinarea în pat
putem diminua cantitatea de lichide înainte să adoarmă copilul şi îl putem trezi o dată, pe la
miezul nopţii, dar nu trebuie să le insuflăm auto-cotrolul. Instruirea băieţilor poate începe din
poziţia verticală sau stând pe oliţă sau pe toaletă. O motivaţie puternică este imitarea altor
persoane de sex masculin.
Accidentele din timpul zilei sunt obişnuite, mai ales în perioade de activitate internă. Copiii
mici sunt atât de implicaţi în activităţile de joacă încât vor aştepta până când va fi prea târziu
să ajungă la baie, dacă cineva nu le reaminteşte. De aceea, e necesar să le reamintească şi
să fie duşi la baie des.
RECOMANDĂRI
Pregătirea fizică:
- control voluntar al sfincterelor anal şi uretral între 18-24 luni;
- capacitatea de a fi uscat timp de 2 ore; scade numărul de scutece ude;
- abilitate de mişcare;
- abilităţi de a se îmbrăca şi dezbrăca;
Pregătirea mentală:
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- nevoia de a elimina sau urina;
- abilităţi de comunicare verbală şi non-verbală;
- abilităţi cognitive de a imita comportamente şi de a urma indicaţii;
Pregătirea psihologică:
- dorinţa de a face pe plac părintelui;
- capacitatea de sta la toaletă 5-10 min. ;
- curiozitatea de a afla despre obiceiurile părinţilor sau fraţilor;
- dorinţa de a fi schimbaţi imediat;
Pregătirea părinţilor:
- cunoaştere nivelului de pregătire al copilului;
- dorinţa de a folosi timpul necesar instruirii pentru mersul la toaletă;
- lipsa stress-ului sau schimbărilor în familie (divorţ, mutare, noi fraţi).
Rivalitatea între fraţi
Termenul de "rivalitate între fraţi″ se referă la gelozia naturală şi resentimentul copiilor faţă301
de un nou copil în familie. De obicei implică venirea unui nou copil mic, dar poate fi asociat cu
orice persoană care se alătură familiei. Un exemplu comun este cel al familiilor vitrege. Totuşi,
discuţia următoare se va baza pe reacţia faţă de noul născut.
Copiii mici nu simt ură sau resentimente feţă de un nou născut, ci de schimbările pe care un
frate le implică, mai ales despărţirea faţă de mamă în timpul naşterii. Studiile arată că
indiferent de cultură fratele mai mare simte un anumit stres la naşterea bebeluşului
(Yamamoto şi alţii 1996).
Părinţii îşi împart acum atenţia şi iubirea cu altcineva, rutina este schimbată, iar copiii mici
trebuie să renunţe la pătuţul sau camera lor; toate acestea se întâmplă într-un moment când
credeau că deţin controlul în lumea lor. Rivalitatea între fraţi este mai pronunţată la primul
născut care suferă o "detronare" (pierderea atenţiei părinţilor"). Este foarte dificil pentru copiii
mici mai ales datorită relaţiei cu mama.
Pregătirea copiilor pentru naşterea unui frate/soră este individuală, dar vârsta lor cere unele
consideraţii importante. Pentru copilul mic conceptul de timp este vag. Pregătirea lor prea
timpurie le poate slăbi interesul până când are loc naşterea fratelui. Un moment potrivit pentru
a vorbi despre bebeluş e atunci când copilul realizează că mama lui e însărcinată şi
schimbările care apar în casă pentru primirea unui nou membru. Copilul e gelos pentru că se
simte abandonat; fiindcă fantezia duce la realitate, teama de necunoscut poate duce la teama
de abandonare, la neliniştea despărţirii, la nesiguranţă. Pentru a evita alte tensiuni trebuie
făcute modificările înainte de naşterea bebeluşului, cum ar fi mutarea copilului într-o altă
cameră sau pat.
Copiii mici trebuie să aibă o idee reală despre cum va arăta noul născut. Dacă le vom spune
că vor avea un nou partener de joacă îşi vor forma o părere ireală. Părinţii trebuie mai
degrabă să pună accent pe activităţile care vor avea loc când bebeluşul va veni acasă, cum ar
fi, schimbarea scutecelor, alăptarea cu biberonul sau la sân, baia şi îmbrăcatul. În acelaşi timp
părinţii trebuie să pună accentul pe activităţile care vor rămâne la fel, cum ar fi lectura
povestilor sau mersul în parc. Dacă copilul mic nu a mai avut contact cu nici un bebeluş e bine
să facem asta. O strategie excelentă este folosirea unei păpuşi cu care copilul se poate purta
ca un părinte. Copilul poate satisface anumite nevoi ale păpuşii (schimbatul scutecelor sau
alăptarea) în timp ce părintele face aceleaşi activităţi ci bebeluşul. Pentru copiii mici sarcina
poate fi ceva abstract. Ei au nevoie de ilustrări complete despre felul cum bebeluşul se
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
dezvoltă în interiorul mamei. Este o ocazie excelentă de a introduce detalii despre
reproducere şi sexualitate. Dacă vede imagini cu uterul mamei şi cu fătul şi simte fătul
mişcându-se, copilul se va simţi implicat în acestă situaţie. Copiii pot asista la cursuri speciale
din sesiunile prenatale. Ei învaţă despre caracteristicile bebeluşului şi sunt învăţaţi cum să
aibă grijă de el (Rramer, 1996; Spadt, Martin şi Thomas, 1990).

Nutriţia
În perioada dintre 12-18 luni, creşterea mai încetineşte, având ca rezultat o uşoară ajustare
de la nevoia calorică de 108 kcal/kg la nou născut la 102 kcal/kg în următorii doi ani. Cerinţa
de proteine scade uşor de la 2,2 g/kg la 1,5g/kg la bebeluşi până la 1,2 g/kg la copilul mic, dar
e încă ridicată datorită dezvoltării ţesutului muscular şi a nivelului ridicat de activitate (Forgac,
1995). Nevoia de lichide scade de la 140 ml/kg la bebeluşi până la 115ml/kg la copilul mic.
Nevoia scăzută de lichide reprezintă o scădere a cantităţii totale de apă din corp şi o creştere
a lichidului în interiorul celulelor (lichid intracelular).
Nevoia de vitamine şi minerale creşte uşor la copilul mic. Nevoia de minerale, cum ar fi fierul,
calciul şi fosforul poate fi satisfăcută cu greu având în vedere obiceiurile de alimentare ale
copiilor la aceasta vârstă. Cantitatea de lapte, principala sursă de calciu şi fosfor, tebuie săfie
de 2-3 ceşti pe zi. Consumarea a mai mult de 1 litru de lapte pe zi poate limita cantitatea de
hrană solidă şi poate duce la o deficienţă de fier şi alte substanţe nutritive. După 2 ani, copilul
poate primi lapte degresat sau cu puţină grăsime pentru a reduce cantitatea de grăsime pe zi
la mai puţin de 30% din calorii, acizi la mai puţin de 10% şi colesterol la mai puţin de 300 mg
(Frame, 1993 ; Programul Naţional Educativ despre colesterol, 1992). Alte metode de a
reduce grăsimea cuprinde carnea slabă, produse cu grăsime redusă şi mâncare gătită cu
puţine grăsimi. Dearece acest tip de dietă înseamnă mai puţine calorii şi substanţe nutritive,
bona trebuie să ştie să aleagă felurile de mâncare (Sigman-Grant, Zimmerman, Kris-Etherton,
1993).
La aproximativ 18 luni, majoritatea copiilor manifestă această nevoie scăzută nutriţională şi
apetitul scăzut e cunoscut ca anorexie fiziologică. Ei devin selectivi şi au preferinţe clare. Într-
o zi pot mânca cu poftă, iar în următoarea pot să nu mănânce nimic. Ei sunt conştienţi de
funcţia non-nutritivă a mâncării: plăcerea de a mânca, aspectul social al orei mesei, controlul
asupra refuzului mâncării. Copiii sunt influenţaţi de alţi factori decât gustul atunci când aleg
mâncarea. Dacă un membru al familiei refuză să mănânce ceva, copilul îl va imita probabil.
Dacă farfuria e prea plină, copilul o va da la o parte. Dacă mâncarea nu arată sau nu miroase
apetisant, probabil nu o vor gusta. Dacă mâncarea e servită într-un mod atractiv şi prezentată
cum trebuie, copilul va încerca noi mâncăruri (dacă o felie de măr e prezentată ca "o
prăjiturică cu măr" sau un ou fiert tăiat pe jumătate ca "o barcă"). Ora mesei e asociată cu
componente psihologice mai degrabă decât nutriţionale, iar consiliera nutriţională trebuie să
se ocupe de caracteristicile de vârstă.
Consilierea nutriţională
Obiceiurile de hrănire stabilite în primii 2-3 ani de viaţă vor avea efecte de durată în anii ce
urmează. Dacă mâncarea e folosită ca un semn de aprobare, copilul va mânca din motive
non-nutritive. Dacă mâncarea e impusă şi ora mesei e ceva neplăcut, plăcerea de a mânca nu
se va dezvolta. Ora mesei trebuie să fie ceva plăcut şi nu un moment de disciplină sau pentru
certurile din familie. Aspectul social al mesei poate distrage atenţia copilului; de aceeea, e mai
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
potrivit să-i chemăm mai devreme pentru masă. Copiii mici nu sunt capabili să stea mult la
masă şi devin agitaţi. Acest lucru apare când copilul este pus la masă chiar după joacă. Dacă-
i chemăm cu 15 minute mai repede, copiii au posibilitatea de a se pregăti pentru masă şi de a-
şi linişti mintea şi trupul.
Pentru unii copii, statul la masă e ceva ce-i întrerupe. Gustările pot înlocui masa. "Păscutul",
adică ciuguleala şi gustările scurte, este un mod de alimentare adecvat, dacă hrana este
adecvată. Gustările dintre mese sunt o alimentare importantă, asigurând calorii, proteine,
calciu şi vitamina C.
Metoda de servire a mesei are o importanţă deosebită în această perioadă. Copiii trebuie să
simtă că deţin controlul şi că ajung la împlinire. Dacă le dăm porţii de adulţi ei se vor simţi
copleşiţi. În general, e mai important ce mănâncă decât cât de mult mănâncă. Porţia trebuie
să fie adecvată vârstei.

MIC DEJUN

uscate fără zahăr

portocale

GUSTARE 1/2 – 1banană


PRÂNZ 1 linguriţă unt de
alune
2linguri concentrat de
fructe
1felie pâine de grâu
2linguriţe mazăre
lapte degresat
GUSTARE 2biscuiţi
lapte degresat
CINA 1pulpă piele pui fără
piele
1/4 – 1/2cană
macaroane cu
brânză
2 linguriţe fasole
verde gătită
2linguriţe morcovi
gătiţi
lapte degresat
GUSTARE 1/2cană iaurt
TOTAL 7
Pâine,cereale,orez,p 3
aste 3-4
Legume 2-3
Fructe 2
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Lapte,iaurt,brânză
Carne,peşte,fasole,o
uă,nuci

Meniu pentru copii bazat pe piramida mâncărurilor

VÂRSTĂ DEZVOLTARE
(luni)
12 - 18

amândouă mâinile

lingura dar o varsă înainte de


a o duce la gură
24

închisă

mânca cu mâna şi a mânca cu


lingura

36

furculiţa, o ţine în pumn

adulţii

SUGESTII
Un ghid general pentru cantitatea de mâncare servită este o lingură de hrană solidă
pentru fiecare an (ca vârstă) sau o pătrime până la o treime din porţia unui adult. Folosiţi
prima măsură pentru hrana uşor de măsurat, cum ar fi legumele sau orezul. Folosiţi a doua
măsură pentru lapte, pâine sau fructe.
E bine să dăm copilului mai puţin decât poate mânca şi să-l lăsăm să mai ceară. Copiilor mici
le plac mâncărurile condimentate, deşi acest fapt e determinat de fiecare cultură şi tradiţie.
Pentru mâncărurile care nu le plac, trebuie să găsiţi înlocuitori, lucru folosit cu cumpătare
pentru a evita satisfacerea tuturor cerinţelor în privinţa mâncării.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Ritualul acestei vârste impune anumite principii în alimentaţie. Copiilor le place să aibă
aceeaşi farfurie, ceaşcă şi lingură de fiecare dată când mănâncă. Ei pot refuza mâncarea
preferată dacă e servită în vase diferite. Dacă un fel de mâncare se atinge de altul, ei pot
refuza să mănânce. Mâncărurile amestecate sunt rareori preferate de copii. Fiind atât de
imprevizibili, copiii trebuie să folosescă vase şi ceşti de plastic, din motive de economie şi
siguranţă. Pentru unii copii, un orar precis al meselor contribuie la pofta şi nevoia de ritual.
Apetitul şi preferinţele culinare sunt sporadice în aceşti ani. Se poate ca un copil să prefere un
fel de mâncare 3 zile la rând, ca apoi să-l refuze câteva zile. Aceste mofturi nu asigură o dietă
echilibrată, iar încercarea de a le schimba duce la resentimente şi încăpăţânare. E de
preferinţă să acceptăm acceste extreme şi să le oferim alt fel de mâncare în cantităţi mici. În
general, copilul va alege o altă "mâncare preferată" care poate compensa problema
nutriţională. Dacă introducem cel puţin trei elemente din grupele din Ghidul Piramidei
Mâncărurilor (Tabelul 5) la fiecare masă, copilul îşi va dezvolta o varietate de preferinţe şi
obiceiuri echilibrate. La gustări, pot fi servite bucăţi mici de alimente (morcovi, brânză, carne,
măr) pe o tavă compartimentală. Sucurile de fructe nu trebuie folosite ca înlocuitor pentru
fructe. Sucurile trebuie limitate la mai puţin de 340 g pe zi.

Un studiu arată cum copiii care beau mai mult de atât ajung la obezitate şi înălţime mică
(Dennisen, Rockwill şi Baker, 1997). Un exemplu de meniu pentru copii este dat în tabelul 6.
Până la 12 luni, majoritatea copiilor mănâncă ce se prepară pentru restul familiei. Unii pot să
ţină singuri o ceaşcă şi prea puţini pot folosi o lingură până la 18 luni sau mai târziu,
majoritatea preferând să-şi folosească degetele. Unii copii se adaptează uşor la alimentarea
artificială şi încă de la prima aniversare, renunţă la biberon. Alţii renunţă mai greu şi cer
biberonul înainte de culcare sau/şi în timpul zilei. Trebuie să lăsăm copilul să renunţe la
biberon atunci când e pregătit şi să nu-l obligăm.
Unii copii refuză orice hrană solidă în favoarea biberonului, ceea ce putem descuraja dacă
adăugăm apă în lapte pentru a-l face mai puţin satisfăcător şi să introducem hrana solidă
atunci când îi este foame, cum ar fi la trezire. Uneori e nevoie să-i reţinem biberonul şi să
renunţăm la gustările sau lichidele (altele decât apa) între mese până ce copilul e destul de
înfometat să mănânce hrană solidă. Dacă îl obligăm la asta, se ajunge la conflicte cu copilul şi
nu se vor forma obiceiuri de alimentare sanătoasă.
Somnul şi activitatea
În totalitate, timpul de somn scade în al doilea an şi ajunge în medie la 12 ore. Majoritatea
copiilor dorm o dată în timpul zilei şi spre finalul vârstei de 2 ani sau la 3 ani renunţă la acest
obicei. Nivelul de activitate e ridicat şi rareori sunt probleme cu activitatea fizică redusă, dacă
nu sunt impuse restricţii. Având în vedere că tot mai mulţi copii sunt îngrijiţi în afara căminului,
e importantă atenţia acordată tipurilor de activitate. De exemplu, copiii cu un nivel ridicat de
activitate se pot bucura de un mediu care încurajează joaca în aer liber.
Problemele legate de somn (mersul la culcare şi adormirea) sunt obişnuite şi sunt probabil
cauzate de teama de separare. Ritualurile de somn (ora de somn, activităţile liniştite, masa)
sunt ajutătoare, iar obiectele ca jucăria sau pătura prferată pot diminuă nesiguranţa înainte de
culcare.
Sănătatea dentară
a. Examinările dentare regulate
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
În mod ideal, copilul trebuie dus la dentist (sau la un dentist pediatru) după ce îi iese primul
dinte, de obicei în jurul vârstei de 1 an (Academia Americană de Stomatologie Pediatrică,
1996). Dentistul poate începe prin a lega o relaţie cu copilul, prin a promova sănătatea orală
cu privire la suzetă sau suptul degetului, prin a-i învăţa pe părinţi metodele corecte de igienă
dentară şi a oferi consiliere nutriţională, mai ales pentru a preveni intervenţiile nursing.
b. Îndepărtarea plăcii dentare
Obiectivul igienei orale este îndepărtarea plăcii, adică depuneri de bacterii pe suprafaţa
dinţilor care provoacă cariile şi boli periodentale. Cele mai bune metode de îndepărtare a
plăcii sunt spălatul pe dinţi, periatul şi clătirea cu apă. Există mai multe moduri de spălare a
dinţilor, deşi nu există o metodă despre care să spunem că e cea mai bună. Cea mai potrivită
metodă este curăţirea cu periuţa de dinţi. Peria trebuie apăsată pe dinţi şi gingii într-un unghi
de 45° şi trebuie mişcată înainte şi înapoi. Coada periuţei de dinţi trebuie ţinută pentru a nu
afecta gingiile sau smalţul dinţilor. Astfel se curăţă toată suprafaţa dinţilor cu excepţia părţii
interioare a dinţilor din faţă. Pentru aceştia, periuţa e ţinută vertical pe dinţi şi mişcată în sus şi
în jos. Dinţii trebuie spălaţi sistematic pentru ca toate suprafeţele să fie curăţate.
Copiii mici sunt capabili să-şi spele doar suprafaţa mandibulară oclusivă (partea inferioară,
suprafaţa superioară) şi suprafaţa labială din faţă (Osgasawara, Watanabe şi Kasahara, 1992)
(Fig 14-8). De aceea, cea mai eficientă spălare e făcută de părinţi (Fig 14-9). Există anumite
poziţii care faciliază accesul la gură şi confortul:
Copilul trebuie să stea cu spatele spre adult (Dacă stau în faţa unei oglnzi, atât copilul, cât şi
adultul pot vedea în oglindă ce se întâmplă).
Copilul poate fi aşezat cu capul în poala adultului, pe canapea sau pat.
Copilul poate sta cu capul între picioarele adultului, aşezat pe podea sau scăunel.
În toate poziţiile, cu o mână ţinem barba copilului şi cu cealaltă îi spălăm dinţii.
Sugestii
Pentru a face copilul să deschidă gura, spuneţi-i să "ciripească ca o pasăre" pentru a-i spăla
dinţii din faţă şi să "urle ca un leu" pentru a-i spăla măselele. În timpul spălatului, cântaţi,
spuneţi poveşti sau vorbiţi cu copilul.
Pentru o spălare eficientă, e recomandată o periuţă de dinţi mică, cu peri moi, rotunjiţi, deşi,
din nylon, care să fie scurţi şi uniformi în lungime. Perii de nylon se usucă mai repede după
folosire şi îşi păstrează forma mai bine decât cei naturali. Periuţa trebuie schimbată după ce
se roade sau se îndoaie. Spălatul pe dinţi se face doar cu apă la copiii mici deoarece multora
nu le place spuma făcută de pasta de dinţi. Există pericolul de a înghiţi pastă de dinţi cu
fluorură. Când folosim pastă de dinţi, copilul ar trebui să aleagă gustul care îi place pentru a-i
stimula obiceiul spălării pe dinţi.
După ce dinţii sunt spălaţi cu periuţa, se foloseşte aţa dentară pentru îndepărtarea plăcii de pe
dinţi şi gingii, acolo unde periuţa nu ajunge. Chiar dacă exista spatii între dinţi, e necesară aţa
dentară pentru a îndepărta resturile de pe gingii şi a preveni gingivita (inflamarea gingiilor).
Deoarece copiii nu au dexteritatea de a folosi aţa dentară, părinţii trebuie să înveţe cum să
ofacă. Se alege un tip de aţă dentară care să alunece între dinţi. O aţă dentară de circa 45 cm
poate fi legată în cerc sau înconjurată pe degete. Prima metodă e mai uşoară pentru copii.
Există suporturi pentru aţa dentară care au avantajul că se foloseşte doar o mână, cealaltă
fiind folosită pentru a ţine capul copilului.
O aţă dentară de 2. 25 cm se ţine pe degetele mari şi se introduce între doi dinţi şi înfăşoară
la baza dintelui în formă de C şi se orientează spre marginea gingiei pentru a îndepărta placa.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Apoi aţa este dusă spre partea superioară a dintelui pentru a îndepărta şi placa dintre dinţi.
Această mişcare se repetă de câteva ori pe fiecare dinte, folosind o bucată de aţă dentară
curată.
Deşi se admite că îndepărtarea plăcii o dată pe zi e suficientă, dacă spălăm dinţii mai des
creşte eficienţa spălării (McDonald şi Avery, 1994). În mod ideal, dinţii trebuie spălaţi pe cât
posibil după fiecare masă şi mai ales înainte de culcare, iar copilul nu trebuie să mănânce sau
să bea altceva decât apă după spălatul de seară. Când spălatul dinţilor nu e posibil, se poate
folosi clătirea gurii cu apă. Copilul ia o gură de apă, clăteşte gura şi înghite, repetând
procedura de trei-patru ori.

c. Prevenirea cariilor-flouoruri, dietă


Când sunt înghiţite cantităţi adecvate de fluorură înainte ca dinţii să iasă sau în cantităţi mai
mici după ce dinţii au ieşit, smalţul dinţilor e mai rezistent la carii. Schimbările din structura
cristalină pot afecta anatomia dintelui şi facilitează îndepărtarea plăcii.
Fluorizarea apei e cea mai eficientă metodă pentru a asigura mineralele necesare. Înainte de
folosirea fluorurii în hrană, produse dentare şi dietă, copiii din comunităţile fluorizate prezintă o
reducere de 60% a cariilor, comparat cu cei din comunităţile nefluorizate (concentraţia de
fluorură sub 0. 3 ppm=părţi/milion) (Academia Americană de Stomatologie Pediatrică, 1996).
La copiii care trăiesc în zone nefluorizate, care folosesc alte surse de fluorură, diferenţa scade
de la 20% la 40% (Centrele de Control al Bolii, 1991).
Este recomandat ca suplimentul de fluorură să fie folosit de la naştere până la 6 luni şi să
scadă între 6 luni şi 6 ani. Când nu e nevoie de supliment, nivelul fluorurei din apă a fost
scscăzut de la 0. 7 la 0. 6 ppm (tabelul 7) (Academia Americană de Stomatologie Pediatrică,
1996).

Continutul de fluorură în apă


Vârstă < 0,3 0,3 – 0,6 0,6
< 6 luni 0 0 0
6 luni – 3 ani 0,25 0 0
3-6 ani 0,50 0,25 0
6 – 16 ani 1,00 0,50

Supliment de fluorură
Un dezavantaj al suplimentării e conformitatea, costul şi un eventual exces. Suplimentele sunt
mai scumpe decât fluoridarea în comunitate şi aderarea la un program de administraţie zilnică
timp de 16 ani e dificilă pentru multe familii (când al treilea molar e complet calcifiat).
O pastă de dinţi cu fluorură reduce cariile mai ales dacă apa e fluorizată (Szpunar şi Burt,
1992). Totuşi, apare un exces de fluorură dacă se foloseşte o pastă de dinţi cu fluorură
combinată cu alte surse de fluorură şi posibilitatea apariţiei fluorozei, adică o creştere a
porozităţii smalţului, poate cauza îngălbenirea dinţilor şi, în forme mai severe, spargerea
smalţului. Predominarea formelor, de la moderate la severe, este de 1. 3% şi este în creştere
(Centrele de Control al bolii, 1991). Fluoroza nu este o problemă de sănătate, dar poate fi una
de cosmetică pentru copiii afectaţi. Este direct legată de dozajul de fluorură şi apare în
cazurile de nivel ridicat de fluorizare naturală, ca şi în cazurile de nefluorizare, ca o consecinţă
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
a fluorurei folosite din alte surse, cum ar fi băuturile (şi apa îmbuteliată), mâncarea preparată,
produsele dentare şi suplimentul. Folosirea în exces a fluorurei după vârsta de 5 sau 6 ani nu
duce la fluoroză, deoarece dinţii permanenţi, cu excepţia molarilor de 3 ani, sunt complet
calcifiaţi.
Ca avertisment, când copilul foloseşte pasta de dinţi, trebuie supravegheat pentru a nu înghiţi
cantităţi excesive. Doar o cantitate de mărimea unui bob de mazăre trebuie pusă pe periuţa
de dinţi (Den Besten şi Ko, 1996). Limpezirea cu fluorură nu e recomandată la copiii sub 6 ani
deoarece e probabil să înghită lichidul (Academia Americană de Stomatologie Pediatrică,
1996). Ca în cazul oricărui medicament, poate apărea intoxicarea dacă se înghite o cantitate
mare de fluorură. O doză letală pentru copil este de 32 la 64 mg/kg (Heifetz şi Horowitz,
1996).
Mediatoarea sanitară are responsabilitatea de a asigura un regim optim de fluorură pentru
copii şi să consilieze familiile în privinţa folosirii corecte a suplimentului. Autoritatea publica
locală rebuie să cunoască conţinutul de fluorură din apa comunităţii şi să instruiască părinţii
pentru administrarea corectă a pastilelor de fluorură. Suplimentul trebuie păstrat în gură timp
de 30 de secunde înainte de a fi înghiţit şi să fie luat pe stomacul gol. Apoi, copilul nu trebuie
să bea sau să mănânce timp de 30 de minute. Toate produsele cu fluorură (pastă de dinţi,
supliment, limpezire) trebuie ţinute departe de copii pentru a evita otrăvirea. Dacă apa conţine
fluorură, părinţii sunt stimulaţi să folosească apă pentru a prepara băuturile şi mâncarea.
Concentraţia de fluorură din apa băută de copil: apă îmbuteliată, filtrată, de fântână, din
mâncare. Dacă apa are fluorură folosiţi apa de la robinet pentru băut şi pentru prepararea
sucurilor, supelor, îngheţatei şi gelatinei. Dacă apa nu are fluorură sau coplilul refuză să bea
apă de la robinet luaţi în considerare suplimentul de fluorură. Dacă apa provenită de la fântâni
sa izvoare depăşeşte nivelul de concentraţie de fluorură recomandat atunci folosiţi apă
îmbuteliată. Supravegheaţi copilul când se spală pe dinţi sau foloseşte o apă de gură cu
fluorură pentru a preveni indigestia provocată de fluorură.
Folosiţi pastă de dinţi cu florură. Folosiţi alte surse de fluorură cum ar fi ceaiul.
Dacă suplimentul de fluorura e necesar urmaţi următorele indicaţii:
- suplimentul trebuie luat pe stomacul gol, fără produse bogate în calciu
- nu mănâncă sau nu bea în următoarele 30 min.
- dropsurile trebuie ţinute în gură şi amestecate cu salivă pentru ca fluorura să i-a contact cu
dinţii
- tabletele de mestecat trebuie mestecate 30 secunde
- păstraţi produsele cu fluorură departe de copii
- administraţi la aceeaşi oră zilnic
Fiecare control dentar trebuie făcut la 6 luni pentru tratament cu fluorură. Apa de gură cu
fluorură e recomandată copiilor cu risc ridicat de carii sau celor peste 6ani
Regimul de fluorură optim la copii
Dieta este critică pentru dezvoltarea unor dinţi sănătoşi deoarece procesul de cariere depinde
de zaharidele fermentabile. Zahărul de masă rafinat nu e singurul aliment dulcecariogen.
Alimentele naturale, ca mierea, siropul de cereale, fructele uscate, sunt deosebit de
cariogene. Carbohidraţii ca pâinea, cartofii, pastele contribuie la cariere deoarece scad nivelul
pH-ului.
În mod ideal, zahărul concentrat şi gustările bazate pe carbohidraţi trebuie eliminate. Totuşi,
unele sugestii pot fi folositoare. E mai important cât de des consumăm zahăr decât cantitatea
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
consumată. Astfel, când copilul mănâncă dulciuri, ele sunt mai puţin dăunătoare dacă sunt
consumate după masă, şi nu între mese. Când dulciurile sunt servite ca desert, dinţii pot fi
curăţaţi imediat, reducând perioada de timp în care zahărul rămâne în gură.
Forma în care se află zahărul e importantă. Alimentele lipicioase sau dure, provoacă mai
multe carii deoarece rămân mai mult în gură. Astfel, o acadea e mai periculoasă decât o
bucată de ciocolată.
Aceste sugestii ajută părinţii să prevină daunele asupra dinţilor. Părinţii trebuie să fie
conştienţi de alimentele care pot fi folosite ca gustări şi care provoacă cariile (tabelul 9). Unele
gustări nu provoacă carii şi pot chiar proteja împotriva lor. Brânza poate modifica pH-ul şi
poate reduce dezvoltarea bacteriilor. Guma de mestecat fără zahăr, mestecată cam 20 de
minute după masă, poate proteja împotriva cariilor prin stimularea salivei care neutralizează
acidul (Jensen şi Wefel, 1989), iar saliva poate avea factori de protecţie împotriva cariilor
(Lagerlof şi Oliveby, 1994). Îndulcitorii artificiali nu cauzează carii.

SE SERVESC SINGURE SE SERVESC CU ALTE ALIMENTE


Pâine şi cereale Pâine, cereale, paste, biscuiţi, cartofi,
-popcorn şi alte seminţe produse cu zahăr
Fructe şi legume Aceleaşi produse la care se adaugă
-fructe şi legume proaspete, îngheţate, zahăr, fructe uscate
ambalate şi sucuri de fructe naturale
Carne Carne preparată
-carne de toate felurile, nuci, alune,
unt de alune
Produse zilnice Ciocolată, cacao, înghetată, serbet,
-lapte, brânză, iaurt, ouă fierte deserturi, iaurt cu arome

Hrană care provoacă mai puţine carii


Părinţii trebuie să cunoască sursele ascunse de zahăr, cum ar fi diferite medicamente
prescrise sau neprescrise, şi diferitele cereale, inclusiv cele naturale.
O formă specială de cariere la copiii între 18 luni şi 3 ani sunt cariile provocate de biberon,
atunci când copilul stă în cărucior sau în pătuţ cu o sticlă cu lapte, suc, apă îndulcită, înainte
de culcare sau când se trezeşte.

Alăptarea la sânul mamei în timpul nopţii pentru perioade îndelungate duce la distrugerea
dinţilor (Academia Americană de Stomatologie Pediatrică, 1996). Metoda de a introduce
suzeta în miere cauzează carii şi poate fi o sursă de otrăvire. Alţi factori ce contribuie la acest
tip de carii sunt problemele de somn, caracterul puternic al copilului, creşterea de un singur
părinte, cantitatea scăzută de fluorură sau lipsa consilierii (Van Everdingen şi alţii, 1996).
Când lichidul dulce ajunge în gură, dinţii stau în acest mediu cariogen timp de câteva ore.
Incisivii superiori şi uneori molarii sunt cei mai afectaţi, deoarece dinţii de jos sunt protejaţi de
buză, de limbă şi de salivă. Dinţii foarte cariaţi solicită folosirea unei coroane metalice care să
rămână până la ieşirea dinţilor definitivi.
Atenţie

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Dinţii de lapte sunt importanţi pentru că menţin distanţa şi locul pentru dinţii definitivi. Dacă un
dinte de lapte este mişcat accidental, trebuie ţinut în lapte sau salivă şi consultat un dentist.
Dentistul poate să pună dintele în alveolă.
Prevenirea presupune să renunţăm la sticla cu lapte înainte de culcare, să înlocuim lichidele
dulci cu o sticlă cu apă (Putter, Hourhane şi Rolles, 1995), să nu folosim sticla pe post de
suzetă şi să nu înmuiem suzeta în substanţe dulci. Nu folosiţi sucurile îmbuteliate, deoarece
sunt dăunătoare pentru că zahărul e transformat în acid. Sucul trebuie servit în ceaşcă pentru
a evita prelungirea obiceiului de a bea din sticlă.
Medicul de familie trebuie să consilieze părinţii cu privire la acest obicei, mai ales dacă apare
în timpul unei spitalizări. Deşi copilul ar putea avea nevoie de sticla lui cu lapte, în acest caz,
părinţii trebuie să vadă fotografii cu danturi distruse şi să citescă materiale pe această temă.
Dacă spitalizarea durează mai mult, copilul va fi dezvăţat de obiceiul de a bea sticla cu lapte
înainte de culcare sau va primi o sticlă de apă.

BOLILE CRONICE LA COPII

Condiţia de boală cronică înseamnă o alterare a stării de sănătate pe o bază biologică,


anatomică sau fiziologică, care să aibă o durată de cel puţin 1 an si să conducă le sechele pe
termen lung.Datele clinice si empirice arată că majoritatea copiilor bolnavi cronici si
aparţinătorii acestora se confruntă cu aceleasi probleme indiferent de diagnosticul exact.
Factori care pot influenţa modul de a face faţă bolii cuprind: vârsta copilului bolnav, perioada
de când s-a pus diagnosticul, nivelul educaţional al copilului si părinţilor acestuia, sexul
copilului, numărul de adulţi din familie, numărul de copii din familie, condiţia socio-economică
a familiei si reţeaua de suport social al acesteia etc .
Copilul spre deosebire de adult nu are noţiunea că ar putea să moară, dar la fel ca si
majoritatea adulţilor nu are nici gânduri legate de starea de sănătate. Starea de sănătate
tindem să o luăm ca pe un dat, ceva natural si firesc, până în momentul pierderii acesteia.
Reacţia umană, firească este să tindem să ne preocupăm de grijile si problemelev imediate,
frecvent banale în defavoarea celor cu adevărat importante, ignorând aspecte legate de
sănătate si de un stil de viaţă sănătos.
De obicei, apreciem ceea ce am avut în momentul în care am pierdut acel obiect
sau persoană; tot astfel se întâmplă si cu sănătatea. În momentul aflării unui diagnostic de
boală cronică la copil, viaţa părintelui va fi complet bulversată. Viaţa întregii familii se va
schimba radical. Responsabilitatea cauzează stres emoţional care afectează întreaga familie.
Reacţia firească la aflarea unui asemenea diagnostic devastator este supraprotejarea
copilului, care în timp poate fi chiar în defavoarea acestuia si să ducă la gelozie între fraţi, iar
sănătatea psihologică a părinţilor poate fi, de asemenea afectată.
Adeseori această îngrijire merge până la ignorarea propriilor nevoi, neglijarea serviciului, a
relaţiei de cuplu, a celorlalţi copii. Gelozia si frustrarea poate apărea la parteneri sau la ceilalţi
copii ducând la acestia din urmă la tulburări de comportament. De aici concluzia că niciun
membru al familiei în care un copil este diagnosticat cu o boală cronică nu este ocolit de

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


implicaţiile psihologice ale acestei realităţi, si deci o abordare terapeutică corectă ar fi o
terapie de familie.
Părinţii pot primi diagnosticul în diverse modalităţi: doar unul dintre părinţi îsi asumă
rolul de îngrijire al copilului bolnav, poate chiar cu sacrificarea serviciului, dar cu siguranţă cu
sacrificarea întregului stil de viaţă anterior, scăderea atenţiei - uneori până la neglijarea
celorlalte îndatoriri - legate de partener, de ceilalţi copii, de rolul social.
Sunt si situaţii în care părinţii partajează rolul de îngrijire a copilului – o variantă mult mai
bună, care îi face pe amândoi să înţeleagă nevoile acestuia mai bine, le creează condiţii bune
de comunicare în cuplu, inclusiv pe acest subiect, exclude posibilele frustrări ale părintelui
care s-ar ocupa singur de îngrijirea copilului. Oboseala va fi însă omniprezentă si schimbarea
radicală în relaţia de cuplu trebuie privită cu toată seriozitatea.
Imediat după comunicarea diagnosticului părinţilor, acestia au de parcurs o serie
de etape: înţelegerea si acceptarea acestuia, acumularea de cunostinţe extrem de vaste
despre ce înseamnă boala, ce implicaţii are ea, la ce riscuri este expus copilul pe termen scurt
si lung. O informare corectă cu privire la complexitatea bolii, modalităţile de abordare posibile,
implicările medicale si psihologice, complicaţiile si consecinţele trebuie să reprezinte priorităţi
imediate după stabilirea diagnosticului. Părinţii trebuie să aibă posibilitatea să îsi recapete
încrederea în ei însisi si să poată face faţă stresului si suprasolicitării, în caz contrar, ar putea
fi deficitară chiar îngrijirea acordată copilului.
Când părinţii se simt depăsiţi de situaţie, ei pot deveni furiosi, frustraţi, să reacţioneze
inadecvat, să pună accent doar pe nevoile medicale ale copilului, ignorându-le pe cele
psihologice. Părinţii de multe ori nu realizează că au nevoie de asistenţă si suport psihologic,
iar unii dintre ei chiar dacă resimt această nevoie nu vor să o recunoască. Ei consideră că a
recunoaste această nevoie ar însemna că sunt slabi, în contextul în care copilul lor este cel
bolnav, cel care suferă. Părinţii nu pot concepe cum ar putea fi ei cei care au nevoie de
suport.

Ei se simt responsabili să acorde acest suport copilului lor, neglijându-se pe sine.


Părinţii trebuie să facă faţă temerii de a nu se adapta situaţiei si sentimentului de
vinovăţie cu care mulţi dintre ei se confruntă, fie că se consideră vinovaţi pentru
transmiterea bolii, fie pentru că ajung să considere că au făcut o greseală în îngrijirea
copilului. Vinovăţia este foarte frecvent resimţită de părinţi imediat după aflarea
diagnosticului.
Realitatea vieţii cotidiene se va schimba radical odată cu diagnosticul. Priorităţile
se vor schimba, sănătatea va trece pe primul plan, rutina zilnică se schimbă. La această
realitate participă bolnavul si aparţinătorii, în cazul copiilor părinţii, de obicei mama, ei fiind
chiar indispensabili în îngrijire.
Riscul la copiii sănătosi din fratrie este ca ei să se simtă marginalizaţi, exclusi si pentru
a atrage atenţia ajung la tulburări de comportament; este important de reţinut că nevoile lor
afective rămân aceleasi si după diagnosticarea bolii cronice la un frate sau o soră si că
atitudinea cea mai potrivită este discutarea schimbării apărute în familie, includerea fraţilor în
abordarea bolii, explicarea - la nivelul adecvat vârstei lor -semnificaţiei acesteia. Este utilă
implicarea celorlalţi copii în managementul bolii, ceea ce i-ar face să se simtă

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


utili,responsabili, implicaţi si chiar i-ar putea ajuta pe părinţi degrevându-i de anumite sarcini
mai usoare.
Părinţii trebuie să înveţe să accepte si să trăiască cu această nouă realitate care nu
este trecătoare si să încerce să aibă si o viaţă a lor: să iasă din casă împreună, lăsând copilul
în îngrijirea altcuiva pentru câteva ore, să îsi menţină cercul de prieteni si reţeua de suport
social, să continue serviciul eventual adaptându-si programul etc.
Cel mai important se dovedeste a fi crearea unui mediu „normal” copilului, ca acesta să
nu se simtă tot timpul diferit, iar familia din jur să fie funcţională. Atenţia excesivă oferită de
unele mame poate avea efecte adverse multiple de la hiperprotejarea copilului, care poate să
nu-si dezvolte abilităţile firesti de autoîngrijire, până la faptul că el se va simţi tot timpul diferit -
poate chiar incapabil - faţă de fraţii, colegii si prietenii săi
Lipsa informării cu privire la accesul si la furnizarea de servicii de sănătate poate
constitui o problemă: părinţii nu stiu cui si unde să se adreseze, ce drepturi au ei si copilul lor
bolnav, de ce facilităţi se pot bucura etc.Teama unui diagnostic eronat constituie un alt gând
parazit prezent deseori în mintea părinţilor.
În ceea ce priveste suportul familiei extinse, cel mai frecvent părinţii se plâng că familia
lărgită nu îi ajută în îngrijirea copilului bolnav sau a celorlaţi copii ai familiei. Aici putem avea
situaţia inversă cu privire la informaţii legate de boală: sunt mulţi doritori să spună tot ce au
auzit despre o anumită boală, situaţii pe care le-au văzut, trăit, de care au auzit si care deseori
nu sunt defel în ajutorul părinţilor, ci sunt resimţite ca o sursă de stres.
O altă problemă o poate constitui comunicarea familiei extinse a diagnosticului copilului
sau a semnificaţiei acestuia, a reflecţiei asupra regimului de viaţă, a celui alimentar, scolar
etc.
Cele mai frecvente comportamente nesuportive ale membrilor familiei se referă la: implicarea
sau contactul inadecvat cu copilul bolnav ori familia, acordarea de suport emoţional inadcvat,
înţelegerea deficitară a bolii sau tratamentului, comentarii insensibile sau intruzive,
învinovăţirea părinţilor pentru boala copilului.
De multe ori pot apărea discuţii între membri familiei cu privire la îngrijirea cea mai
bună a copilului. Faptul că uneori părinţii nu au cu cine să vorbească despre starea copilului li
se pare greu de suportat si frustrantă. Tratamentul discrimantiv al copilului bolnav de către
aparţinători este greu de suportat de părinţi.Atitudinea nesuportivă poate fi resimţită si din
partea cunostinţelor, vecinilor,prietenilor, membrilor comunităţii bisericesti sau a altor părinţi.
Necunoscuţii, colegii de serviciu, alţi copii sunt, de asemenea, vizaţi în răspunsurile părinţilor
cu privire la ceea ce îi deranjează uneori la membrii comunităţii. Întrebările insensibile,
comentariile pot dovedi lipsă de înţelegere sau să nu furnizeze suportul scontat de părinţi. Cel
mai deranjant este resimţită retragerea acestora din relaţia cu familia afectată oricum de
diagnosticul copilului.
Pe părinţi îi supără si dacă cunostinţele lor nu vor să discute despre boala copilului sau
o minimalizează. Necunoscuţii deranjează părinţii în special prin remarcile insensibile sau
invazive.
Observarea deranjantă, insistentă a copilului sau teama faţă de acesta - respectiv ca
acesta să nu transmită boala - sunt cele mai frecvente si neplăcute pentru copilul bolnav si
părinţii acestuia. Este bine cunoscut efectul benefic al suportului social acordat familiilor cu
copii cu boli cronice. Reţeaua de suport social poate atenua din efectele negative ale

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


evenimentelor stresante si creste starea de bine fiziologică si psihologică a adulţilor din
familiile afectate. Importantă se dovedeste a fi, în primul rând, existenţa suportului, nu
neapărat cantitatea de sprijin furnizat. Primirea suportului reduce stresul, în timp ce lipsa
suportului duce la dificultăţi de adaptare la diagnostic .
Din toate cele de mai sus rezultă că nevoile familiilor sunt mult diferite si de aceea, în
primul rând, acestea trebuie identificate si apoi acţionat în consecinţă. Ca rezultat calitatea
vieţii ca si starea de bine emoţională a copilului bolnav si a familiei sale se pot ameliora.

1. TUBERCULOZA

Factorii epidemiologici principali în tuberculoză

1. Sursa de infecţie. Bolnavii cu tuberculoză pulmonară deschisă, activă; cei cu TBC


extrapulmonar sunt contagioşi numai dacă prezintă cale de eliminare;
2. Transmiterea: contact direct, prelungit cu bolnavul (intrafamilial); aeriană, prin picături
sau nuclei de picătură; prin consum de lapte sau preparate din lapte contaminate, insuficient
prelucrate termic; prin obiecte contaminate cu secreţii (spută), provenite de la bolnavi cu
leziuni deschise (rar).
3. Receptivitatea generală. Perioada de risc de dezvoltare a bolii clinic manifeste este de 6-
12 luni de la infecţie, mai mare la copiii până la 3 ani, scade la copilul mare şi creşte din nou
la adolescent și adultul tânăr. Susceptibilitatea la boală este crescută în caz de: silicoză,
diabet, gastrectomii, alcoolism, imunodepresie (bolnavi cu SIDA)
Profilaxia și combaterea tuberculozei

1. Măsuri faţă de izvorul de infecţie:


- depistare: ancheta epidemiologică, clinic, examene de laborator;
- izolarea cazurilor, obligatoriu în spital până la negativarea produselor patologice (cel puţin
microscopic, 2 luni consecutiv);
- declarare nominală, lunară;
contacţii, vor fi investigaţi prin IDR la PPD, 2 unităţi, la copii şi tineri până la 20 ani; cei cu
reacţie pozitivă vor fi investigaţi radiologic, iar cei cu reacţie negativă vor fi revaccinaţi;
contacţii adulţi, vor fi investigaţi radiologic, iar la cei suspecţi se va face şi examen
bacteriologic al sputei.
2. Măsuri faţă de căile de transmitere: dezinfecţie periodică în focarele în care există
bolnavi care nu pot fi izolaţi în spitale şi terminală la domiciliu în caz internare sau deces.
3. Măsuri faţă de receptivi
- vaccinare cu BCG, la nou-născuţi, fără testare la tuberculină și revaccinare la clasa VIII şi la
18 ani, după testare (vezi capitolul imunizări).
- chimioprofilaxie cu HIN (Izoniazidă), timp de 6-9 luni, doză unică dimineaţa.

Este indicată la :

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- copiii contacţi (0-5 ani) ai bolnavilor eliminatori de bacil Koch, cu reacţii la tuberculină de
peste 10mm;
- la cei între 6-20 ani, cu reacţie peste 20mm, dar fără cicatrice vaccinală;
- la cei cu test la tuberculină cu conversie de la negativ la pozitiv;
- la cei cu cicatrice vaccinală prezentă, dar la care reacţia la tuberculină este flictenulară sau
necrotică, însoţită de febră, cu dimensiuni de peste 20mm la copilul de 1-5 ani şi de peste 30
mm, la cel de 6-20 ani;
-
- la bolnavii cu insuficienţă renală cronică, la gastroctemizaţi, la pacienţi cu tratament

imunosupresor, contacţi. Se vor respecta examenele radioscopice periodice efectuate cu


diverse ocazii (căsătorie, angajare, etc) şi se va insista și pe măsuri de educaţie sanitară a
populaţiei
Nu uitaţi că cea mai bună profilaxie a TBC este tratarea corectă şi completă a
bolnavului
Vaccinarea BCG

Administrare: se inoculează strict intradermic 0,1ml vaccin în zona deltoidiană a braţului


stâng. Injectarea corectă determină apariţia unei papule de 5-6mm diametru, cu aspect de
coajă de portocală. După 3 săptămâni la locul injectării apare un mic nodul, pielea
suprajacentă fiind roşie şi lucioasă. La 2-3 luni se delimitează o pustulă, apoi se formează o
crustă centrală pe un fond eritematos.

După aproximativ 3 luni de la vaccinare, prin eliminarea crustei rămâne o cicatrice


depigmentată și uşor denivelată. Vaccinarea imunizantă trebuie să se soldeze cu o cicatrice
vaccinală cu un diametru de cel puţin 3 mm.
Indicaţii:
primovaccinarea se face în primele 4-7 zile de la naştere (în maternitate) sau până la
împlinirea vârstei de 2 luni, la nou-născuţii cu greutate > 2500g, concomitent cu vaccinarea
antihepatită B. Citirea” cicatricei vaccinale se face între 5-10 luni. Copiilor cu cicatrice
vaccinală < 3mm li se repetă vaccinarea BCG, fără testare prealabilă cu PPD.
revaccinarea se efectuează celor cu reacţie negativă cu ocazia testării PPD, la 13-14 ani.
Contraindicaţia absolută este reacţia pozitivă la tuberculină.

Testarea tuberculinică şi controlul radiologic

Se efectuează prin introducerea strict intradermică pe faţa anterioară a antebraţului stâng, a


unei cantităţi de 0,1ml soluţie P.P.D. de 2 unităţi/0,1ml. Fiolele de tuberculină P.P.D. se
conservă la adăpost de lumină și la temperatura de + 40C (frigider).
Interpretarea reacţiei se face la 72 ore, luând în consideraţie numai papula intradermică
palpabilă şi cu denivelare faţă de tegumentele înconjurătoare, excluzând reacţiile
eritematoase simple. Se măsoară, în milimetri, cel mai mare diametru transversal al reacţiei.
negativă -9mm
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
pozitivă

Intradermoreacţia la tuberculină se face în scop diagnostic:


- la copiii care sunt bănuiţi că suferă de tuberculoză;
- la contingentele de copii prevăzute în calendarul de vaccinări, pentru selecţionarea copiilor
ce trebuie revaccinaţi cu B.C.G.;
- la copiii preşcolari, cu ocazia intrării în colectivităţi;
- la orice copil în vârstă de 0-10 ani, dacă în familia respectivă s-a descoperit un caz de
tuberculoză;
- în mod periodic la copiii care au în familie cazuri de tuberculoză în "evidenţa specială‖;
- în cadrul examenului de bilanţ al stării de sănătate a copiilor preşcolari şi şcolari cu ocazia
admiterii în colectivităţi preşcolare (1-5 ani) şi în cadrul acţiunilor de revaccinare cu B.C.G. în
clasele I, a VII-a și în a XII-a. Reacţia pozitivă, dacă nu este datorită unei vaccinări B.C.G.,
atestată prin prezenţa cicatricei, traduce o stare de infecţie bacilară. Ea însă nu ne informează
asupra vechimii infecţiei şi a gradului de activitate a acesteia, cu excepţia surprinderii virajului
tuberculinic.

controla radiologic pulmonar, dacă nu prezintă cicatrice vaccinală B.C.G. În cazul prezenţei
cicatricei vaccinale, controlul este indicat în caz de reacţie generală febrilă sau reacţie locală

Controlul radiologic se va efectua prin radiografie la copii 0-5 ani, şi prin radiofotografie la
elevi şi adolescenţi şi la adulţi. El se face la toţi copiii la care intradermoreacţia a fost pozitivă
şi la adulţii suspectaţi de tuberculoză.
Depistări radiologice ocazionale se fac şi în următoarele împrejurări: trimitere în tabere sau
staţiuni balneare; adopţie; admiterea în orice formă de învăţământ, încorporare în armată,
angajare. Toate cadrele didactice au obligaţia de a face un control pulmonar radiologic la
începutul fiecărui nou an de învăţământ
Examenul radiofotografic ocazional are o valabilitate de 6 luni.

Diagnosticul pozitiv al tuberculozei

Diagnosticul clinic:
a. Tuberculoza pulmonară
Tusea este prezentă, dar intermitentă, uşor de atribuit unei viroze sau fumatului.
- La început expectoraţia este redusă, mucoasă, de culoare galbenă sau verzuie, mai ales
matinală.
- În fazele iniţiale, dispneea apare în cazul unui pneumotorax sau a unei pleurezii, iar în fazele
tardive este dependentă de extinderea leziunilor.
- Hemoptizia caracterizează tuberculoza pulmonară după o evoluţie prelungită.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- La copii, adenopatia hilară, poate sugera diagnosticul în prezenţa tusei iritative.
- La vârstnici infecţia are simptomatologie clinică redusă, ceea ce face ca diagnosticul să fie
stabilit cu întârziere.

Pleurezia tuberculoasă apare prin rupturi ale leziunilor pulmonare situate în vecinătatea
pleurei. Lichidul pleural este serocitrin şi conţine puţini germeni, dar frecvente limfocite.
b. diagnosticul de laborator
Diagnostic bacteriologic: Produsele patologice recoltate sunt: sputa, lichidul pleural, urina,
LCR, aspiratele de măduvă osoasă, lichidul de ascită, fragmentele de ganglioni.

Examenul direct constă fie, în examinarea frotiurilor, , fie direct din produsul ca atare. Bacilii
apar sub formă de bastonaşe subţiri, curbaţi, de culoare roşie, dispuşi sub formă de grămezi
sau împerecheaţi caracteristic în unghi, rar izolaţi. Întrucât, prin evidenţierea unor bacili nu se
poate identifica specia M. tuberculosis, rezultatul va fi exprimat în bacili acido-alcoolo
rezistenţi. Un rezultat negativ se poate da numai după examinarea a minim 100 câmpuri
microscopice. Bacilii pot fi vizualizaţi şi prin examenul microscopic în lumină UV, utilizând
tehnica de colorare la rece. Bacilii vor apărea fluorescenţi pe fondul negru al preparatului.

Izolarea. Însămânţarea produselor patologice pe medii de cultură solide, după o prealabilă


decontaminare permite efectuarea unor teste biochimice de identificare, precum și
determinarea sensibilităţii germenilor la tuberculostatice. Multiplicarea mycobacteriilor în vitro
fiind lentă, apariţia coloniilor pemediul de cultură survine după un timp de incubare de minim
14 zile (maxim 4 săptămâni).

Îngrijirea bolnavului de tuberculoză


Alimentaţia
Bolnavul va primi un regim alimentar normal, echilibrat. Nu este necesară supraalimentaţia.
- În perioada de sugar se continuă alimentaţia la sân. Dacă este înţărcat, se va depăşi
perioada de inapetenţă prin mese mici şi repetate cu preparatul de lapte adaptat sau parţial
adaptat în funcţie de vârsta copilului. Introducerea de alimente noi (sucuri, pulpa de fructe
rase, supa, pireurile, carnea, gălbenuşul de ou) se face ca și la sugarul sănătos. Nu se va uita
profilaxia rahitismului.
- La copilul mai mare se va da un regim alimentar variat, pregătit cu gust, constituit din 3
mese principale și două gustări. În alimentaţie este bine să fie zilnic: carne, lapte şi/sau
derivate (brânzeturi, unt), ouă, fructe și zarzavaturi.
- La adult indicaţiile sunt similare cu cele de la copilul mai mare, respectându-se pe cât
posibil necesarul caloric şi nutritiv.
De multe ori familiile în care se află unul sau mai mulţi bolnavi de tuberculoză nu au mijloace
să asigure acestora hrana ideală. Încurajaţi familiile respective să îi hrănească pe bolnavi cât
mai bine posibil; eventual sugeraţi modalităţi de preparare a hranei care să păstreze cât mai
mult din calităţile acesteia. Sugerarea unor alimente care sunt peste posibilităţile financiare
ale familiei poate duce la descurajare şi uneori chiar la abandonarea tratamentului.
Regimul de viaţă
În perioada în care bolnavul are febră, tuşeşte, este trist, nu simte nevoia de mişcare, se
recomandă repaus la pat.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
De îndată ce febra scade, tusea se răreşte şi bolnavul recapătă vioiciunea, se indică mai întâi
mişcarea în casă şi apoi scoaterea afară, dacă vremea este frumoasă (fără ceaţă, vânt sau
ploaie). Se preferă plimbările prin locuri cu vegetaţie bogată. Activitatea normală se reia la
indicaţia medicului. După vindecare se vor evita suprasolicitările fizice şi psihice. În cazul
fumătorilor, ei vor fi susţinuţi în mod activ să poată renunţa cât mai repede la acest obicei.
Consolidarea vindecării se poate face dacă este posibil prin trimiterea bolnavului, mai ales
copil, într-o localitate de munte sau de deal.În perioada acută a bolii, cura heliomarină nu este
indicată.

2. HEPATITELE VIRALE. HEPATITA A. HEPATITA CRONICĂ.

Hepatitele virale sunt boli ale ficatului cauzate de virusuri. Se deosebesc trei forme clinice:
hepatita A, hepatita B şi hepatita C. Primele două sunt cele mai frecvente.
Trebuie amintit că, pe lângă acestea se întâlnesc (rar) hepatitele produse şi de alte virusuri:
Ebstein-Barr, citomegalic, herpetic (mai ales în perioada neonatală), coxsackie, febra
galbenă, leptospiroza etc. Simptomele sunt asemănătoare indiferent de virusul hepatic.
Hepatita A se manifestă de cele mai multe ori prin semne nete, acute, în timp ce hepatita B
provoacă simptome mai insidioase.
Faza preicterică poate să dureze o săptămână, simptomele sunt variate și divers asociate:
febră, dureri de cap, vărsături, dureri abdominale, diaree, erupţie cutanată, urticarie, dureri ale
articulaţiilor. Ficatul este mărit de volum și dureros la palpare. Icterul apare în cele mai multe
cazuri, însă nu este obligatoriu. Este de intensitate variabilă. Se traduce prin îngălbenirea
pielii şi mucoaselor (conjunctive etc). Se însoţeşte de decolorarea materiilor fecale și de urină
brună. Durează mai puţin de 4 săptămâni.

• Hepatita A
Epidemiologie și tratament. Este cea mai frecventă și de cele mai multe ori cu evoluţie bună.
Particula virală este eliminată prin materii fecale în timpul perioadei de incubaţie (2-4
săptămâni) şi timp de circa 50 de zile după apariţia icterului (riscul cel mai mare al
transmiterii).
Contaminarea se face pornind de la materiile fecale ale bolnavului (mâini murdare, muşte),
fructe de mare, crustacee (scoici, stridii etc.) pescuite din ape murdare, alimente contaminate
(fructe, zarzavaturi). De cele mai multe ori se transmite prin apă contaminată (conducte
defecte, consum de apă din izvoare și râuri murdare, apă contaminată, folosită la spălarea
zarzavaturilor). Copiii şi tinerii sunt foarte receptivi. Boala conferă imunitate specifică la virusul
A, nu și la alte virusuri (B și C).
Semne clinice. Majoritatea hepatitelor produse de virusul A au o evoluţie simplă, uneori chiar
fără icter. Debutul se manifestă ca un sindrom gripal însoţit de manifestări digestive (greţuri,
lipsă de poftă de mâncare, vărsături). Diagnosticul este precizat de medic prin examenul
ficatului (mărit, dureros) şi de investigaţii de laborator.
- În forma tipică, perioada iniţială durează o săptămână, cu febră moderată, lipsă de poftă de
mâncare, greţuri, vărsături, pierderea vioiciunii şi câteodată la copiii mai mari dureri
abdominale şi diaree.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- În faza de stare, apare icterul care se însoţeşte de urini închise la culoare și de scaune
decolorate. Medicul constată că ficatul se măreşte şi devine dureros. Câteodată apare şi o
mărire a splinei (splenomegalie). Tabloul clinic se poate completa cu o erupţie maculoasă
(pete), dureri ale articulaţiilor și uneori chiar o inflamaţie a articulaţiilor (artrită).
Evoluţie. Faza icterică a hepatitelor virale durează rareori mai mult de 4 săptămâni.
Persistenţa icterului obligă pe medic să caute o complicaţie sau o altă cauză. Alterarea stării
generale cu accentuarea icterului sau apariţia unei ascite (lichid în abdomen) şi/sau a unei
tulburări în coagularea sângelui, corespund unei hepatite mai grave sau, în mod excepţional
fulminantă. Faza de convalescenţă a hepatitei virale este variabilă și se întinde pe o perioadă
de 1 până la 3 luni. Nu evoluează spre hepatită cronică activă.
Semne de laborator. Creşterea bilirubinei conjugate (după cel mult 4 săptămâni revine la
normal), creşterea tranzitorie a transaminazelor (constituie câteodată singurul indice al unei
hepatite anicterice, timpul de protrombină (prelungit) poate fi rapid corectat printr-o doză
injectabilă unică de vitamina K; formarea de anticorpi este crescută în faza acută.
Tratamentul. Potrivit legislaţiei actuale, orice caz de hepatită virală se internează în spital,
unde tratamentul este fixat de către medic în funcţie de forma de boală și de vârsta
pacientului.
Trebuie spus însă că s-a constatat că nu există încă probe că regimul alimentar restrictiv și
nici repausul riguros influenţează evoluţia pe termen scurt şi prognosticul. De îndată ce starea
bolnavului se ameliorează, apetitul şi toleranţa digestivă revin, se va trece treptat, dar rapid la
alimentaţie normală, din care însă să nu lipsească principiile alimentare de bază: hidro-
carbonatele (dulciuri, făinoase, zarzavaturi, fructe etc), proteinele (laptele, brânza de vaci,
carnea, peştele proaspăt, ouăle), grăsimile vegetale (uleiul, margarina) și animale (untul) şi
vitaminele.
Prevenirea constă în formarea și păstrarea unor deprinderi igienice ca: spălarea mâinilor
înainte şi după masă, tacâmuri bine spălate și cu folosire individuală etc. De ordin colectiv se
impun: apă de băut necontaminată, closete curate şi dezinfectate zilnic, spălarea robinetelor,
educarea populaţiei de a nu consuma apa din fântâni infestate, ape curgătoare, fructe şi
zarzavaturi nespălate.

În primele 48 de ore de la expunere, injecţia de imunoglobuline hiperimune previne hepatita în


circa 75% din cazuri. Înainte de introducerea vaccinului inactivat, o astfel de injecţie era
folosită și ca prevenire pre-expunere, mai ales în caz de călătorii mai lungi de o săptămână în
zone epidemice. În prezent, se preferă vaccinarea cu vaccinuri disponibile. În ultimul timp
vaccinarea cu vaccin anti-A se practică şi la noi la indicaţia medicului.
● Hepatita cronică se defineşte printr-o atingere inflamatorie a ficatului, a cărei evoluţie este
peste 3 luni. Debutul poate fi insidios sau să fie urmarea unei hepatite acute. Puncţia-biopsia
ficatului este fundamentală; de rezultatele ei depind diagnosticul şi tratamentul.
- Hepatita cronică persistentă se manifestă prin oboseală și lipsa poftei de mâncare.
Câteodată copilul nu se plânge de nici o tulburare. Cifra transaminazelor rămâne ridicată.
Volumul ficatului este mărit. Câteodată se constată subicter și mărirea splinei. Biopsia ficatului
confirmă diagnosticul histologic. Prognosticul este bun. Nu este necesar vreun tratament.
Bolnavul va duce o viaţă obişnuită, alimentaţia va fi normală, corespunzătoare vârstei, având
grijă ca dieta zilnică să conţină proteine (carne, lactate sau peşte), hidrocarbonate (fructe,

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


zarzavaturi, făinoase, dulciuri) şi grăsimi (unt, margarină, ulei). Regimurile alimentare
restrictive sunt inutile.
- Hepatita cronică activă (agresivă) nu are o cauză cunoscută. Virusurile B și C sunt
de obicei la originea acestei boli. De asemenea, unele medicamente au fost făcute
responsabile: isoniazida etc. Câteodată este asociată cu boli "auto-imune".La copii, fetele sunt
afectate de 3 ori mai mult decât băieţii.
Simptomele sunt: icter, oboseală, febră, lipsă de poftă de mâncare, slăbire, dureri articulare,
mâncărimea pielii. Volumul ficatului şi al splinei sunt mărite. Pe piele pot apărea steluţe
vasculare, acnee.Tratamentul este îndelungat în şi sub controlul unei clinici de specialitate.

Insuficienta renala la copii

Insuficienta renala este o afectiune destul de grava care apare cand rinichii isi reduc
treptat activitatea pana la blocare si nu mai pot sa filtreze cum trebuie toxinele din corp si
sa elimine apa in exces. Rinichii au o multime de functii esentiale in organism, iar un astfel
de dezechilibru poate pune in pericol viata copilului. Rolul rinichilor in organism Rinichii
sunt 2 organe in forma de fasole situate in apropiere de mijlocul spatelui, chiar sub coaste.
Atunci cand sangele traverseaza rinichii, deseurile si cantitatea de apa suplimentara sunt
indepartate din acesta si sunt trimise spre vezica urinara si eliminate din organism prin
urina. Rinichii au mai multe functii.

1. Rolul rinichilor in organism


2. Care sunt simptomele care indica probleme cu functionarea rinichilor?
3. Tipuri de insuficienta renala
o 3.1. Insuficienta renala acuta
o 3.2. Insuficienta renala cronica
4. Ce se poate face in cazul in care rinichii copilului cedeaza complet?

Insuficienta renala este o afectiune destul de grava care apare cand rinichii isi reduc treptat
activitatea pana la blocare si nu mai pot sa filtreze cum trebuie toxinele din corp si sa elimine
apa in exces. Rinichii au o multime de functii esentiale in organism, iar un astfel de
dezechilibru poate pune in pericol viata copilului.

Rolul rinichilor in organism


Rinichii sunt 2 organe in forma de fasole situate in apropiere de mijlocul spatelui, chiar sub
coaste. Atunci cand sangele traverseaza rinichii, deseurile si cantitatea de apa suplimentara
sunt indepartate din acesta si sunt trimise spre vezica urinara si eliminate din organism prin
urina.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Rinichiul este responsabil de eliminarea toxinelor din organism. Cu ajutorul nefronilor
(unitățile morfo-funcționale ale rinichiului), rinichii elimină produșii toxici și apa în exces din
organism și facilitează reabsorbția substanțelor necesare ca sodiul, fosforul și potasiul, care
vor ajunge din nou în sânge. Apa în exces se combină cu toxinele ce trebuie eliminate,
formând urina care ajunge de la nivelul tubilor colectori renali în bazinet apoi în uretere și se
varsă în vezica urinară. Eliminarea urinei din vezica urinară se face prin uretră.

Rinichii produc trei hormoni importanți:


eritropoietina care stimulează producția de hematii în măduva osoasă
renina care ajută la reglarea presiunii arteriale a sângelui
forma activă a vitaminei D care ajută la controlul echilibrului calcic în organism și la
menținerea sănătății sistemului osos.
Rinichii joacă un rol major în funcționarea organismului:
este sistemul de filtrare al organismului
reglează nivelul de apă din organism și elimină toxinele
reglează și tensiunea arterială, producția de celule roșii ale sângelui și nivelul de calciu
și minerale.

În anumite cazuri însă, rinichii nu se dezvoltă normal de-a lungul ontogenezei, prin urmare
funcția acestora va fi alterată. De cele mai multe ori, boala cronică de rinichi la copii are
cauză genetică. Majoritatea acestor probleme de funcție renală pot fi diagnosticate
prenatal prin teste de rutină (analiza ADN-ului fetal prin biopsia de vilozități coriale sau
amniocenteză) și pot fi tratate medicamentos sau chirurgical foarte devreme, de la vârste
foarte mici. Alte probleme de funcție însă pot apărea mai târziu, precum infecții urinare,
creșterea presiunii arteriale, încetinirea creșterii, etc. În aceste cazuri afecțiunea poate fi
mult mai complexă și necesită un tratament mai îndelungat.

Care sunt simptomele care indica probleme cu functionarea rinichilor?


Semnele si simptomele care arata ca micutul tau ar putea avea probleme cu rinichii sunt:

febra;
umflarea zonei din jurul ochilor, a fetei, a mainilor, picioarelor si gleznelor;
senzatie de durere sau usturime la urinat;
mictiuni dese;
incontinenta urinara (copilul se scapa pe el pentru ca nu se mai poate tine,
desi este suficient de mare si stie cum sa foloseasca toaleta);
recurenta udatului patului (dupa ce acest obicei disparuse);
prezenta sangelui in urina;
hipertensiune arteriala etc.

Tipuri de insuficienta renala

Insuficienta renala acuta

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Aceasta apare brusc si poate fi cauzata de:
o infectie cu bacterii;
o leziune;
un soc;
o afectiune;
intoxicatii etc.

Tratamentul acestui tip de insuficienta este stabilit in functie de cauza care a condus la
aparitia ei. Se trateaza cauza pentru deblocarea functiilor rinichilor.

Insuficienta renala cronica

Aceasta afectiune apare in timp si este progresiva si permanenta. Nu se poate vindeca


definitiv. Aceasta implica o deteriorare a functiilor rinichilor in timp, dar care poate fi tinuta sub
control cu mijloace terapuetice adecvate. La copii aceasta apare de obicei din cauza:

unei insuficiente renale acute netratate corespunzator;


unor malformatii congenitale;
altor boli de rinichi cronice;
afectiuni cronice ale tensiunii arteriale.

Daca este diagnosticata suficient de repede, aceasta afectiune poate fi controlata cu succes.
Scopul tratamentului este acela de a incetini sau stopa deteriorarea functiilor rinichilor prin:

medicatie;
reglarea presiunii arteriale;
dieta.

Boala cronică de rinichi la copii este asimptomatică în primele stadii (stadiile I și II) cu toate
că sumarul de urină, ureea, creatinina și presiunea arterială pot fi anormale. Pe măsură ce
boala cronică de rinichi avansează pot să apară semne și simptome.

Poliuria și nicturia (secundar scăderii capacității de concentrare a urinei) pot fi primele


simptome care să induce o posibilă boală cronică de rinichi la un copil asimptomatic cu
afectare tubulo-interstițială.

Semnele și simptomele bolii cronice de rinichi în stadiile avansate pot fi:


încărcare volemică (edem)
hiperkaliemie
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
acidoză metabolică
hipertensiune
anemie
osteodistrofie renală (afectarea sistemului osos)
boală cardiovasculară
anorexie
greață
vărsături.

Nivelele sanguine de uree și creatinină nu se corelează direct cu gravitatea simptomatologiei,


însă sunt corelate cu rata filtrării glomerulare.
Semnele observate la examenul clinic depind de severitatea insuficienței renale și pot să
varieze de la lipsa oricăror semne fizice pînă la prezența unora din următoarele: anemie,
statură mică, hipertensiune, osteodistrofie, anomalii cardiace (hipertrofie ventriculară stângă,
pericardită), neuropatie periferică, anomalii ale sistemului nervos central (ce variază de la
alterarea concentrării, memoriei și letargie până la convulsii și comă).

50-100% din pacienții cu boală cronică de rinichi în stadiu terminal prezintă cel puțin un
simptom dermatologic. Uremia și afecțiunile asociate cu terapia asociată transplantului renal
duc la apariția de diverse afecțiuni cutanate.

Manifestările dermatologice ale bolilor renale sunt împărțite în trei categorii, în funcție de
entitatea cu care se asociază: uremia, boala cronică de rinichi în stadiu terminal și transplantul
renal. Apar alterări ale pigmentării pielii cu hiperpigmentare datorită retenției de urocromi la
nivel subcutanat la pacienții cu uremie și datorită depozitelor de hemosiderină. Dializa este
asociată cu porfiria cutanea tarda sau boala buloasă. Și unghiile pot fi modificate, fiind colorate
în general brun în porțiunea distală și roșu în porțiunea proximală. [1], [7]

Stadializarea bolii cronice de rinichi


Stadiul I - rată de filtrare glomerulară normală (peste 90 ml/minut/1,73 m pătrați) și
albuminurie persistentă.
Stadiul II - rată de filtrare glomerulară între 60-89 ml/minut/1,73 m pătrați și
albuminurie persistentă.
Stadiul III - rată de filtrare glomerulară între 30-59 ml/minut/1,73 m pătrați
Stadiul IV - rată de filtrare glomerulară între 15-29 ml/minut/1,73 m pătrați
Stadiul V - rată de filtrare glomerulară mai mică de 15 ml/minut/1,73 metri pătrați sau
boală cronică de rinichi în stadiu terminal.

Diagnosticul diferențial al bolii cronice de rinichi la copil se face cu:


insuficiența renală acută
glomerulonefrita cronică
nefropatia diabetică
nefroscleroza
glomerulonefrita rapid progresivă.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Anemia de etiologie incertă și/sau statura mică pot fi singurele semne de boală cronică de
rinichi la copii.

Diagnosticul de boală cronică de rinichi la copii


Testarea inițială a unui copil suspectat de boală cronică de rinichi trebuie să includă realizarea
unui sumar de urină și estimarea ratei de filtrare glomerulară. Un aspect important a evaluării
inițiale este determinarea duratei bolii deoarece trebuie realizată distincția între boala acută,
boala subacută și boala cronică. Ureea și creatinina sunt analize obligatorii de biochimie.

Hemoleucograma este un element important de diagnostic întrucât anemia este cel mai
frecvent și mai important simptom în boala cronică de rinichi prin urmare aceasta trebuie pusă
în evidență și trebuie efectuat diagnosticul diferențial al anemiei trebuind excluse boli precum
malabsorbția și carența de fier.
Anemia poate indica natura cronică a insuficienței renale în absența altor cauze evidente și
poate fi un indiciu al unei boli cardiovasculare subiacente.
Biochimia serică ce presupune și determinarea nivelului ureei și creatininei este cea mai
importantă analiză de sânge în boala cronică de rinichi. Nivelele de sodiu, potasiu, calciu,
fosfor, bicarbonat, fosfatază alcalină, parathormon și colesterol sunt extrem de important de
determinat pentru stabilirea tratamentului și a prevenției numeroaselor afecțiuni ce se
asociază cu insuficiența renală.
Analiza urinei este o altă analiză obligatorie și importantă la orice copil aflat în screening sau
evaluare pentru boală cronică de rinichi. Evaluare inițială constă în testul cu un dipstick care
este o bandă reactivă utilizată în screening-ul hematuriei (hematii în urină), piuriei (leucocite în
urină) și proteinuriei. Se va face apoi analiza microscopică a urinei însă dipstick-ul este foarte
util pentru screening și estimarea gravității bolii.
Microscopia urinei se va realiza pe urină centrifugată și se va face numărătoarea hematiilor,
leucocitelor și cilindrilor. Foarte mulți copii cu boală cronică de rinichi prezintă cilindri hialini la
sumarul de urină. Există anumite caracteristici microscopice ale sedimentului urinar care pot
orienta către alt diagnostic decât boala cronică de rinichi precum observarea de cilindrii
epiteliali și granuloși care sugerează necroză tubulară acută. Prezența de cilindri hematici
sugerează existența unui proces nefritic acut.

Cea mai precisă metodă pentru determinarea proteinuriei la copil este calcularea raportului
proteină-creatinină în urină. La pacienții care au obținut un rezultat pozitiv la testul cu dipstick-
ul (1+ sau mai mult) se va face măsurarea cantitativă a raportului proteinurie la creatinină sau
albumină la creatinină pentru confirmarea proteinuriei. [3], [6]

Rata de filtrare glomerulară reprezintă suma ratelor de filtrare ale tuturor nefronilor
funcționali prin urmare măsurarea acestui parametru oferă un indiciu cu privire la
funcționalitatea rinichiului și la funcția sa de filtrare. Scăderea ratei de filtrare glomerulară
indică progresia bolii cronice de rinichi. La adulții tineri, valoarea de referință pentru rata de
filtrare glomerulară este 120-130 ml/minut/1,73 m pătrați. La copiii foarte mici însă, rata de
filtrare glomerulară este scăzută fiziologic și trebuie corectată în funcție de suprafața
corporală. Calculul se face după formula Schwartz: Rata de Filtrare Glomerulară = (k x

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Lungimea corpului în centimetri) / creatinina plasmatică (mg/dl). Constanta k are valori
diferite în funcție de vîrsta copilului astfel: k = 0,44 pentru prematuri, 0,45 pentru nou-născuții
la termen, 0,55 pentru copiii între 2-12 ani și fetele adolescente și 0,7 pentru băieții
adolescenți.

Ecografia este cea mai utilă tenhică de diagnostic imagistic pentru pacienții cu boală de
rinichi, fiind foarte eficientă în depistarea bolii obstructive. Cu toate că este mai puțin sensibilă
comparativ cu tomografia computerizată, ultrasonografia poate fi folosită pentru diferențierea
unui chist benign de o tumoră solidă și pentru screeningul și diagnosticul bolii renale
polichistice.

Studiul funcției renale cu radionuclizi se face cu technețiu 99 m, tehnica fiind mult mai
sensibilă comparativ cu pielografia intravenoasă în detecția leziunilor renale și este
considerată criteriul standard pentru diagnosticul nefropatiei de reflux, în cazul în care aceasta
este prezentă.

Pielografia anterogradă sau retrogradă este utilizată în diagnosticul obstrucțiilor de tract


urinar cu toate că a fost înlocuită din ce în ce mai mult de ultrasonografie și CT. Cu toate
acestea această investigație poate fi indicată în cazul în care istoricul clinic este foarte
sugestiv (insuficineță renală acută de cauză inexplicabilă la un pacient cu malignitate pelvină)
întrucât ecografia și CT-ul pot fi negative ăentru hidronefroză. Investigația este realizată de un
urolog pediatric.

Biopsia renală se realizează în momentul în care pacientul este suspectat de


glomerulonefrită sau vasculită și la cei cu boală cronică de rinichi de etiologie neprecizată.
Orice insuficiență renală are o cauză, prin urmare analiza histopatologică va determina
clarificarea diagnosticului. În stadiile avansate de boală cronică de rinichi se observă la
analiza histopatologică în general glomeruloscleroză focală și segmentară sau scleroză
globală a glomerulilor și atrofie tubulointerstițială, frecvent cu infiltrate tubulointerstițiale de
mononucleare.

Tratamentul bolii cronice de rinichi la copii


Tratamentul pentru boala cronică de rinichi la copii se va concepe în funcție de următoarele:
diagnostic (tipul de afectare renală)
comorbidități (dislipidemie, diabet, afectarea sistemului osos etc.)
severitatea bolii de rinichi
complicațiile bolii cronice de rinichi
riscul de pierdere completă a funcției renale
riscul de boală cardiovasculară.

Dializa este metoda ultimă de tratament care se începe în momentul în care rata de filtrare
glomerulară atinge 15-20 ml/minut/1,73 m pătrați. De cele mai multe ori copiii sunt ținuți în
dializă până în momentul în care se găsește un donator compatibil, moment în care se va
efectua transplantul renal. Pentru dializă și în vederea pregătirii pentru transplant pacienții

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


trebuie transferați într-un serviciu de nefrologie pediatrică. Cu excepția terapiei de substituție
a funcției renale reprezentate de dializă și transplant renal, trebuie manageriate și celelalte
complicații asociate bolii cronice de rinichi, complicații ce pot să apară încă din stadiile II și III
de boală.
Prezența anemiei la 1 lună după inițierea dializei este asociată cu un risc crecut de prelungire
a duratei de spitalizare și de deces în populația pediatrică.

Tratamentul anemiei la pacientul aflat în dializă presupune administrarea de eritropoietină


recombinată umană. Obiectivul tratamentului este atingerea unei hemoglobine de 11-12g/dl și
a unui hematocrit de 33-36%. Beneficiile tratamentului anemiei la pacienții dializați sunt mai
multe, incluzând și îmbunătățirea statusului cardiovascular, creșterea capacității de efort,
creșterea capacității cognitive și deci, îmbunătățirea calității vieții. Suplimentarea tratamentului
cu fier este esențială pentru asigurarea unui răspuns adecvat la eritropoietină. Scopul este
menținerea unei capacități de saturare a transferinei de 20% sau mai mult și a feritinei serice
la nivelul de 100 ng/dl sau mai sus. Fierul oral este absorbit în momentul în care este ingerat
împreună cu alte alimente sau medicamente. Alimentele care cresc absorbția fierului sunt
carnea și vitamina C în timp ce absorbția acestui element poate fi inhibată de cereale, soia,
cafea, cacao, calciu și proteinele din ou. Fierul intravenos poate fi folosit în managementul
anemiei din boala cronică de rinichi doar în cazurile în care adiminstrarea orală este
ineficientă (malabsorbție, necomplianța copilului, greață, vărsături).

Tratamentul osteodistrofiei renale


Copiii cu boală cronică de rinichi în stadiul II nu prezintă de obicei afectare secundară a
sistemului osos. Cu toate acestea, analizele de laborator sunt anormale cu scăderea nivelului
calcitriolului seric și creșterea nivelului seric de parathormon. Semne subtile ale apariției
osteodistrofiei renale pot fi observate în momentul în care rata filtrării glomerulare scade cu
mai mult de 50% sub valoarea normală, din stadiul III de boală.

Există două tipuri majore de boală osoasă la pacienții cu boală cronică de rinichi înainte de
intrarea în dializă:
osteita fibroasă (creșterea resorbției osoase)
osteomalacia sau rahitismul.
Concentrațiile serice de calciu, fosfați și parathormon trebuie măsurate la fiecare control
nefrologic și urologic al copilului cu boală cronică de rinichi. Insuficiența și deficiența vitaminei
D sunt foarte frecvente în boala cronică de rinichi la copii în toate stadiile, chiar din stadiul I de
boală, în general la pacienții de culoare și la obezi. Se recomandă tratamentul cu vitamină D
activă la pacientii cu nivel normal al parathormonului (peste 300 pg/ml) și chelatori de fosfat
din stadiul III de boală cronică renală.

Tratamentul manifestărilor cardiovasculare

Boala cardiovasculară este cauza majoră de mortalitate atât la adulții cât și la copiii aflați în
dializă sau după transplantul renal. Prevalența bolii coronariene și hipertrofiei de ventricul
stâng este foarte mare, alături de prevalența insuficienței cardiace care este un factor

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


independent de predicție al morții în boala cronică de rinichi. Strategia de tratament
presupune identificarea în primul rând a factorilor de risc pentru boala cardiovasculară precum
obezitatea, hipertensiunea arterială, dislipidemia, hipercalcemia. Hiperfosfatemia și anemia.

Atât anemia cât și hipertensiunea arterială sunt asociate cu hipertrofie ventriculară stângă
în boala cronică de rinichi, tratamentul ambelor probleme ameliorând hipertrofia ventriculară și
crescând foarte mult timpul de progresie către insuficiența cardiacă.
Nivelele de homocisteină sunt crescute în boala cronică de rinichi și sunt asociate cu boală
cardiovasculară. De aceea se apelează la fortificarea dietei cu acid folic.
Deși dislipidemia este o problemă specifică adulților, copii cu boală cronică de rinichi mai ales
cei suferinzi de sindrom nefrotic se confruntă foarte frecvent cu hipercolesterolemie și
hipertrigliceridemie. Nivelele crescute ale LDL colesterolului sunt asociate și cu risc foarte
mare de boală cardiovasculară. Abordarea copiilor cu dislipidemie aflați la pubertate este
similară cu cea a adulților cu boală cronică de rinichi și dislipidemie însă tratamentul
dislipidemiei la copiii mai mici este realizat cu atenție crescută deoarece nu se cunosc
efectele pe termen lung ale statinelor și fibraților la aceste vîrste.

Hipertensiunea arterială este un alt factor indepnednet de predicție pentru progresia bolii
cronice de rinichi. Aproximativ 38% dintre copiii cu boală cronică de rinichi din Statele Unite
primesc terapie antihipertensivă. Se consideră că presiunea arterială ideală la copiii cu
insuficiență renală cronică trebuie să fie sub percentila 90 pentru vârstă. Tratamentul
hipertensiunii, chiar și atunci când tensiunea nu este foarte mare este recomandat în vederea
protecției împotriva progresiei insuficienței renaleși a bolii cardiovasculare. Se face tratament
cu inhibitori de enzimă de conversie și blocanți de receptori de angiotensină.

Tratamentul tulburărilor de creștere


Afectarea axului hipotalamo-hipofizar determină apariția unei stări de rezistență a
organismului la acțiunea hormonului de creștere la copiii uremici (cu valori mari ale ureei și
creatininei). Tratamentul pe termen lung cu hormon de creștere la copiii cu boală cronică de
rinichi este inițiat foarte devreme, încă din primele stadii și este menținut până în momentul în
care pacienții ating înălțimea de adult.
Indicațiile pentru începerea tratamentului de creștere sunt două: la copiii la care înălțimea
variază cu mai mult de două deviații standard pentru vîrsta respectivă, copii cu
potențial de creștere în înălțime (care au epifizele deschise). Înainte de începerea
tratamentului trebuie corectată dieta cu asigurarea unui nivel corespunzător de carbohidrați,
proteine și nutrienți și trebuie corectate acidoza metabolică, hiperfosfatemia și
hiperparatiroidismul secundar.
Prognostic
Aproximativ 70% dintre copiii cu boală cronică de rinichi ajung la ultimul stadiu de boală până
la vârsta de 20 de ani. Rata de supraviețuire la 10 ani de la diagnostic este 80%. Cea mai
frecventă cauză de deces la acești copii este boala cardiovasculară urmaăt de infecție. Dintre
cauzele cardiovasculare de deces se enumeră stopul cardiac, infarctul și ischemia miocardică,
edemul pulmonar și aritmiile.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


În momentul în care rata de filtrare glomerulară se reduce la sub 30 ml/min/ 1,73 m pătrați
prin urmare copilul are boală cronică de rinichi în stadiul IV, atât familia cât și pacientul trebuie
pregătiți pentru începerea terapiei de substituție a funcției renale care include una din
următoarele trei posibilități: transplant renal, hemodializă și dializă peritoneală. În
momentul în care transplantul renal nu se poate realiza pe loc întrucât nu există donator
disponibil și compatibil, copilul va fi trecut pe o listă de așteptare și între timp se va apela la
hemodializă sau la dializa peritoneală în vederea substituției funcției renale. Dializa
peritoneală este preferată în general la copiii de vîrste mici. Pacienții aflați de foarte mult timp
în dializă au scoruri ridicate de morbiditate și mortalitate prin urmare transplantul renal este
principala terapie pentru acești copii, de aceea dializa trebuie efectuată până în momentul în
care se găsește un donator compatibil

Cel mai probabil ca la un moment dat in viata, copilul va avea nevoie de un transplant de
rinichi.

Ce se poate face in cazul in care rinichii copilului cedeaza complet?


In cazurile severe, in care apare cedarea completa a ambilor rinichi, trebuie sa se apeleze la
un tratament care sa inlocuiarca functiile pe care le faceau rinichii. Exista 2 optiuni: dializa sau
transplantul.
Dializa este o metoda artificiala care substituie functia rinichilor de a curata deseurile din
sange si de a elimina apa in exces din organism.
Transplantul presupune inlocuirea rinichiului afectat cu un altul sanatos care provine de la un
donator viu sau abia decedat.

DIABETUL LA COPII

Diabetul al copii este o boala care afecteaza din ce in ce mai multi copii. Fiecare parinte isi
doreste ca micutii lui sa fie sanatosi si fericiti. Afla ce este diabetul, care sunt simptomele si
cum se trateaza.
» Ce este diabetul?
» Tipuri de diabet
» Simptomele si diagnosticarea diabetului la copii
» Tratamentul diabetului la copii
» Sfaturi pentru parintii copiilor diabetici
Una dintre bolile care apar din ce in ce mai des la copii in ultimii ani, este diabetul. In ciuda
faptului ca diabetul este o boala grava, care necesita tratament specific, poate fi totusi tinuta
sub control. In cazul in care aveti un copil diagnosticat cu diabet, nu trebuie sa disperati. Chiar
daca stilul de viata al copilului va fi modificat, el totusi poate avea o copilarie fericita.

Ce este diabetul?
Diabetul este o tulburare a metabolismului. Majoritatea alimentelor pe care le ingeram sunt
descompuse pana la glucoza (forma sub care exista zaharul in sange). Glucoza este
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
principala sursa de combustibil a organismului. Dupa digestie, glucoza trece in sange, acolo
unde este folosita de catre celule pentru crestere si pentru obtinerea energiei. Pentru ca
glucoza sa poata patrunde in celule este nevoie de prezenta insulinei.
Insulina este un hormon produs de pancreas, care este o glanda de dimensiuni mari aflata in
spatele stomacului. Atunci cand mancam, pancreasul produce in mod automat cantitatea
necesara de insulina pentru a deplasa glucoza aflata in sange. La persoanele cu diabet
pancreasul fie produce prea putina insulina sau chiar deloc sau celulele nu raspund in mod
adecvat la insulina care este secretata. Astfel, organismul pierde principala sa sursa de
combustibil, chiar daca sangele contine cantitati mari de zahar.

Tipuri de diabet
Cele trei tipuri de diabet sunt: diabetul de tip 1, diabetul de tip 2 si diabetul gestational (de
sarcina).
Diabetul de tip 1 este o boala autoimuna, in care, sistemul imun ataca celulele beta
producatoare de insulina, aflate in pancreas, si le distruge. Astfel, pancreasul produce insulina
in cantitati mici sau deloc. O persoana diagnosticata cu diabet tipul 1 trebuie sa ia insulina in
fiecare zi pentru a putea supravietui. Diabetul de tip 1 apare la 5 - 10 % din totalul cazurilor.
Se dezvolta, cel mai adesea, la copii si adulti tineri, dar poate sa apara la orice varsta. Daca
nu este diagnosticata si tratata cu insulina, o persoana cu diabet de tip 1 poate ajunge la
coma diabetica, potential fatala, cunoscuta sub numele de ceto-acidoza diabetica.
Diabetul de tip 2 este cea mai frecventa forma de diabet. Circa 90-95% din totalul
persoanelor cu diabet au diabet de tip 2. Aceasta forma de diabet se asociaza cu varsta mai
inaintata, obezitate, antecedente familiale de diabet, antecedente personale de diabet
gestational, inactivitate fizica si etnie. Aproximativ 80% din persoanele cu diabet de tip 2 sunt
supraponderale. Diabetul de tip 2 este din ce in ce mai des diagnosticat la copii si adolescenti.
In cazul diabetului de tip 2, pancreasul produce suficienta insulina, dar organismul nu o poate
folosi eficient, situatie denumita rezistenta la insulina. Dupa cativa ani, secretia de insulina
scade. Consecinta este aceeasi ca in diabetul de tip 1 - cantitatea de glucoza creste in sange
si organismul nu poate folosi eficient aceasta principala sursa de combustibil a sa.
Diabetul gestational apare in timpul sarcinii. Apare mai frecvent la femeile cu antecedente
familiale de diabet. Femeile care au avut diabet gestational au un risc de 20 pana la 50 % de
a dezvolta tipul 2 de diabet in urmatorii 5-10 ani.

Simptomele si diagnosticarea diabetului la copii


Principalele simptome ale diabetului la copii sunt similare celor care se manifesta in
cazul adultilor. Simptomele se manifesta fara intrerupere, timp de mai multe saptamani si ele
trebuie sa constituie un semnal de alarma pentru parinti:
• sete inexplicabila,
• scadere in greutate,
• oboseala cronica,
• urinare frecventa.

Simptomele caracteristice in cazul copiilor includ si:


• dureri abdominale;
• apetit crescut;
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
• tulburari de vedere;
• miros fructat al respiratiei;
• dureri de cap;
• tulburari comportamentale.

Uneori poate fi observata acidoza diabetica inaintea diagnosticarii diabetului, datorita lipsei de
informare a parintilor care nu stiu sa recunoasca simptomele initiale si sa mearga la medic.
Diabetul poate fi diagnosticat printr-o simpla analiza a sangelui (masurarea glicemiei in
sange). In cazul in care concentratia de zahar depaseste valorile normale, iar simptomele
clinice indica existenta acestei afectiuni, medicul va stabili tipul diabetului si tratamentul
corespunzator.

Tratamentul diabetului la copii


Aparitia diabetului la copii impune adoptarea unui regim terapeutic strict, care sa mentina
nivelul glicemiei in parametri normali. Diabetul zaharat de tip 1 presupune administrarea
zilnica de insulina. Insulina se injecteaza subcutanat (sub piele) conform schemei terapeutice.
Tratamentul diabetului de tip 2 include, administrarea de antidiabetice orale si adoptarea unui
anumit regim alimentar. In unele cazuri, daca tratamentul cu antidiabetice orale nu da
rezultate, medicii pot recomanda administrarea de insulina. Totodata, copiilor diagnosticati cu
diabet le va fi verificata periodic glicemia, prin testari ambulatorii si vor adopta un regim
alimentar special.

Sfaturi pentru parintii copiilor diabetici


In afara de tratamentul medicamentos si de regimul alimentar recomandat de medic, copilul
diabetic trebuie supravegheat indeaproape, iar ingrijirea lui presupune cateva masuri
deosebite fata de cazul copiilor fara diabet.
• Monitorizati permanent glicemia, atat prin teste facute periodic la un laborator medical, cat si
prin teste facute acasa.
• In cazul copiilor diabetici insulino-dependenti, invatati cum sa administrati insulina
(personalul medical va va instrui), iar cand copilul este destul de mare (in general de la 8-9
ani), invatati-l cum sa se injecteze singur.
• Administrati insulina in functie de recomandarile medicului diabetolog, concentratia glicemiei
si aportul de glucoza obtinut din alimentatie; in cazul copiilor cu diabet de tip 2 administrati
antidiabeticele orale respectand cu strictete schema de tratament.
• Stabiliti meniul zilnic al copilului diabetic, calculand exact, prin cantarire, numarul
carbohidratilor de la fiecare masa.
• Medicul specialist este singurul care poate recomanda cea mai potrivita dieta pentru copilul
diabetic!
• Implicati copilul in activitati fizice.
• Mergeti regulat la controale medicale si asigurati-va ca starea de sanatate a celui mic este
cat mai buna.
• Supravegheati indeaproape micile rani ale copilului; in cazul copilului diabetic acestea se
vindeca mai greu.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
• Supravegheati cu atentie picioarele copilului diabetic: trebuie pastrate in permanenta curate
si uscate, deoarece riscul infectiilor este mai mare.
• Informati personalul didactic, prietenii, colegii si ceilalti membri ai familiei despre boala
copilului si despre semnele care indica o crestere sau o scadere a glicemiei si cum poate fi
ajutat.

PROGRAMUL NATIONAL DE IMUNIZARI

1. Etapele obligatorii în realizarea unei imunizări.


În România, controlul bolilor prevenibile prin vaccinare este organizat în cadrul Programului
Naţional de Imunizări, care asigură prevenţia prin vaccinare sistematică și de masă
împotriva poliomielitei, difteriei, tetanosului, tusei convulsive, rujeolei, hepatitei B și a
tuberculozei copilului. Principalele etape, obligatorii, în realizarea unei imunizări sunt:
1. Întocmirea planului, cu evaluarea necesarului de produse biologice și de alte materiale.
2. Catagrafia persoanelor vaccinabile.
3. Asigurarea instrumentarului necesar.
4. Instruirea personalului vaccinator.
5. Informarea, mobilizarea populaţiei.
6. Programarea vaccinărilor (ore de program speciale).
Înregistrarea corectă a datelor în registru, în fişa medicală şi în carnetul de vaccinări,
eliberarea dovezilor de vaccinare pentru personalul flotant.
8. Recuperarea restanţelor, cei cu contraindicaţii temporare.
9. Urmărirea reacţiilor postvaccinale.

Eficienţa vaccinărilor depinde de:


1. Natura, calitatea stimulului antigenic utilizat și de : calea de inoculare, doza de antigen,
modul de administrare.
2. Particularităţile imunobiologice ale persoanei vaccinate:vârstă, stare de nutriţie, stări
patologice, deficienţe imune, stress, etc. competenţa și responsabilitatea celui care
vaccinează

2. Administrarea vaccinurilor
Instrucţiuni generale
Vaccinatorii trebuie să ia precauţiunile necesare pentru a diminua riscul de transmitere al
bolilor. Ei trebuie să fie imunizaţi contra hepatitei B, rujeolei şi gripei. Vaccinatorii îşi vor spăla
mâinile înaintea vaccinării fiecărei persoane.Seringile şi acele utilizate la injectarea produselor
imunobiologice trebuie să fie sterile.

Calea şi locul de administrare


- Injectarea subcutanată (SC). Injecţiile SC vor fi administrate la sugari în coapsă, iar la copilul
mare și adult în regiunea deltoidiană.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Injectarea intramusculară (IM). Locul preferat pentru injecţiile IM este faţa anterolaterală a
porţiunii superioare a coapsei sau muşchiul deltoid. De regulă, regiunea gluteală nu va fi
utilizată pentru vaccinarea activă a sugarilor, copiilor sau adulţilor datorită riscului potenţial de
afectarea a nervului sciatic.
Locul anatomic recomandat:
- pentru sugari (<12 luni), se recomandă faţa anterioară a coapsei (oferă cea mai bogată
masă musculară);
- la copii (>12 luni) se poate utiliza deltoidul, dacă masa musculară este adecvată, sau
faţaanterolaterală a coapsei;
- la adulţi este recomandat deltoidul.
Injectarea intradermică. Vaccinul BCG se administrează la inserţia muşchiului deltoid pe
humerus, iar locul de elecţie pentru inocularea PPD este faţa volară a antebraţului. Cu bizoul
orientat superior și acul paralel cu axa longitudinală a braţului/antebraţului se inseră acul până
ce întreg bizoul a penetrat epidermul.
Vaccinările multiple. În cazul vaccinării simultane a două vaccinuri, sau a unui vaccin și a
unei imunoglobuline, se recomandă ferm injectarea fiecăruia în locuri anatomice separate; se
evită administrarea a două injecţii intramusculare în acelaşi membru, în special când DTP-ul
este unul dintre produsele administrate.
Regurgitarea vaccinului polio oral (VPOT): dacă, în raţionamentul vaccinatorului, s-a irosit o
cantitate de vaccin prin regurgitare, vomă etc., în primele 5-10 minute după administrare, o
altă doză poate fi administrată în cadrul aceleiaşi şedinţe. Dacă doza repetată nu este
reţinută, administrarea de vaccin nu se înregistrează în documente și aceeaşi doză de vaccin
va fi administrată într-o şedinţă ulterioară.

Administrarea simultană a produselor imunobiologice


Vaccinurile inactivate: pot fi administrate simultan în locuri anatomice diferite;
- în cazul vaccinurilor asociate în mod obişnuit cu reacţii locale sau sistemice, se preferă,
dacă e posibil, administrarea lor în ocazii diferite.

Vaccinurile vii:
- administrarea simultană a majorităţii vaccinurilor vii şi inactivate curent utilizate în practică,
nu duce la diminuarea răspunsului de anticorpi sau creşterea ratelor de reacţii adverse.

Vaccinarea nou-născuţilor prematuri, indiferent de greutatea la naştere, se face la aceeaşi


vârstă cronologică și după aceeaşi schemă ca și în cazul nou-născuţilor la termen.
Alăptarea nu afectează imunizarea și nu reprezintă o contraindicaţie pentru administrarea
vaccinurilor vii sau inactivate, fie mamei, fie copilului.

Contraindicaţiile vaccinării
a) Contraindicaţii aplicabile tuturor vaccinurilor: antecedente de anafilaxie sau reacţii
anafilactoide la vaccinuri sau constituentele vaccinurilor (cu excepţia persoanelor
desensibilizate), bolile acute cu evoluţie clinică moderată ori severă, cu sau fără febră.
b) Cu excepţia unor cazuri, persoanele imunocompromise nu vor primi vaccinuri vii.
c) Persoanele care au dezvoltat o encefalopatie în primele 7 zile după administrarea unei
doze de DTP nu vor mai primi dozele următoare de DTP.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
d) Persoanelor HIV pozitive, celor cu contacţi la domiciliu HIV pozitivi sau cu
imunocompetenţă alterată cunoscută li se administrează vacccin polio inactivat VPI (dacă
există) și nu VPOT

Bolile febrile.
Decizia de a administra sau amâna vaccinarea datorită unei boli febrile curente sau recente
depinde de severitatea simptomelor și severitatea bolii. Toate vaccinurile pot fi administrate în
siguranţă şi cu eficacitate persoanelor cu boli uşoare cum este diareea, infecţiile uşoare ale
tractului respirator cu sau fără febră joasă, sau alte îmbolnăviri cu febră joasă. Sunt adunate
dovezi clare că nevaccinarea copiilor cu afecţiuni uşoare impietează serios asupra eforturilor
deobţinere de acoperiri vaccinale convenabile.
- Majoritatea studiilor susţin că persoanele cu afecţiuni uşoare pot fi în siguranţă şi eficient
vaccinate.
- Persoanele cu afecţiuni febrile moderate sau severe vor fi vaccinate imediat după faza acută
a bolii. Această precauţie evită suprapunerea reacţiilor adverse la vaccin cu manifestările bolii
sau ca manifestările bolii să fie atribuite vaccinului.
- Examinarea medicală de rutină și măsurarea temperaturii nu sunt manevre obligatorii
înaintea vaccinării unui sugar sau copil mic care este aparent sănătos. Ministerul Sănătăţii
recomandă ca părintele/tutorele să fie întrebat dacă copilul este bolnav, să se amâne
vaccinarea pentru cei cu boli cu clinică moderată sau severă şi să se vaccineze copiii care nu
au contraindicaţii.

Reacţii adverse postvaccinale.


O reacţie adversă postvaccinală indezirabilă este un accident medical care se produce după o
vaccinare şi este considerat a se datora acesteia. Din martie 1996 s-a introdus un Sistem de
Supraveghere a Reacţiilor Adverse Postvaccinale Indezirabile (RAPI), cu declararea către
autorităţile medicale de sănătate publică a următoarelor reacţii adverse:
a) toate cazurile de limfadenită consecutivă administrării B.C.G.
b) toate abcesele la locul injectării vaccinului.
c) toate decesele pe care personalul sanitar sau publicul le corelează cu vaccinarea.
d) toate spitalizările pe care personalul sanitar sau publicul le corelează cu vaccinarea.
e) orice alt accident medical sever sau neobişnuit pe care personalul sanitar sau comunitatea.
le consideră legate de vaccinare. Corelarea unui eveniment cu vaccinarea se poate face în
limita unei luni (cu excepţia unor reacţii adverse după vaccinarea BCG). Raportarea se face
telefonic în primele 24 h de la depistare medicului epidemiolog al judeţului.

Clasificarea reacţiilor adverse postvaccinale


1. Reacţii locale: abces la locul injectării, limfadenită, reacţie locală severă.
2. Reacţii care afectează sistemul nervos central: paralizia acută - paralizia polio asociată
cu vaccinarea, sindrom Guillain-Barré , encefalopatie, encefalită, meningită, convulsii.
3. Alte reacţii secundare : reacţii alergice - reacţie anafilactică, şoc anafilactic, artralgii,
febră, colaps, plâns persistent, sindrom toxico-septic.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Investigarea RAPI se face de către personalul medical care a declarat cazul şi/sau de către
epidemiologi de la judeţ sau de la nivel central. Concluzia investigaţiei permite interpretarea
următoare:
- RAPI indusă de vaccin - rezultat al reacţiei particulare a unui individ la un vaccin.
- RAPI coincidenţă - incidentul ar fi apărut independent de vaccinare şi se mai poate constata
la persoane neimunizate.
- RAPI de cauză necunoscută.

Investigaţia se susţine și prin examinări de laborator atât pentru analiza vaccinului, cât și
pentru pacient.

Înregistrarea și raportarea vaccinărilor

1. Evidenţa imunizărilor.
2. În dispensar/cabinetul medical evidenţa vaccinărilor se ţine astfel:
3.
administrării, lotul de fabricaţie;
4.
de vaccinare şi situaţia reşedinţei.

Raportarea vaccinărilor.
5. Raportarea vaccinărilor se face conform regulilor și metodelor. Sistemului Sanitar
Informaţional. O evidenţă acurată şi exactă a vaccinărilor este absolut necesară pentru
raportare, evaluare şi monitorizare. Pentru administrarea tuturor vaccinurilor se vor
utiliza seringi autoblocante.

3. Vaccinări obligatorii cuprinse în Planul Naţional de Imunizare (PNI)

3.1. Vaccinarea BCG.


Administrare: se inoculează strict intradermic 0,1ml vaccin în zona deltoidiană a braţului
stâng. Injectarea corectă determină apariţia unei papule de 5-6mm diametru, cu aspect de
coajă de portocală. După 3 săptămâni la locul injectării apare un mic nodul, pielea
suprajacentă fiind roşie şi lucioasă. La 2-3 luni se delimitează o pustulă, apoi se formează
o crustă centrală pe un fond eritematos. După aproximativ 3 luni de la vaccinare, prin
eliminarea crustei rămâne o cicatrice depigmentată și uşor denivelată. Vaccinarea
imunizantă trebuie să se soldeze cu o cicatrice vaccinală cu un diametru de cel puţin 3
mm.
6. Indicaţii:
7. Prima vaccinarea se face în primele 4-7 zile de la naştere (în maternitate) sau până la
împlinirea vârstei de 2 luni, la nou-născuţii cu greutate > 2500g, concomitent cu
vaccinarea antihepatită B. Citirea” cicatricei vaccinale se face între 5-10 luni. Copiilor
cu cicatrice vaccinală < 3mm li se repetă vaccinarea BCG, fără testare prealabilă cu
PPD. Revaccinarea se efectuează celor cu reacţie negativă (0-9mm) cu ocazia testării
PPD, la 13-14 ani.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
8. Contraindicaţia absolută este reacţia pozitivă la tuberculină.
9. Testarea tuberculinică:
10. Se efectuează prin introducerea strict intradermică pe faţa anterioară a antebraţului
stâng, a unei cantităţi de 0,1ml soluţie P.P.D. de 2 unităţi/0,1ml.
11. Interpretarea reacţiei se face la 72 ore, luând în consideraţie numai papula
intradermică palpabilă şi cu denivelare faţă de tegumentele înconjurătoare, excluzând
reacţiile eritematoase simple. Se măsoară, în milimetri, cel mai mare diametru
transversal al reacţiei.
12. negativă -9mm
13. pozitivă
Reacţia pozitivă, dacă nu este datorită unei vaccinări B.C.G., atestată prin prezenţa
cicatricei, traduce o stare de infecţie bacilară. Ea însă nu ne informează asupra vechimii
infecţiei şi a gradului de activitate a acesteia, cu excepţia surprinderii virajului tuberculinic.

vor controla radiologic pulmonar, dacă nu prezintă cicatrice vaccinală B.C.G. În cazul
prezenţei cicatricei vaccinale, controlul este indicat în caz de reacţie generală febrilă sau

elevi şi adolescenţi. Controlul radiologic se va efectua prin radiografie la copii 0-5 ani, prin
radiofotografie la elevi şi adolescenţi.

3.2. Vaccinarea antipoliomielitică


1. Vaccinul antipoliomielitic viu atenuat (VPOT)
Administrare: orală, prin picurarea vaccinului în cavitatea bucală a copilului. Dacă apar
regurgitări sau vomă în primele 5-10 minute de la administrare, se repetă vaccinarea în cadrul
aceleiaşi şedinţe. Se recomandă interdicţia consumului de lapte matern cu 3h înainte şi după
administrarea vaccinului.
Se recomandă evitarea intervenţiilor chirurgicale temporizabile și a administrării injecţiilor i.m.
timp de 30 de zile postvaccinal. Stările febrile intercurente apărute în primele 6 săptămâni de
la administrarea vaccinului se combat cu antipiretice.
Indicaţii: la nou-născuţi, începând cu vârsta de 2 luni.
Protejează prin inducerea imunităţii umorale realizată de anticorpi neutralizanţi, însoţită de o
memorie imunologică persistentă, dublată de o imunitate locală prin stimularea formării IgA
intestinale. Există riscul apariţiei unor accidente paralitice la vaccinaţi sau la contacţii
nevaccinaţi ai acestora. Riscul creşte foarte mult la copiii imunosupresaţi. De aceea este
contraindicat copiilor HIV+ sau cu imunodeficienţă cunoscută, precum și contacţilor familiali ai
acestora. Copiii cu contraindicaţii de vaccinare cu vaccinuri vii vor fi vaccinaţi cu VPI.

2. Vaccinul antipoliomielitic inactivat (VPI)


Administrare: parenterală.
Indicaţii: copiii HIV pozitivi sau cu imunodepresii de altă natură.
Stimulează producerea de anticorpi seroneutralizanţi specifici, fără să inducă imunitate locală
prin IgA secretorii la nivel intestinal. Imunogenitatea mai redusă face necesară continuarea
imunizării după cele două doze de primovaccinare cu rapeluri la 5 ani. Avantajele vaccinării cu
VPI: totala sa inocuitate şi lipsa riscului poliomielitei de vaccinare.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


3.3. Vaccinarea antidifterică.
Vaccinarea se realizează cu anatoxină difterică obţinută de exotoxina bacilului difteric şi
detoxifiată. Anatoxina difterică este utilizată sub următoarele forme:
- Trivaccinul diftero-tetano-pertussis (DTP)

Administrare: i.m profund


-3cm lateral de
linia mediană

Indicaţii: imunizare simultană, conform calendarului de vaccinări.


1.Datorită componentei pertussis, în primele 7 zile după prima doză poate să apară

primele 48h sau convulsii în primele 3 zile) se va continua vaccinarea cu DTP sau se va
înlocui cu DT. În cazul administrării concomitente cu VPOT, copiii vor fi atent supravegheaţi şi
se combat ascensiunile febrile cu antipiretice.

- Bivaccinul diftero-tetanic (DT)


Administrare: i.m profund
-3cm lateral de
linia mediană

Indicaţii: utilizat la revaccinările III-IV din schema de vaccinare şi la copiii cu C.I. şi precauţii
de vaccinare pentru componenta pertussis.

- Anatoxina difterică purificată şi adsorbită (ADPA)


Administrare: i.m profund, în muşchiul deltoid.
Indicaţii: utilizat în cazul copiilor vaccinaţi corect în antecedente numai antitetanic, rămaşi
nevaccinaţi antidifteric, purtători de bacil difteric cu titru de anticorpi antitoxici neprotector sau
în focarele de difterie. Vaccinările ș
având în vedere creşterea riscului fenomenelor alergice (fenomen Arthus) la anatoxina
difterică odată cu vârsta. Schema de vaccinare completă este identică cu cea a vaccinării DT
(număr doze, cantitate de vaccin/doză, intervale).

3.4. Vaccinarea antipertusis


Conţinut: intră în compoziţia trivaccinului DTP.
În prezent se utilizează următoarele vaccinuri antipertussis:
- vaccin corpuscular inactivat (suspensie de Bordetella pertussis)
- vaccin acelular (combinaţii de componente purificate ale Bordetellei pertussis şi toxoidul
pertussis) - completează schemele de vaccinare cu vaccin corpuscular, la copilul mare, pentru
a prelungi şi îmbunătăţii răspunsul imun.

Prezentare, păstrare, administrare: vezi vaccinarea DTP

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Indicaţii: vaccinarea antipertussis concomitent cu cea antidifterică și antitetanică. Cele 5 doze
trebuiesc administrate până la vârste de 3 ani; peste 3 ani vaccinarea pertussis clasică este
C.I. datorită riscului unor reacţii neurologice. Reacţiile adverse sunt foarte frecvente,
temporare și fără sechele. Encefalopatia postvaccinală este rară. Precauţiile în faţa unor R.A.
severe sunt descrise la vaccinarea DTP.

3.5.Vaccinarea antitetanică
Anatoxina tetanică purificată și adsorbită pe fosfat de aluminiu (ATPA, VTA)
Administrare: 0,5ml/doză, strict i.m. în deltoid la adult și la nivelul coapsei (faţa anterioară)
sau în deltoid la copil.
Indicaţii: profilaxia tetanosului.
1. Vaccinarea antitetanică a copiilor: conform schemei de vaccinare prezentate la
vaccinarea antidifterică (cu DTP, apoi cu DT)
2. Vaccinarea adulţilor:
a) Schema clasică: Primovacinarea: Rapel I, Rapel II
b) Vaccinarea rapidă: 0,5 ml ATPA i.m. în 3 doze (începând din ziua rănirii), la interval de
câte 14 zile. Rapel la 1 an şi la 5 ani, cu 0,5ml ATPA i.m.

c) Revaccinarea de urgenţă: în cazul producerii unor plăgi tetanigene, persoanelor vaccinate


corect în antecedente, se face cu 1 doză de 0,5ml ATPA i.m.
d) Profilaxia tetanosului neonatorum:
gravide vaccinate - revaccinare în luna 7 și 1/2 a primei sarcini cu 0,5ml ATPA i.m.
gravide nevaccinate anterior sau incomplet vaccinate - primovaccinate complet cu 2 doze
de ATPA i.m. la interval de 1 lună.
la
ultima administrare. Când naşterea s-a produs în condiţii neigienice este necesară
seroprofilaxia cu 500 UAI sau 200 UI imunoglobulină specifică IGUSAT și tratament cu
penicilină timp de 7-10 zile.
3. Profilaxia pasivă:
Ig specifice antitetanice umane 250-500 UI i.m.
ser antitetanic heterolog 5000-10000 UI

3.6. Vaccinarea antirujeolică


Administrare: 0,5ml vaccin, s.c., în regiunea deltoidiană.
Indicaţii: imunizarea antirujeolică a copiilor fără antecedente de rujeolă, care au împlinit
vârsta de 9 luni. Aceasta se suplimentează cu vaccinarea în campanii cu:
- vaccinarea copiilor de 7-14 ani și a băieţilor de 15-18 ani cu o singură doză consemnată în
documentele medicale;
- vaccinarea antirujeolică-antirubeolică a fetelor de 15-18 ani

În cazul vaccinului antirujeolic, contraindicaţiilor generale li se adaugă reacţiile anafilactice


severe la ou și condiţiile de imunodeficienţă cunoscută. Vaccinarea se recomandă
infectaţilor HIV, chiar şi celor simptomatici, datorită complicaţiilor severe ale rujeolei
asupra acestei categorii de bolnavi. Vaccinul se va administra cu 2 săptămâni înainte de doza
lunară de imunoglobuline pacienţilor HIV+ care primesc regulat imunoglobuline i.v.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
3.7. Vaccinarea antihepatită B
Administrare: intramuscular, intradeltoidian, la adult şi în treimea antero-externă a coapsei, la
copilul mic.
Indicaţii:
- la nou-născuţi, 3 doze de 0,5 ml, la 0, 2, 6 luni, intramuscular.
- personalul medico-sanitar, studenţii la medicină, hemodializaţii, hemofilicii, partenerii
sexuali ai celor cu AgHBs pozitiv: 3 doze de 1 ml, administrate la 0,1, 6 luni.
- vaccinarea de urgenţă, cu 3 doze la interval de o lună, cu rapel la 1 an, în caz de expunere
accidentală şi la nou-născuţii din mame AgHBs pozitive, în asociere cu imunoglobuline
specifice antihepatită B, în doză de 0,06ml/kg, intramuscular, la copil şi 5 ml la adult.

Revaccinarea se face la 5 ani, durata protecţiei este de 5-10 ani.


Există persoane care nu răspund la vaccinare (non responders).
Contraindicaţii: reacţii anafilactice la drojdia de bere.
Efecte adverse posibile: reacţii locale uşoare, dureri abdominale, cefalee, astenie, erupţii,
subfebrilităţi.

3.8. Vaccinarea antigripală (necuprinsă în vaccinările obligatorii din PNI)


Administrare: profund i.m.
Indicaţii: recomandat în profilaxia gripei, în special persoane > 65 ani şi copii, bolnavi cronici
și imunodeprimaţi, persoane instituționalizate, personal medical și grupe populaţionale de
importanţă socială deosebită. Vaccinarea se practică preferabil în presezon epidemic (lunile
octombrie-noiembrie).
Răspunsul imun devine protector la două săptămâni de la administrarea vaccinului.
Contraindicaţii:

acută, vaccinarea trebuie amânată

SĂNĂTATEA REPRODUCERII

1 Factori determinanţi ai sănătăţii reproducerii.


Conform constituţiei OMS ―Sănătatea este o stare de bine complet fizic, mental și social și
nu doar absenţa bolii sau infirmităţii‖
Factorii determinanţi ai sănătăţii reproducerii
- Zestrea genetică
- Dezvoltarea socio-economică
- Comportamentul individual
- Serviciile medicale

Dezvoltarea socio-economică - cuprinde şi igiena mediului și starea de nutriţie a populaţiei.


Referitor la igiena mediului două probleme atrag atenţia: sursele de apă potabilă și
salubrizarea. Asistenta medicală comunitară nu poate rezolva aceste probleme dar poate
realiza pe de o parte educaţia populaţiei privind depozitarea deşeurilor în gospodărie,
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
întreţinerea fântânilor, etc. iar pe de altă parte poate face advocacy (promovare activă) la
nivelul autorităţilor locale pentru realizarea unor lucrări de interes general care să amelioreze
starea mediului.
Starea de nutriţie a femeilor din România - statistici recente arată un procent îngrijorător de
gravide anemice. Acest fapt se reflectă și în numărul crescând de nou născuţi prematuri şi de
copii cu greutate mică la naştere. Asistenta medicală comunitară nu poate îmbunătăţi
capacitatea mamei de a-şi cumpăra alimente mai bune dar o poate ajuta să se hrănească mai
bine cu resursele pe care la are, indicând alimente ieftine cu conţinut bogat de proteine,
minerale şi vitamine.
Comportamentul individual - este evident rolul pe care îl poate avea asistenta medicală
comunitară prin informarea și educarea membrilor comunităţii cu privire la un stil de viaţă
sănătos. Pentru sănătatea reproducerii factorii comportamentali determinanţi sunt
- Comportamentul sexual (nr de parteneri, folosirea prezervativului, etc.)
- Comportamentul de reproducere (numărul și planificarea sarcinilor)

Practicile tradiţionale (benefice de pildă alăptarea, neutre de pildă purtarea de talismane, sau
dăunătoare, îndoparea gravidei cu alimente pe principiul că trebuie să mănânce pentru doi)
Pentru ca serviciile medicale să influenţeze în sens pozitiv sănătatea ele trebuie să fie
accesibile, utilizate și eficiente. Asistenta medicală comunitară nu poate creşte eficienţa
serviciilor de sănătate a reproducerii dar, poate creşte accesibilitatea și utilizarea, informând
membrii comunităţii, îndrumându-i şi ajutându-i să acceseze serviciile disponibile în
comunitate.

2. Contracepţia şi planificarea familială


Beneficiile planificării familiale
Pentru copii. Când sunt doriţi sunt:
- mai bine îngrijiţi
- sănătoşi,
- mai bine alimentaţi
- mai bine educaţi

Pentru femei
- stare mai bună de sănătate,
- reducerea problemelor legate de sarcina și naştere
- mai mult timp pentru familie, casă, pentru sine,
- relaţie mai buna de cuplu

Pentru bărbaţi
- mai sănătoşi,
- randament crescut de muncă, relaţie mai bună de cuplu
- banii economisiți de la medicamente permit alte cumpărături, etc.

Pentru cuplu
- viața de cuplu mai armonioasă
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
- oportunități educaţionale crescute, datorită faptului că trebuie sa se ocupe de mai puţini
copii,
- pot alege când să aibă copii, astfel ca aceştia să nu apară la întâmplare,
- economisirea de bani, care ar fi altfel daţi pentru medicamente, doctori, analize, etc.

Pentru Comunitate
- reducerea urbanizării, respectiv unii locuitori ai satelor nu vor mai fi nevoiţi să părăsească
satul din diferite cauze (ex. a locurilor de muncă puţine);
- existenţa numărului de copii dorit presupune posibilitatea de a preveni fenomenul de
abandon al copiilor în maternităţi și spitale cu folosirea respectivilor bani în alte scopuri
comunitare şi bugetare;
- păstrarea unei bune sănătăţi permite ca oamenii sa îşi folosească potențialul profesional, de
a lucra;
- reducerea numărului de naşteri de copii nedoriţi reduce nevoia de instituționalizare;
- amânarea primei naşteri - pentru adolescente, femei foarte tinere, păstrez sănătatea în bune
condiţii, permite tinerelor să îţi încheie instrucţia şcolară,
- banii din comunitate care nu sunt cheltuiţi pentru problemele de sănătate vor putea fi
redistribuiți pentru a răspunde altor nevoi ale comunităţii, ca de exemplu: drumuri, ameliorarea
aprovizionării cu apă, grădiniţe, etc.

3. Metode de planificare familială


● Metode de planificare familială naturală.
- Metoda amenoreei de lactaţie.
- Metode bazate pe recunoaşterea perioadei fertile: metoda calendarului, metoda mucusului,
cervical, metoda temperaturii bazale, metoda simto-termică, etoda standard a zilelor fertile
(Standard Days Method) identificate cu ajutorul Cycle Beads.
● Metode de bariera
- Prezervativul / condomul.
- Diafragma cu spermicid.
- Spermicidul.
- Cupola cervicală.
● Metode hormonale.
Contraceptive hormonale combinate (estro-progestative)
1. Contraceptive orale combinate.
a) Contraceptive orale combinate (COC) monofazice.
b) Contraceptive orale combinate multifazice:
2. Contraceptive injectabile combinate.
Contraceptive numai cu progestativ:
1. Pilule numai cu progestativ PNP / POP.
2. Contraceptive injectabile cu progestativ.
3. Implant hormonal.
4. Inel vaginal.
● Dispozitivul intrauterin (steriletul):
● Sterilizarea chirurgicală voluntară.
1. masculină / vasectomie.
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
2. feminină / ligatură tubară.
● Contraceptia de urgenta.
1.Hormonala (pilule.)
2.DIU.

4. Prezentarea metodelor de planificare familială.


4.1. Metode naturale bazate pe abstinenta periodica
Faza fertilă este acel interval al ciclului menstrual în care femeia poate rămâne însărcinată.
Identificarea perioadei fertile (momentul în care începe și cel în care se sfârşeşte faza fertilă a
ciclului menstrual) se poate face prin mai multe modalităţi:

Calcul bazat pe calendarului ciclurilor menstruale (Metoda calendarului)


Femeia are nevoie de înregistrarea ciclurilor ei menstruale pe o perioadă de minimum 6 luni.
Prima zi a fiecărui ciclu menstrual este ziua în care începe menstruaţia (Ziua 1). Apoi zilele se
numerotează în continuare (ziua a 2-a, ziua a 3-a etc.) pana la ultima zi înainte de
menstruația următoare. Un ciclu menstrual înseamnă intervalul de timp cuprins între prima zi
de menstruaţie/Ziua 1 a ciclului menstrual şi prima zi a următorului ciclu; poate varia între 25
și 35 zile. Din ciclul menstrual cel mai scurt se scade cifra 18; se obţine numărul zilei în care
începe perioada fertilă. Din ciclul menstrual cel mai lung se scade cifra 11; se obţine astfel
ziua în care se termină perioada fertilă.

Secreţia vaginală/mucusul cervical (Metoda mucusului cervical/Billings)


Femeia verifică zilnic prezenţa, aspectul și cantitatea secreţiilor cervicale.
Câteva zile după menstruaţie, secreţia este redusă/inexistentă. Apoi secreţia devine din ce în
ce mai abundentă, dând senzaţia de umezeală şi putând fi văzută pe deget, hârtia igienică
sau pe lenjerie. Intr-o anumită zi, secreţia este abundentă, elastică, fluidă, transparentă (este
comparată cu albuşul de ou). În cele câteva zile care urmează acestui moment, secreţia
devine lipicioasă, vâscoasă, îşi pierde elasticitatea şi transparenţa şi se reduce
cantitativ/dispare.
În zilele care urmează menstruaţiei, înainte de apariţia secreţiilor, cuplul poate avea contacte
sexuale, cel mai bine în fiecare a doua zi pentru a nu confunda sperma cu mucusul cervical.
Din momentul în care apar secreţiile este indicată abstinenţa. Momentul de secreţie maximă
coincide cu ovulaţia. Abstinenţa trebuie practicată încă 4 zile după această zi de secreţie
maximă, până la modificarea și reducerea/dispariţia secreţiei, după care cuplul poate avea
contacte sexuale fără restricții, până la apariţia următoarei menstruaţii.

Palparea colului
Femeia îşi palpează colul uterin. În afara perioadei fertile, acesta este dur (consistenţă
asemănătoare cartilajului nazal), ferm, cu orificiul extern închis. În perioada fertilă, colul este
mai moale (consistenţă asemănătoare bărbiei), umed, acoperit de secreţii, cu orificiul extern
întredeschis. (Metoda se foloseşte rar ca semn unic).
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
Temperatura bazală (Metoda temperaturii bazale)
Femeia îşi măsoară zilnic temperatura corpului în condiţii bazale (de repaus, dimineaţa,
înainte de a coborî din pat), în acelaşi mod (fie oral, fie rectal sau vaginal). În momentul
ovulaţiei, temperatura creşte cu 0,2-0,5 grade Celsius și se menţine crescută până în preajma
următoarei menstruaţii. Contactele sexuale sunt permise după 3 zile de la creşterea
temperaturii bazale și până la menstruaţia următoare.
Se poate folosi doar una din aceste metode sau se pot combina mai multe elemente urmărite,
pentru a determina mai corect perioada fertilă și pentru a reduce perioada de abstinenţă
(metoda simto-termală sau metoda indicatorilor multipli).
În perioada fertilă, cuplurile pot evita complet sexul vaginal (abstinenţă periodică) sau folosesc
alte metode contraceptive: barieră (prezervativ, spermicide), coit întrerupt (―retragere‖).

Eficienţa acestor metode variază mult mai mult decât în cazul altor metode contraceptive
deoarece depinde foarte mult de corectitudinea utilizării şi a abilităților de identificare a
diverselor semne. În cazul utilizării obişnuite, eficienţa este redusă – până la 20 sarcini la 100
femei în primul an de utilizare. Dacă metodele sunt utilizate în mod corect și constant,
eficienţa creşte, astfel:
–3 sarcini/100 femei în primul an de utilizare
–1 sarcină/100 femei
foloseşte metoda calendarului –9 sarcini/100 femei
-termală –2 sarcini/100 femei

4.2. Prezentarea metodei amenoreei de lactaţie (mal)


Metoda constă în utilizarea alăptatului ca metodă temporară de contracepție. Conferă o
protecţie naturală împotriva sarcinii şi încurajează începerea utilizării unei alte metode în
momentul potrivit. Femeia este protejată în mod natural de o sarcină atunci când:
- Alimentează sugarul la sân în mod frecvent, atât în timpul zilei, cât și în timpul nopţii.
- Sugarul are vârsta mai mică de 6 luni
- Menstruaţiile încă nu au revenit.
Eficienţa MAL este foarte ridicată dacă se respectă toate condiţiile enumerate. Dacă nu sunt
îndeplinite toate cele 3 condiţii enumerate, femeia ar trebui să folosească o altă metodă
eficienta de contracepţie, care să nu interferă cu alăptatul şi să continue să alăpteze sugarul și
după diversificarea alimentaţiei lui, dacă este posibil până la 2 ani (recomandare OMS).

4.3. Planificarea familială naturală:


Avantaje
- nu influenţează starea de sănătate, nu constituie nici un risc pentru sănătate,
- poate fi folosită de orice persoana, nu are limite de utilizare,
- nu există efecte secundare,
- nu costă nimic,
- este reversibilă imediat,
- facilitează cunoaşterea propriului corp,

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- după ce a fost învăţată, metoda nu mai necesită ajutor din partea personalului medical sau
altui personal instruit; odată învăţată corect, metoda poate fi folosită atât pentru evitarea cat şi
pentru obținerea unei sarcini, în funcţie de interesul cuplului,
- implică ambii parteneri în asumarea responsabilităţilor legate de sarcină,
- metoda este acceptată de unele grupări religioase care resping alte metode contraceptive.
Dezavantaje
- în cadrul utilizării obişnuite, aceste metode sunt oarecum eficiente: până la 20 sarcini la 100
femei în primul an de utilizare metoda calendarului presupune înregistrarea datelor despre
ciclul menstrual pe o perioadă de 6-12 luni
- metodele bazate pe recunoaşterea perioadei fertile necesită o perioadă de învăţare a
semnelor care indică perioada fertilă
- atingerea organelor genitale este inacceptabilă pentru unele femei, autoexplorarea sferei
genitale putând fi un proces dificil pentru unele persoane
- abstinenţa temporară poate fi inacceptabilă sau dificilă pentru unele cupluri / partenerul
masculin
- metodele naturale pot deveni nesigure şi greu de utilizat atunci când femeia are modificări
ale stării de sănătate (febră, infecţii vaginale, alăptează sau prezintă orice alte condiţii care
pot modifica temperatura corpului, mucusul cervical sau lungimea ciclului menstrual)
- în situaţiile în care ciclurile menstruale sunt neregulate, eficienţa abstinenţei periodice este
discutabilă
- nu protejează împotriva infecţiilor cu transmitere sexuală.

4.4. Contraceptive orale combinate (coc)


COC, denumite şi pilule anticoncepţionale sau pilule de control al naşterilor sau contraceptive
orale, conţin doi hormoni similari hormonilor sexuali feminini: estrogen și progesteron.
Hormonii din pilule sunt sintetizaţi chimic. Dozele de hormoni din preparatele care se folosesc
în prezent sunt foarte scăzute, de aceea pilulele se numesc microdozate.
Dozele de hormoni pot fi constante pe toată durata administrării sau pot varia. Astfel, există:
- pilule mono-fazice, care conţin cantităţi egale de hormoni în toate cele 21 pilule active,
- pilule multi-fazice (în prezent se folosesc doar cele tri-fazice), în care doza de estrogen și
progestativ variază de-a lungul celor 21 pilule.
Mecanism de acţiune
- COC împiedică ovulaţia (eliberarea ovulelor din ovare)
- Determină îngroşarea mucusului cervical, împiedicând trecerea spermatozoizilor
- Reduc motilitatea trompelor uterine.

Eficienţă
Dacă sunt utilizate corect și continuu, COC sunt foarte eficiente: 0,1 sarcini la 100 femei în
primul an de utilizare. Studiile arată că la utilizarea obişnuită, eficienţa este mai redusă, de 6-8
sarcini la 100 femei în primul an de utilizare; este evident că eficienţa depinde direct de o
corectă utilizare şi de complianţa femeii.
Reversibilitate

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Metoda este rapid reversibilă, practic femeia poate rămâne gravidă imediat după renunţarea
la metodă (sau chiar în timpul administrării incorecte, aceasta fiind o certă dovadă de
reversibilitate imediată!)
Mod de administrare
Pentru a avea eficienţă maximă, pilulele trebuie luate zilnic, aproximativ la aceeaşi oră, timp
de 21 zile, cu o pauză de 7 zile. În cazul formelor de prezentare cu 28 de pilule pe folie, nu se
face pauza. Începerea administrării se poate face:
- În timpul menstruaţiei (moment în care probabilitatea ca femeia sa fie însărcinata este foarte
mica) cel mai bine este în prima zi a ciclului menstrual
- În primele 5 zile de la instalarea menstruaţiei, dacă femeia are un ciclu normal, regulat; în
acest caz nu are nevoie de protecţie suplimentară;
- Administrarea pilulelor poate începe şi după a 5-a zi a ciclului menstrual dar în acest caz
este recomandabilă folosirea unei metode suplimentare de protecţie sau evitarea contactelor
sexuale în primele 7 zile de la începerea administrării pilulelor;
- În orice moment al ciclului menstrual, dacă putem fi siguri că femeia nu este însărcinată (nu
a avut nici un contact sexual de la ultima menstruaţie sau a folosit corect o metodă de
planificare familială eficientă); dacă au trecut mai mult de 5 zile de la începerea ciclului
menstrual, femeia va trebui să evite contactele sexuale sau să folosească o metodă de
protecţie suplimentară în primele 7 zile după începerea utilizării pilulelor.

După naştere:
Se pot începe COC la 3-6 săptămâni după naştere, în absenţa menstruaţiei, dacă femeia nu
alăptează (pe perioada alăptării nu sunt recomandate pilule cu estrogeni, deoarece acesta
poate reduce cantitatea și calitatea laptelui matern);
- se poate începe administrarea COC la femeile care nu alăptează cu ocazia oricărei
menstruaţii, cu precauțiile anterior menționate;
- la 6 luni după naştere, dacă femeia continuă să alăpteze, nu a avut nici o menstruaţie și a
folosit MAL în mod corect.
După avort:
- În primele 7 zile după un avort la cerere sau un avort spontan de trimestru I sau II, fără
complicaţii;
- După 7 zile de la avort, în orice moment înainte de revenirea menstruației dacă femeia este
sigură că nu este însărcinată; în aceasta situație, ea va evita contactele sexuale sau va folosi
o metodă de protecţie suplimentară în primele 7 zile după începerea utilizării COC;
- Imediat după ce femeia a întrerupt folosirea unei alte metode contraceptive (nu este nevoie
să aştepte o menstruaţie pentru a începe COC)

Dacă sunt omise pilule:


- Dacă se uită o singură pilulă activă, femeia va lua pilula omisă imediat ce îşi aminteşte și
va continua să ia pilulele de pe folie la ora obişnuită (poate lua astfel 2 pilule în aceeaşi zi sau
chiar la aceeaşi oră). Nu are nevoie de protecţie suplimentară.
- Dacă uită 2-4 pilule din primele 7 pilule active de pe folie sau începe folia cu 2 sau mai
multe zile întârziere, femeia va lua o pilulă imediat ce îşi aminteşte și va lua în continuare
pilulele existente pe folie; în plus, în următoarele 7 zile (până la redobândirea protecţiei

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


contraceptive) nu va avea contacte sexuale sau va folosi o metodă suplimentară de protecţie
(prezervativ sau spermicid).
- Dacă uită 2-4 pilule din pilulele 8-21 şi pe folie sunt mai mult de 7 pilule, va lua restul
pilulelor ca de obicei; dacă pe folie sunt mai puţin de 7 pilule, femeia va termina pilulele
active și va începe o folie nouă, fără a mai face pauza obişnuită de 7 zile. Nu are nevoie de
protecţie suplimentară.
- Dacă femeia are tulburări digestive:
Vărsături apărute la mai puţin de 2 ore după administrarea pilulei –va lua o altă pilulă,
identică cu cea vărsată, de pe o folie de rezervă
Diaree sau vărsături mai mult de 24 ore –continuă să ia pilulele și va folosi o metodă de
protecţie suplimentară sau va evita contactele sexuale până în momentul în care va reuşi să
ia 7 pilule active, după ce diareea sau vărsăturile au încetat (nu va face pauza de 7 zile dacă
se termină folia între timp)
Dacă femeia are nevoie de un tratament care reduce eficienţa pilulelor:
- fie este reconsiderată metoda contraceptivă, dacă tratamentul va fi de lungă durată
- fie continuă să ia pilulele, dar foloseşte o metodă suplimentară de protecţie (la fel ca în cazul
pilulelor uitate).

Efectele secundare ale COC şi managementul acestora


Efecte secundare comune la Recomandări
începutul administrării COC: Simtome
Greţuri / vărsături Recomandaţi administrarea pilulelor în
timpul mesei sau seara, înainte de
culcare
Mici sângerări intermenstruale/spotting Dacă femeia a început de curând să ia
COC recomandaţi continuarea
administrării pilulelor;
Verificaţi dacă pilulele se iau la aceeaşi
oră zilnic; explicaţi că aceste fenomene
dispar de la sine după primele 3 luni.
Verificaţi corectitudinea administrării şi
întrebați dacă a avut diaree, vărsături
sau dacă a luat medicamente
(Rifampicină, Griseofulvină,
anticonvulsivante).
Verificaţi existenţa unor stări sau
afecţiuni ginecologice.
Cefalee uşoară Măsuraţi tensiunea arterială
Dacă apar probleme îndrumaţi la medic
Verificaţi dacă cefaleea s-a instalat după
începerea COC.
Senzaţie de tensiune în sâni Explicaţi femeii că acest lucru se
întâmplă deseori la începutul utilizării
COC (verificaţi dacă femeia obişnuieşte
ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595
să doarmă ―pe burtă‖; aceste femei se
plâng de obicei).
Verificaţi existenţa unei sarcini.
Examinaţi sânii pentru noduli şi
galactoree
Uşoară creştere a greutăţii corporale Măsuraţi greutatea/cântăriţi femeia!
Întrebați dacă şi-a schimbat stilul de
viaţă, dacă a mâncat mai mult decât
înainte de utilizarea COC.
Explicaţi că din cauza COC apetitul
alimentar poate fi crescut.
Explicaţi că în primele luni, chiar dacă nu
mănâncă mai mult, unele femei pot
constata o uşoară creştere a greutăţii,
de 1-2 kg, dar că aceasta va reveni la
valorile iniţiale, dacă va mânca la fel ca
înainte.
Amenoree Întrebați dacă a avut vreo sângerare
(poate prezenta o sângerare redusă, pe
care nu o consideră ca menstruaţie).
Verificaţi dacă femeia a luat corect COC
(uitarea lor poate creşte riscul de apariţie
al sarcinii; luarea lor fără pauză duce la
amenoree).
Trimiteţi la medic pentru a verifica
existenţa sarcinii

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Semne de alarmă: Simtome Recomandări
Cefalee severă sau modificată după Dacă este intensă sau persistentă sau s-
începerea utilizării COC a modificat de la începerea utilizării
COC, opriţi COC și îndrumaţi la medic
pentru verificarea stării de sănătate
(fund de ochi, examen neurologic etc.).
Scurte pierderi de vedere, scotoame. Pot sugera tulburări circulatorii cerebrale
sau HTA. Opriţi COC şi îndrumaţi la
medic pentru verificarea stării de
sănătate.
Dureri severe la nivelul abdomenului, Pot sugera o tromboză. Opriţi COC
toracelui sau membrelor inferioare imediat și trimiteţi la medic pentru
investigaţii.
Icter, scaune decolorate, urnii Pot sugera un debut de hepatită virală
hipercrome acută (situaţie care impune oprirea COC
până la vindecare) sau o colecistopatie
(care impune alegerea altei metode
contraceptive) sau existenţa unei tumori
hepatice. Trimiteţi imediat la medic

4.5. Contraceptive numai cu progestative


Contraceptivele orale numai cu progestativ (Progestagen Only Pills, POP sau pilule mono-
hormonale sau minipilule). Conţin un singur hormon, un derivat de progestagen sau progestativ, în
cantităţi foarte mici. În România se găseşte produsul Exluton, care conţine un progestativ de
sinteză, lynestrenol, câte 28 pilule pe folie. Sunt cele mai bune contraceptive orale pentru femeile
care alăptează.
Mecanism de acţiune
- Ingroaşă mucusul cervical, îngreunând trecerea spermatozoizilor
- Împiedică ovulaţia la aproximativ jumătate din ciclurile menstruale.

Eficienţă
La femei care alăptează sunt foarte eficiente în cadrul utilizării obişnuite: 1 sarcină la 100 femei în
primul an de utilizare. Eficienţa este foarte ridicată în cazul utilizării corecte şi continue, chiar și în
afara perioadei de alăptare: 0,5/100 femei în primul an de utilizare.
Reversibilitate: Imediată.
Mod de administrare:
Se ia câte o pilulă în fiecare zi, la aceeaşi oră, fără pauze. ATENTIE! Pe folie sunt 28 de pilule,
după terminarea unui folii se trece imediat la o folie noua, fără nici o zi de pauza intre ele.
Cum se începe folosirea POP:
După naştere:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- dacă femeia alăptează –începând din a 6 săptămâna după naştere (este necesară folosirea unei
metode PF dacă femeia nu alăptează integral sau dacă au revenit menstruaţiile sau dacă copilul
are peste 6 luni)
- dacă femeia nu alăptează, poate începe în orice moment din primele 4 săptămâni, fără să
aştepte apariţia menstruaţiei, sau după 4 săptămâni dacă este sigură că nu poate fi gravidă.
După avort:
- imediat sau în primele 7 zile după un avort de trimestru I sau II
- în orice moment mai târziu, dacă femeia este sigură că nu este însărcinată.
Dacă femeia are menstruaţie:
- în primele 5 zile ale ciclului menstrual (cel mai bine este din prima zi); nu este nevoie să
folosească o metodă suplimentară
- în orice moment al ciclului, dacă este sigură că nu este însărcinată; are nevoie de folosirea unei
metode suplimentare (prezervative sau spermicide) în primele 2 zile după începerea utilizării
pilulelor
- Imediat după folosirea corectă a unei alte metode eficiente de contracepţie.
Odată începută această metodă, pilulele se iau continuu, fără pauze între folii.
Ce este de făcut dacă:

- dacă femeia nu alăptează, întârzierea doar cu câteva ore (peste 3 ore) a administrării pilulei
numai cu progestative poate creşte riscul apariției sarcinii (acesta creşte semnificativ dacă sunt
omise 2 pilule); se ia o pilulă imediat ce femeia îşi aminteşte și se foloseşte o metodă suplimentară
de protecţie în următoarele 2 zile;
- dacă femeia alăptează şi foloseşte pilulele numai cu progestageni pentru protecţie suplimentară,
continuă să fie protejată chiar dacă a uitat o pilulă;

persistentă timp de câteva zile) se procedează ca și în cazul COC.


au anticonvulsivante – se
procedează ca și în cazul COC.

Efecte secundare

- modificări ale regularităţii ciclurilor menstruale (menstruaţii neregulate, amenoree)


- sângerări intermenstruale sau spotting
- cefalee (rar)
- tensiune la nivelul sânilor (mai rar decât în cazul COC)
Modificările menstruale, tensiunea sânilor sunt mai puţin deranjante pentru femeile care alăptează
şi, de aceea, mai uşor de acceptat. În cazul femeilor care nu alăptează şi care au cicluri regulate,
aceste efecte secundare minore pot fi percepute ca neplăcute.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


4.6. Contraceptive injectabile numai cu progestativ
Cel mai frecvent se foloseşte D-medroxiprogesteron acetat (DMPA) – denumiri comerciale: Depo-
Provera, Megestron. Există și contraceptive injectabile care conţin un alt derivat progestagen, nor-
etisteron enantat (NET-EN) - denumiri comerciale: Norysterat, Doryxas.
În România se foloseşte în prezent DMPA, ca de altfel în majoritatea ţărilor din Europa şi în SUA.
Mecanism de acţiune
- Împiedică ovulaţia
- Îngroașă mucusul cervical
Eficienţă
- Foarte mare: 0,3 sarcini la 100 femei în primul an de utilizare, dacă administrarea se face corect.
Reversibilitate
Revenirea fertilităţii se poate produce cu oarecare întârziere (în medie cu 4 luni mai mult decât în
cazul folosirii altor metode).
Mod de administrare
Se face câte o injecţie la 3 luni (2 luni în cazul produselor cu NET-EN). Pentru evitarea aspectelor
neplăcute legate de tehnica injectării Depo-Provera, au apărut seringi speciale, cu ajutorul cărora
se evită greşelile de administrare, ce se pot solda cu eşecul metodei (seringi auto-dispozabile).
Dacă administrarea injecţiei nu se poate face la data programată (la intervale de 3 luni), injecţia se
poate face cu 2 săptămâni mai devreme sau mai târziu. Dacă femeia a întârziat administrarea
injecţiei peste 2 săptămâni, este necesar să evite contactele sexuale sau să folosească o altă
metodă până ce va putea reveni la cabinet.
Cum se începe folosirea contraceptivului injectabil:
După naştere
- dacă femeia alăptează – începând din a 6 săptămâna după naştere(este necesară folosirea unei
metode PF dacă femeia nu alăptează integral sau dacă au revenit menstruaţiile sau dacă copilul
are peste 6 luni)
- dacă femeia nu alăptează, poate începe în orice moment din primele 6 săptămâni, fără să
aştepte apariţia menstruaţiei, sau după 6 săptămâni în orice moment, dacă este sigură că nu poate
fi gravidă.
După avort
- imediat sau în primele 7 zile după un avort de trimestru I sau II;
- în orice moment mai târziu, dacă femeia este sigură că nu este însărcinată.

Dacă femeia are menstruaţie


- în primele 7 zile ale ciclului menstrual; nu este nevoie să folosească o metodă suplimentară;
- în orice moment al ciclului, dacă este sigură că nu este însărcinată; are nevoie de folosirea unei
metode suplimentare (prezervative sau spermicide) în primele 2 zile după administrarea injecției.
- imediat după folosirea corectă a unei alte metode eficiente de contracepţie
Efecte secundare

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Modificări ale ciclurilor menstruale: sângerări intermenstruale, spotting, amenoree
- Creştere în greutate (în medie 1-2 kg/an)
- Acnee
- Cefalee
- Senzaţie de tensiune la nivelul sânilor
Efectele secundare ale Conduita
contraceptivelor cu progestative
Efectul secundar
Amenoree Dacă femeia ia POP verificaţi dacă şi-a
luat pilulele corect (apare rar în cazul
POP).
Dacă femeia foloseşte contraceptiv
injectabil, explicaţi că acest efect este
relativ frecvent (până la 40% din
utilizatoare în primul an de utilizare)
Trimiteţi la medic pentru a verifica
existenţa sarcinii.
Efectuaţi/recomandaţi un examen
ginecologic.
Dacă femeia are>45-50 ani, întrerupeţi
administrarea și aşteptaţi timp de 9 luni
pentru a vedea dacă menstruaţiile revin;
între timp recomandaţi o metodă
nehormonală.
Sângerare uşoară/spotting Explicaţi pacientei că este ceva obişnuit
Sângerare prelungită/medie şi nu are motive de îngrijorare.
Dacă sângerarea se prelungeşte sau
devine moderată (>menstruaţia normală)
recomandaţi examen ginecologic pentru
a exclude alte cauze (ex: afecţiuni tract
genital, cervicită, polipi cervicali, fibrom
uterin).
Excludeţi o eventuală sarcină.
Sângerare prelungită/abundentă Recomandaţi examen ginecologic.
Verificaţi dacă s-a instalat anemia
(HB/HT) și trataţi cu fier.
Durere în abdomenul inferior Efectuaţi anamneza, examen fizic (puls,
TA, temperatura) şi excludeţi o
eventuală sarcină ectopică (în cazul
POP), boală inflamatorie pelviană,
chisturi ovariene –recomandaţi examen

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


ginecologic.
Câştig ponderal Verificaţi aportul alimentar și efortul fizic.
Creştere în greutate>2 kg - revizuiţi
dieta.
Schimbaţi metoda dacă acest câştig
ponderal nu este acceptabil pentru
pacientă.
Acnee Recomandaţi curăţarea feţei de 2 ori pe
zi şi evitarea cremelor grase. Dacă
situaţia nu este tolerabilă, ajutaţi clienta
să aleagă altă metodă.
Senzaţie de tensiune în sâni Verificaţi existenţa sarcinii.
Examinaţi sânii pentru noduli sau
galactoree (dacă pacienta nu alăptează).
Dacă examenul fizic decelează o
formaţiune suspectă trimiteţi imediat
femeia pentru diagnostic.
Dacă nu, reasiguraţi femeia că este doar
un efect secundar obişnuit şi
nepericulos.
Pilozitate excesivă/hirsutism Stările preexistente, ca hiperpilozitatea,
s-ar putea accentua. Asiguraţi femeia că
aceste modificări nu sunt excesive și se
pot ameliora în timp
Depresia/scăderea libidoului Pot fi cauzate de utilizarea CNP. Ajutaţi
femeia să aleagă altă metodă, dacă
doreşte.
Greaţă, vărsături Verificaţi existenţa sarcinii.
Dacă femeia nu este însărcinată,
explicaţi că nu este o problemă serioasă
şi că dispare cu timpul.

4.7. Dispozitivul intrauterin


Tipuri de DIU disponibile în România în momentul de faţă:
- DIU cu cupru: T Cu-380A
- DIU cu progestagen(levonorgestrel): Mirena

Mecanisme de acţiune
și ovul.
și reduce capacitatea lor de a
fertiliza ovulul (mecanism secundar).

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


–mecanism principal).

Eficienţă
Foarte ridicată – 0,8 sarcini/100 femei în primul an de utilizare (chiar 0,6/100 în cadrul utilizării
corecte); mai mare pentru Mirena.
Reversibilitate
Imediat după extragerea DIU din cavitatea uterină.
Efecte secundare
Comune:

Alte efecte secundare:


– foarte rare în cazul DIU cu Cupru,
inexistente în cazul Mirena
și crampe severe în primele 3-5 zile după inserţie
ţilor uterini – foarte rare în cazul inserţiei corecte.

Condiţii de montare DIU

–cu valve şi bimanual - este obligatoriu înainte de


inserţia DIU)

laborator (acestea nu sunt obligatorii=clasa B)

DIU se poate monta:

(nu a avut contacte sexuale de la ultima menstruaţie normală sau a folosit corect o metodă
contraceptivă eficientă)
u sunt semne de infecţie
-48 ore) de către o persoană special instruită
-380 A

Control
-2 degete în vagin.
-6 săptămâni după inserţia DIU

va tare la nivelul colului (tija DIU)

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


însoţită de semne de sarcină
-a expus riscului unei ITS

ani pentru Mirena).

Efectele secundare ale D.I.U.


Efectul secundar Conduita
Amenoree Întrebaţi femeia:
-când a avut ultima menstruaţie
-când a simţit ultima dată firele
-dacă are simptome de sarcina
Trimiteţi la medic pentru a verifica
existenţa sarcinii.
Efectuaţi/recomandaţi un examen
ginecologic.
Sângerare neregulata Recomandaţi examen ginecologic pentru
a exclude alte cauze (ex: afecţiuni tract
genital, cervicita, polipi cervicali, fibrom
uterin).
Excludeţi o eventuală sarcină
(intrauterină sau ectopică).
Sângerare prelungita/abundentă Recomandaţi examen medical
Verificaţi dacă s-a instalat anemia
(HB/HT) și trataţi cu fier.
Dacă pacienta are DIU inserat de >3
luni, recomandaţi extragerea și
recomandaţi o altă metoda sau DIU cu
progestativ.
Durere în abdomenul inferior Efectuaţi anamneza, examen fizic (puls,
TA, temperatura) şi îndrumaţi examen
ginecologic pentru a exclude o eventuală
sarcina ectopică, boala inflamatori
pelvină, chisturi ovariene.
Infecție pelvina Recomandaţi examen ginecologic și
supravegheaţi tratamentul.
Risc/semne de ITS Efectuaţi anamneza.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Trimiteți pentru examene de laborator și
tratament.
Dacă femeia are risc crescut de ITS,
subliniaţi riscurile utilizării DIU în
continuare. Recomandaţi și utilizarea
prezervativelor sau îndrumaţi-o să
meargă la medic pentru a alege altă
metodă.
Absenta firelor Întrebaţi pacienta:
-dacă știe ca ar fi expulzat DIU
-când a avut ultima menstruație
-când a simțit ultima oară firele
-dacă a utilizat o metoda suplimentară
din momentul în care a observat absenţa
firelor
Excludeţi sarcina.
Recomandaţi control ginecologic
Firele deranjează partenerul Îndrumaţi femeia să meargă la medic
unde se va verifica că DIU este la locul
sau (nu este parţial expulzat) şi li se vor
prezenta opţiunile pe care le au:
Scurtarea firelor până la nivelul orificiului
extern al colului uterin (femeia va fi
informată despre acest lucru și se va
menționa şi în fisa ei).
Extragerea DIU.

4.8. Metodele de barieră

Prezervativul
Prezervativul sau condomul este un mijloc de protecţie faţă de sarcina nedorită și faţă de ITS. Este
destinat acoperirii penisului aflat în erecţie. De cele mai multe ori este confecţionat din latex foarte
subţire. Unele prezervative sunt acoperite cu un lubrifiant sau cu substanţe spermicide. În unele
ţări există și prezervative pentru femei (sau ―femidom‖), care acoperă pereţii vaginului.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Eficienţa este ridicată: 3 sarcini la 100 femei în primul an de utilizare dacă sunt folosite corect, la
fiecare contact sexual. În cadrul utilizării obişnuite sunt oarecum eficiente –14 sarcini la 100 femei
în primul an de utilizare.
Avantaje
- Prezervativele sunt cele mai bune mijloace de prevenire a ITS şi HIV/SIDA.
- Ajută la prevenirea stărilor patologice cauzate de ITS – afecţiuni inflamatorii pelvine, durerea
cronică, infertilitatea, cancerul de col.
- Pot fi folosite și în timpul sarcinii pentru prevenirea ITS
- Nu au efecte secundare; sunt lipsite de nocivitate
- Pot fi folosite de femei în timpul alăptării
- Ajută la prevenirea sarcinii ectopice
- Nu necesită administrare zilnică
- Pot fi folosite fără ajutorul personalului medical
- Se pot procura din multe locuri
- Utilizarea lor poate fi întreruptă în orice moment, cu reversibilitate imediată
- Ajută la prevenirea ejaculării premature
- Implică bărbatul în contracepţie
Dezavantaje
- Uneori pot determina alergii (la lubrifianţi sau la latex)
- Por scădea intensitatea senzaţiilor în timpul actului sexual
- Interferă cu actul sexual
- Există riscul de a se rupe sau aluneca în timpul actului sexual
- Este nevoie de cooperarea bărbatului
- Pentru unele persoane procurarea de prezervative, discuţia cu partenerul/a despre folosirea lor
poate fi stânjenitoare
Mod de utilizare
- La cumpărare se verifică data fabricaţiei și data expirării prezervativelor. Prezervativul se aplică
doar pe penisul în erecţie!
- Aruncaţi prezervativul la gunoi (evitaţi aruncarea în vasul de toaletă, unde prezervativul pluteşte);
nu aruncaţi prezervativul în locuri în care pot fi la îndemâna copiilor, care pot să se joace cu el,
expunându-se riscurilor de infecţie.
- Dacă prezervativul se rupe, se poate aplica imediat în vagin un spermicid, sub formă de gel sau
cremă; spălarea vaginului şi a penisului cu apă și săpun, vor reduce riscurile de apariţie a ITS.
Pentru prevenirea sarcinii, femeia va solicita contracepţie de urgenţă.
- Prezervativele se păstrează în locuri răcoroase şi la întuneric, ferite de lumina soarelui. Căldura,
lumina și umiditatea deteriorează prezervativele.
- Dacă ambalajul este deteriorat, nu folosiţi prezervativul.

4.9. Metode de barieră vaginală


Sunt metode de barieră care se află sub controlul femeii, aceasta putând să le folosească oricând
are nevoie de ele; sunt amplasate în vagin cu puţin timp înainte de contactul sexual. Există mai
multe tipuri de metode locale/vaginale:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Spermicide –tablete, ovule, tablete spumante, filme, geluri, creme
Diafragma – o cupolă moale de cauciuc care acoperă colul uterin şi care se foloseşte împreună cu
un gel sau o cremă spermicidă; e puţin folosita în România
Cupola cervicală – o cupolă mai mică decât diafragma; nu se foloseşte în România

Mecanism de acţiune
- Spermicidele distrug spermatozoizii sau le afectează motilitatea, astfel încât aceştia nu mai pot
ajunge în trompele uterine să fecundeze ovulul.
- Diafragma şi cupola constituie o barieră mecanică, care împiedică pătrunderea spermatozoizilor
în uter.
Eficienţă
Eficienţa depinde de utilizarea corectă și constantă şi de tipul de spermicid. La utilizarea obişnuită,
spermicidele sunt oarecum eficiente – 20 sarcini la 100 femei în primul an de utilizare. La utilizarea
corectă și constantă, eficienţa este mare – 6 sarcini la 100 femei în primul an de utilizare.
Reversibilitate Imediată
Efecte secundare
Spermicidele: Iritaţii, atât la femeie cât și la bărbat (mai ales dacă sunt utilizate de mai multe ori pe
zi), reacţii alergice locale (rar)
Diafragma: Poate creşte frecvenţa apariţiei infecţiilor aparatului urinar
Mod de utilizare: Folosirea acestor metode poate începe oricând doreşte femeia.
Spermicidele se introduc profund în vagin, în apropierea colului uterin, cu ajutorul degetelor sau a
unui aplicator (în cazul cremelor, spumelor și gelurilor). Introducerea se poate face cu cel mult 1
oră înaintea actului sexual. Dacă se folosesc tablete, ovule sau filme, este nevoie să se aştepte
minimum 10 minute după introducerea lor, pentru a se dizolva în interiorul vaginului. Dacă au loc
mai multe contacte sexuale, se introduce o nouă cantitate de spermicid înaintea fiecăruia.
Nu se fac spălături sau duşuri vaginale cel puţin 6 ore după (ultimul) contact sexual.
Diafragma se inseră în vagin, după o tehnică care i se prezintă femeii în cadrul consultaţiei de PF.
Înaintea inserţiei, se pune o cantitate de spermicid în interiorul cupolei şi pe marginile acesteia. Se
pliază diafragma şi se introduce profund în vagin, astfel încât marginea să se insereze înapoia
colului uterin, în fundul de sac vaginal posterior; anterior, diafragma se poziţionează înapoia
simfizei pubiene. Se verifică poziţia corectă a diafragmei, prin palpare.
După contactul sexual, diafragma se lasă în vagin minimum 6 ore, dar nu mai mult de 24 (risc de
sindrom de şoc toxic). Extragerea se face cu blândeţe, cu ajutorul degetului care prinde marginea
şi o trage în jos şi în afară. Diafragma se spală cu apă și săpun nealcalin după fiecare utilizare. Se
refoloseşte, perioada de maximum 2 ani.

4.10. Sterilizarea chirurgicală voluntară (scv)


Asigură contracepţie permanentă persoanelor care nu mai doresc copii. Sunt proceduri chirurgicale
simple şi lipsite de nocivitate sau efecte secundare.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Sterilizarea feminină sau ligatura tubară
Constă în blocarea sau secţionarea trompelor uterine, astfel încât ovulele eliberate de ovare nu
mai pot veni în contact cu spermatozoizii.

tehnica folosită.

și sedare
uşoară. Abordarea se face de cele mai multe ori cu ajutorul laparoscopului, mai rar prin
minilaparotomie.

Sterilizarea masculină sau vasectomia


Constă în blocarea sau secţionarea canalelor/ductelor/vaselor deferente, împiedicându-se astfel
eliminarea spermatozoizilor.
– 0,5 sarcini la 100 cupluri în primul an de utilizare. Dacă metoda este
folosită corect, eficienţa este mai mare. Folosirea corectă presupune ca bărbatul/cuplul să utilizeze
o altă metodă de contracepţie după efectuarea vasectomiei, timp de 3 luni după intervenţie sau la
primele 20 ejaculări , oricare situaţie apare mai întâi.
ia este locală, la nivelul scrotului,
unde sunt abordate cele 2 canale deferente.

(spermatic) nu mai sunt prezenţi spermatozoizi (fapt care poate fi constatat doar prin efectuarea
unei spermograme).

Avantajele SCV:

-a efectuat şi nici aprovizionare periodică


ă de ceva, nu are nevoie să-şi amintească ceva anume (cu
excepţia primelor 20 ejaculări în cazul vasectomiei)

riscuri pentru sănătate şi nici efecte secundare pe termen lung


-eficienţă este scăzut (costă cel mult o dată)

Dezavantajele SCV

infecţii (acestea nu ar trebui să apară deloc dacă se respectă cu stricteţe regulile de asepsie şi
antisepsie)

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


ţie faţă de ITS
și nu este disponibilă în cele mai multe zone;
în plus, rata de reuşită este redusă, nu poate fi garantată.

4.11. Contracepţia de urgenţă.


Este o metodă de contracepţie, care se poate folosi după ce contactul sexual a avut loc; se mai
numeşte şi contracepţie post-coitală; contracepţia cu pilule folosită în urmă cu 10-15 ani se numea
contracepţia ―de a doua zi‖ (morning-after pill).
- Acţionează în principal prin blocarea ovulaţiei şi/sau prin alte mecanisme care împiedică nidarea
(modifică motilitatea trompelor uterine, modifică reactivitatea endometrului). Nu întrerupe evoluţia
unei sarcini deja apărute.
Eficienţa metodei este mai mică decât a altor metode contraceptive folosite în mod obişnuit. Ea
nu trebuie folosită cu regularitate în locul altor metode. Se pare că împiedicăapariţia a ¾ din
sarcinile care ar fi apărut fără utilizarea metodei (riscul mediu de apariţie a unei sarcini după un
contact sexual neprotejat este de 8%; după folosirea contracepţiei de urgenţă acest risc scade la
2%). Eficienţa este cu atât mai mare, cu cât metoda se foloseşte mai repede după contactul sexual
neprotejat.
Situaţii în care se recomandă contracepţia de urgenţă:

-a
rupt, diafragma a alunecat din vagin înaintea celor 6 ore, DIU a fost expulzat, pilulele au fost
vărsate la mai puţin de 1 oră după administrare.

le ia, a întârziat administrarea unei noi doze de contraceptiv injectabil, a făcut spălătură vaginală la
mai puţin de 6 ore după folosirea unui spermicid etc.
Efecte secundare posibile după contracepţia de urgenţă cu pilule:
naintea fiecărei doze şi la 4-6 ore
după dozele de pilule; recomandaţi femeii să mănânce după ce aluat pilulele.

administrării
după luarea pilulelor; explicaţi că nu sunt periculoase

acest lucru nu reprezintă un pericol, dar dacă trec mai mult de 4 săptămâni de la folosirea metodei
şi nu apare menstruaţia sau aceasta este modificată (flux foarte redus, dureri neobişnuite) este
posibilă o sarcină și încurajaţi-o să revină la cabinet.

- Dacă metoda eşuează și femeia rămâne însărcinată după ce a folosit contracepţia de urgenţă, ea
poate decide să păstreze sarcina. Orice femeie poate folosi contracepţia de urgenţă, cu condiţia de
a nu fi deja însărcinată.
- Dacă femeia doreşte, poate începe folosirea unei metode de contracepţie imediat după ce a luat
contracepţia de urgenţă, de exemplu prezervative sau spermicide, sau poate evita contactele

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


sexuale până când va începe să utilizeze metoda pe care o preferă (de exemplu pilule sau
contraceptiv injectabil, pentru care este bine să aştepte venirea menstruaţie; astfel se exclude şi o
eventuală sarcină, apărută în urma eşecului contracepţiei de urgenţă).
- Dacă se foloseşte DIU pentru contracepţia de urgenţă, acesta poate fi păstrat ca metodă
ulterioară de contracepţie, dacă femeia doreşte și nu a fost identificat un risc de ITS.
Contracepţia de urgenţă nu protejează faţă de ITS (în cazul DIU, acest risc poate fi chiar
crescut).

INGRIJIREA ÎN PERIOADA SARCINII

1. Diagnosticul de sarcină
a. Semne sugestive pentru sarcină
Amenoree (absenţa menstruaţiei), mai ales când apare la femei cu ciclu menstrual regulat, în
plină perioadă de activitate sexuală
Tulburări neurovegetative: greţuri, vărsături, somnolenţă, oboseală, ptialism; apar inconstant,
cu intensitate variabilă, în jurul săptămânii a 6-a de amenoree şi cedează de obicei în săptămânile
18 – 20 de amenoree.
Modificări ale sânilor: mastodinii (durere şi angorjarea sânilor), mărire de volum,
hiperpigmentarea areolei mamare și a mamelonului, apariţia areolei secundare, a tuberculilor
Montgomery și a reţelei venoase Haller.
Constipaţie
Tulburări urinare – polakiurie
b.Semne de probabilitate de sarcină
Teste de sarcină pozitive
Modificări de dimensiuni, formă, consistenţă ale uterului, mai ales după săptămâna a 6-a de
amenoree. Corpul uterin creşte de volum şi este comparat în primul trimestru de sarcină cu fructele
citrice (mandarină la 4 săptămâni de amenoree, portocală la 8 săptămâni de amenoree, grapefrut
la 12 săptămâni de amenoree). Ca formă, la început este globulos, apoi devine ovoidal, de
consistenţă moale (comparaţia clasică se face cu o bucată de unt – semnul Bonnaire). Uterul
gravid ocupă fundurile de sac vaginale (semnul Noble).
– retroversie uterină, sarcină mică, ţesut adipos bine
reprezentat – se recomandă un nou control peste 10 – 14 zile şi examen ecografic pelvin.
c. Semne de certitudine a sarcinii
Examenul ecografic pelvin pune în evidenţă:
- sacul gestaţional
- începând din săptămâna a 6-a de amenoree, conturul embrionului și apoi al fătului, activitatea
cardiacă a embrionului şi apoi a fătului, mişcările active ale embrionului şi apoi ale fătului.

2. Dispensarizarea gravidei cu sarcină normală și a gravidei cu risc crescut.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


1. Dispensarizarea gravidei cu sarcină normală.
a. Luarea în evidenţă.
b. Prima consultaţie prenatală.
c. Consultaţia prenatală în săptămânile 12-28.
d. Consultaţia prenatală în săptămânile 29-40 (ultimul trimestru de sarcină).
1. Principalele scopuri ale îngrijirii prenatale sunt reprezentate de asigurarea faptului că mama şi
copilul se află într-o stare bună de sănătate şi de faptul că orice probleme pot apărea în timpul
sarcinii vor fi recunoscute și tratate prompt.

Luarea în evidenţă se face la solicitarea femeii gravide, în momentul prezentării acesteia pentru
consultaţie, sau la solicitarea asistentei medicale comunitare. Medicul de familie nu are dreptul să
refuze o gravidă care se prezintă pentru consultaţie și luare în evidenţă. În cadrul consultaţiilor la
medicul de familie, femeia gravidă are prioritate.
Luarea în evidenţă se face cât mai precoce, în primul trimestru de sarcină (primele 14 săptămâni
de amenoree), cunoscând că eficienţa consultaţiei prenatale presupune cunoaşterea femeii
gravide din primele 6-8 săptămâni de amenoree. Întregul personal medico-sanitar are obligaţia să
cunoască importanţa consultaţiei prenatale şi să îndrume, din timp, toate gravidele, pentru luare în
evidenţă şi supraveghere profilactică a evoluţiei sarcinii.
2. Medicul de familie și asistentul medicului de familie au obligaţia (cu ocazia examinărilor
periodice, cu ocazia eliberării certificatului prenupţial etc.) să consilieze grupul femeilor de vârstă
fertilă, potenţiale viitoare mame, despre importanţa prezentării la medic în momentul când constată
că sunt gravide. Medicii de familie, medicii obstetricieni-ginecologi şi de alte specialităţi şi cadrele
medii de specialitate, din sistemul public sau privat, au aceleaşi atribuţii şi obligativitatea să acorde
toată atenţia femeii gravide și să efectueze toate prestaţiile prevăzute în prezentele norme.
O atenţie deosebită se acordă gravidelor cu risc crescut condiţionat de factori socio-
economici, culturali şi medico-biologici precari, cunoscând din experienţă faptul că accidentele şi
complicaţiile cele mai grave în evoluţia sarcinii sau naşterii sunt generate în special de această
categorie de gravide. Un rol deosebit în depistarea acestei categorii de gravide îl are reţeaua
de asistenţă medicală comunitară.
Conform reglementărilor în vigoare, serviciile pentru monitorizarea sarcinii şi lăuziei și a patologiei
de sarcină (determinată sau coexistentă acesteia) sunt asigurate din fondul de asigurări sau din
alte surse, indiferent de statutul de asigurat al femeii.

Prima consultaţie prenatală este foarte importantă deoarece reprezintă prima evaluare a
cazului. Cu această ocazie, medicul întocmeşte “Anexa pentru supravegherea medicală a
gravidei și lăuzei‖ la Fişa de consultaţii medicale a pacientei şi completează datele necesare în
“Carnetul gravidei” (instrument de lucru util pentru monitorizarea completă a evoluţiei sarcinii şi
lăuziei având şi rolul de a asigura o comunicare obiectivă între diferitele eşaloanele medicale),
precum și în “Registrul de evidenţă a gravidelor” din cabinetele MF (care le permite acestora să
aibă în orice moment o privire de ansamblu asupra evoluţiei sarcinii, a prezenţei la consultaţii, a
manevrelor efectuate şi a principalelor elemente observate în cursul consultaţiilor prenatale) .

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Conţinutul primei consultaţii prenatale. Dacă anumite examene, proceduri, analize sau
investigaţii nu pot fi realizate datorită lipsei condiţiilor tehnico-materiale (în special procedurile de
examinare cu valve, recoltarea probelor pentru examenul cito-bacteriologic și pentru examenul
Babeş-Papanicolaou și examinarea ecografică pelvină), acest lucru va fi consemnat în
documentaţia medicală de evidenţă a gravidei, iar gravida va fi îndrumată pentru efectuarea
acestora către un serviciu de specialitate - laborator sau medic de specialitate obstetrică-
ginecologie din ambulatoriu.
a) Anamneză completă
b) Examen general pe aparate și sisteme
c) Examen obstetrical complet
d) Investigaţii paraclinice obligatorii, cele de rutină şi investigaţiile cu indicaţie specială
e) Ierarhizarea cazului

f) Primele recomandări făcute gravidei


Anamneza cuprinde:

(noxe, efort deosebit, fumat, alcool, droguri etc.)


ă acordă sprijin pentru creşterea copilului;

, diabet zaharat, obezitate, boli psihice etc.)

menstruaţii (prima zi a ultimei menstruaţii) este foarte importantă deoarece după ea se calculează
data probabilă a naşterii, data concediului prenatal; se atrage atenţia gravidei să noteze data
primelor mişcări fetale
– generale, ginecologice
– număr de naşteri, avorturi, durata, patologia sarcinilor anterioare,
date despre travaliu, naştere, greutatea fiecărui copil la naştere, scorul Apgar, starea actuală de
sănătate a copilului, evoluţia perioadei de lăuzie.

Examenul general pe aparate și sisteme

- 24 cm, bicrest - 28 cm, bitrohanterian - 32


cm, antero-posterior - 20 cm), rombul Michaelis

următoarelor consultaţii, cu notarea fiecărei modificări.

Examenul obstetrical complet

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


-perineale
vaginal (efectuate de medicul de specialitate în obstetrică-
ginecologie)

Examenul cu valve:

și citologic Babeş-Papanicolau
Tactul vaginal:
, mobilitatea, sensibilitatea uterului

-genitale

Dacă apare o neconcordanţă între dimensiunile uterului şi perioada de amenoree, se recurge la


examen ecografic pelvin și la examen de confirmare a vârstei sarcinii de către medicul specialist
(poate fi vorba de: sarcină intrauterină oprită în evoluţie, sarcină multiplă, sarcină molară, sarcină
asociată cu fibrom uterin, chist ovarian).
Analize și investigaţii obligatorii
Hemoglobina (HB) şi hematocritul (HT); dacă HB este sub 11 g/l00ml şi/sau HT<33 %, gravida
are anemie.
Grupa sanguină și Rh-ul gravidei (în caz de grupă sanguină 0I şi/sau Rh negativ, se
investighează obligatoriu Grupa sanguină și Rh-ul partenerului gravidei; în caz de gravidă Rh
negativ cu soţ Rh pozitiv, deci cu incompatibilitate în sistem Rh, se recoltează sânge de la gravidă
pentru dozare de anticorpi. Acelaşi lucru se face la gravida cu grupă sanguină O I cu soţ de grupă
A II, B III sau AB IV.
RBW (VDRL, THPA).
Test HIV, cu acceptul pacientei care a fost bine informată
Examenul sumar de urină: dacă sedimentul este încărcat cu leucocite sau există un sindrom
urinar clinic manifest, se va recolta urocultura cu antibiogramă.
Glicemia

Se recomandă ca examene de rutină:


Examenul bacteriologic al secreţiei vaginale; semnificaţie particulară în sarcină au infecţiile
vaginale cu: Candida, Trichomonas, Gonococ, Streptococ B. Este necesar tratament şi se va
repeta examenul ori de câte ori apare leucoree abundentă şi simptomatologie subiectivă locală
(prurit, arsuri, jenă).
Examenul citologic Babeş-Papanicolao; în sarcină, nivelul crescut de progesteron îşi pune
amprenta asupra aspectului frotiurilor citovaginale. Dacă frotiurile aparţin claselor C III–C V, atunci
este obligatorie trimiterea gravidei la medicul specialist în obstetrică-ginecologie pentru investigaţii.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Examen ecografic pelvin; în săptămânile 10-14 de amenoree, are rol pentru: diagnosticul sarcinii,
stabilirea vârstei gestaţionale, confirmarea vieţii embrionului sau fătului, diagnosticarea sarcinii
oprite în evoluţie, a sarcinii multiple, a sarcinii molare, a sarcinii ectopice.

Teste care nu sunt obligatorii, dar pot fi recomandate:


Consult stomatologic
Depistarea unor germeni (Toxoplasma, Chlamydia, Mycoplasma, Cytomegalovirus, Rubeola)
Serologie pentru hepatită (Ag HBS, Ag HVC)

Evaluarea riscului de trisomie 21 (sindrom Down) – la gravide cu vârsta peste 35 ani sau cu
antecedente sugestive – prin triplu test (AFP-alfafetoproteina, HCG-gonadotropina corionică
umană, estriolul) care se realizează între 14 şi 20 săptămâni de amenoree sau prin amniocenteză.
Hiperglicemia provocată (la gravide cu antecedente familiale de diabet sau cu naşteri de feţi
macrosomi)
Ierarhizarea cazului: În baza examenului complet și a investigaţiilor paraclinice, se ierarhizează
cazul: gravidă cu sarcină fiziologică sau gravidă cu risc obstetrical, enumerând factorii de risc în
ordinea importanţei lor. Factorii de risc vor fi notaţi în ordinea importanţei (vezi tabelul cu factorii de
risc) și se va calcula scorul de risc (folosind, de exemplu, scorul Coopland)
Consultaţia prenatală în trimestrul al II-lea al sarcinii (săptămânile 15-28 de amenoree)

Ritmul consultaţiilor:

Chiar şi femeile care sunt sănătoase şi nu au nici o problemă trebuie să aibă cel puţin trei sau
patru consulturi prenatale pentru a se asigura că sarcina este fără complicaţii. Cele care au o
problemă sau au riscul de a dezvolta vreuna trebuie să aibă mai multe consulturi prenatale.
Femeile trebuie încurajate să vină la fiecare control prenatal chiar dacă se simt bine. Unele
complicaţii ale sarcinii nu sau semne pănâ când nu sunt foarte avansate. Pentru a oferi asistenţă
medicală adecvată o clinică trebuie să aibă personal medical calificat (asistente instruite, moaşă,
medic) și echipamentul necesar pentru a oferi serviciile menţionate anterior.
Conţinut
a) Anamneză
b) Examen general pe aparate și sisteme
c) Examen obstetrical
d) Examen genital
e) Analize și investigaţii ce necesită repetare
f) Recomandări

Toate informaţiile obţinute cu ocazia fiecărei consultaţii vor fi notate în “Anexa pentru
supravegherea medicală a gravidei și lăuzei‖, în “Carnetul gravidei” şi în “Registrul de
evidenţă a gravidelor”.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Consultaţia prenatală în trimestrul al III-lea al sarcinii (din săptămâna a 29 - a de
amenoree). Se acordă, de către medicul de familie și de cel de specialitate obstetrică-ginecologie,
gravidelor cu sarcină fiziologică și gravidelor cu risc obstetrical crescut, îndrumate de medicul de
familie, cu consulturile interdisciplinare necesare efectuate.

În trimestrul al III-lea de sarcină, gravida va fi îndrumată și de către medicul de specialitate


obstetrică-ginecologie pentru supravegherea în continuare a sarcinii. colaborare între medicul de
familie şi medicii specialişti
Frecvenţa: 4-5 consultaţii (o consultaţie la 2-3 săptămâni în sarcinile cu evoluţie fiziologică) sau
mai frecvent (la 1-2 săptămâni) în cazul sarcinilor cu risc obstetrical crescut)

3. Începutul sarcinii şi îngrijirea personală


O dată ce femeia a aflat că este gravidă îi vin în minte o mulţime de întrebări, mai ales dacă se află
la prima sarcină. Care este durata sarcinii? Va fi o sarcină normală sau naşterea va fi normală sau
dificilă? Când trebuie să se prezinte la medic? Ce ar trebui să facă pentru a se asigura că sarcina
ei este normală? Care sunt semnele care anunţă probleme? În următoarele capitole se vor găsi
răspunsurile la aceste întrebări şi modalităţile prin care pot fi ajutate femeile să treacă, în siguranţă,
prin sarcină, travaliu şi naştere. Sarcina este o perioadă deosebită în viaţa unei femei în care ea
are nevoi speciale.

3.1. Modificările în timpul sarcinii


Femeia suferă o serie de modificări fizice și psihice în timpul sarcinii. Majoritatea acestora apar
deoarece corpul se pregăteşte să întâmpine nevoile copilului din timpul sarcinii precum și pentru
naştere şi alăptare.
Modificările uterului. Până în a şasea săptămână de sarcină uterul este deja mărit. El va continua
să-şi mărească volumul pentru acomodarea fătului, a placentei şi a lichidului amniotic. În
săptămâna 13 uterul și fătul sunt suficient de mari pentru a putea fi decelate de cadru sanitar
calificat. Din acest moment uterul creşte până când în săptămâna 36 fundul uterului ajunge
aproape de cutia toracică, apoi coboară uşor în jurul săptămânii 38 când capul copilului începe să
se angajeze în strâmtoarea pelvină.
Modificările volumului sanguin. În timpul sarcinii volumul saguin creşte cu aproximativ 30%
pentru a preîntâmpina necesităţile fătului. Ca urmare creşte uşor şi cordul precum şi sarcina lui.
Aceasta este o stare normală şi nu o complicaţie.
Modificarea sânilor. Una dintre cele mai preoce modificări induse de sarcină este modificarea
sânilor, produsă în scopul alăptării. Un flux sanguin mai crescut în sâni face ca aceştia să fie în
tensiune. Se poate percepe o senzaţie de furnicătură iar sânii îşi măresc volumul şi greutatea în
continuare. Areola mamară devine mai închisă la culoare. Secreţia lactată apare foarte precoce în
sarcină. Majoritatea femeilor pot remarca o secreţie gălbuie la nivelul sânilor aceasta numindu-se
colostru și a cărei prezenţă este perfect normală.
Modificările emoţionale. În sarcină se modifică şi sentimentele şi stările de spirit, în parte datorită
modificărilor hormonale, în parte ca răspuns la perspectiva de avea şi de a creşte un copil. Femeia
poate fi un moment fericită iar apoi anxioasă. Majoritatea femeilor sunt preocupate de sănătatea

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


copilului, de grija naşterii, de teama de a nu se descurca cu creşterea copilului. Femeia poate fi
ajutată discutând cu ea despre sentimentele pe care le are fie de un cadru sanitar calificat, fie de
soţ sau de o femeie care a fost gravidă (soră, mamă sau prietenă). Unele femei pot avea o scurtă
perioadă depresivă portpartum dar majoritatea au o stare de spirit foarte bună.
Care este durata sarcinii?
În mod normal durata sarcinii este de 40 săptămâni de la data ultimului ciclu menstrual şi este
aceeaşi indiferent de sexul copilului. O sarcină care a atins sau a depăşit 37 săptămâni se
numeşte „la termen‖ și se poate aştepta naşterea în orice moment.

3.2. Autoîngrijirea în timpul sarcinii


Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face o femeie atunci când crede că este
gravidă este să meargă la medic pentru fi luată în evidenţă, ideal în primele trei luni de sarcină. O
vizită precoce poate detecta complicaţii ca anemia sau existenţa unei boli cu transmitere sexuală.
Aceste complicaţii pot fi tratate înainte ca sarcina să avanseze.
Există un număr de motive datorită cărora femeia gravidă nu ajunge la controlul prenatal din timp
sau suficient de des sau chiar deloc. Este posibil ca ea să nu fi înţeles care este beneficiul acestui
control; soţul sau familia ei consideră că nu este important şi o pot descuraja în a merge la control
sau refuză să-i acorde sprijinul material pentru aceasta.
Este important pentru personalul sanitar să înţeleagă de ce femeile evită sau neglijează să se ducă
la vizita prenatală. Ar trebui ca ideile preconcepute să fie discutate și să i se explice femeii
beneficiile vizitelor prenatale precoce și regulate. Ele trebuie să ştie că aceste vizite ajută
personalul medical să afle dacă ea este sănătoasă sau dacă există situaţii speciale care solicită o
atenţie deosebită. Dacă sunt identificate la timp, multe probleme nu devin periculoase pentru
mamă sau pentru făt.
Ce altceva mai trebuie să ştie femeile pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate şi care le ajută să
se simtă mai confortabil:
Munca în exces, odihna și somnul. Dacă presupune o solicitare fizică uşoară sau medie, se va
continua până la intrarea în concediul prenatal. În caz de muncă grea, se recomandă schimbarea
locului de muncă.
Majoritatea femeilor muncesc foarte mult acasă sau la servici. Multe dintre ele continuă sa
muncească la fel de mult sau mai mult atunci când sunt însărcinate. Prea mult efort fizic în timpul
sarcinii poate duce la avort, naştere prematură, naşterea unor copii distrofici, mai ales dacă femeia
nu se hrăneşte suficient (vezi secţiunea „dietă și nutriţie‖).
Sarcina este o muncă în exces prin ea însăşi; organismul încearcă să hrănească un copil în
creştere iar sarcina face să apară un câştig ponderal de aproximativ 11kg (este ca și cum femeia ar
căra o găleată cu apă permanent). Munca fizică în exces duce la suprasolicitarea organismului
femeii aceasta devenind prea slabă pentru nevoile pe care le impun sarcina și naşterea.
Femeia gravidă trebuie să se odihnească cât mai mult posibil; trebuie să aibă o perioadă de
repaus fizic de cel puţin o oră, în timpul zilei şi, de şase – zece ore în timpul nopţii. În apropierea
naşterii femeia nu se poate odihni prea bine datorită dimensiunilor și mişcărilor copilului. Adesea,
cea mai confortabilă poziţie este cea în decubit lateral.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Exerciţiul şi recreerea. Atunci când sunt însărcinate femeile au nevoie de un program de exerciţii
fizice, dar cu moderaţie. Dacă activitatea zilnică nu implică prea mult exerciţiu fizic, o plimbare
zilnică ajută femeia să-şi menţină o bună stare de sănătate. Exerciţii speciale ajută la pregătirea
pentru naştere şi la o recuperarea rapidă postpartum, îmbunătăţesc tonusul muscular, previn
constipaţia şi asigură un repaus odihnitor.
Starea de boală . Starea de boală din timpul sarcinii crează un disconfort suplimentar atât prin
prezenţa sa cât şi prin faptul că anumite medicamente trebuie evitate. Bolile severe pot provoca
serioase complicaţii, de aceea femeile trebuie învăţate să evite îmbolnăvirea în timpul sarcinii.
Călătoriile. Nu este un pericol pentru femeia gravidă să călătorească, deşi majoritatea evită
aceasta. Femeia trebuie învăţată ca în timpul călătoriei să se oprească des, să-şi relaxeze
musculatura membrelor inferioare şi a coloanei vertebrale, să consume o cantitate suficientă de
lichide și să nu-şi împiedice micţiunile. Dacă are mult de mers pe jos trebuie să se oprească
suficient de des pentru a se odihni și să nu care greutăţi. Familia și comunitatea le poate ajuta
oferindu-le mijloace de transport.
Alcoolul şi fumatul. Alcoolul ingerat de mamă traversează placenta. Consumul de alcool
determină subdezvoltare, malformaţii, întârzieri de dezvoltare psihosomatică postnatală, până la
sindromul de encefalopatie alcoolică al fătului.
Studii efectuate pe loturi mari dovedesc că procentul de dismaturitate la fumătoare este de 2-4 ori
mai mare decât la nefumătoare. Două - trei ţigări/zi sunt la fel de dăunătoare ca și fumatul mai
intens; în general, fumătoarele nasc copii mai mici cu 200-300 g, cu toate inconvenientele ce
decurg din aceasta.
Medicamentele, plantele medicinale și razele X
Medicamentele administrate în timpul sarcinii traversează placenta. Deoarece orice medicament
are reacţii adverse iar copilul poate suferi de pe urma acestora, medicamentele trebuie evitate în
timpul sarcinii. Aceasta este valabil mai ales pentru medicamentele nerecomandate de medic. Este
important de evitat medicamentele în primul trimestru de sarcină când au loc cele mai rapide
procese de creştere şi dezvoltare ale embrionului.
Din mamele consumatoare de droguri se vor naşte copii dependenţi. Aceşti copii sunt de obicei cu
talie mai mică, sunt născuţi prematur şi se pot dezvolta mai încet.
Sunt câteva excepţii la regula „fără medicamente‖. Acestea sunt tratamentele indicate de medic
pentru diverse afecţiuni, precum și preparatele de fier și vitamine. Dacă o femeie se află în
tratament pentru o boală, înainte de sarcină, ea trebuie să-şi continue medicaţia până ce medicul
stabileşte, dacă este cazul, încetarea acestuia.
Ceaiurile medicinale sau poţiunile de ierburi pe care le iau unele femei pot conţine medicamente:
unele pot da dependenţă iar altele pot favoriza contracţiile uterine. Cel mai bine este de a afla ce
fel de ierburi consumă femeia și ce conţin acestea. Majoritatea ceaiurilor nu sunt periculoase.
În timpul sarcinii trebuie evitată expunerea la raze X, mai ales în primele săptămâni. Dacă
expunerea este obligatorie trebuie protejat abdomenul femeii (şorţ cu plumb).
Mediul înconjurător
Anumite substanţe chimice pot fi dăunătoare atât pentru mamă cât şi pentru făt: de exemplu,
anumiţi coloranţi pentru păr pot fi absorbţi prin piele și pot influenţa fătul; pesticidele; ierbicidele pot
duce la avort. Cel mai bine este ca femeia gravidă să nu se afle în atmosferă poluată şi să nu vină

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


în contact tegumentar cu substanţe chimice. Dacă totuşi se produce un contact accidental cu
aceste substanţe femeia trebuie să se prezinte la medic.
Dieta și nutriţia în sarcină
Sarcina cere mult de la organismul femeii, mai ales în termenii statusului nutriţional. În timpul
sarcinii ovulul fertilizat creşte de la dimensiunile unei celule (cât vârful unui ac foarte fin) până la
dimensiunile unei fiinţe umane atingând 3kg. Toată hrana de care are nevoie fătul pentru a creşte
este obţinută de la mamă, în timpul celor nouă luni de sarcină.
În timpul sarcinii nevoile fătului sunt satisfăcute înainte de cele ale mamei; de exemplu dacă mama
nu a obţinut o cantitate suficientă de hrană sau dintr-o anumită vitamină, organismul ei va da
copilului ceea ce acesta are nevoie şi va folosi pentru sine ceea ce mai rămâne chiar dacă nu este
suficient. Lipsa unor vitamine sau minerale din hrană poate duce la apariţia unor boli. Lipsa fierului
din dietă duce la apariţia anemiei iar lipsa iodului duce la apariţia guşei. Deci, este foarte important
dacă femeia are un câştig ponderal suficient în sarcină și dacă are o dietă adecvată, pentru a
asigura nevoile energetice și nutriţionale atât ale sale cât şi ale fătului.
Creşterea ponderală
În medie, o femeie poate lua în greutate în timpul sarcinii între 9 kg și 13 kg deşi multe dintre ele au
un câştig ponderal mai mic de atât (mai ales dacă erau subponderale). Acesta se compune din
greutatea fătului, a placentei, a uterului, creşterea de volum a sânilor, depozitele de adipoase şi
creşterea volumului sanguin și ale fluidelor organismului. De multe ori, în primele luni câştigul
ponderal este mic sau se înregistrează chiar o pierdere în greutate. După luna a patra femeia
gravidă ia în greutate, în medie, 2kg/lună.
Dacă nu există o creştere ponderală suficientă a mamei există riscul ca fătul să fie subponderal
(sub 2 ½ kg). Copiii subponderali a un risc de cinci ori mai mare de a deceda în primul an de viaţă,
sunt mult mai susceptibili la a se îmbolnăvi de diaree, anemie, colici. Dacă supravieţuiesc au riscul
mai mare de a avea retard mental. Femeile gravide subponderale sunt predispuse la avea
probleme în timpul sarcinii şi al naşterii.
Unele femei evită în mod deliberat de a lua în greutate în timpul sarcinii deoarece ele cred că pot
naşte mai uşor un copil mai mic sau pentru a-i păstra silueta. Acest obicei poate deveni foarte
dăunător atât pentru mamă cât şi pentru copil.
Activitatea sexuală: în primele două trimestre se recomandă păstrarea obiceiurilor de dinaintea
sarcinii; activitatea sexuală se va reduce în ultimul trimestru și practic va fi interzisă din săptămâna
a 37 de amenoree. În cazul când apar modificări ale colului uterin (deschideri, scurtare), pentru a
evita riscul naşterii premature şi/sau a rupturii intempestive a membranelor amniocoriale,
interzicerea activităţii sexuale se poate face mai precoce.

3.3. Igiena personală


Igiena corporală şi cea intimă: baia şi duşul sunt recomandate în timpul sarcinii; se poate pune
sub rezervă îmbăierea generală în ultimele 2 luni de gestaţie, când abdomenul mărit de volum
poate duce la accidente, în această perioadă recomandându-se de obicei duşul.
Igiena intimă (irigaţia vaginală) nu se recomandă, cu excepţia cazurilor cu indicaţie terapeutică.
Chiar și aşa se iau unele precauţii: introducerea canulei numai 2-3 cm dincolo de introit, lichidul să

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


nu fie introdus cu presiune etc. În cazul modificărilor de col, se poate merge până la interzicerea
irigaţiilor.
Igiena vestimentară. Hainele trebuie să fie uşoare, comode și să nu strângă, în special regiunea
abdomenului. Imbrãcãmintea trebuie să fie adaptată condiţiilor de anotimp și de temperatură.
Ţinând cont de modificările de echilibru şi ale centrului de greutate, cu solicitarea coloanei lombare
prin accentuarea lordozei lombare, se recomandă încălţăminte comodă, fără toc înalt.
Igiena bucală trebuie respectată, iar controalele și tratamentele stomatologice sunt recomandate,
cunoscut fiind faptul că gestaţia favorizează apariţia sau agravarea cariilor.
Îngrijirea sânilor și a abdomenului: trebuie acordată o atenţie deosebită îngrijirii sânilor și
mameloanelor, mai ales la primipare şi la femeile cu mameloane mici şi/sau invaginate.
În ceea ce priveşte muşchii abdominali, gimnastica și masajul uşor (în primele 4-5 luni) sunt utile.
Menţionăm că folosirea diverselor creme şi a substanţelor grase nu evită apariţia vergeturilor.

3.4. Tratamentul simptomelor minore ale gestaţiei


Unele femei au disconforturi minore în timpul sarcinii. Deşi acestea nu sunt periculoase ele pot
creea probleme iar pentru femei este important să înveţe ce este normal și ce este periculos.
Starea de rău matinal
Între o treime și o jumătate dintre femeile gravide au greaţă matinală în primele săptămâni de
sarcină. Deşi se numeşte stare de rău matinal, femeile pot avea această simptomatologie în orice
moment al zilei. De obicei acest disconfort dispare după primul trimestru de sarcină.
Pentru a îndepărta starea de rău femeia trebuie să mănânce mai multe mese mici într-o zi decât
două sau trei mese bogate. Dacă greaţa și vărsăturile sunt severe sau persistă după primul
trimestrul de sarcină sau dacă interferă cu alimentaţia, femeia trebuie să se prezinte la medic.
Pirozisul
Pirozisul este senzaţia de arsură care se resimte în gât și torace, apare în al treilea trimestru de
sarcină și se datorează compresiei exercitate de uterul gravid asupra stomacului, ceea ce face ca
mici cantităţi de suc gastric să refuleze în esofag. Femeile trebuie să încerce să aibă mese mici
zilnice, să nu consume alimente picante sau grase şi să evite decubitul imediat postprandial.
Constipaţia
În tipul sarcinii constipaţia este frecvent întâlnită. Cauza apariţiei constipaţiei este diminuarea
peristalticii intestinale sub influenţa hormonilor de sarcină. Combaterea ei se poate face prin
consum de legume şi fructe, de lichide și prin exerciţiu fizic regulat. Clismele trebuie evitate sau se
pot efectua numai la indicaţia medicului, asistentei sau moaşei.
Varicele
Dilataţiile venoase se datorează stagnării sângelui în venele membrelor inferioare. Ele pot apărea
pentru prima dată în sarcină sau se pot accentua în timpul sarcinii. Aceasta se produce deoarece
creşte volumul sanguin circulant în timpul sarcinii iar greutatea fătului face ca sângele să stagneze
decliv. Femeile se pot ajuta singure prin a nu sta mult timp în picioare iar atunci când stau jos îşi

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


pot ţine picioarele întinse. Efortul fizic regulat îmbunătăţeşte circulaţia sanguină la nivelul
membrelor inferioare. Varicele se ameliorează postpartum dar nu dispar complet.
Hemoroizii
Hemoroizii sunt dilataţii varicoase în regiunea perianală. Ei se pot manifesta prin durere şi
sângerarea în timpul peristalticii intestinale și se agravează prin constipaţie. Formarea hemoroizilor
se poate preveni prin evitarea şederii prelungite și prin consumul alimentelor care stimulează
peristaltica intestinală. Durerea poate fi combătută prin băi calde sau administrarea de supozitoare.
Secreţii vaginale
Secreţia vaginală normală tinde să crească în timpul sarcinii. Nu este motiv de îngrijorare decât
dacă secreţia vaginală este verzuie, gălbuie sau aerată şi este însoţită de senzaţia de mâncărime
şi de un miros neplăcut, ceea ce poate sugera o infecţie. În acest moment trebuie făcute teste de
laborator pentru identificarea cauzei și stabilirea celui mai bun tratament.
Durerea lombară
Odată cu creşterea fătului creşte presiunea asupra coloanei vertebrale lombosacrate. Prevenirea
apariţiei durerii se poate face prin menţinerea coloanei vertebrale în poziţie dreaptă atât în
ortostatism cât şi în şezut şi prin efectuarea unor exerciţii:
Crampele la nivelul membrelor inferioare
Crampele musculaturii membrelor inferioare, mai ales la nivelul gambelor, apar mai frecvent la
sfârşitul sarcinii. Pentru ameliorarea durerii se poate face exerciţiul flexiei plantei pe gambă femeia
aflându-se în şezut.
Edemele membrelor inferioare
Este normală apariţia edemelor în sarcină la nivelul gleznelor. Mai puţin obişnuită este apariţia
edemelor la nivelul mâinilor. Edemele apar deoarece organismul reţine mai multă apă în ţesuturi.
Femeile trebuie sfătuite să evite manşetele strânse, brăţările, inelele sau pantofii strânşi deoarece
dacă edemele cresc aceste obiecte ar fi dificil de înlăturat. În cazul în care edemele cresc brusc
sau duc la creştere rapidă în greutate femeie trebuie să meargă la control pentru a i se măsura
tensiunea arterială și pentru verificarea sumarului de urină.
Scurtarea respiraţiei și oboseala
Nu este neobişnuit ca femeia să obosească în primul trimestru de sarcină, organismul ei suferind
multe schimbări. La sfârșitul sarcinii uterul ocupă foarte mult loc astfel încât respiraţia devine mai
dificilă, dar aceasta nu înseamnă că este ceva patologic.
Dar dacă femeia are o respiraţie foarte sacadată, are dureri toracice, este tahicardică ea poate
suferi de boli cardiovasculare, anemie. Ea trebuie să meargă la control.
Disconfort abdominal
Pot apărea pe durata sarcinii crampe sau disconfort la nivelul abdomenului inferior, datorită
întinderii musculaturii abdominale sau datorită mişcărilor prea bruşte ale fătului. Ele se ameliorează
în şezut la în decubit și dacă se consumă suficiente lichide. Spre finalul sarcinii femeia poate simţi
contracţii uterine neregulate dar care sunt normale. Dar dacă femeia mai are o lună sau mai mult
până la termen iar contracţiile cresc în intensitate şi frecvenţă şi nu se ameliorează în repaus, ea
trebuie să fie consultată.
Disconfort urinar

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


În primele şi ultimile luni de sarcină poate apărea polachiuria datorită presiunii uterului gravid
asupra vezicii urinare. Consumul suficient de lichide și micţiunile frecvente previn apariţia infecţiilor
urinare. Semnele de infecţie pot fi: usturimi micţionale, disuria. Dacă aceste semne apar femeia
trebuie să meargă la consult și să urmeze tratament deoarece infecţiile urinare se pot agrava foarte
rapid.

3.5. Elemente de consiliere a gravidei


Ascultarea activă înseamnă că în timpul ascultării, prin atitudinea şi cuvintele sale, persoana care
face consiliere încurajează femeia să vorbească. Metodele sunt: mijloacele non verbale, mijloacele
verbale. Mai există alte tehnici care încurajează mama să continue: Sumarizarea/rezumarea a
ceea ce spune gravida „din ce mi-ai spus, te simţi bine, doar foarte rar ai greţuri‖, repetarea
ultimelor cuvinte ale femeii: „ai scăzut destul de mult în greutate‖

3.6. Alimentaţia gravidei în cursul sarcinii


În contextul modificărilor homeostaziei organismului femeii gravide în timpul gestaţiei, se impune o
dietă adecvată. Oglinda cea mai fidelă a acestui aspect este reprezentată de creşterea în greutate.
Acest spor ponderal este diferit repartizat în timpul gestaţiei, fiind minim în primul trimestru
(aproximativ 1 kg), de 4-5 kg în trimestrul al II-lea, ajungând la 5-6 kg în cel de-al III-lea trimestru
(0,4-0,5 kg săptămânal). Creşteri în greutate sub sau peste aceste valori s-au dovedit a avea un
răsunet nefavorabil, atât asupra organismului matern, cât şi asupra produsului de concepţie
(suferinţă fetală cronică, dismaturitate etc.).
În realizarea acestui spor ponderal optim în gestaţie, un rol important revine consultaţiei prenatale
şi stabilirii unui regim alimentar specific gestaţiei:
1. Aportul caloric este de aproximativ 300 cal suplimentare zilnic, asigurându-se consumul caloric
de aproximativ 2400 cal/zi. În cazul femeilor gravide care depun o muncă fizică foarteintensă,
sporul caloric trebuie să permită un aport caloric zilnic de 2600-2800 cal. Recomandările de regim
alimentar pentru satisfacerea aportului caloric nu trebuie făcute mecanic, ci în funcţie de vârsta
femeii gravide, ocupaţia sa, modul de viaţă, dar mai ales în funcţie de greutatea dinainte de sarcină
(aport caloric mai mare la cele subponderale, diminuat la cele supraponderale).
2. Proteinele – cu o creştere de aproximativ 3 g/zi, ajungând de la 1 g proteină/kgcorp/zi la 1,5
g/kgcorp/zi. Marea majoritate a acestor proteine (70-80%) trebuie să fie de origine animală –
carne, lapte, brânză, ouă – şi numai o parte din proteine de origine vegetală, întrucât cele animale
au un aport optim de amino-acizi esenţiali; dintre aceste produse, un rol fundamental în alimentaţia
femeii gravide îl au laptele şi derivatele sale, atât pentru aportul de proteine, cât şi cel de calciu (în
alimentaţia gravidei se recomandă minimum 1 litru lapte pe zi); în cazul în care are tulburări
digestive de tip colitic, se recomandă produse din lapte mai uşor tolerate – iaurt, lapte bătut,
brânză, smântână etc.
3. Glucidele – 5-6 g/kgcorp/zi, cu recomandarea ca minimum jumătate să provină din fructe şi
legume, favorizându-se astfel și aportul concomitent de vitamine și oligoelemente.
4. Lipidele – 1 g/kgcorp/zi, în general în proporţie de 50% de origine animală şi 50% de origine
vegetală.
5. Mineralele

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Sodiul. Starea de gestaţie poate fi considerată ca inducând o pierdere cronică de Na, astfel încât
restricţia acestuia în regimul alimentar este nu numai nejustificată, ci chiar periculoasă. Se
recomandă utilizarea sării iodate pentru a preveni deficitul acestui microelement.
- Fierul. Sarcina și lactaţia impun femeii un consum suplimentar zilnic de aproximativ 800-1000 mg
Fe, necesare fătului, placentei şi modificărilor sistemice impuse de starea de gestaţie. De obicei,
aportul alimentar, chiar în condiţiile unei absorbţii intestinale normale, precum și mobilizarea Fe de
rezervă sunt de cele mai multe ori insuficiente, astfel încât pentru evitarea apariţiei anemiei
hipocrome este necesară administrarea profilactică, începând din a doua jumătate a sarcinii, a 30-
60 mg Fe/zi (sub formă elementară).
- Calciul. Ca și pentru Fe, necesităţile de Ca în gestaţie sunt sporite, fiind necesare zilnic l 000-
1200 mg Ca. În general, nu suntem partizanii profilaxiei cu preparate de Ca, necesarul acoperindu-
se cu uşurinţă prin consumul de lapte şi/sau preparate din lapte ( l l lapte de vacă conţine doza de
Ca necesară);
6. Vitaminele. Vitaminele sunt procurate prin aport alimentar şi o dietă echilibrată și completă.Cu
excepţia profilaxiei anemiei cu fier și acid folic şi a administrării de vitamina D, alte preparate
medicamentoase nu sunt utile. administrarea lor devine necesară numai în cazurile de deficienţe
evidente clinic sau paraclinic.
Dieta zilnică optimă pentru gravida normală trebuie să cuprindă:
- carne (vită, porc, pasăre, peşte) - 100—160 g;
- lapte - l 000 ml;
- preparate de lapte (brânză, iaurt) – 100-200 g;
- ouă – 80 g;
- legume (4-5 tipuri) – 400 g;
- fructe (2-3 tipuri) – 200-400 g.

Nutriţia deficitară
În practică, în familiile sărace, fetele și femeile nu au suficientă hrană, mai ales din cea cu conţinut
nutritiv crescut care ajută creşterea şi dezvoltarea. Ca urmare, unele fete nu cresc atât de mult cât
ar putea creşte în condiţii normale. Atunci când femeile au talie mică şi, mai ales atunci când
centura pelviană este îngustă, naşterea poate fi dificilă şi cu risc fetal.
Nutriţia deficitară poate conduce şi la apariţia altor probleme. Subnutriţia face ca indivizii să fie
slabi şi mult mai vulnerabili la îmbolnăviri. Deoarece, în anumite zone, malnutriţia este mult mai des
întâlnită în populaţia feminină, aceasta este mult mai susceptibilă la apariţia îmbolnăvirilor. Pe
lângă aceasta, femeile necesită o nutriţie diferită faţă de cea a bărbaţilor.
Dacă o femeie păstrează o sarcină pe un teren deja malnutrit, ea se expune la apariţia unor
complicaţii care nu se întâlnesc la gravida cu nutriţie normală: infecţii, sângerări severe, naştere
prematură, feţi mici, subponderali. Aceşti nou-născuți au risc letal de zece ori mai crescut decât cei
cu greutate normală la naştere. Din păcate și în ţara noastră pe fondul sărăcirii populaţiei procentul
de copii cu greutate mică la naştere este în creştere.

3.7 Îngrijirea în lăuzia fiziologică

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


În perioada de lăuzie imediată şi în următoarele 7-8 zile , îngrijirea medicală a lăuzei este esenţială
în evitarea complicaţiilor puerperale. Medicul de familie trebuie să cunoască şi să asigure aceste
îngrijiri, cu atât mai mult cu cât de obicei externarea lăuzelor se face în ziua a 3 – 5 -a după
naştere.
Secreţia de lohii se apreciază cantitativ şi calitativ prin inspecţia pansamentului vulvar. Orice
modificare de miros şi culoare reprezintă un semn de alarmă.
Secreţia lactată: este necesară inspecţia şi palparea sânilor pentru a constata prezenţa secreţiei
lactate;
Înainte şi după fiecare supt este obligatorie toaleta sânului cu apă călduţă fără săpun; dacă apare
angorjare mamară, se aplică imediat comprese locale şi antipiretice;
Toaleta organelor genitale externe se va practica de minimum 2 ori pe zi, cu soluţii antiseptice şi se
aplică pansament steril care se schimbă de 3-4 ori pe zi.
Îngrijirile generale: se urmăresc zilnic pulsul, TA, temperatura şi diureza;
După primele 6-7 zile de la naştere, se indică gimnastică medicală pentru refacerea tonusului
musculaturii abdominale şi perineale; alimentaţia va fi completă şi echilibrată, cu evitarea
alimentelor care modifică gustul laptelui astfel încât copilului să nu-i placă, sau - mai ales - care
aduc în laptele mamei substanţe toxice (conservanţi, condimente iritante, aditivi periculoşi). Lăuza
va bea lichide în cantitate normală.

NUTRITIA ŞI ÎNGRIJIREA NOULUI NĂSCUT ŞI A SUGARULUI LA DOMICILIU

1. Vizita/Examinarea la domiciliu a nou născutului în primele 10 zile de viaţă


ții de examinare: dezbrăcat, treaz (preprandial), condiții de asepsie
ții, taliei, perimetrului cranian, ascultarea plânsului, Ex.
bontului ombilical, examen sold, picioare, auscultare cord, depistarea unor deficite senzoriale,
prescrierea-administrarea Vit D.

ției: Permeabilitatea cavităților nazale, frecvența și ritmul mișcărilor respiratorii,

ție oculară unilaterală,


rganelor genitale:

- Masculin: Normal, Hidrocel, Fimoză


- Feminin: Intumescenţa glandelor mamare – criză genitală.
ște, slab, stins, acut.
ții oferite mamei la prima vizită la domiciliu:

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


2. Baia și îngrijirea tegumentelor, înfăşatul/utilizarea pampersilor, folosirea termometrului,
cântărirea, tehnica alimentaţiei la sân.

Prima baie a nou-născutului.

Spitalele în care există saloane "rooming in" (saloane în care stau mama cu copilul) prezinta
marele avantaj că mama participă activ la primele lecții despre îngrijirea copilului. Astfel, acasă ea
știe deja cum se alăptează corect copilul sau cum se face baia micuțului. Dar de cele mai multe ori
mama este foarte speriată când ajunge să facă singură aceste activități fără prezența unui cadru
calificat sau cu experiență. Atunci mamele apelează la cele mai apropiate persoane din familie.
Bunicile au o plăcere deosebită să ajute la baia nepoțelului. Uneori există divergențe de opinie,
mamele încearcă să facă totul ca la carte, mai ales dacă sunt la primul copil. Este indicat ca teoria
sa fie combinată cu experiența altora.
Baia nou-nascutului poate fi făcuta în aceeași cameră în care doarme.
Temperatura camerei în care se face baia trebuie să fie în jur de 25 ◦C, iar temperatura camerei în
care stă nu trebuie să coboare sub 21 ◦C. Cei mai mulți părinți fac baia copilului în aceeași camera
în care doarme acesta. Este mai avantajos pentru că nu se mai trece prin alte încăperimai
friguroase. Variațiile bruște de temperatură nu sunt bine suportate de bebeluș.
Care este ora cea mai bună pentru baie?
Undeva în jur de ora 20, dar să fie păstrata aceeași oră pentru ca să nu se modifice programul de
mâncare și somn. E mai bine de făcut băița seara pentru că va avea un somn mai liniștit. În primul
rând pielea copilului suferă mari transformări, de aceea se va face baie zilnică. Se vor pregăti
dinainte hainele curate și călcate ale copilului, un prosop moale, scutece, pudre, uleiuri sau creme.
Săpunul folosit va fi unul special pentru bebeluși care are un ph neutru, ca și cel al pielii copilului.
Nu e indicata utilizarea spumei de baie pentru ca irita ușor pielea și ochii iar îndepărtarea agenților
de spălare prin clătire nu este eficienta.
Cădita va fi așezata pe pat sau pe doua scaune, astfel încât să aveți o poziție cat mai comoda, nu
jos unde e posibil sa fie curent. Temperatura apei trebuie sa fie cam de 35◦C. Cea mai eficienta
metoda este încercarea apei cu mâna sau cotul.
Daca bebelușul este alimentat artificial laptele trebuie pregătit înainte de baie! După baie el
va fi obosit și va adormi repede. Baia după masa ar putea duce la vărsături, sughit, apoi copilul se
agita, nu mai adoarme și se ivesc situații neplăcute.

Colicile sugarului

Colicile abdominale apar în primele 10 zile de la naștere și se manifesta pana la vârsta de 3 luni
prin dureri abdominale care survin brusc și le putem recunoaște la nou-născuți prin plânset strident,
congestia fetei, frecarea piciorușelor, emiteri de gaze. Crizele durează aproximativ 10-20 de minute
și se pot repeta! Deși aceste manifestări pot apărea în orice moment al zilei, ele sunt pregnante
după-amiaza târziu sau seara și nu în timpul meselor.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Cu toate acestea, colicile și orarul nu au putut fii explicate. Examinările radiologice, în cursul
colicilor au arătat prezenta aerului blocat la nivel intestinal. Durerile spasmodice ale intestinului
sunt provocate de contracții puternice ale mușchilor intestinali, sunt consecințe ale unei alimentații
excesive, ale unei inflamații a mucoasei intestinale, ale unor substanțe toxice ajunse în lapte din
alimentația mamei (tutun, cofeina, alcool)
Trebuie de la început menționat ca nu exista medicament miraculos care sa liniștească colicile
sugarului. Tratamentul se adresează simptomelor. Astfel, durerile se calmează cu cataplasme
calde, ceaiuri de plante: chimen, fenicul și coada șoricelului. O metoda buna care liniștește copilul
este așezarea copilului cu burtica pe pieptul dezgolit al mamei. Căldura corpului mamei și bătăile
inimii acesteia îl liniștesc și îl securizează pe micuț. Mângâierea circulara pe burtica (de la dreapta
spre stânga) îl ajuta pe acesta sa elimine aerul. Vibrațiile ușoare și continue cum ar fi mașina de
spălat sau chiar o plimbare cu automobilul au efecte miraculoase la unii bebeluși. Primul lucru
care trebuie știut este ca se manifesta în primele patru luni și apoi dispar! Plânsetele
prelungite duc părinții la disperare și aceasta are efecte rele și asupra bebelușului. Se poate intra
intr-un cerc vicios. Calmul părinților are în schimb efectele cele mai bune!
Bebelușul nu trebuie zgâlțâit sau legănat prea tare. Evitați mesele prea apropiate (un interval de
aproximativ 2 ore). Legănați-l ușor, fără treceri de la o persoana la alta. Putina liniște și o lumina
mai blânda ajuta de asemenea. Foarte important (si dificil în același timp), părinţii să-şi păstreze
calmul! Stresul resimțit în urma plânsului repetat crispează, bebelușul resimte tensiunea mamei pe
care o preia și așa se poate intra intr-un cerc vicios. Colicile reprezintă o suferința pentru copil dar
sunt repede uitate (după un episod surâde!). Trebuie multa răbdare. Mama trebuie să încerce să
nu rămână singură cu bebelușul și colicile, trebuie implicaţi tatăl, bunica. E important ca mama să
nu se simtă abandonată cu un copil care plânge și nu-i poate face mare lucru! Însa este bine
ca părinţii să înveţe să recunoască plânsul copilului. Plânsul excesiv al copilului poate fi datorat şi
unor tipuri de afecțiuni acute saucronice. De aceea, în primul rând trebuie sa știm cu siguranța
daca exista un semn de boala și sa nu denumim orice fel de plâns drept colici.

3. Alimentaţia nou-născutului și sugarului

3.1. Alimentaţia la sân (alăptarea)


Laptele uman rămâne "standardul de aur", alimentul ideal pentru nou-născutul la termen și pentru
sugarul în primele 6 luni de viața. în afara de certe avantaje nutriționale, neegalate de nici o
formula, oricât ar fi ea de sofisticata, alimentarea la sân creează o relație optima copil-mama, care
va fi resimțita toata viața la nivelul celor doi.
Toți nou-născuții sunt candidați la alimentația la sânul propriei mame, și numai situații care trebuie
considerate ca excepționale vor putea motiva privarea de acest avantaj și drept al copilului. Este
vorba de prematuri cu greutate foarte mica la naștere, care nu au reflex de deglutiție (înghițire) sau
au fost sever traumatizați neurologic intra - sau perinatal (in preajma nașterii). Orice nou-născut,
indiferent de greutate, care poate sa sugă, va fi pus la sân. Unele malformații, cum sunt
despicăturile labio palatine (malformații congenitale ale buzelor - "buza de iepure" sau ale boltei
palatine - "cerul gurii"), pot împiedică alimentarea naturala a nou-născutului, dar aceste situații sunt

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


destul de restrânse numeric. Dintre contraindicațiile care țin de mama, în afara de unele incidente
locale care sunt trecătoare, se citează: stările febrile, stările septice (stări de infecție ale întregului
organism), tuberculoza activa (mama poate transmite boala), neoplaziile (cancer) și infecția HIV
diagnosticate la mama. Conform recomandărilor din pediatria clasica, o mama cu infecție luetica
(mama care are sifilis) si poate alăpta propriul nou-născut.
Recomandam pregătirea sânilor încă din timpul sarcinii, prin masaj, frecționări ale mameloanelor
cu un prosop mai aspru.
Nou-născutul va fi pus la sân după primele 3-6 ore de viața, la început cate 5 minute la fiecare sân,
după care timpul va fi majorat la 10 minute. Se considera ca un supt nu trebuie sa se prelungească
peste 20 de minute. Exista varianta de a se oferi sugarului cate un sân, alternativ, la mese
succesive, sau cate 10 minute la fiecare sân, alternând în timpul aceleiași alăptări. Singura metoda
de a menține secreția lactata în cantitate adecvata este suptul copilului, nici o alta metoda nefiind
la fel de eficienta pentru stimularea lactației. Mulsul sistematic și repetitiv sfârșește prin a scădea
nedorit cantitatea de lapte.
Nu exista lapte uman de calitate necorespunzătoare (argument care justifica introducerea
alimentație "superficiale"), ci numai lapte uman în cantitate insuficienta. Aceasta situație este
probata în primul rând de un ritm de creștere insuficient. Toata lumea se așteaptă ca nou-născutul
care nu primește suficient lapte sa plângă de foame, ceea ce în practica este greu de sesizat; mai
frecvent sugarul staționează, apoi scade în greutate, uneori prezintă semne de deshidratare,
oligurie (urinează puțin) sau constipație. În cazul acesta trebuie sa va prezentați de urgenta cu
copilul la un medic pediatru.
Prematurii cu greutate foarte mica la naștere vor primi, alături de laptele de mama, suplimente din
formule destinate special acestor vârste, pentru a obține un ritm de creștere identic cu cel din viața
intrauterina. Sunt foarte puține mamele care "refuza" sa-si alimenteze copilul la sân.
Momentul alăptării este un moment de intimitate, un moment special pentru relația copil-mama, pe
care aceștia si-o acorda reciproc. El trebuie sa decurgă intr-o atmosfera de calm și liniște, intr-o
încăpere separata, netulburat de agitația casei. Daca nou-născutul dorește o masa în timpul nopții,
este bine sa-i fie satisfăcuta aceasta cerere, deoarece în primele luni de viața opauza alimentara
de 6-8 ore poate fi intolerabila pentru copil. De obicei, după masa din cursul nopții atât mama cat și
copilul, dorm liniștiți și fericiți. Comoditatea administrării, lipsa oricărei investiții financiare și mai
ales enormul avantaj nutrițional pe care îl oferă alimentarea sugarului cu lapte matern face din
aceasta modalitatea optima de hrănire a sugarului. Metoda da rezultate în special în mediile
dezavantajate economic pentru care alimentarea cu formule este un lux pe care mamele nu si-l pot
permite.

3.2. Avantajele alăptării

A. Avantajele alăptării exclusive în primele 5-6 luni de viaţă.


1. Avantajele laptelui de mama şi ale alăptării pentru copil.
- Laptele de mamă conţine substanţele nutritive de care are nevoie sugarul, în cantităţi şi proporţii
adecvate pentru o creştere şi dezvoltare armonioasă.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Laptele de mamă ajuta dezvoltarea creierului, ochiului şi intestinului copilului.
- Laptele de mamă este uşor de digerat și este utilizat eficient de către organismul copilului.
- Laptele de mamă (şi alăptarea) protejează copilul de infecţii: diaree, infecţii respiratorii, moarte
prin infecţii.
- Laptele de mama protejează sugarul (predispus genetic) de alergie: wheezing (respiraţie
şuierătoare), alergie la proteinele alimentare (enteropatie).

Alte avantaje ale laptelui de mamă (alăptare exclusivă): scade riscul de anemie şi rahitism la
sugar, iar la copilul mare scade riscul de obezitate, diabet juvenil tip I şi de unele cancere infantile
(limfom, boala Hodgkin). Orice alt lapte nu este la fel de bun pentru copil, deoarece este diferit de
laptele uman.
- Alăptarea scade riscul de moarte subită a sugarului.
- Alăptarea (suptul la sân) scade riscul de otită la copilul mare.

Avantajele alăptării pentru mamă:


Alăptarea protejează sănătatea mamei pe termen scurt şi lung.
Pe termen scurt:
1. Contractă uterul şi scurtează durata sângerării după naştere; astfel reduce incidenţa anemiei
postpartum (de unde rezultă importanţa alăptării precoce şi frecvente).
2. Ajută la pierderea excesului de grăsime depus în timpul sarcinii.

Pe termen lung:
1. Scade fertilitatea şi permite spaţierea naşterilor (conservă depozitele nutritive ale mamei şi
reduce prevalenţa copiilor cu greutate mica la naştere).
2. Scade riscul de cancer de ovar şi, posibil, de sân.
3. Permite mamei călătorii cu copilul (este gata preparat, la temperatura potrivita şi steril).

B. Avantajele psihologice ale alăptării


1. Alăptarea ajută mama şi copilul să stabilească o relaţie strânsă de dragoste (acest proces se
numeşte bonding). Relaţia de afecţiune se stabileşte mai repede dacă mama alăptează imediat
sau curând după naştere. Această legătură sufletească se realizează prin contactul piele la piele şi
prin privirea ochi în ochi.
2. Mama care alăptează se simte satisfăcută emoţional şi se poartă mai afectuos cu copilul; ea
se va plânge mai puţin de timpul pe care trebuie să-l acorde copilului şi de suptul din timpul nopţii.
Alăptarea ar putea contribui la reducerea abuzului şi abandonului.
3. Copilul care suge la sân plânge mai puţin și se dezvoltă intelectual și emoţional mai repede și
mai bine. La vârste mai mari va fi capabil să stabilească mai uşor relaţii sociale. Unele studii arată
că acei copii cu greutate mică la naştere care au fost alăptaţi în primele săptămâni de viaţă rezolvă
mai bine testele de inteligenţă în copilăria tardivă în raport cu cei alimentaţi artificial.

C. Avantajele economice ale alăptării

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Economii pentru familie
- Alăptarea înseamnă economii de bani şi timp: Nu se cheltuiesc bani pentru formule de lapte.
Pentru un copil alimentat artificial sunt necesare în primele 6 luni de viaţa 44 cutii de lapte praf a
500 gr. fiecare, adică 5 cutii în prima lună, 7 cutii în a două lună şi 8 cutii pe lună în următoarele 4
luni.
- Nu se cheltuieşte pentru biberoane şi tetine.
- Nu se cheltuiesc bani suplimentari pentru apă și combustibil. S-au calculat 3 litri de apă pe zi
pentru reconstituirea laptelui şi sterilizare prin fierbere.
- Se cheltuieşte mai puţin pentru medicamente, asistenţă medicală, deplasări la spital și la
cabinetele de consultaţii.
- Se cheltuieşte mai puţin pentru materialele utilizate în timpul menstruaţiei.
- Se cheltuieşte mai puţin pentru alte metode contraceptive.
- Nu se pierde timp pentru cumpărături, preparare, mers la consultaţii şi spital, îngrijirea copilului
bolnav.
- Alimentaţia mamei care alăptează costă mai puţin decât alimentaţia artificială. Banii economisiţi
pot fi folosiţi pentru ceilalţi membri ai familiei

Diferenţele în substanţe nutritive dintre laptele uman şi cel animal

Toate lăpturile mamiferelor conţin apă, proteine, grăsimi, lactoză, vitamine, minerale. Apa
astâmpăra setea. Proteinele ajută la creştere. Grăsimile aduc majoritatea caloriilor de care are
nevoie organismul. Lactoza aduce calorii.
- Laptele animal conţine mai multe proteine decât laptele uman. Proteinele au un rol nutritiv
important, aşa încât se poate crede că mai multe proteine sunt mai folositoare. Intr-adevăr, puii de
animale cresc mai repede decât copilul şi de aceea au nevoie de lapte care să conţină mai multe
proteine.
- Laptele uman are cel mai mic conţinut în proteine dintre toate lăpturile de mamifere, fiind perfect
adaptat atât nevoilor de creştere ale copilului mic cât şi capacităţii funcţionale a rinichiului său.
Rinichii imaturi ai sugarului alăptat vor avea de eliminat cantităţi mai mici de deşeuri proteice decât
cei ai sugarului alimentat cu lapte animal.
- Laptele uman conţine mai multă lactoză decât laptele animal. Lactoza ajută la absorbţia calciului
în intestinul subțire (ileum), reprezintă o hrană importantă pentru flora microbiologică (bifidobacterii
şi lactobacili); împreună cu grăsimile asigură un aport mare de calorii în volum mic de lapte. De
asemeni, lactoza contribuie la dezvoltarea creierului.

D. Protecţia faţă de infecţii, diaree şi infecţiile respiratorii.

a). Protecţia faţă de infecţii. Axul intero-mamar.


Laptele de mamă nu este numai o sursă excelentă de hrană pentru copilul mic, ci îi oferăacestuia
și protecţie faţă de infecţii. Protecţia este maximă în cazul alimentaţiei exclusive. În primul an de

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


viaţă, sistemul imun nu este dezvoltat ca la copilul mai mare sau la adult, aşa încât sugarul este
mai vulnerabil faţă de infecţii.
1. Laptele de mamă conţine o serie de factori cu rol antiinfecţios:
- leucocite : macrofage, limfocite - celule vii care luptă împotriva infecţiilor;
- anticorpi împotriva bolilor la care ea a fost expusă: imunoglobuline A (IG A de tip secretor sau de
suprafaţă), G (IG G), M (IG M)
- lizozim: care protejează copilul faţă de germeni Gram pozitiv şi faţă de unele virusuri;
- lactoferina : care protejează copilul faţă de germeni patogeni intestinali, cărora le sustrage fierul
necesar pentru a se înmulţi şi îi face vulnerabili la acţiunea antibioticelor;
- factori anti bacterieni, antivirali, antifungici, antiparazitari(Giardia);
- factori de creştere care maturizează intestinul, pielea şi alte organe și ţesuturi;
- factorul bifidus care, în prezenţa lactozei, ajută dezvoltarea germenilor saprofiţi în intestin şi
împiedică creşterea germenilor patogeni.
În plus, laptele matern preluat direct din sân nu este infectat prin manipulare, iar contactul piele –
pe - piele din timpul alăptării colonizează copilul cu microbii saprofiţi ai mamei.

b) Protecţia faţă de diaree


Un studiul efectuat în Filipine, la copii cu vârsta între 0-2 luni compară riscul de diaree la cei care
nu au fost alăptaţi exclusiv în raport cu sugarii alăptaţi exclusiv: sugarii alimentaţi artificial au avut
cel mai mare risc de diaree (de 17 ori mai mare). Sugarii care au primit în afară de lapte de mamă
şi suplimente de hrană (alăptare parţială) au avut un risc de diaree de 13 ori mai mare (mai mare
decât cei alimentați exclusiv la sân, dar mai mic decât cei care nu au primit deloc lapte de mamă).
Sugarii care au primit apă sau ceai pe lângă alăptare au avut un risc de diaree mult mai mic în
comparaţie cu cei alimentați artificial şi cu cei alăptaţi parțial, dar riscul a fost crescut faţă de cei
alăptaţi exclusiv ( de 3 ori mai mare). Cel mai mare risc de diaree se observă la cei care nu au
primit deloc lapte de mamă. Copiii alimentaţi artificial au risc mare de diaree deoarece laptele
animal sau formulele nu conţin factori antiinfecţioşi şi alimentele artificiale pot fi contaminate cu
bacterii patogene. Contaminarea poate proveni din apă, biberoane și tetine incorect spălate și
sterilizate, prin mâini nespălate, prin contaminarea laptelui praf din cutii păstrate în condiţii
necorespunzătoare.
Informaţii suplimentare: Unele studii arată că alăptarea protejează copilul de moarte prin diaree
până la 1 an și chiar până la 2 ani în cazul copiilor malnutriţi. Alăptarea ar putea să protejeze
sugarul faţă de holeră sau dizenterie până la vârsta de 2-3 ani.

E. Protecţia faţă de infecţiile respiratorii.


Un studiu efectuat în Brazilia, la sugari între 8-12 luni, privitor la riscul de moarte prin pneumonie în
funcţie de tipul alimentaţiei arată că riscul de deces prin pneumonie este cel mai scăzut la sugarii
alăptaţi exclusiv. Sugarii hrăniţi artificial (cu formule sau cu lapte de vacă) au un risc de 3 respectiv
4 ori mai mare de deces prin pneumonie decât cei alăptaţi. Sugarii alăptaţi parţial au un risc de
deces mai mare decât cei alăptaţi exclusiv, dar mai mic decât cei care nu au fost deloc alăptaţi.

3.3.Necesarul de hrană pentru mama care alăptează

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Mama care alăptează trebuie să mănânce suficientă hrană pentru a produce lapte evitând
consumul din propriile ţesuturi, pentru ca să se simtă bine şi să aibă energie pentru a-şi îngriji
familia. Hrana suficientă evită consumul din propriile ţesuturi.
Alimentaţia suplimentară necesară unei mame care alăptează trebuie să-i aducă un surplus de 500
calorii. Dacă aceste calorii provin din alimente variate, mama va primi automat proteinele,
vitaminele și mineralele adiţionale necesare. Necesarul pentru lactaţie ar putea fi acoperit crescând
cantitatea de hrană pe care femeia o consuma înainte de a fi gravidă sau de a alăpta.

Această recomandare trebuie făcută mai ales mamelor sărace, care nu pot să-şi permită să
mănânce alimente speciale. Mamele care pot să-şi permită să mănânce conform apetitului nu au
nevoie de sfatul de a mânca mai mult; ele trebuie sfătuite să mănânce alimente variate. Alimentele
sau suplimentele nutriţionale trebuie oferite mamei pe toată durata alăptării, nu numai în primele
zile. Femeia hrănită adecvat înainte și în timpul sarcinii va avea depozite de energie pentru lactaţie
şi, în acelaşi timp, va avea un risc mai mic de a da naştere unui copil cu greutate mică.
Alăptarea când mama este bolnavă.

O mamă bolnavă poate să renunţe la alăptare din diferite motive:

și separată de copilul ei.

În realitate, este arareori necesar ca o mamă bolnavă să oprească alăptarea. În infecţiile obişnuite
alăptarea nu creşte riscul copilului de a se infecta. Anticorpii, pe care mama îi produce, pot
constitui o bună protecţie pentru copil. Ea ar putea să fie sfătuită să respecte reguli de igienă.
Mamele cu TBC sau lepră n-ar trebui separate de copil; ei pot fi trataţi împreună.
Modalităţile prin care puteţi ajuta o mamă să alăpteze atunci când este bolnavă sunt următoarele:
1. Când trataţi o femeie bolnavă, nu uitaţi să o întrebaţi dacă are un copil pe care îl alăptează.
Asiguraţi-o că poate să continue alăptarea și că o veţi ajuta.
2. Dacă trebuie să se interneze în spital, nu o separaţi de copil; internaţi şi copilul astfel încât să
poată să continue alăptarea (dacă starea ei permite);
3. Dacă mama are febră, încurajaţi-o să bea mai multe lichide, pentru ca secreţia de lapte să nu
scadă din cauza deshidratării;
4. Dacă ea nu doreşte să alăpteze sau se simte prea rău, sugeraţi-i să colecteze laptele ca să-şi
păstreze secreţia de lapte. Sugeraţi-i să mulgă laptele cu aceeaşi frecvenţă cu care ar fi alăptat
copilul sau cam la 3 ore interval. Copilul poate să fie hrănit cu lapte muls, dacă este posibil, sau cu
lapte artificial dacă este necesar. Laptele ar trebui administrat cu căniţa astfel încât el să vrea să
sugă de îndată ce alăptarea poate fi reluată.
5. Dacă mama este atât de bolnavă încât este absolut incapabilă să aibă singură grijă de ea şi
copil, de ex. este inconştientă sau prea slăbită, este posibil ca altcineva să extragă laptele din sânii
ei, iar laptele să fie administrat copilului cu căniţa.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


6. Dacă ea are o boală psihică, încercaţi să ţineţi copilul lângă ea și îngrijiţi-i împreună. Permiteţi
mamei să alăpteze dacă poate să facă acest lucru. Dacă este cazul, încercaţi să găsiţi o persoană
care să stea lângă ea și să o supravegheze pentru ca să nu-şi agreseze sau neglijeze copilul.
7. De îndată ce mama se însănătoşeşte, ajutaţi-o să-şi crească secreţia de lapte și să reia
alăptarea.

Alăptarea pentru a amâna o sarcină.


Alăptarea poate să întârzie întoarcerea la ovulaţie şi la revenirea menstruaţiei şi, astfel, să ajute la
spaţierea sarcinilor. Alăptarea poate să protejeze mama de o nouă sarcină numai atât timp cât nu
are menstruaţie, adică este amenoreică după naştere şi, probabil, fără ovulaţie. Dacă are
menstruaţie, fertilitatea ei a revenit şi alăptarea nu o protejează.
Alăptarea poate să ofere o bună protecţie în primele 6 luni după naştere dacă mama alăptează
exclusiv și frecvent, ziua și noaptea. Dacă ea oferă copilului alimentaţie complementară protecţia
este mai puţin eficientă.
Alăptarea conferă protecţie parţială după 6 luni, când mama este obligata să hrănească sugarul și
cu alte alimente, cu condiţia ca ea să continue să alăpteze frecvent ziua şi noaptea. După 6 luni
mama poate să rămână gravidă chiar dacă nu i-a revenit menstruaţia. Totuşi, această protecţie
parţială este folositoare, dar ea poate să facă uz de alte metode de planificare familială.

Alăptarea şi medicaţia maternă

Necesitatea ca o mamă care alăptează să primească medicamente poate să ridice dificultăţi în


alăptare. Aproape toate medicamentele luate de mamă sunt secretate în lapte, dar concentraţia și
efectele adverse posibile asupra copilului variază foarte mult.
Concentraţia medicamentelor în lapte depinde de caracteristicile şi farmacocinetica
medicamentului. În general, concentraţia în lapte este destul de apropiată de cea din plasma
maternă, astfel încât cantitatea medicamentului ingerat de copil depinde, în mare măsură, de
cantitatea de lapte consumată. Totuși, efectele adverse posibile nu pot fi apreciate după doza
totală ingerată deoarece:

d capacitatea redusă de
eliminare;

mari şi la adulţi; acest lucru este adevărat mai ales la sugarii în prima lună de viaţă.

Recomandările generale în privinţa administrării de medicamente mamei care alăptează sunt:

negative asupra sugarului;


mama să ia medicamentul în timpul sau imediat după alăptare, pentru a se evita perioada de
maximă concentraţie în sânge şi,deci, în lapte;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


maternă care ar putea influenţa negativ copilul;

medicament ale cărui efecte nedorite asupra sugarului nu au fost testate suficient. Dacă sugarul
prezintă simptome care nu sunt clar legate de ingestia medicamentului de către mamă, se impune
o atentă investigare a corelării simptomelor cu drogul în cauză;

cântărită în raport cu riscurile alimentaţiei artificiale la sugar.


Medicamentele care ar trebui să fie administrate mamei ar putea fi împărţite în trei categorii:
1. Medicamente contraindicate în timpul alăptării cunoscute pentru efectele adverse asupra
copilului: medicamente anticanceroase (antimetabolice), ergotamina, sărurile de aur și thiouracilul;
2. Medicamente care impun întreruperea temporară a alăptării: substanţe radioactive;
3. Medicamente uzual compatibile cu alăptarea: majoritatea medicamentelor folosite în mod uzual.

ÎNŢĂRCAREA se va face cât mai târziu posibil. Sunt considerabile avantajele oferirii, fie şi a
unor cantităţi mici, de lapte de mamă, până la 1 an, 1 an şi 1/2, chiar 2 ani.

La sugarul alimentat artificial sau mixt, formulele de lapte ―de început‖ vor fi înlocuite, începând
din luna a 5 a, a 6 a, cu formule „de continuare‖ sau „parţial adaptate‖ (numite și formule ―pentru
vârsta a doua‖). Se pot folosi şi „formulele de durată‖ care acoperă nevoile nutritive de la naştere
pâna la 1 - 2 ani de ex. Lactovit, Milumil, Morinaga, Similac. Toate acestea se recomandă a fi
oferite în cantitate minimă de 500 ml/24 ore,după începutul diversificării alimentaţiei.
În cazurile extreme, menţionate mai sus, la care nu se pot folosi aceste formule „de continuare‖
sau de durată, în condiţiile în care s-a început diversificarea corectă, laptele integral (laptele praf
convenţional sau lapte de vacă), nu va depăşi, după vârsta de 5-6 luni, 500-600 ml/24 ore,
principiul „celor două glucide‖ fiind respectat în continuare (adaos de zahăr 5% și de făină de orez
sau alte cereale fără gluten, 2%).

Diversificarea alimentaţiei
Vârsta începerii diversificării (introducerea alimentelor solide)
- 5-6 luni la sugarul alimentat exclusiv la sân sau artificial cu formule pentru sugari.
- 4-4 luni şi jumătate la cel alimentat cu lapte praf convenţional sau lapte de vacă.

Trebuie combătută tendinţa mai veche a diversificării precoce, precum și stabilirea unor reguli
rigide (exemplu: interdicţia de a se administra mai mult de două mese de lapte după vârsta de 5-6
luni, etc.). Achiziţiile recente demonstrează legătura între diversificarea precoce şi consecinţele
imediate şi tardive (alergiile alimentare, sindromul de colon iritabil, etc.)

Condiţii necesare:
- scaune normale

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- absenţa semnelor de boală
- evitarea introducerii a două alimente noi în aceeaşi zi

Introducerea noilor alimente unul după altul, se va face în ritm relativ rapid la copilul la care
diversificarea începe la 5-6 luni. La copilul cu diversificarea începută la 4-4 1/2 luni, ritmul va fi mai
lent-progresiv. Făinurile cu gluten (grâu, secară, ovăz), se vor evita înaintea vârstei de 6 luni,
preferându-se orezul și alte cereale fără gluten (porumb, tapioca).
Introducerea noilor alimente va respecta particularităţile copilului, precum şi obiceiurile alimentare.
Se recomandă succesiunea următoare:
- primul aliment introdus este supa de legume urmată rapid de piureul de legume apoi urmează
fructele (măr, piersică), cu adaos de suc de citrice (lămâie, portocală), suc delegume (roşie,
morcov); alte fructe decât cele menţionate, ca de exemplu banalele şi kiwi, se pot folosi după
vărsta de 9-10 luni (risc de alergie cutanată/respiratorie), imediat sau la distanţă. În ceea ce
priveşte pulpa unor fructe ca: pere, prune, pepeni, struguri, cireşe, acestea nu se recomandă
sugarului (risc de diaree, colon iritabil).
- se introduce cel mai devreme la 4 1/2 luni, carnea de găină sau de vită, evitându-se, în general,
carnea de animal tânăr: viţel, pui, care este alergizantă şi, în plus, conţine o cantitate mare de
gelatină, proteină de calitate inferioară. Carnea de porc este contraindicată. Peştele, exclusiv
peştele alb, se poate folosi, dar foarte proaspăt.
- gălbenuşul de ou este util imediat după introducerea cărnii dar nu înainte de 5 luni.
La sugarul mai mare de 8-9 luni, se va include, treptat, o gamă mai largă de alimente: iaurt,
ciulama, budinci, papanaşi, brânză de vaci, diverse cereale fortificate industrial etc.

4. Bolile nou născutului


4.1. Rujeola (pojarul)
Este o boală contagioasă produsă de un virus şi caracterizată prin febră mare, tuse, secreţii nazale
și oculare şi o erupţie caracteristică. Sub vârsta de 2 ani, boala este urmată adesea de complicaţii
pulmonare grave, cu o mortalitate încă destul de ridicată.
Modul de transmitere. Rujeola se transmite numai direct, de la un alt copil bolnav, care este
contagios timp de 4-5 zile înainte de apariţia erupţiei și pe toată durata erupţiei. Boala se transmite
prin aer ("cale aerogenă"), prin picăturile de salivă, secreţiile nazo-faringiene și conjunctivale, pe
care copilul le proiectează în jurul său în timpul vorbirii, tusei, strănutului.
Copiii între 1 şi 10 ani sunt deosebit de receptivi. În colectivităţile de copii (creşe, grădiniţe, şcoli)
boala cuprinde aproape pe toţi copiii care nu au suferit în trecut de rujeolă sau nu au fost vaccinaţi.
După vârsta de 3 luni când dispar anticorpii transmişi de mamă (dacă ea a avut boala) copiii pot
face pojar la orice vârstă. Este de dorit ca un copil să nu facă pojarul sub vârsta de 3 ani, căci până
la această vârstă complicaţiile sunt frecvente și grave.
Incubaţia este fixă, de 10-12 zile. La bolnavii care au primit gammaglobulină, incubaţia se poate
prelungi până la 28 de zile.
Invazia (perioada catarală sau preerupţia) durează 3-4 zile, până când apare erupţia. Febra creşte
treptat, ajungând la 39-40°C. Apare catarul oculo-nazal: copilul strănută, tuşeşte; din nas se scurge
o secreţie apoasă, abundentă; conjunctivele se înroşesc; pleoapele sunt uşor umflate, pe jumătate

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


închise; ochii lăcri mează; lumina îl supără. Vocea poate deveni răguşită.. Copilul pare "răcit" și
boala poate fi luată drept "gripă", "guturai" sau "rino-faringită". În faza de invazie este caracteristic
semnul lui Koplik; pe mucoasa obrajilor, în dreptul măselelor, apar câteva pete roşii centrate de
mici ridicături albe (aspect de boabe de griş), presărate pe mucoasă. Fundul gâtului este roşu-
aprins, iar pe vălul palatului se constată mici puncte hemoragice. Starea generală se înrăutăţeşte;
copilul este somnolent, refuză să mănânce. Copiii mai mari se plâng de dureri de cap și de dureri
musculare.
Perioada eruptivă. Erupţia (exantemul) apare pe piele după 3-4 zile de la începutul bolii, întâi
după urechi, pe faţă şi pe gât (fig. 7.11). A doua zi petele apar și pe trunchi, iar în următoarele 2-3
zile se extind dinspre rădăcina membrelor până ajung la degete. În momentul în care erupţia a
ajuns la mâini şi picioare, începe să pălească pe faţă și gât, iar febra scade. În tot timpul erupţiei,
febra se menţine mare (39-40°C).
Erupţia de rujeolă este formată din pete roşii de diferite mărimi, cu formă neregulată, pe alocuri
confluente; între pete rămân totdeauna zone de piele sănătoasă. Petele dispar la apăsare; la pipăit
se simt uşor reliefate și catifelate.Copiii la care s-au administrat gammaglobuline în primele zile de
incubaţie pot prezenta o erupţie foarte discretă: pete mici, izolate, mai rare care uneori nu cuprind
toate regiunile corpului și dispar mult mai repede.
După 3-4 zile de la apariţia erupţiei, febra începe să scadă, erupţia păleşte şi dispare în ordinea în
care a apărut (de sus. în jos).
Perioada de convalescenţă începe de 6-8 zile de la începutul bolii. În locul erupţiei, rămân nişte
pete cafenii, apoi apare o descuamaţie fină, ca tărâţa mai accentuată pe faţă, care durează circa o
săptămână. Tusea și secreţia nazală dispar treptat, după mai multe zile. Starea generală se
ameliorează, copilul devine mai vioi și cere de mâncare.
În 9-10 zile boala se vindecă. În cazul copiilor cu vârsta până la 3 ani, mama beneficiază de 14 zile
de concediu pentru îngrijirea copilului bolnav. Copilul de vârstă şcolară poate relua activitatea
şcolară după 14 zile de la începutul bolii.
Complicaţiile sunt frecvente mai ales la copiii până la 2 ani. După rujeolă, reactivitatea
organismului scade mult, aşa că infecţiile microbiene îmbracă forme grave, punând adesea în
pericol viaţa copilului.
La un copil cu rujeolă se bănuie o complicaţie dacă: febra persistă sau apare din nou după ce
temperatura revenise la normal timp de 2-3 zile; dacă, după ce a pălit erupţia, copilul continuă să
"zacă" şi refuză mâncarea; dacă tusea devine mai frecventă și mai supărătoare, iar copilul geme,
respiră greu; dacă se plânge de urechi sau de dureri de cap.
Pneumonia este complicaţia cea mai frecventă la copilul sub 2 ani. Febra persistă, tusea se
accentuează; respiraţia devine mai frecventă, greoaie și se însoţeşte de geamăt.
Crupul rujeolic (laringita obstruantă) poate duce la asfixia copilului prin micşorarea sau astuparea
laringelui. Dintre complicaţiile mai puţin frecvente se pot cita în ordinea frecvenţei: stomatite, otite,
pneumonii interstiţiale, encefalita (rară, dar foarte gravă), vărsăturile, diareea..
Rujeola este o boală care slăbeşte mult capacitatea de apărare a organismului şi deschide, în
acest fel, drumul tuberculozei. De aceea, copiii cu tuberculoză în antecedente se vor controla
ulterior prin examene medicale şi radioscopii pulmonare.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Tratament. Rujeola se îngrijeşte la domiciliu sub supravegherea medicului. Internarea este
necesară: dacă rujeola a apărut la un copil care suferea deja de o altă boală (otită, mastoidită,
diaree gravă, pneumonie acută); dacă a apărut la un copil într-o colectivitate închisă (preventoriu,
colonie, casa copilului, spital, grădiniţă săptămânală, internat, creşă); dacă nu există condiţii pentru
îngrijirea în familie; dacă au apărut complicaţii.
Tratament igieno-dietetic. În tot timpul perioadei febrile și a complicaţiilor, copilul va sta la pat. Se
va evita contactul cu alte persoane care suferă de alte boli (gripă, guturai, amigdalite, infecţii ale
pielii). Camera copilului nu va fi supraîncălzită, va fi bine aerisită și se va întreţine o atmosferă
umedă (vase cu apă pe sobă; prosoape umede lângă sobă). Când copilul prezintă catar
oculonazal, lumina excesivă îl supără, aşa că se va atenua lumina prin folosirea de becuri slabe,
seara, şi tragerea perdelelor la ferestre, ziua. De îndată ce a scăzut febra, se face din nou baie
generală.
În timpul cât este febril și copilul refuză să mănânce nu va fi forţat să mănânce, ci i se vor da cu
răbdare și în cantităţi mici lichide din abundenţă. Imediat ce revine apetitul, i se poate da un regim
normal, în funcţie de vârstă și de preferinţele sale. Este greşită părerea după care în rujeolă se ţine
un regim strict, fără sare, fără grăsimi și fără carne.
Tratament medicamentos. Se vor da medicamente pentru combaterea febrei: Paracetamol (sub
formă de supozitoare, sirop sau tablete în funcţie de vârsta copilului) sau supozitoare de
Algocalmin de 0,300 g (pentru copii); calmante ale tusei (poţiuni expectorante); liniştitoare ale
sistemului nervos.
În caz de complicaţii (bronhopneumonie, otită), se vor administra antibiotice la indicaţia medicului.
Dacă survine crupul rujeolic, se aplică săculeţ cu sare sau mălai încălzite (schimbate des) şi se
duce copilul de urgenţă la spital.
Vaccinarea antirujeolică este obligatorie și se practică la vârsta de 9-14 luni în companii organizate
de Dispensarul teritorial. în ultimul timp se practică rapelul. Vaccinul antirujeolic poate fi administrat
şi în asociere cu cele antirubeolic şi anti oreion (RRO = rujeolă, rubeolă, oreion) sau MRM
(Masern, Roteln, Mumps, după denumirea germană).

4.2. Rubeola (pojărelul)


Rubeola este o boală contagioasă, cu evoluţie scurtă şi foarte uşoară produsă de un virus. Se
caracteri-zează prin: erupţie cutanată (pe piele) și adenopatii (mărirea unor grupe ganglionare).
Importanţa bolii. Rubeola este importantă prin faptul că, dacă apare la femei gravide, poate
determina malforma-ţii congenitale. Boala se transmite pe cale aeriană, numai prin contact direct,
prin picături de salivă de la bolnav la sănătos. Dă o imunitate solidă pe viaţă. Contagiozitatea bolii
este redusă. Receptivitatea este mai mare la copiii între 5 şi 15 ani.
Incubaţia este de 14-21 zile.
Perioada de invazie este scurtă (1 -2 zile) sau poate lipsi. La început copilul prezintă febră mică
(până la 38°C), dureri de cap, uşoară secreţie nazală și conjunctivală. Mucoasa faringiană este
roşie.
Erupţia este de multe ori singurul semn al bolii. Este mult mai redusă decât în cazul rujeolei
(uneori de-abia se observă) şi se manifestă prin pete roşii-palide, care se unesc între ele. Apare

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


mai întâi pe faţă, apoi se întinde pe gât, pe trunchi, şi la urmă pe membre. Durează 1-3 zile.
Erupţia este variată, semănând adeseori cu cea din rujeolă, rareori cu cea din scarlatină. Alteori
este foarte discretă şi de scurtă durată. Ganglionii limfatici suboccipitali (de la ceafă) şi cei
laterocervicali (uneori chiar toţi ganglionii) sunt măriţi. Rubeolă se vindecă totdeauna fără
complicaţii.
Tratament. Cât are febră, copilul va sta în pat. Alimentaţia va fi normală. Cel mult, în perioada cât
are febră, se va da o alimentaţie mai uşoară (ceaiuri, lapte, iaurt, pireuri de legume, fructe, pâine,
biscuiţi, macaroane). Pentru com-baterea febrei și a durerilor de cap se recomandă: Paracetamol
(supozitoare, tablete sau sirop) şi fenobarbital tablete de 0,015 g, 1 -3 tablete seara.
Când copilul nu a împlinit 3 ani, mama salariată beneficiază de un concediu medical de 5
zile.Femeile gravide care nu au avut boala în copilărie vor fi ferite să vină în contact cu copiii
bolnavi de rubeolă. În caz că o femeie gravidă care nu a suferit în trecut de rubeolă vine în contact
cu un bolnav de rubeolă, pe lângă urmărirea clinică va fi trimisă la un Centru de Hematologie sau
la o clinică de boli infecţioase pentru dozarea anticorpilor.

4.3. Varicela (vărsatul de vânt)


Varicela este o boală foarte contagioasă, cu evoluţie uşoară. Este produsă de un virus şi se
caracterizează printr-o erupţie veziculoasă, generalizată.
Modul de transmitere. Izvorul de infecţie este copilul bolnav (sau adultul cu Herpes Zostereruptiv)
care este contagios pe toată durata bolii, până la apariţia crustelor (14-21 de zile). Boala se
transmite direct de la bolnav la sănătos, pe cale aeriană, prin secreţiile nazofaringiene eliminate
prin vorbire, tuse, strănut, precum și prin conţinutul elementelor eruptive. Receptivitatea la boală
este foarte mare la toate vârstele, dar mai ales la copiii între 2 şi 15 ani. Boala lasă o imunitate
solidă şi durabilă.
Perioada de incubaţie este în medie de 14 zile (10-21 de zile).
Invazia (perioada preeruptivă) este scurtă (1-2 zile) cu manifestări discrete: febră uşoară, dureri de
cap și musculare, indispoziţie. Faringele este roşu.
Perioada de stare se caracterizează prin erupţia care apare în tegumente (inclusiv pielea
acoperită cu păr) şi ia aspectul unor pete roşii, care în câteva ore se umflă puţin (papule) şi apoi se
transformă în vezicule care conţin un lichid limpede, semănând cu picăturile de rouă. Către a 3-a
zi, lichidul din vezicule se tulbură (devin pustule). Pustulele se transformă apoi în cruste, care se
desprind în circa 7-10 zile; dacă nu au fost infectate sau rupte de copil, crustele nu lasă semne.
Numărul elementelor de varicelă este variabil: uneori numai câteva (5-20), alteori sunt foarte
numeroase, împrăştiate pe toată suprafaţa corpului. Erupţia este pruriginoasă (se însoţeşte de
mâncărime). Ea poate apărea și pe mucoase (în gură, pe conjunctive, pe mucoasa genitală).
Erupţia de varicelă apare în mai multe valuri, aşa că în cursul evoluţiei bolii pe pielea copilului se
găsesc concomitent elemente eruptive de toate vârstele, de la macule până la cruste).
Complicaţiile cele mai frecvente sunt infecţiile secundare ale veziculelor prin microbi obişnuiţi
(stafilococi, streptococi etc), favorizate de scărpinat şi de lipsa de îngrijiri ale pielii: piodermită,
abcese, flegmoane, stomatite, conjunctivite; rareori acestea pot duce la septicemie. O complicaţie
gravă, dar foarte rară, este meningoencefalita variceloasă.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Tratament. Copilul va fi ţinut în casă pe toată perioada erupţiei. Alimentaţia va fi formată la
început, în perioada febrilă, din lapte, ceaiuri, supe, pireuri de legume, fructe, făinoase. Dacă pe
mucoasa gurii există vezicule supărătoare, se vor da numai alimente moi. Imediat ce a trecut
perioada febrilă şi/sau jena la mestecat sau înghiţit, copilul va primi un regim alimentar normal.
Pentru evitarea suprainfectării veziculelor se recomandă: copiii mari vor fi sfătuiţi să nu se
scarpine, iar celor mici li se vor înfăşura mâinile în vată și tifon; se vor tăia unghiile scurt; copilul va
fi spălat pe mâini cu apă caldă, săpun şi peria de unghii de mai multe ori pe zi. Lenjeria de corp şi
de pat se va schimba zilnic; se vor folosi scutece, cămăşuţe sau pijamale moi, largi, care să nu
jeneze sau să strângă copilul, evitând astfel ruperea veziculelor şi crustelor, pielea se va pudra cu
talc sau cu mixtură mentolată; se vor curăţi cu un tam-pon cutele şi plicile pielii; se va menţine o
igienă riguroasă a mucoasei bucale (se va clăti, de mai multe ori pe zi, cu ceai de muşeţel),
conjunctivelor (instilaţii cu ser fiziologic), curăţirea pleoapelor de secreţii cu apă fiartă şi răcită și a
mucoasei genitale (spălare cu soluţii dezinfectante slabe sau cu apă). În timpul fazelor eruptive se
va face baie parţială; cu o cârpă umedă se spală zilnic zonele cu cute sau expuse la infecţii (gât,
subsoare, zonele genitale etc). Spre sfârşitul bolii, când se menţin cruste puţine, se poate face duş
sau baie într-o cadă perfect curată.În cazul în care copilul bolnav nu a împlinit 3 ani, mama
beneficiază de un concediu de 14 zile; durata concediului se socoteşte de la începutul bolii. Boala
se vindecă repede și fără vreun tratament spspecial. Când copilul îşi rupe crustele sau dacă
veziculele se suprainfectează, rămân cicatrice.

4.4. Tusea convulsivă (tusea măgărească).


Este o boală infecţioasă şi contagioasă, caracterizată zilnic printr-o tuse chinuitoare, caracteristică,
ce durează câteva săptămâni. Germenul care o produce este un cocobacil numit Haemophilus
pertusis sau Bordetella pertusis.
Izvorul de infecţie îl constituie bolnavul de tuse convulsivă, care este contagios timp de 6
săptămâni de la începutul bolii. Transmiterea se face direct, prin aer, prin picăturile ce se
proiectează în timpul tusei. Contagiozitatea bolii este foarte mare. Atinge îndeosebi copiii, din
momentul naşterii şi până la 7 ani. Nou-născutul nu are imunitate transmisă de la mamă. La sugar
boala îmbracă o formă gravă, dacă nu a fost vaccinat. De asemenea, este gravă la orice copil
debilitat. Gravitatea bolii se datoreşte intensităţii spasmului tusei, bronhopneumoniilor secundare,
reacţiilor encefalitice. La adulţi, boala se întâlneşte foarte rar. Îmbolnăvirea lasă imunitate solidă şi
de durată.
Incubaţia durează între 7 zile şi 14 zile. În timpul incubaţiei nu apare vreun semn deosebit. Boala
evoluează în 3 faze.
Faza de invazie (de debut, catarală) durează 7-10 zile. Începutul este înşelător, asemănându-se
cu o infecţie banală a nasului şi gâtului. La început tusea este necaracteristică, dar devine din ce în
ce mai frecventă și rebelă la calmantele tusei. În acest stadiu boala este greu de recunoscut. Din
păcate, în zilele respective contagiozitatea bolii este cea mai mare.
Faza de chinte (de stare, stadiul convulsiv). Tusea devine din ce în ce mai frecventă, spastică,
până apar accesele caracteristice: copilul tuşeşte sacadat, de 10 până la 20 de ori, din ce în ce
mai repede până ce respiraţia se opreşte în expiraţie; copilul se roşeşte şi chiar se învineţeşte;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


este ceea ce se numeşte chintă. După mai multe sacade de tuse urmează o inspiraţie profundă,
şuierătoare, pe care autorii au asemănat-o cu zbieretul de măgar, cântecul de cocoş sau cu
cotcodăcitul găinilor; etapa inspiratorie poartă numele de repriză. Mai multe chinte şi mai multe
reprize formează un acces de tuse. Accesul de tuse este zguduitor, chinuitor, copilul se agită, este
roşu la faţă. Accesul se termină cu o expectoraţie constituită din secreţii şi mucozităţi alburii,
vâscoase, lipicioase, de multe ori copilul varsă. Accesele de tuse sunt variabile ca număr; în
formele uşoare câteva, în formele grave de zeci de ori, mai ales noaptea spre dimineaţă. Apogeul
frecvenţei este spre a 3-a săptămână a bolii.
În intervalul dintre accese, starea copilului este bună. Temperatura este normală; în caz că apare
febră, trebuie bănuită o complicaţie. Din cauza efortului de tuse copilul lăcrimează, are
conjunctivele roşii, pleoapele sunt umflate, iar faţa se buhăieşte. La copiii la care au apărut incisivii
inferiori, se poate produce o ulceraţie a frâului limbii, semn caracteristic al bolii. Uneori crizele apar
la alimentaţie, plâns, schimbări de temperatură, fum etc.

Faza de convalescenţă (de declin) apare spre a 5-a săptămână şi se caracterizează prin rărirea şi
atenuarea acceselor de tuse. Totuşi în lunile care urmează, cu ocazia infecţiilor banale ale căilor
respiratorii, tusea reapare, îmbrăcând alura convulsivă. Copiii mai nervoşi pot tuşi în acest fel
multă vreme.
Diagnostic. În caz de crize tipice de tuse diagnosticul este uşor de precizat. În schimb în formele
atipice, uşoare, care survin de obicei la copiii vaccinaţi, diagnosticul diferenţial este dificil. Unele
pneumonii virale se confundă adesea cu tusea convulsivă (tuse asemănătoare, prelungită,
leucocitoză, limfocitoză). De asemenea, se poate confunda cu mucoviscidoza.
Complicaţii. Apar mai ales la sugari, la care boala este foarte gravă. Dacă febra depăşeşte 38,3°C
se poate bănui o complicaţie pulmonară (bronhopneumonie, atelectazii, emfizem mediastinal,
diseminarea unei tuberculoze preexistente, bronşiectazie), se pot ivi hemoragii (epistaxis,
hemoptizie, hemoragii ale conjunctivelor, hemoragii cerebrale), toate fiind deorigine mecanică.
Convulsiile (excepţional de rare) pot fi date de asfixie sau de hemoragii cerebrale; pot apărea de
asemenea în cadrul encefalitei. Cea mai frecventă cauză de deces este pneumonia.
Profilaxie. Tusea convulsivă este o boală cu declarare obligatorie. Izolarea la domiciliu se impune
timp de 30 de zile de la începutul chintelor sau 5-6 săptămâni dacă a fost surprinsă din faza de
invazie.
Vaccinarea este mijlocul cel mai eficace de profilaxie. La noi în ţară, vaccinarea antipertusis (A.P.)
se face cu vaccin asociat (Di-Te-Per - Difteric-Tetanic-Pertusis). Părinţii sunt datori să se prezinte
la medicul de familie atunci când se planifică vaccinarea respectivă.
Rareori se întâlnesc incidente şi accidente după vaccinare. La copiii la care după prima sau a doua
vaccinare cu Di-Te-Per a apărut un simptom neurologic, se va face în viitor bivaccin (Di-Te). De
altfel, este recomandabil ca la copiii care au "suferit" la naştere (scorul Apgar mic) să se facă
vaccin fără fracţiunea Pertusis (Per).
Tratamentul se face cu antibiotice și cu medicamente liniştitoare ale tusei. Antibioticele care s-au
folosit în tratamentul tusei convulsive sunt eritromicina şi ampicilina. Ampicilina este cel mai bine

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


tolerată de sugari, dar este mai puţin eficace decât eritromicina sau rovamicina, care se folosesc,
de preferinţă, în ultimul timp. Durata tratamentului este minim 8 zile.
În ceea ce priveşte medicamentele liniştitoare ale tusei, lista este lungă; din păcate eficacitatea lor
este foarte redusă, iar multe dintre ele sunt contraindicate la sugar şi copilul mic. Se vor evita
supradozările şi prescripţiile de medicamente asociate, pentru că pot duce la deprimarea centrilor
respiratori, stare de somnolenţă permanentă. Alimentaţia va fi formată mai mult din lichide, dar cu
valoare nutritivă corespunzătoare. Se vor da mese mai dese; după chintă se va încerca să se dea
copilului să mănânce.
Complicaţiile sunt grave şi se tratează în spital. Complicaţiile pulmonare sunt cele mai frecvente;
cele nervoase sunt mult mai rare, dar foarte grave.

4.5. Oreionul (parotidita epidemică, infecţia urliană)


Oreionul este o boală infecţioasă şi contagioasă, produsă de virusul urlian, caracterizată clinic prin
inflamaţia nesupurativă a glandelor salivare şi, uneori, a altor ţesuturi şi organe (pancreas, sistemul
nervos, testicule). De obicei se localizează la glandele parotide (de aici se trage și numele de
"parotidita"), situate la unghiul mandibular, sub urechi.
Izvorul de infecţie este numai omul bolnav. În general, boala se răspândeşte prin salivă şi
secreţiile nazo-farin-giene ce ajung la copil prin nas sau gură, mai rar prin obiecte contaminate. Un
bolnav contagios din ultimele 2-6 zile de incubaţie şi timp de circa 2 săptămâni după instalarea
bolii.
Receptivitate. Boala este foarte rară la sugar şi la copilul mic. Peste vârsta de 2 ani se întâlneşte
mai des, având maximum de frecvenţă la şcolarii mari şi la adulţii tineri (12-25 de ani). Copiii care
frecventează de timpuriu colecti-vităţile (grădiniţa) fac boala între 3 şi 7 ani.
Oreionul lasă o imunitate solidă şi durabilă, reîmbolnăvirile fiind excepţionale.
Perioada de incubaţie este de 14-21 zile, cu limite extreme de 9-25 de zile. Începutul bolii este de
obicei lent cu febră mică sau moderată (37,8-38,5°C), oboseală, dureri de cap și scăderea poftei
de mâncare; uneori dureri articulare sau musculare. În formele severe de boală, debutul este
uneori brusc, cu febră 39-40°C, vărsături, dureri de gât și în zona glandelor parotide.
În perioada de stare apare o tumefacţie a feţei, situată înaintea și dedesubtul urechilor.

Tumefacţia (umflătura) este localizată la început la o singură parte, apoi apare, de obicei, şi la
partea opusă. Uneori este nedureroasă, alteori este foarte sensibilă. În timpul masticaţiei și
înghiţitului, copilul simte o durere vie în gât cu iradiere spre urechi, ceea ce impune o alimentaţie
lichidă sau semisolidă. Boala poate cuprinde și celelalte glande salivare (glandele submaxilare şi
sublinguală).
Meningita urliană. Rareori (circa 10% din cazuri) copilul se plânge de dureri de cap și varsă, dovezi
ale unei iritaţii meningiene. Din fericire, meningita urliană, este, de obicei, fără gravitate şi nu lasă
urme. La băieţi la pubertate şi la tineri (14 – 25 de ani) oreionul poate atinge testiculele (orhita)
determinând umflarea, roşirea și o durere penibilă a acestora. Când afectează ambele testicule,
poate fi urmată de sterilitate. Se recomandă repaus strict la pat, comprese reci locale și aplicarea
unui suspensor. Acesta se confecţionează dintr-o bucată de carton gros, dreptunghiular, de 15-30

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


cm, cu o scobitură în V la una din laturile mari şi căptuşit bine cu vată şi apoi cu tifon. Suspensorul
se aşează pe coapsele bolnavului, iar testiculele sunt sprijinite deasupra, pe suspensor.
Pancreatita apare rar. Copilul varsă, are greaţă și se plânge de dureri abdominale localizate în
etajul superior al abdomenului. Pancreatita evoluează către vindecare totală. Se citează cazuri de
diabet zaharat după parotidită.
Diagnosticul de parotidită epidemică este uneori greu de precizat. Se poate confunda, mai ales la
început, cu tumefierea ganglionilor gâtului din cursul infecţiilor faringiene. De aceea, diagnosticul
nu poate fi precizat decât de către medic.
Tratament. Copilul cu oreion se izolează şi se tratează la domiciliu. Internarea se face numai în
caz de complicaţii (meningită, orhită). Nu există un tratament care să distrugă virusul. Pentru
prevenirea complica-ţiilor, se recomandă repaus la început la pat, și spre sfârşitul bolii în casă
obligatoriu, pe toată durata bolii.
Dieta se fixează în funcţie de febră, de durerile la înghiţit și de toleranţa digestivă. în forme ce
încep cu febră mare şi dureri de gât se recomandă lichide în cantităţi mici şi repetate, la
temperatura camerei (ceaiuri moderat îndulcite, supe strecurate, sucuri de fructe, zeamă de
compot, lapte). Pe lângă acestea în primele 7-10 zile se va menţine un regim cu lapte şi derivate,
vegetale, carne rasol. Se vor evita mesele prea copioase, excesul de grăsimi și de dulciuri.
Din cauza reducerii mişcărilor de masticaţie și a febrei, în gură se poate dezvolta o candidiază, aşa
că este bine ca bolnavul să bea cât mai multe lichide și să-şi clătească gura de mai multe ori cu
ceai de muşeţel, cu bicarbonat de sodiu şi/sau să se pună în gură picături de glicerină cu
stamicină.
Febra, durerea şi agitaţia se combat cu: Paracetamol, Algocalmin. Împotriva neliniştii se poate
administra sirop de Romergan pentru uz infantil (1-4 linguriţe). În caz de vărsături, la copiii între 2
şi 5 ani, se pot administra Metoclopramid (1½ picături pe kg/corp/24 ore, divizat în 2-3 prize), cu
prudenţă, mai rar, poţiuni sau supozitoare cu Clordelazin, iar peste 5 ani supozi-toare cu Emetiral
pentru copii (0,005 mg).
Oreionul durează 5-12 zile. Copilul poate fi adus în colectivitate după 14-21 zile, când a dispărut
tumefacţia. În marea majoritate a cazurilor, boala se vindecă fără urmări. Copiii mici fac forme
uşoare.

4.6. Gripa (influenza)


Gripa este produsă de un virus respirator care poate fi de 3 tipuri: A, B şi C. Epidemiile obişnuite
sunt cauzate de virusurile A și B. Fiecare are diferite subgrupe sau tulpini. Aşa se explică de ce în
fiecare an, virusul care produce majoritatea îmbolnăvirilor de gripă este uşor diferit. Indivizii cu
mare risc pentru gripe serioase sau complicate pot să facă gripă în fiecare an.
Manifestările gripei sunt următoarele: a) creşterea bruscă a temperaturii, de obicei peste 38,3° C;
b) la copilul mic febra se însoţeşte de vărsături, iar la copilul mare de tremurături ("frison"); c)
oboseală adâncă și sfârşeală; d) dureri musculare ("mialgii"); e) tuse seacă.
După câteva zile aceste simptome se accentuează. Se adaugă dureri de gât, nas înfundat, iar
tusea devine continuă, chinuitoare. Gripa poate dura o săptămână sau mai mult. Un copil care are
o "răceală" simplă, banală are febră mai mică, scurgere nazală, tuşeşte rar și are o stare generală

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


mai bună. Copiii cu gripă, ca şi adulţii se simt, de obicei, mult mai rău și au o stare generală
mizerabilă.
Gripa se răspândeşte de la persoană la persoană, prin contact direct, prin particule eliminate prin
aer (tuse, convorbire apropiată, obiecte contaminate cu virus, prin intermediul secreţiilor nazale).
La izbucnirea unei epidemii de gripă, de obicei în lunile de iarnă, răspândirea este foarte rapidă
printre şcolari şi de vârstă şcolară. Virusul este transmis în primele zile de boală. La copiii care nu
suferă de alte boli nu apar complicaţii serioase. Rareori se pot produce secundar infecţii ale
urechilor sau pneumonii.
Tratament. În momentul în care copilul nu se simte bine se recomandă repaus la pat,
administrarea de multe lichide (ceai de tei, compoturi, suc de fructe, supă, lapte diluat), mese dese
şi uşoare, camera aerisită. Se combate febra cu Paracetamol (supozitoare, siropuri sau tablete)
sau Nurofen în funcţie de vârsta copilului, vitamina C în doză mai mare şi se pun picături în nas cu
ser fiziologic. Se combate tusea cu antitusivele ce se pot da la vârsta copilului bolnav. Nu se dă
aspirină!
Prevenire. a) Nu se sărută copilul pe gură sau în jurul gurii; b) copilul trebuie învăţat să folosească
o batistă curată când tuşeşte sau strănută; c) toţi cei ce vin în contact cu copilul se spală pe mâini
înainte şi după îngrijirile date; d) obiectele personale ale copilului bolnav se spală cu apă fierbinte
şi săpun; e) paharele, periuţa de dinţi şi prosoapele sunt individuale.
Există vaccinuri contra gripei: vaccinurile recomandate de medici şi instituţiile de sănătate sunt
considerate sigure, eficace şi cu efecte secundare mici. De ştiut însă că marea majoritate a copiilor
tolerează destul de bine gripa.
Grupele de copii cu vârsta de peste 6 luni, cu risc, includ pe cei suferinzi de: boli pulmonare
cronice, boli de inimă, diabet, boli renale cronice, SIDA simptomatică, bolnavi ce primesc
tratamente prelungite cu aspirină (artrita reumatoidă).

4.7. Infecţiile respiratorii acute


Infecţiile respiratorii acute ale copilului, se află încă, pe primul loc în morbiditatea și mortalitatea
copilului. Asistenta medicală comunitară are un rol esenţial în depistarea precoce a infecţiilor
respiratorii acute și în îndrumarea cazurilor depistate, de preferat în stadii incipiente, către medicul
de familie, iar în stadii avansate, către specialişti.
Se recomandă internarea într-o unitate spitalicească pentru:
● Copii cu:
- Infecţii respiratorii la care sunt prezente unul sau mai multe semne de gravitate- Pnedumonie, la
sugar distrofic sau cu alţi factori de risc
- Pneumonie cu pleurezie/pneumotorax/cord pulmonar
- Epligotită
- Laringită edematoasă subglotică plus insuficienţă respiratorie
- Alte infecţii respiratori, dacă nu evoluează favorabil timp de 2-3 zile de tratament ambulator, mai
ales la prematuri şi alţi copii cu risc
- Infecţii respiratorii ale sugarului, care debuteză la câteva zile după externarea dintr-o secţie de
pediatrie sau din altă unitate cu paturi (secţie de distrofici, prematuri, nou născuţi)
copiii în ale căror antecedente figurează stridorul laringian, laringita

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


copiii cu părinţi necooperanţi
copiii ai căror părinţi nu-i pot supraveghea contunuu şi/sau nu pot asigura un transport
rapid la spital, în caz de agravare

Semne de agravare într-o infecţie respiratorie acută


- Cianoză
- tuse frecventă, chinuitoare
- tahipnee (peste 50 respiraţii/minut, sub vârsta de un an)
- tiraj
- crepitaţii orale
- geamăt
- wheezing (respiraţie şuierătoare)
- respiraţii neregulate
- insuficienţă cardiacă
- dificultăţi de deglutiţie
- somnolenţă, obnubilare, convulsii
- sindrom de deshidratare acută
- febră înaltă

4.7. Anginele (faringita/faringoamigdalita acută)


Această afecţiune face parte din grupul bolilor acute ale tractului respirator superior. Ele sunt
produse în marea majoritate a cazurilor de virusuri și numai rareori de bacterii (Streptococ beta
hemolitic grup A, în 15% din cazuri și foarte rar de Mycoplasma și Arcanobacterium hemoliticum).
Simptome
● Odinofagie (bine definită la copilul mai mare ce poate acuza în mod specific ―durerile în gât‖; la
copilul mic se exprimă ca refuz al alimentaţiei sau înghiţire dificilă)
● Coriză, tuse productivă, disfonie
● Febră
● Cefalee
● Stare de rău general (curbatură, copilul „zace‖)
Semne clinice
1.Generale
- hiperemie a faringelui, amigdalelor, a conjuctivei, a timpanului
- adenopatie laterocervicală
- tumefacţie amigdaliană

2. Specifice
În infecţia cu Streptococ Beta Hemolitic:
- Exudat alb cremos la nivelul foliculilor amigdalieni
- Amigdale cu volum crescut, faringe granulos
- Limba cu depozit sabural plus halenă
- Ganglioni dureroşi la palpare, de consistenţă crescută

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Cefalee crescută +/- meningism
- Semne de scarlatină: paloare circumvolară cu obrajii congestionaţi + eritem maculos difuz+ limbă
cu depozit sabural, apoi „zmeurie„

În Mononucleoza infecţioasă:
- Febră prelungită, 10-14 zile
- Adenomegalie şi splenomegalie, uneori şi hepatomegalie, cu semne tipice de hepatită
- Tumefacţie amigdaliană, cu depozite alb gălbui
- Rash maculopapular discret care, poate fi indus sau accentuat de ampicilină, amoxicilină.

În Difterie:
- Membrane amigdaliene albicioase, aderente
- Adenopatie laterocervicală cu edem
- Miocardită toxică

În Febra adeno-faringo-conjunctivală (infecţie cu adenovirus):


- Febră mare ce durează aprox. 5 zile
- Faringită
- Conjunctivită nesupurativă
- Adenopatie laterocervicală şi preauriculară
- Stare generală alterată cu curbatură şi cefalee

Sindromul mână- picior- gură (infecţie cu virusuri Coxackie A):


- Leziuni la nivelul cavităţii bucale
- Câteva leziuni veziculare pe picioare, palme sau în părţile laterale ale degetelor
- Leziuni papuloase la nivelul membrelor inferioare, mai numeroase distal, urcând uneri până la
fese
Etiologie
Majoritatea anginelor sunt afecţiuni virale (> 80% cazuri !)

Investigaţii
1.Exudatul faringian, ptr. cazurile cu suspiciune de difterie sau infecţie cu streptococ
2.Hemogramă cu formulă leucocitară
3.Imunologie (ASLO, etc.)

Complicaţii
- Otită medie supurată, cea mai frecventă complicaţie a IACRS (Infecţia acută a căilor respiratorii
superioare)
- Abces periamigdalian, glomerulonefrită acută, reumatism articular acut
- Hepatită, ruptură splenică, obstrucţie a căilor respiratorii superioare prin hipertrofie amigdaliană,
în mononucleoză
- Miocardită, paralizii, în difterie

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Eritem multiform, în infecţia cu Mycoplasma pneumoniac

Tratament
Cele mai multe angine fiind afecţiuni virale, administrarea de rutină a anti bioticilor, în special a
celor cu spectru latg, constituie o atitudine terapeutică eronată, potenţial nocivă !
Prognostic
- De regulă, vindecarea este completă, fără sechele sau complicaţii
- Rareori complicaţii severe (pneumonie, bronhopneumonie), gripă sau la cei cu HIV, leucoze,
corticoterapie în cazul atrepsicilor
- Rar sindrom de astenie cronică postvirală
Dispensarizare
- Cei cu difterie vor fi urmăriţi 2-6 săptămâni pentru miocardită sau ptr. paralizii tardive
- După angină streptococică, vor fi monitorizate, 2-4 săptămâni, complicaţiile poststreptocociced
precoce (exudat faringian, sumar de urină, VSH, ASLO, EKG)
- Recomandare de amigdalectomie la şcolarul mare care face mai mult de 5 episoade anual.

4.8. Laringitele
Sunt de doua tipuri: „Crup”, un termen care se atribuie acestor afecţiuni la pacienţii cu vârsta de 5
ani şi “Laringită”, aceeaşi afecţiune la copiii peste 5 ani.
1. Crup: sindrom viral acut laringian caracterizat prin stenoza subglotică ce produce tuse, stridor,
disfonie şi dispnee.
2. Laringita acută spasmodică: spasm acut laringian caracterizat prin debut brusc cu tuse şi
stridor inspirator
3. Epiglotita: inflamaţie acută a regiunii supraglotice caracterizată de stridor și obstrucţia cailor
aeriene superioare; constituie o urgenţă medicală.

Semne clinice:

- Apare la copilul de vârstă 3 luni-5 ani


- Debut insidios, mai rar brusc
- Febră moderată, sub 39
- Stare generală bună
- Dispnee, tiraj, stridor, tuse lătrătoare, voce răguşită
- Intensificare nocturnă
- Gravitatea maximă la 24-48 ore de la debut: stare toxică, febră peste 39, agravarea stridorului,
cianoză, paloare, hipoxemie, agitaţie, anxietate. În acest caz se recomandă spitalizare de urgenţă!
- Asistenţă la domiciliu: atmosferă umedă, de preferinţă rece, comprese reci, de preferinţă în jurul
gâtului, instilaţii nazale cu substanţe vasoconstrictoare (ser efedrinat 0,5%-1%), combaterea tusei
(Oxeladina, Romergan sirop)

- La copilul de 1-3 ani

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- Debut nocturn, poate recidiva în nopţile următoare
- Afebrilitate, sub 38
- Sindrom laringian: stridor, tuse lătrătoare, voce răguşită, dispnee inspiratoare
Asistenţă la domiciliu: atmosferă umedă, de preferinţă rece, comprese reci, de preferinţă în jurul
gâtului, instilaţii nazale cu substanţe vasoconstrictoare (ser efedrinat 0,5%-1%), combaterea tusei
(Oxeladina, Romergan sirop)

- La copilul de 2-7 ani


- Debut brusc, evoluţie fulminantă: în câteva ore poate ajunge la obstrucţie
- Febră mare, peste 39
- Stare generală alterată, stă numai în şezut
- Stare toxică
- Deglutiţie dureroasă (Disfagie)
- Sialoree, voce ―vătuită‖ (Disfonie)

Transportant de urgenţă la spital, însoţit de medic. Nu va fi culcat în decubit dorsal în timpul


trasportului

- La copilul mai mic de 3 ani


- Febră mare
- Stare toxică
- Debut insidios, stare generală alterată

- Tuse umedă, tiraj, dispnee severă, stridor continuu


- Paloare, cianoză
Internare de urgenţă! Începe tratamentul cu antibiotice.

CATAGRAFIEREA GRAVIDELOR

Definitie : recesamant, inventar

2.1. Documente necesare desfăşurării activităţii de asistenţă medicală comunitară


Catagrafia populaţiei generale a comunităţii deservite de AMC

Toată populaţia din comunitatea unde îşi desfăşoară activitatea asistentul medical comunitar, va fi
înregistrată de către acesta într-un registru (catagrafie) care trebuie să cuprindă următoarele
informaţii:
- nume și prenume

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- data naşterii
- cod numeric personal
- neasigurat/asigurat (medicul de familie pe lista căruia se află)
- starea de sănătate
- statusul social
Catagrafia segmentului de populaţie defavorizat din comunitatea deservită.

Din catagrafia populaţiei comunităţii respective, asistentul medical comunitar va selecta segmentul
de populaţie defavorizat (neasigurat, probleme sociale majore, etc.) asupra căruia se va concentra
în scopul soluţionării acestora.
Registrele de evidenţă specială

Din totalul populaţiei catagrafiate, asistentul medical comunitar va selecta de asemenea


persoanele care vor fi înregistrate în registrele de evidenţă specială și anume:
- Registrul de evidenţă copii, pe grupe de vârstă (nou-născuţi, prematuri, copilul preşcolar şi şcolar,
copiii cu nevoi speciale)
- Registrul de evidenţă gravide
- Registrul de evidenţă vârstnici
- Registrul de evidenţă boli cronice
- Registrul de evidenţă boli infecţioase/contagioase
- Registrul de evidenţă TBC
- Registrul de evidenţă ITS, HIV/SIDA
Fişa de planificare a activităţilor pe luna în curs (graficul de activitate)

Fiecărui AMC trebuie să i se întocmească un grafic de activitate, pe zile și ore. Ziua lucrătoare este
în principiu între 8-16 (8-10, activitate de birou, 10-16, activitate de teren) dar, va asista populaţia
ţintă atâta timp şi de câte ori este nevoie. În grafic va fi stabilită o zi pe lună când asistenţii medicali
comunitari se întâlnesc cu îndrumătorul metodologic pentru a discuta activităţile lunii precedente,
inclusiv studii de caz (punându-se accentul pe modul de intervenţie pentru soluţionarea cazurilor).
Carnetul de consemnare zilnică a activităţii.

Fiecare asistent medical comunitar trebuie să aibă un caiet de activitate unde îşi va consemna
vizitele zilnice în teren (cel puţin 10 vizite/zi). Se vor specifica, pentru fiecare vizită, data, numele și
vârsta celui vizitat, scopul vizitei, măsurile/ intervenţiile efectuate.
Machetele (fişele) de raportare a cazurilor (copii, gravide, adulţi/vârstnici)

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Au fost elaborate trei tipuri de machete de raportare (în anexă) a activităţii asistentului medical
comunitar și anume:
● fisa de raportare adulți/vârstnici
Pe aceasta fișa se înregistrează nr. total al populației catagrafiate adică nr. populației generale din
comunitatea asistată de AMC, din care, de la poziţia 1 la 9:
- nr. copii 0-18 ani
- nr. adulți ( 18-57 ani F/ 18-62 ani B)
- nr. vârstnici (peste 57 ani F/ 62 ani B)
- nr. persoane înscrise la medicul de familie
- nr. femei de vârsta fertila (14-45 ani)
- nr. femei care utilizează metode contraceptive
- nr. decese adulți (domiciliu/spital)
- nr. decese vârstnici (domiciliu/spital)

Pozițiile 10-16 din macheta de raportare se refera la segmentele de populație cărora li se


adresează masuri de sănătate publica, adică numai cazurile noi pe care AMC le asista în luna /
trimestrul respectiv, deci nr. total al populației catagrafiate de la poziția 1 NU trebuie sa
corespunda cu populația asistata lunar / trimestrial de la pozițiile 10-16.
● fișa de raportare copii (0-18 ani)
Pe aceasta fișa se raportează numai cazurile noi asistate de AMC în luna raportata
Nr. total de copii 0-18 ani, pe segmentele 0-1 an, 1-5 ani și 5-18 ani, din fisa de raportare copii NU
trebuie sa corespunda cu nr. de copii 0-18 ani (acesta reprezentând nr. total de copii catagrafiaţi şi
nu asistaţi) din fisa de raportare adulți/ vârstnici.
● fișa de raportare gravide
Pe aceasta fișa, la poziția 1, sunt înregistrate toate gravidele depistate în comunitatea respectivă.
De la poziţia 2 la 10 sunt înregistrate gravide, cazuri noi înregistrate în luna respectiva , care se
adaugă lunar la poziția 1, adică la nr. total de gravide înregistrate la data respectivă.
Raportările se vor face astfel:

- Machetele de raportare.

După înregistrarea cazurilor de către asistentul medical comunitar, se trimit lunar, coordonatorului
metodologic al asistentului medical comunitar. Coordonatorul metodologic transmite datele
trimestrial, coordonatorului de program. În plus, în situaţia cazurilor speciale/sociale (copii
abandonaţi, risc de abandon, abuz, etc.) acestea vor fi raportate de asistentul medical comunitar
primăriei (asistentului/lucrătorului social) din comunitatea respectivă pentru a fi raportate Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială pentru Protecţia Copilului de la nivelul județului respectiv.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Vizita la domiciliu şi monitorizarea stării de sănătate a mamei şi copilului.
Principalele motive pentru care trebuie făcute vizitele la domiciliu. sunt:
Pentru a afla dacă o familie respectă sfaturile date anterior
- dacă mama sau copilul au fost la medicul de familie aşa cum aţi convenit anterior cu familia
(gravida a fost la controlul prenatal, copilul a fost dus la vaccinare, etc.)
- dacă femeia și familia ei desfăşoară o activitate asupra căreia aţi convenit (dacă lăuza a fost
ajutată de membrii familiei, dacă mama stă cu copilul în cameră și îl alăptează la cerere)
Pentru a învăţa o familie o activitate specifică pe care o pot şi trebuie să o desfăşoare singuri
cu resursele pe care le au la îndemână:

- cum să prepare soluţiile de rehidratare

- cum să facă baie nou născutului

- cum să prepare prima masă solidă când se începe diversificarea unui sugar alăptat exclusiv până
atunci, din alimente pe care familia şi le poate permite

Pentru a colecta informaţii:

- Supravegherea unei familii din comunitatea de care răspunde AMC

Pentru a afla dacă mediul în care trăieşte familia respectivă poate produce probleme de
sănătate.

Pentru a maximiza efectul vizitelor la domiciliu asistenta medicală comunitară trebuie să le


planifice în funcţie de ordinea priorităţilor, de posibilele oportunităţi şi luând în considerare
minimizarea riscului de a fi vector pentru infecţii.

- Înainte de a pleca pe teren asistenta trebuie să facă o listă cu familiile pe care trebuie să le
viziteze și să le împartă în două categorii: „vizite care trebuie făcute imediat‖ şi „vizite care trebuie
făcute dacă mă aflu în zonă‖.

- Dacă poate, este bine ca asistenta să meargă împreună cu altcineva care doreşte să viziteze
familia respectivă (de pildă asistentul social) sau cu asistenta medicului de familie. Pe cât posibil
asistenta trebuie să îşi anunţe vizitele şi să păstreze aceeaşi abordare la fiecare vizită, respectiv să
înceapă prin a pune întrebări despre mamă, despre copii: nou născuţi, preşcolari, şcolari, despre
alţi membrii ai familiei și posibile boli, despre mediu.

- Pentru a evita răspândirea unor infecţii, asistenta va începe vizitele cu familiile care nu au infecţii.
Când merge în vizite le va face în următoarea ordine: mamele cu nou născuţi, familiile sănătoase
(pentru discuţii sau demonstraţii, educaţie, etc.), familiile în care ştie că sunt cazuri de boli
infecţioase/contagioase.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


În aceste vizite asistentele trebuie să aibă mereu la ele un caiet de notiţe care le va ajuta în
următoarele moduri:
- Le reaminteşte pe cine să vadă și ce să ia cu ele pentru vizita la o anumită familie (dacă este
cazul)
- Să înregistreze probleme sau informaţii legate de sănătatea familiilor pe care le vizitează;
observaţii; numele şi coordonatele (adresă, telefon, etc.)unor persoane pe care le întâlnesc şi care
le poate ajuta (la primărie, la poliţie, etc.)
- Să înregistreze datele unor intervenţii la autorităţile publice și datele la care trebuie să
revină pentru a afla rezoluţia la sesizările făcute. Pe lângă caietul de notiţe asistentele medicale
comunitare trebuie să aibă atât echipamentul necesar (ex. trusă medicală şi consumabile) cât şi
diferite materiale educative disponibile pe plan local sau care se distribuie în campanii naţionale de
Informare Educare Comunicare (ex. broşuri despre metodele contraceptive, despre prevenirea
infecţiei cu HIV/SIDA, despre consumul de sare iodată, etc.).

2.2. Identificarea nevoilor comunităţii în domeniul sănătăţii.


După cum s-a arătat anterior, unul dintre instrumentele de lucru esenţiale pentru activitatea
asistentelor medicale comunitare, este catagrafia populaţiei din comunitatea respectivă. Prin
catagrafierea populaţiei AMC culege informaţii generale dar şi specifice privind atât statusul socio-
economic cât și informaţii privind starea de sănătate. Din aceasta, asistenta medicală comunitară
extrage segmentul de populaţie defavorizat, cu risc crescut, pentru a identifica problemele de
sănătate specifice comunităţii respective.
De asemenea AMC trebuie să cunoască starea de sănătate a populaţiei generale studiind periodic
rapoartele Ministerului Sănătăţii dar şi rapoartele de la nivelul judeţului unde îşi desfăşoară
activitatea, rapoarte elaborate de Direcţiile de Sănătate Publică Judeţene.

ASISTENŢĂ MEDICALĂ DE URGENŢĂ

1. SUFOCĂRILE
Ce este de făcut?
Dacă pacientul poate tuşi puternic, nu interveniţi! Dacă pacientul nu poate tuşi, aplicaţi-i, alternativ,
lovituri pe spate şi comprimări ale abdomenului; ulterior, pacientul trebuie consultat de un medic.
Dacă pacientul se prăbuşeşte, aplicaţi-i respiraţia artificială. În cazul blocării complete a căilor
respiratorii, încercaţi să îndepărtaţi obstacolul.
Este una dintre marile urgente cu care ne putem intalni si care netratata poate fi fatala.
Sufocarea este de obicei cauzata de mancare sau de obiecte blocate la nivelul traheei, mai
ales in cazul copiilor.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Primul semn care ar trebui sa ne alerteze ca o persoana se sufoca este ca aceasta isi duce mainile
la gat. Sunt 2 feluri de obstructie a cailor aeriene: usoara si severa.
In cazul in care avem de a face cu o blocare incompleta, usoara, victima este constienta, se
apleaca in fata, tuseste eficient si prezinta respiratie suieratoare intre accesele de tuse.
In acest caz, este important sa o incurajati sa tuseasca fara interveniti in niciun fel.
In aceasta etapa, este chiar contra-indicat sa-l bateti pe spate, asa cum fac cei mai toti dintre noi in
astfel de situatii. Situatia devine foarte grava daca victima nu reuseste sa faca singura
dezobstructia.

Cum recunoastem asta? Victima nu mai poate poate vorbi, tusi sau respira, incepe sa transpire
abundent, iar culoarea tegumentului devine albastruie. Asta inseamna ca obstructia a devenit
totala si trebuie sai acordam imediat primul ajutor pentru ca altfel ii poate fi fatala.

Asa ca apelam la metoda Heimlich. Cum facem asta


Apropiati-va de victima din spate, cuprindeti-o pe sub brate, indepartati picioarele si aplicati-i
lovituri interscapulare, adica pe spate.
Daca dupa 4-5 incercari nu ati reusit sa-I eliberati caile aeriene, asezati o mana la mijlocul distantei
dintre ombilic si apendicele xifoid, deasupra ombilicului, dar mult sub zona sanilor, sub stern.
Cu cealalta mana prindeti mana inclestata si faceti miscari bruste inauntru si in sus. Faceti aceste
miscari pana eliberati caile aeriene.
Aceste miscari vor comprima diafragmul care la randul lui va comprima plamanii si presiunea
creata in bronhii va arunca corpul strain in cavitatea bubronhii, va arunca corpul strain in cavitatea
bucala.
Manevra se poate repeta pana cand obiectul iese sau pana cand persoana isi pierde cunostinta.

Ce facem daca victima devine inconstienta


Daca victima devine inconstienta, intindeti-o pe pamant si aplicati aceeasi manevra, incalecand
picioarele victimei. Reperati locul, asezand podul palmei la mijlocul distantei dintre ombilic si
apendicele xifoid. Asezati cealalta mana peste aceasta si faceti compresiuni cu miscari bruste in
adancime si in sus.
Repetati aceste miscari de 4-5 ori dupa care, intorcand capul victimei intr-o parte, verificati daca
are in gura bolul alimentar sau corpul strain pe care l-a inhalat.
Daca nu vedem nimic? In caz de insucces repetati manevra Heimlich pana cand caile aeriene vor
fi libere.
In cazul unei obstructii aeriene la copii si sugari se aplica alte metode de prim-ajutor.

ţit pe o cale anormală, el poate bloca partea de dinapoi a gâtului sau


se poate deplasa mai jos, blocând traheea.
-l și scoateţi-l urgent afară, pentru a evita
ca la următoarea inspiraţie a pacientului, să nu fie înghiţit din nou.
-l în poziţia de recuperare.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


grijă, chiar dacă pare că şi-a revenit.
Pacientul trebuie văzut de un doctor sau trimis la spital cât mai repede cu putinţă. În cazuri rare,
loviturile aplicate pot leza un organ intern, ceea ce necesită asistenţă medicală. Acesta este un risc
pe care trebuie să vi-l asumaţi; în caz contrar pacientul poate să moară.

2. STĂRILE DE ŞOC
Ce este de făcut?
Starea de şoc este provocată de multe tipuri de răni grave; starea apare ca urmare a dereglării
circulaţiei.
- Întotdeauna, trataţi mai întâi rănile grave.
- Reduceţi starea de şoc aşezând pacientul în poziţia culcat la locul accidentului, cu capul coborât
și picioarele ridicate.
- Slăbiţi hainele prea strânse și ţineţi pacientul acoperit lejer.
- Opriţi sângerarea Pe cât posibil, trataţi pacientul în locul în care se află. Culcaţi-l pe spate cu
capul în jos și picioarele ridicate cu circa 0,5 m. Reduceţi orice mişcare la minimum.
- Slăbiţi hainele strânse, cum ar fi cordoanele sau fularele. Acoperiţi rănile cu un material curat și
uscat. Dacă rănile permit, aşezaţi pacientul în poziţia de recuperare.
- Înveliţi lejer pacientul cu pături sau haine, pentru a-i asigura caldura. Pe durata acordării primului
ajutor, explicaţi-i ce faceţi; pacientul poate fi speriat și trebuie liniştit.
- Dacă pacientului îi este sete, înmuiaţi în apă orice fel de îmbrăcăminte sau batistă și daţi-i-o să
sugă. Staţi cu pacientul până la sosirea asistenţei medicale.
- Vegheaţi cu grijă asupra pacientului, asigurându-vă că respiră normal, nu sângerează şi nu
vomită. Acoperiţi pacientul cu pături, dar nu-l încălziţi cu sticle cu apă caldă sau perne electrice,
acestea îndepărtând sângele din organele vitale, unde este necesar.
- Nu-i daţi victimei nici un fel de alimente, băuturi sau tablete. Stimulanţi, ca alcoolul şi ţigările
trebuie total evitate.
- Chiar dacă pacientul pare inconştient, nu vorbiţi, nici chiar în şoaptă, cu persoanele aflate în
preajmă. El poate auzi foarte bine ce se vorbeşte despre el; în această perioadă, el are nevoie de
cuvinte de încurajare, nu de mai multe motive de îngrijorare

3. SÂNGERĂRILE
Când încercați să ajutați o persoană care sângerează, este adesea deajutor să distingeți tipul de
sângerare care este prezent, deoarece tratamentul variază în consecință. Cele trei mari categorii
sunt:

Sângerarea capilară
Capilarele sunt cele mai numeroase și mai subțiri vase de sânge din organism. Când, în urma unei
tăieturi minore sau a unei zgârieturi superficiale a pielii, sunt lezate câteva capilare, sângerarea
este de obicei lentă și puțină cantitativ. Mecanismele coagulării opresc, de regulă, sângerarea în
câteva minute.
Sângerarea venoasă

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Tăieturile mai adânci lezează adesea venele, lăsând să curgă sângele ce se întorcea la inimă.
Deoarece sângele respectiv a transportat oxigenul la celulele organismului, are acum culoarea
roșu închis. Sângerarea este constantă dar relativ lentă. Sângerarea se oprește de obicei prin
compresia directă pe rană.
Sângerarea arterială
Cel mai frecvent dar mai sever tip de sângerare este determinat de lezarea arterelor. Sângele ce
curge în acest caz este roșu deschis și deseori țâșnește cu fiecare contracție cardiacă. Dacă este
lezată o artera mare și situația nu este tratată prompt, se poate produce moartea prin
exsangvinare, doar în câteva minute. În majoritatea cazurilor însă, compresia directă pe rană va
opri sângerarea arterială.

Ce este de făcut?

rănii
-a coagulat

lucru este mai comod și la fel de eficient, strângeţi marginile rănii pentru a le uni.
și ridicaţi-i braţul. Apăsând continuu, folosiţi-vă braţul liber pentru a
confecţiona un tampon din orice material disponibil (de exemplu, o batistă). Menţineţi tamponul
apăsat ferm pe rană.
-l veţi folosi pentru
bandajare. Înfăşuraţi-l ferm în jurul tamponului și asiguraţi-l printr-un nod foarte strâns.

4. RESPIRAŢIA ARTIFICIALĂ
Ce este de făcut?

-vă gura peste cea a pacientului şi expiraţi

-vă respiraţia în funcţie de ridicarea şi coborârea pieptului


pacientului
Aceste proceduri efectuate corect si rapid, chiar de catre persoane care nu au pregatire medicala,
pot salva viata unui pacient aflat in stop cardio respirator.
Primul gest cand gasiti o persoana inconstienta este sa sunati la 112 si sa anuntati situatia de
urgenta. Solicitati ajutorul echipei medicale calificate, apoi evaluati respiratia si pulsul victimei.
Pentru asta, urmam apoi cei 3 pasi pe care i-am invatat in episoadele anterioare.
Primul este eliberarea cailor aeriene prin hiperextensia capului si ridicarea barbiei.
Ne asezam lateral, apoi cu o mana plasata pe frunte impingem capul victimei pe spate, cat se
poate de mult, si cu doua degete de la mana cealalta ii ridicam barbia.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Dupa ce am eliberat caile aeriene verificam daca persoana respira sau nu.
Ne aplecam asupra victimei cu fata catre piept si ascultam la nivelul gurii zgomotele respiratorii. In
acelasi timp, simtim daca exista schimburi de aer: apropiem obrazul de nasul si gura victimei si
observam miscarile pieptului.
Pentru a decide daca victima respira sau nu trebuie sa ASCULTAM, SIMTIM SI VEDEM in acelasi
timp, pret de minimum 5-10 secunde. Cum decidem, asadar, daca pacientul se afla sau nu in stop
cardio-respirator?

Pacientul se afla in stop respirator daca nu se observa distensia cutiei toracice, nu se aude
zgomotul produs de trecerea curentului de aer prin caile respiratorii si nici nu se simte suflul produs
de respiratie, plus cianoza tegumentelor, mai ales in jurul buzelor.
Absenta respiratiei impune masuri rapide de resuscitare. Cum procedam pentru pentru a face o
respiratie artificiala corecta?
Ingenuncheati langa pacient. Cu capul victimei in hiperextensie, mentineti gura usor intredeschisa
cu o mana, in timp ce cu cealalta sustineti fruntea si pensati nasul.
Inspirati profund aer, asezati etans gura pe gura victimei si insuflati aer timp de 2-3 secunde. In
acelasi timp se verifica daca toracele se ridica atunci cand noi insuflam.

Fiecare respiratie trebuie sa fie suficient de puternica, astfel incat toracele sa se ridice. Ar trebui sa
facem o ventilatie la fiecare 4-5 secunde.
Tineti capul victimei in hiperextensie cu barbia ridicata, indepartati gura de la gura pacientului si
lasati toracele sa revina. Volumul de aer pe care il insuflam este mai important decat ritmul in care
il administram.
Cea de-a treia componenta a resuscitarii este masajul cardiac. Acesta se incepe o data cu
respiratia artificiala, in raport de 2:15, adica 2 respiratii gura la gura, urmate de 15 compresii
toracice.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Sa vedem cu se face un masaj cardiac corect. Cel mai important este sa gasim punctul pe care
vom efectua compresiile toracice.
Victima trebuie asezata pe spate pe un plan dur. Daca sta pe un plan moale, gen pat, nu se pot
efectua compresiuni toracice eficiente. Se localizeaza punctul de compresie situat in partea
inferioara a sternului.
Degetul inelar merge de-a lungul rebordului costal pana la apendicele xifoid, locul de intalnire a
coastelor.
La acest nivel, langa acest deget se aseaza alte doua degete, respectiv degetul mijlociu si cel
aratator. Dupa aceasta, asezam podul palmei celeilalte maini, tangent la cele doua degete plasate
pe piept. Aceasta este locul in care trebuie facute compresiunile toracice.

Asezam cealalta mana peste cea situata pe stern, fara ca degetele sa se sprijine pe torace.
Cu coatele întinse si bratele perpendicular pe stern, se fac compresiunile, astfel incat sa infundam
sternul cu o adancime de aproximativ 4-5 cm.
Linia umerilor trebuie sa fie paralela cu linia longitudinala a pacientului. Frecventa compresiunilor
externe trebuie sa fie de 100/min.

Pentru a efectua manevra corect si a economisi energie, ingenunchiati aproape de pacient si


aplecati-va inainte, cu mainile deasupra pacientului, tineti spatele drept si coatele intinse, astfel
incat la aplicarea fortei sa folositi si greutatea corpului, nu numai musculature bratelor.
Dupa 30 de compresiuni, efectuati 2 ventilatii artificiale,apoi reluati compresiunile. Resuscitarea

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


cardio pulmunora continua pana la aparitiei respiratiei sau pana la venirea echipajului medical.
In cazul copiilor, manevrele de resuscitare sunt diferite.

5. RĂNIRILE
O rană reprezintă o leziune a pielii provocată de un corp dur sau un agent din exterior. În funcție
de apariție sau de gravitatea acestora pot exista mai multe tipuri de răni. Cele mai superficiale pot
să nu necesite nici un fel de tratament (zgârieturi ușoare) însă altele pot necesita o îngrijire
specială și atentă (ulcer varicos).
Tratamentul rănilor profunde cum ar fi: ulcer varicos, ulcer diabetic, piciorul diabeticului, escare,
ulcer arterial constituie o problemă delicată și trebuie manifestată o atenție sporită în îngrijirea
acestora.
Plăgile se curăță cu apă curată și rece din abundență apoi cu antiseptice uzuale: apă oxigenată,
rivanol. Apa rece are efect vasoconstrictor provocând oprirea sângerărilor. Întotdeauna curățarea
rănilor trebuie să fie completă și trebuie făcută cu atenție pentru a elimina toate particulele străine.
Orice corp străin poate duce la infectarea rănilor și poate întârzia vindecarea. După curățare rănile
se usucă atent și cu grijă.

Ce este de făcut?

și bandajaţi ferm.

și solicitaţi ajutor medical.

6. OTRĂVIRILE
Ce este de făcut?

ientul este inconştient, puneţi-l în poziţia de recuperare.


-i respiraţia artificială.
Otravirea reprezinta ingestia de substante toxice care pot avea efecte devastatoare in corpul
uman. Uneori aceasta se poate produce accidental. Va spunem cum sa interveniti in astfel de
cazuri.

Este foarte important ca in cel mai scurt timp de la descoperirea victimei, sa solicitati ajutor medical
de urgenta, pentru a primi instructiunile necesare.
Furnizati telefonic urmatoarele informatii:
Varsta victimei
Denumirea substantei otravitoare (daca este cunoscuta), sau cel putin aspectul acesteia
Ce cantitate de otrava a inghitit victima (daca aveti macar o idee)
Cand a inghitit otrava

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Daca victima a varsat sau nu
Cat timp dureaza pentru a duce victima intr-o unitate medicala

Pana la sosirea unui echipaj medical, trebuie aplicat urmatorul tratament de urgenta:
diluati otrava ingerata cu apa sau lapte cat de repede posibil! Nu dati insa suc de fructe sau
otet pentru a neutraliza otrava.
incercati sa induceti victimei varsaturi, pentru a elimina otrava (insa numai la recomandarea
medicului). Varsaturile pot fi provocate prin administrarea la un adult (peste 12 ani, cu
exceptia unei greutati scazute) a doua linguri de sirop de ipeca.
Unui copil intre 1 si 11 ani, o lingura de sirop de ipeca; unui copil de sub 1 an, doua lingurite
de sirop. Doza trebuie urmata de pana de pana la doua pahare de apa sau lapte. Daca
varsatura nu se produce intr-un interval de 15 pana la 20 de minute, mai repetati o singura
data aceeasi doza.
Nu oferiti in niciun caz victimei mustar sau sare de bucatarie, pentru a induce varsatura!
Daca nu aveti la indemana sirop de ipeca, induceti varsatura prin gadilarea fundului gatului
cu degetele sau cu coada unei linguri.
Daca varsaturile se produc, tineti victima cu fata in jos si cu capul mai jos decat restul
corpului, pentru ca aceasta sa nu se inece cu voma. In cazul unui copil mic, asezati-l cu fata
in jos pe genunchii dumneavoastra.

Atentie!
Niciodata nu se administreaza lichide de dilutie si nu se provoaca varsaturi daca victima este
inconstienta sau are convulsii. De asemenea, nu induceti varsaturi daca nu cunoasteti natura
otravii inghitite!
De asemenea, nu induceti varsaturi daca victima a inghitit:
un acid sau o baza puternica, de exemplu: un detartrant pentru curatarea WC-ului,
substante de curatat rugina, inalbitor clorat, detergent de vase sau tablete de test glucoza.
un derivat benzenic: precum kerosen, benzina, lac de mobila.

In aceste situatii, oferiti-i victimei sa bea apa si nu lapte.


Motivul pentru care nu este recomandata provocarea varsaturilor in cazul otravirii cu acizi sau baze
puternice este acela ca regurgitarea poate agrava leziunile produse la nivelul gatului si al
esofagului.
Produsele petroliere pot patrunde in plamani in timpul varsaturii, provocand o pneumonie chimica
secundara. Oricum, este bine sa retineti ca specialistul in toxicologie s-ar putea sa recomande
provocarea varsaturii in cazul celorlalti produsi asociati (mai ales in cazul produsilor benzenici)
care pot fi mult mai nocivi daca raman in corp.
Urmati intotdeauna cu strictete instructiunile unui specialist in toxicologie. Daca victima varsa, fie
ca varsatura este spontana sau provocata, tineti-o cu fata in jos si cu capul mai jos de nivelul
restului corpului, in asa fel incat sa nu se inece cu voma.
In cazul unui copil mic, asezati-l cu fata in jos pe genunchii dumneavoastra. Asigurati-va in
momentul plecarii catre spital, ca ati luat recipientul in care se afla otrava si orice fel de material

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


rezultat din varsatura depozitat in alt recipient, pentru a putea fi verificat in conditii de laborator.
Antidoturile mentionate pe etichetele substantelor otravitoare nu sunt intotdeauna corecte, mai ales
daca termenul de valabilitate a substantei este depasit. Este bine sa consultati intodeauna un
expert de la centrul de toxicologie, daca aveti posibilitatea.

Daca victima nu respira


Mentineti libere caile aeriene.
Efectuati manevrele de resuscitare respiratorie si circulatorie, daca este necesar.
Solicitati de urgenta asistenta medicala. Sunati la ambulanta, pentru a asigura transportul
de urgenta la spital.
Nu uitati sa luati la spital si recipientul cu substanta otravitoare, la fel ca si orice fel de
material rezultat din varsaturi.
Daca victima este inconstienta sau are convulsii
Mentineti caile aeriene libere si efectuati manevrele de resuscitare respiratorie, daca este necesar.
Largiti hainele prea stramte din jurul gatului si pieptului victimei.
Solicitati de urgenta asistenta medicala. Chemati ambulanta, pentru a asigura transportul urgent la
spital. Victima va fi transportata intinsa cu fata in jos sau pe o parte.
Luati la spital si recipientul cu substanta otravitoare, cat si orice fel de material rezultat in urma
varsaturilor.
Nu dati niciun fel de lichide victimei.
Nu incercati sa induceti varsaturile. Daca insa victima varsa spontan, asezati-o pe o parte, astfel
incat sa nu se inece cu lichidele cu voma.
Pentru a preintampina astfel de situatii ce pot avea un final nefericit, este recomandat a nu se lasa
la indemana medicamente sau substante cu potential toxic, mai ales daca acestea nu sunt
etichetate in mod evident.
Copiii si varstnicii sunt printre cei mai expusi ingerarii din greseala a acestor substante, iar
otravirea poate duce la moarte!

7. MUŞCĂTURILE ȘI ÎNŢEPĂTURILE
Ce este de făcut?
și înţepăturile necesită tratamente diferenţiate
și complet

1. înţepături de albine şi viespi:


o scoate uşor partea vizibilă a acului, fără a-l strânge prea tare;
o spală zona înţepată cu apă rece pentru a reduce durerea şi mâncărimea;
o aplică o compresă rece;

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


2. muşcături ale căpuşelor:
o spală bine rana cu apă şi săpun şi aplică un antiseptic;
3. muşcături de ţânţari sau furnici:
o aplică asupra muşcăturii praf de copt;
o în cazul în care se umflă, aplică o compresă rece;
4. muşcăturile de câini sau pisici:
o freacă rana cu apă şi săpun pentru a îndepărta saliva;
o acoperă rana cu un bandaj steril şi du victima la un doctor cât de repede posibil;
o du-te la medic pentru a afla dacă câinele sau pisica care te-a muşcat nu e un animal
turbat, dacă da îţi va pune o injecţie împotriva turbării;

Plăgile muşcate, produse de către animale domestice sau sălbatice, sunt, de la bun început,
plăgi contaminate. Odată cu saliva animalului, sunt introduşi în organism germeni ce pot
genera boli infecţioase grave, cum ar fi turbarea, febra zgârieturii, spirochetoza ictero-
hemoragică, febra muşcăturii de şobolan, hepatita B şi tetanosul. Pe lângă aceste boli ,
există un risc major de infecţie a plăgilor, risc de fracturi, de cicatrici sau sechele estetice.
Muşcătura de liliac, viezure sau de vulpe poate produce boli foarte grave, în timp ce
muşcătura de câine sau de pisică produce boli de gravitate medie, cum sunt virusul rabic,
germenii microbieni de tip Salmonella, Pasteurella, Pasteureloza, Leptospira, toxocaroza
şi toxoplasmoza.Fiecare plagă trebuie spălată, dezinfectată şi acoperită de un pansament
steril, după care trebuie facută profilaxia tetanosului.

Bolile produse de mușcături și insecte

Muşcătura de pisică este adâncă, se întinde pe o suprafaţă destul de mică şi conţine foarte
multe bacterii. Rana trebuie dezinfectată cu apă oxigenată sau rivanol înainte de închidere şi
cicatrizare, deoarece infecţia se poate produce şi poate acţiona profund. Pasul următor trebuie
să fie reprezentat de vizita la medic pentru vaccinul antirabic, în cazul în care nu se ştiu multe
date despre pisică. Boala zgârieturii de pisică este o afecţiune transmisă la om prin zgârietură,
înţepătură sau muşcătură şi se caracterizează prin leziuni cutanate, însoţite de febră şi
adenită regională. Boala este provocată de un microorganism ce face parte din familia
Chlamydia.

Muşcătura de câine este mai întinsă, deoarece rupe ţesutul, iar prezentarea la medic este
obligatorie, indiferent dacă rana a fost dezinfectată cu apă oxigenată sau nu.

Muşcăturile de şarpe sau înţepăturile de scorpion pot produce paralizia sau chiar decesul
celui muşcat. Muşcătura de şarpe injectează venin în organism şi poate fi foarte uşor vizibilă,

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


deoarece prin răni se pot scurge picături serosanguinolente. Muşcătura provoacă durere
puternică şi edem dureros în jurul leziunii, care va avea culoare violacee ce va cuprinde o
porţiune întinsă din membrul afectat.

În cazul muşcăturii de viperă este important de aflat, deoarece aceasta inoculează la locul
muşcăturii un venin cu acţiune hemolitică şi hemoragică. La aproximativ 24 de ore de la
muşcătură, apar hemoragii de diverse tipuri, iar moartea survine la trei zile de la inocularea
veninului în cazurile netratate, prin hemoragii şi insuficienţă renală acută. În alte cazuri,
veninul are acţiune hemolitică, adică distruge hematiile din sânge, apare stopul cardio-
respirator şi decesul fără un tratament adecvat.

Scorpionii posedă glande veninoase cu toxicitate ridicată, plasate în ultimul segment al cozii
care se termină cu un ac ascuţit. Înţepătura este dureroasă, iar în locul inoculării apar edeme.
În cazul în care nu se administrează serul antiveninos specific se instalează toxicitatea cu
stare de şoc. Pe plan local, poate apărea un edem cu urticarie, dermatite veziculoase locale,
iar pe plan general, poate exista o hipotensiune, tahicardie, un colaps, pot avea loc
convulsii sau survine coma, din cauza reacţiilor anafilactice.

Înţepăturile de insecte pot fi produse de albine, viespi, furnici, purici, ploşniţe, gândaci,
păduchi, păianjeni sau căpuşe. Înţepătura păianjenului cafeniu, de exemplu, poate produce
necroza ţesuturilor învecinate, febră, frison, greţuri, vărsături, iar în cazurile grave, anemie
hemolitică. Înţepătura păianjenului văduva neagră, poate produce o durere locală intensă,
care dispare repede, fiind înlocuită de crampe musculare, dureri abdominale, dureri de cap,
transpiraţii şi greţuri. Simptomele cele mai des întâlnite în cazul muşcăturilor sunt
transpiraţiile, greţurile, vărsăturile, tahicardia, paloarea, pulsul filiform, anxietatea,
insuficienţa respiratorie acută, iar în cazul reacţiilor anafilactice, chiar stop
cardiorespirator.

Tratamentul recomandat

Tratamentul prespune repaus în poziţie orizontală şi legarea porţiunii de membru afectat cu o


bandă elastică lată, care să permită circulaţia venoasă şi arterială a sângelui, dar să
realizeze compresiune limfatică. Se face profilaxia antitetanică, administrarea de ser
antiveninos şi tratament cu antibiotic, dacă este cazul. Dacă este posibil, zona muşcată se
răceşte cu gheaţă.
Pentru a reduce durerea se poate aplica imediat pe zona afectată o compresă îmbibată cu oţet
diluat cu apă (în cazul înţepăturii provocate de viespe) sau în bicarbonat de sodium, dizolvat în
apă (în cazul înţepăturii provocate de albină). Este indicată, eventual, şi aplicarea unor creme
cu conţinut steroid sau măcar a unei pungi cu gheaţă, local, pentru încetinirea absorbţiei
veninului. Tratamentul implică extragerea acului fără a-l strange, pentru a nu evacua complet
glanda cu venin aflată la capătul acului, dezinfectarea locului şi aplicarea de gheata,

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


tratament simptomatic, pentru a reduce durerea sau pruritul şi un tratament specific, în
funcţie de tipul insectei care a produs înţepătura.

8. INCONŞTIENŢA
Ce este de făcut?

ăni, sângerări sau fracturi.


-l în poziţia de recuperare.

Vi s-a intamplat sa lesinati si sa nu stiti care sunt cauzele? Medicii afirma ca lesinul poate fi atat
semnul prevestitor al unei boli grave, cat si un semnal de alarma venit din partea organismului
atunci cand anumite vitamine sau minerale lipsesc. Aceste „lipsuri” sunt resimtite in special
primavara.
Lipotimia sau lesinul reprezinta pierderea temporara a cunostintei si apare in momentul in care
creierul nu primeste suficient sange si, implicit, oxigenul pe care acesta il transporta. Starea de
inconstienta poate aparea brusc sau puteti fi cat de cat preveniti de o senzatie de slabiciune care
se accentueaza treptat.
Paloarea fetei, senzatia de slabiciune si ameteala anunta lesinul
Lesinul este insotit de pierderea tonusului muscular si paloarea fetei. Inainte de acest episod,
persoana in cauza se simte slabita, ametita, apare senzatia de greata, iar vederea se poate
intuneca si sunetele pot fi percepute distorsionat. Daca prezentati aceste simptome, mai intai
solicitati ajutorul persoanelor din jur, apoi asezati-va sau, daca sunteti acasa, intindeti-va in pat.
Pentru a preveni lesinul, medicii recomanda sa luati micul-dejun inainte de a pleca de acasa.
Chiar daca nu sunteti obisnuiti sa mancati dimineata, macar beti un ceai cald, indulcit cu
miere. De asemenea, este important sa aveti o alimentatie echilibrata, bazata in special pe
fructe si legume.
Cum acordati primul ajutor?
Iata cum trebuie sa procedati in cazul in care cineva de langa dumneavoastra lesina. Daca
incidentul are loc pe strada, in primul rand este important sa asezati victima in pozitia decubit
lateral (intinsa pe o parte), de preferat pe stanga, iar sub cap fie ii puneti o perna, fie o haina. Se
prefera pozitia „intins”, intrucat sangele este atras de gravitatie in partea inferioara a corpului.
Acest lucru inseamna ca, daca persoana este asezata pe orizontala, sangele circula mai bine si
ajunge in mod adecvat la nivel cerebral. Pozitia „lateral” ajuta mai ales in cazul in care victima are
si stari de voma, deoarece astfel nu se poate ineca. Ulterior, verificati caile aeriene pentru a
elimina posibilitatea unei obturatii, indepartati cureaua sau obiectele foarte stramte si asigurati-va
ca persoana are suficient aer, indepartand oamenii din jur.
In cazul in care nu isi revine, chemati ambulanta!
Eventual, puteti folosi comprese cu apa rece, aplicate pe frunte, insa nu este recomandat sa
apelati la clasicul tifon imbibat in otet sau spirt, deoarece, daca victima este alergica la aceste
substante, pot aparea alte complicatii mai grave. In plus, nu zdruncinati persoana lesinata, nu o
palmuiti si nu incercati sa-i dati sa bea ceva cat timp este inconstienta, intrucat nu poate inghiti

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


corect. Cel mai bine este sa o lasati sa-si revina singura. In cazul in care acest lucru nu se
intampla in cateva minute, chemati ambulanta.
Deficitul de vitamine poate provoca lesinul
In principiu, daca lesinul este cauzat de deficitul de vitamine sau de astenia de primavara, nu ar
trebui sa apara complicatii. In cazul in care persoana se loveste atunci cand cade, trebuie sa fiti
atenti si la eventualele lovituri sau vanatai. Chiar daca motivul lesinului este unul minor, iar victima
isi revine relativ repede, este bine sa stea intinsa 15-20 de minute. De asemenea, nu uitati sa
intrebati daca are alte simptome persistente, precum dureri de cap, spate, dureri in piept,
abdominale, dificultati de respiratie sau stare de slabiciune.
Realizati un set complet de analize
Pentru a fi siguri ca ati iesit cu bine din iarna, este recomandat ca, la fiecare inceput de primavara,
sa realizati un set de analize. In functie de rezultate, medicul va recomanda suplimentarea
anumitor vitamine si minerale sau va sfatuieste sa adoptati un regim alimentar echilibrat. In plus,
incercati pe cat posibil sa evitati curele de slabire in aceasta perioada, intrucat organismul este
destul de slabit dupa lunile lungi de iarna.

9. FRIGUL ȘI DEGERĂTURILE
Degeraturile sunt leziuni tisulare consecutive expunerii la temperaturi scazute (frig) intalnite de
obicei in sezonul rece sau in cazul unor incidente turistice pe munte. De obicei afecteaza
extremitatile: degetele de la maini sau picioare, nasul si urechile.
In functie de profunzimea leziunilor provocate de inghet, degeraturile se pot clasifica in patru
grade:
- gradul I: leziuni superficiale, cand pielea este rosie, inflamata si poate apare o descuamare
- gradul II: cand afectarea e profunda, pielea fiind rosie, inflamata si acoperita de flictene cu
continut clar
- gradul III: edem important, pielea avand o culoare gri-albastruie, flictenele au continut hemoragic
si poate apare necroza si gangrena in cateva zile
- gradul IV: cand sunt afectati inclusiv muschii, tendoanele, oasele si apare necroza si gangrena in
cateva ore.
Primul ajutor
- se introduce victima intr-un mediu incalzit: daca este afara se aduce in casa
- se infasura zonele degerate in haine groase sau paturi
- se poate introduce extremitatea degerata in apa cu o temperatura de 34-37 grade celsius
- daca victima e constienta si nu varsa, i se pot oferi lichide calde (nu fierbinti)
- se transporta victima la spital.

De retinut!
NU este recomandat:
- sa se maseze zonele degerate

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


- sa se expuna la temperaturi crescute: calorifere, sobe, apa fierbinte etc.
- sa se dea bauturi alcoolice victimei.

Hipotermia
Valoarea normala a temperaturii corpului uman este cuprinsa in intervalul 36-37 grade celsius.
Hipotermia reprezinta scaderea temperaturii centrale corpului sub 35 grade celsius. In functie de
temperatura, hipotermia se poate clasifica in:
- usoara: temperatura corpului intre 35-32 grade celsius
- medie: temperatura corpului intre 32-28 grade celsius
- grava: temperatura corpului sub 28 grade celsius
Persoanele care au un risc mai mare de a face hipotermie sunt: varstnicii si copiii mici - la care
termoreglarea se face cu dificultate, traumatizatii, alcoolicii, drogatii si persoanele innecate -
deoarece caldura se pierde mai usor in apa decat in aer.
Primul ajutor
In cazul hipotermiei primul ajutor incepe cu evaluarea functiilor vitale (ABC - libertatea cailor
respiratorii, respiratie, circulatie) si resuscitarea cardiorespiratorie daca este nevoie; toracele
victimelor aflate in hipotermie este mai rigid ceea ce face mai dificil masajul cardiac.
Restabilirea temperaturii normale a corpului se face lent, nu brusc (cu aproximativ 1 grad pe ora) si
consta in:
- incalzire pasiva: aducerea victimei intr-un mediu cald, inlocuirea imbracamintei ude cu una uscata
si invelirea cu paturi; aceste masuri pot fi suficiente in hipotermiile usoare si medii cu temperaturi
peste 31 grade celsius
- incalzire externa activa: imersie in apa calda (40 grade celsius), acoperirea cu paturi electrice,
infasurarea in haine sau paturi calde, pungi sau sticle cu apa calda
- incalzire interna activa: care se face dupa transportul victimei la spital (ventilatie cu O2 cald, fluide
calde etc.).
De retinut!
Nu se vor da bauturi alcoolice victimei (exista unele conceptii gresite conform careia alcoolul
incalzeste); in cazul in care victima este constienta si nu prezinta varsaturi, se pot oferi bauturi
calde (ceai, supa).
Hipotermicul nu poate fi declarat decedat pana ce nu este reincalzit; de aceea, resuscitarea se va
continua pana la restabilirea temperaturii normale a corpului.

Ce este de făcut?

gerătura şi hipotermia
– nasul, degetele de la mâini și picioare – sunt cel mai mult afectate

-l proteja împotriva pierderii de


căldură a corpului.

căldurii corpului.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


10. FRACTURILE

Ruptura a unui os sau a unui cartilagiu tare. Se face deosebire intre fracturile deschise, in care
fragmentele osoase au trecut prin piele si in care focarul fracturii este in aer liber (de unde si riscul
de infectie) si fracturile inchise, in care focarul fracturii nu comunica cu exteriorul. fracturile
patologice survin la oasele fragilizate printr-o leziune preexistenta, fie ca aceasta este de origine
infectioasa, fie tumorala.
Cel mai adesea survine în urma unui traumatism; uneori survine în lipsa unui traumatism
semnificativ, dacă osul respectiv este afectat de un proces patologic, cum ar fi osteoporoza, o
infecție sau o tumoră.

Clasificare fracturilor se poate face după mai multe criterii.


În functie de aspectul pielii, deosebim: fracturi închise (piele intactă) și fracturi deschise.
Dacă luăm în considerare numărul locurilor pe os în care s-a produs fractura: fractură
simpla (osul s-a rupt într-un singur loc, deci au rezultat doua segmente), și fractură
cominutivă (au rezultat trei sau mai multe segmente).
Fractura în lemn verde este specifică copiilor, la care oasele sunt mai elastice chiar la forțe
mari, și osul nu se rupe ci apare o fisură de-a lungul lui.

simptome si semne - Pe plan clinic, o fractura se traduce printr-o durere acuta, o imposibilitate de
a realiza unele gesturi, un hematom, uneori o deformare. Fragmentele osoase pot sa se departeze
unele de altele (fractura cu deplasare), pot sa se incalece sau sa se prinda unele de altele. In plus,
la copil exista doua tipuri de fracturi specifice: fractura in lemn verde (osul nu este rupt pe toata
circumferinta lui) si fractura in turtita de unt (tasare localizata a osului).
Tratament - Primul scop al tratamentului este acela de a pune osul intr-o pozitie buna printr-o
manevra numita reducere, manuala sau chirurgicala. Este vorba de reasezarea extremitatilor
osoase in contact unele cu altele, intr-o aliniere perfecta, cu scopul ca fractura sa se consolideze
intr-o pozitie buna, restituind osului forma sa initiala. Dupa reducere, controlata radiologic, osul
este imobilizat: aceasta contentie poate fi ortopedica, prin gips sau tractiune, sau chirurgicala, cu
ajutorul unui material extern (fixator extern) sau intern (surub, placa cu suruburi, cui, serclaj
metalic). Dupa trecerea perioadei normale de consolidare, se evalueaza soliditatea osului fracturat
dupa aspectul radiologic. Cu exceptia copilului, la care este de cele mai multe ori inutila, atunci
incepe reeducarea: reluarea miscarilor, refacerea musculaturii, ajutarea pentru reluarea sprijinului
complet.

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595


Ce este de făcut?
- Ţineţi pacientul liniştit şi acoperit cu o pătură.
- Înainte de