Morfosintaxa limbii române.

Sinteze teoretice şi exerciŃii

 Morfosintaxa limbii române

9. Corectaţi, unde este cazul, formele verbale scrise cu aldine din

următoarele enunţuri:
Vecinul lui a încercat în zadar să-l resuscite
Poliţistul bănuie că vânzătoarea a fost ameninţată cu o armă
Nu l-a lăsat să copie la examen
Ce făcui de ai întârziat?
Când ai venit tu, noi deja plecasem de la locul întâlnirii
Nu le-ar displace să obţină un profit mai mare din această afacere
Nu ne dorim să făcem caz de acest lucru
De ce nu taceţi?
Ar vrea să aibe mai mult timp pentru citit
Scenele se succed într-un ritm alert
Nu-i zii ce ai aflat de la mine!
Nu fă ce zice el!
Vroiau să plece în concediu în august
Nu mă înşală niciodată prima impresie
Când avem musafiri, pisica se aşează cuminte pe scaun.

10. Alegeţi varianta corectă din fiecare dintre perechile: cheltuie –

cheltuieşte, chinuie – chinuieşte, stăruie – stăruieşte, trebuie – trebuieşte, ignoră –
ignorează, înfiripă – înfiripează, perturbă – perturbează. Pentru verificarea
răspunsului, consultaţi DOOM2. Căutaţi în DOOM2 alte 10 verbe care cunosc în
flexiune variante libere (acceptate).

* *
*

4. Clasificare sintactică şi sintactico-semantică a verbelor

Verbele româneşti sunt variate nu numai sub aspect flexionar, ci şi sub aspect
sintactic, ele fiind responsabile, prin restricţiile sintactice şi semantico-sintactice pe care
le impun cuvintelor vecine (nominalelor în primul rând), de organizări sintactice (grile
sintactice) şi sintactico-semantice (grile tematice) extrem de diverse.
În funcţie de amploarea şi organizarea sintactică şi semantico-sintactică diversă a
structurilor generate de verb, s-a propus şi o clasificare sintactică a verbului românesc,
care o completează pe cea flexionară.

64
 Verbul şi grupul verbal

4.1. Criteriile de clasificare sintactică

● Clasificarea verbului se face în funcţie de complemente (= complinirile
obligatorii, strâns/intim legate de verb, cuprinse în matricea semantico-sintactică a
fiecărui verb).
● Obligativitatea sintactico-semantică nu înseamnă şi obligativitate de
actualizare a complinirii; sunt verbe tranzitive care, prin „folosire absolută”, nu-şi
actualizează contextual obiectul direct (Ion citeşte, scrie, desenează, mănâncă, bea), după
cum verbele „de atribuire” pot, contextual, să nu-şi actualizeze rolul Ţintă (Am dat
[cuiva] banii, Am trimis [cuiva] banii, Am donat [cuiva] casa) etc.
● Clasificarea priveşte numai structurile primare, nu şi pe cele reorganizate
(rezultate din operaţii sintactice de modificare a structurii argumentale), precum
pasivizarea şi impersonalizarea.
● Drept compliniri obligatorii, apar, în ordinea frecvenţei:
(a) componentele argumentale (argumente interne şi argumentul extern, în
oricare dintre apariţiile lor: Ion oferă flori colegelor, El mă învaţă înmulţirea, Muzica
mă predispune la visare);
(b) complinirile predicative (numele predicativ şi complementul predicativ al
obiectului: El devine director, Ei l-au desemnat director);
(c) compliniri circumstanţiale (mult mai rare, prezente în ipostaza în care
verbul atribuie un rol tematic de tip circumstanţial: Ajunge la şcoală [+ Ţintă], El provine
din Moldova [+ Sursă locativă], Scrisoarea datează din secolul trecut [+ Sursă
temporală], Sacul cântăreşte cincizeci de kilograme [+ Măsură], Copilul se comportă
agresiv [+ Mod] etc.
● Există posibilitatea ca unele verbe să prezinte variaţie sintactică, oscilând, fără
modificare de sens, între două tipare de construcţie: a succeda cuiva/pe cineva, a spera
ceva/la ceva, a anunţa pe cineva/cuiva ceva, a-şi aminti ceva/de ceva, a-i plăcea
cineva/de cineva, a colinda prin sate/satele, a-i sta bine ceva/cu ceva etc.
● Dacă oscilaţia sintactică se asociază cu o modificare de sens, metaforică sau
nemetaforică, verbul este atras spre altă clasă sintactică, cele două apariţii sintactic
distincte constituind un caz de omonimie lexicală, adică de realizare a două verbe diferite
(modificare metaforică: a fulgera1, zerovalent: În lunile de iarnă tună şi fulgeră rar vs a
fulgera2, monovalent cu nominativ: Directorul tună şi fulgeră vs a fulgera3, monovalent
fără subiect, cu dativ: Îi tună şi-i fulgeră vs a fulgera4, bivalent tranzitiv: Mama îl fulgeră
cu privirea; modificare prin încorporarea unei predicaţii suplimentare: Preţul creşte
– Vânzătorul creşte preţul „face să crească”).
● Clasificarea priveşte, succesiv, următoarele două criterii sintactice: (a) numărul
de complemente (de compliniri obligatorii); (b) restricţiile de formă (regimul cazual sau
prepoziţional) impuse complinirii/complinirilor.

65
 Morfosintaxa limbii române

4.2. Clase sintactice

4.2.1. În funcţie de numărul de compliniri obligatorii/de complemente, se

disting:
(a) verbe zerovalente (Plouă, Ninge, Tună, Fulgeră, Viscoleşte, Geruieşte,
Burează etc.);
(b) verbe monovalente (Copilul aleargă/înoată/munceşte/plânge/oftează/cade/
transpiră; Se întâmplă/Survine/Apare o schimbare; Vine/Se lasă frigul);
(c) verbe bivalente (El citeşte o carte/ară ogorul/scrie un roman, Mă
doare/ustură/arde stomacul, Mă indignează/uimeşte minciuna, Îmi convine/place/
repugnă situaţia, Îmi pasă/arde/pare bine de tine, El depinde/se sinchiseşte/se teme de
tine, El este/devine/iese/rămâne profesor);
(d) verbe trivalente (El îmi trimite/oferă/recomandă o carte, El mă
învaţă/întreabă rezultatul, Ei l-au uns/ales/numit mitropolit).

4.2.2. În funcţie de restricţiile formale (de caz/de prepoziţie) impuse

argumentelor, se disting mai multe subclase.

4.2.2.1. Pentru verbele monovalente:

(i) V + Nominalnominativ / V + S1 (vezi supra, toate exemplele de sub 4.2.1.b);
(ii) V + Nominalacuzativ / V + CD (Mă plouă, Mă ninge2);
(iii) V + Nominaldativ / V + CI (Îi tună şi-i fulgeră3).

4.2.2.2. Pentru verbele bivalente:

(i) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ / V + S + CD (El îl citeşte/
explică/înţelege, Mă doare/ustură/mănâncă spatele, Mă indispune/interesează situaţia);
(ii) V + Nominalnominativ + Nominaldativ / V + S + CI (El îmi vorbeşte/mi se
adresează, Banii îmi plac/convin/trebuie);
(iii) V + Nominalnominativ + GPrep / V + S + CPrep (El depinde de tine/se bazează
pe tine/se gândeşte la tine/se sinchiseşte de tine/se căsătoreşte cu tine);
(iv) V + Nominaldativ + GPrep / V + CI + CPrep (Îmi pasă/arde de tine, Mi s-a
urât de tine);
(v) V + Nominal1 nominativ + Nominal2 nominativ / V + S + NP (El este/devine/iese
medic);
(vi) V + Nominal1 acuzativ + Nominal2 nemarcat / V + CD + CPO (Mă cheamă
Popescu)4;

1
Sunt două modalităţi de exprimare a aceleiaşi organizări sintactice: prima priveşte restricţiile
formale, iar a doua, funcţiile atribuite.
2
În raport cu verbele zerovalente du sub 4.2.1.a, apare aici un argument suplimentar (în structuri
rare, marginale sintactic), indicând orientarea procesului spre o anumită Ţintă, realizată ca nominal
cu restricţie de acuzativ.
3
Aceeaşi observaţie de la nota 2, cu precizarea că argumentul suplimentar indică implicarea unui
Experimentator, cu formă de dativ.
4
Prin Nominalnemarcat desemnăm complinirile nominale cu formă „nemarcată” de N−Ac, acoperind
situaţiile în care complinirea legată direct nu suportă substituţia cu un clitic pronominal în acuzativ.

66
 Verbul şi grupul verbal

(vii) V + Nominal1 dativ + Nominal2 nemarcat / V + CI + CPO (Îmi zice Popescu);

(viii) V + Nominalnominativ + GPrep/GAdv / V + S + Circ (Ajunge la şcoală,
Locuieşte aici, El provine din Iaşi, Scrisoarea datează din secolul trecut, Sacul
cântăreşte cincizeci de kilograme, Copilul se comportă agresiv).

4.2.2.3. Pentru verbele trivalente:

(i) V + Nominalnominativ + Nominaldativ + Nominalacuzativ / V + S + CI + CD (El îmi
oferă/dă/vinde/trimite o carte);
(ii) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ + GPrep / V + N + CD + CPrep (Ea mă
predispune/îndeamnă la ceva);
(iii) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ + Nominalnemarcat / V + S + CD +
CSec/CPO (El mă întreabă rezultatul, El m-a desemnat ministru1).
4.2.3. O altă clasificare se poate face în funcţie de prezenţa/absenţa unei poziţii
sintactice strâns legate de verb.

4.2.3.1. Poziţia complementului direct

● Verbe tranzitive:
■ cu tranzitivitate forte;
■ cu tranzitivitate slabă.
Tranzitive sunt verbele care cer poziţia CD, indiferent dacă această poziţie este
saturată (complementul fiind lexicalizat) sau nesaturată în context.
Verbe cu tranzitivitate forte sunt toate verbele cu obiect direct a cărui realizare
este fie o formă pronominală de clitic în acuzativ (O văd, Îl aştept), fie un grup nominal
complet sau o propoziţie substituibil/ă printr-o formă de clitic pronominal în acuzativ,
admiţând, implicit, dublarea prin clitic. Se includ aici verbele din construcţii ca:
(i) Îl accept, Îl ascult, Îl întreb, O privesc, O refuz, Îi verific;
(ii) Îl accept pe Ion, O îndrum pe Maria;
(iii) Citesc cartea – O citesc, Admir peisajul – Îl admir;
(iv) Accept că s-a greşit – Asta o accept, Nu doresc să plec/a pleca – Asta n-o
doresc.
Verbe cu tranzitivitate slabă sunt toate verbele (şi formele verbale) al căror
obiect direct este (sau a ajuns contextual) nesubstituibil printr-o formă specifică de
clitic pronominal, neadmiţând, implicit, dublarea prin clitic, precum şi verbele al căror
obiect direct este nelexicalizat în context (aşa-numitele tranzitive folosite absolut). Se
includ aici:
(a) verbe care admit un grup nominal incomplet (fără determinant), nesubstituibil
printr-o formă de clitic pronominal (tipul: Cumpăr casă, Alegem/Numim preşedinte, Are
avere; vezi cap. VI, Substantivul şi grupul nominal, 3.4.2.);

1
La nivelul restricţiilor formale, se includ în acelaşi tipar sintactic atât tipul: El mă întreabă
rezultatul, cât şi tipul: El m-a desemnat ministru, deşi se deosebesc sub aspectul funcţiilor: primul
include un complement secundar, al doilea, un complement de tip predicativ.

67
 Morfosintaxa limbii române

(b) verbe cu obiectul direct nelexicalizat (Îi place să mănânce şi să bea);

(c) verbe care primesc complement intern, imposibil de dublat printr-o formă de
clitic pronominal (A luptat o luptă dreaptă, A dansat un dans lent, A vorbit o vorbă
înţeleaptă);
(d) forme verbale care şi-au pierdut capacitatea de a primi clitic pronominal
(supinele tranzitive: Termină de citit lecţia, Mi-e greu de procurat cartea, maşină de
spart nuci).

De remarcat mulţimea structurilor cu tranzitivitate slabă, prezente:

● în condiţiile în care apar perturbări ale structurii primare, fie prin ştergerea
unui CD dintr-o construcţie tranzitivă (b), fie, dimpotrivă, prin inserarea unui complement
intern într-o construcţie intranzitivă (c);
● în construcţiile în care nominalul substantival nu admite substituţia cu o formă
de clitic pronominal în acuzativ (a, d).

● Verbe intranzitive

Intranzitive sunt verbele care nu admit legarea directă a unui nominal, exceptând
nominalul-subiect, numele predicativ sau circumstanţialul neprepoziţional. Se includ aici
şi construcţii ca:
(a) Ion aleargă noaptea, Munceşte zile întregi, unde, în afara subiectului,
nominalul/grupul nominal neprepoziţional este substituibil printr-un adverb (Când
aleargă?, Cât munceşte?);
(b) Sportul înseamnă sănătate, unde nominalul nonsubiect nu permite realizarea
printr-un clitic pronominal şi, implicit, dublarea prin clitic, căci funcţionează ca NP, şi nu
ca obiect direct (CD).

4.2.3.2. Poziţia subiectului

● Verbe personale
Sunt personale verbele care primesc poziţia Subiectului, fie că acesta este
actualizat sau neactualizat în context; ele constituie majoritatea verbelor (Copilul citeşte,
Tu citeşti, Citesc şi scriu zilnic).

● Verbe impersonale
■ cu poziţia Subiectului imposibil de acoperit
■ cu poziţia Subiectului saturată, dar realizată prin propoziţie
conjuncţională sau prin formă verbală nepersonală.

Sunt impersonale verbele din următoarele subclase:

(a) Tună, Plouă, Ninge, Fulgeră, Burniţează, Geruieşte, Viscoleşte;
(b) Îmi pasă de tine, Îmi pare bine/rău de tine, Îi arde de plimbare, I s-a urât de
viaţă, Îi stă bine cu rochia, Îi căşunează pe cineva;
(c) Mă doare în gât, Mă arde la stomac, Mă mănâncă în spate, Mă ustură la cot;

68
 Verbul şi grupul verbal

(d) Se vorbeşte mult, Se râde mult, Se aleargă prea încet,

unde (a−b) sunt verbe care nu admit poziţia subiectului, iar (c−d) sunt verbe care,
contextual, apar în structuri fără subiect (structuri impersonale de la verbe intranzitive (d)
sau verbe ale căror structuri impersonale variază cu unele personale (c: Mă doare în
gât/Mă doare gâtul);
(e) Trebuie să accept, Merită să lupt, (Mi) Se întâmplă să greşesc, (Mi) Se
cuvine să fiu plătit, Mă doare că a fost aşa, Mă miră că te porţi neelegant, E greu să
accepţi asta;
(f) Rămâne de văzut/a vedea, E greu de acceptat/a accepta, Se aude tunând,
unde (e−f) sunt verbe care cer acoperirea poziţiei subiectului, dar acesta este realizat
propoziţional (e) sau prin forme verbale nonfinite (f).

4.2.3.3. Poziţia numelui predicativ şi cea a complementului predicativ al

obiectului
În funcţie de aceste poziţii sintactice se disting:
● verbe copulative – care cer în mod necesar ataşarea unui nume predicativ,
complinire, semantic, predicativă (exprimă o proprietate referitoare la entitatea din poziţia
subiectului), iar, sintactic, neomisibilă, păstrându-se indiferent de tipul de formă finită vs
nonfinită a verbului:
■ forme finite (El este inteligent/devine inspector/ajunge deputat/iese
preşedinte/rămâne neschimbat/se face mare/se numeşte Popescu);
■ forme nonfinite (Fiind inteligent, a înţeles numaidecât; Devenite peste
noapte capitaliste, ţările şi-au schimbat greu mentalitatea; N-a fost uşor a
ajunge/a rămâne preşedinte);

În mod curent, copulativele sunt, ca structură sintactică, verbe bivalente

intranzitive (cu S + NP), construcţie în care subiectul poate fi şi propoziţional sau formă
verbală nonfinită (E util să câştig/E util de câştigat trofeul/a câştiga trofeul). Ca
organizare sintactico-semantică, sunt verbe nonagentive inacuzative/ergative (vezi şi
satisfacerea testului de adjectivizare a participiului: ţară fostă/devenită/ajunsă
comunistă).

● verbe atributive – care cer în mod necesar ataşarea unui complement predicativ
al obiectului, complinire semantic predicativă (exprimă o proprietate referitoare la
entitatea din poziţia obiectului), complinire păstrată şi în formele nonfinite:
■ forme finite (L-au ales/numit/desemnat preşedinte);
■ forme nonfinite (N-a fost uşor de a-l alege/numi/desemna preşedinte).

Verbele atributive au multe trăsături comune cu verbele copulative, ca urmare a

naturii predicative comune a complementului (CPO exprimă, ca şi NP, o proprietate). Se
deosebesc de copulative prin grila sintactică, fiind verbe trivalente şi, adesea, tranzitive (S
+ CD + CPO; rar, S + CI + CPO) şi prin trăsăturile sintactico-semantice, fiind, frecvent,
verbe de tip agentiv.

69
 Morfosintaxa limbii române

4.2.4. Se poate face o clasificare în funcţie de prezenţa şi de statutul

formantului/morfemului reflexiv, distingându-se:
● Verbe inerent reflexive – care au ca formant obligatoriu un clitic reflexiv, fie
că acesta are formă de acuzativ (a se bosumfla, a se căina, a se cuveni, a se întâmpla, a se
mândri, a se sinchisi, a se teme, a se văita), fie, mai rar, de dativ (a-şi bate joc, a-şi da
seama, a-şi închipui).
● Verbe contextual reflexive – care acceptă context reflexiv numai în unele
apariţii:
■ cu clitic reflexiv se ca morfem pasiv sau impersonal (Drepturile se
obţin cu luptă, În ţările sărace se trăieşte puţin, Se aleargă după avere);
■ cu clitic reflexiv de acuzativ sau de dativ ca semn de
coreferenţialitate între S şi CD (Mamai sei apără, Ioanai sei cruţă) sau între S
şi CI (Ioni îşii impune ceva, Radui îşii propune ceva);
■ cu clitic reflexiv de acuzativ sau de dativ cu dublă funcţie: ca semn
de coreferenţialitate S – CD sau S – CI şi, suplimentar, ca marcă de
reciprocitate (Ioni şi Gheorghej seij sprijină reciproc; Eiij seij cunosc unuli pe
altulj; Fraţiiij îşiij trimit veşti unuli altuiaj);
■ cu clitic reflexiv de dativ ca semn de coreferenţialitate între S şi
posesor, implicit ca marcă a posesiei (Ioni îşii uită obligaţiile Øi, Eai îşii admiră
mama Øi).
● Verbe imposibil de inclus în structuri reflexive (a beneficia, a consta, a
depinde, a durea, a ninge, a ploua, a ustura etc.).

4.3. Clasificarea semantică a verbelor – în funcţie de grila de roluri tematice pe

care verbul le atribuie argumentelor

4.3.1. Roluri tematice atribuite de verb

● Agent – entitate animată (mai ales umană), iniţiatoare voliţională a procesului
sau care are capacitatea de a controla procesul (Copilul aleargă, desenează, înoată,
mănâncă, scrie, vorbeşte; Animalul latră, miaună, oftează, sforăie, şchiopătează,
tuşeşte);
● Temă/Pacient/Rezultat – entitate indicând, pe de o parte, obiectul asupra
căruia acţionează Agentul, fie că obiectul rămâne exterior acţiunii şi nemodificat de
aceasta (Temă: Citeşte o carte, Priveşte un tablou), fie că se modifică prin efectele ei
(Pacient: Adânceşte un şant, Înroşeşte ouăle), fie că apare numai ca Rezultat al acţiunii
(Scrie un roman, Compune o simfonie), iar, pe de altă parte, obiectul posesiei (Temă:
Am o carte, Cartea îmi aparţine);
● Instrument – entitate nonanimată prin intermediul căreia Agentul acţionează
asupra obiectului (Deschide cu cheia, Medicul l-a vindecat cu medicamente,
Medicamentele l-au vindecat, Se foloseşte de cuţit, Cuţitul îi foloseşte);
● Comitativ – entitate care se asociază Agentului, participând, alături de acesta,
la realizarea acţiunii (Colaborează cu directorul, Se asociază cu sportivul);
● Beneficiarul – entitate, de obicei animată, în beneficiul sau în detrimentul
căreia se realizează acţiunea (Medicamentul (nu) i-a folosit bolnavului, Pregăteşte de
mâncare copiilor);

70
 Verbul şi grupul verbal

● Experimentator – entitate animată, implicată într-un proces afectiv şi

exprimâmd fiinţa afectată de stare, fără a o fi declanşat şi fără a o controla (stare psihică:
Mă indispune, Îmi pasă, Îmi place, El iubeşte cu pasiune; stare fizică: Mă doare, Mă
ustură, Mi-e frig; percepţie: El simte frigul, El vede flacăra);
● Stimul – iniţiatorul unui act de cauzare afectivă (Frigul/Trivialitatea mă
indispune);
● Posesor – entitate implicată într-o relaţie de posesie, alienabilă (când posesia
este temporară, fiind posibilă înstrăinarea obiectului posedat: Ion are/deţine o grădină,
Grădina îi aparţine) sau inalienabilă (când posesia este permanentă, obiectul posedat
fiind imposibil de separat de posesor: Ion are ochi negri şi păr creţ, El are temperament
vulcanic);
● Ţintă/Locativ/Sursă/Parcurs – roluri circumstanţiale implicate de verbe de
mişcare, exprimând fie direcţia şi punctul final al mişcării (Ajunge la Facultate), fie
punctul iniţial al deplasării (Iese din cameră, Vine de la Cluj), fie parcursul (Trece
strada, Urcă scara/pe scară, Colindă satele/prin sate, Pătrunde prin zid), fie locul
procesului, fără deplasare (Locuieşte la Cluj, Cartea include patru capitole).

4.3.2. Clase semantice şi semantico-sintactice de verbe

4.3.2.1. În funcţie de prezenţa în grila de roluri a Agentului, se disting:
● Verbe agentive – care primesc rolul Agent, asociat sau neasociat cu alte roluri
tematice:
■ V + Agent (Copilul aleargă/dansează/înoată/merge/vorbeşte);
■ V + Agent + Temă (+ Instrument)1 (El taie pâinea cu briceagul,
mănâncă supa cu lingura);
■ V + Agent + Temă + Ţintă (El mă întreabă rezultatul, El îmi trimite
rezultatul, El îmi spune câteva cuvinte);
■ V + Agent + Pacient (+ Instrument + Beneficiar) (El îmi adânceşte o
groapă cu hârleţul, El îmi usucă o jucărie, El îmi prepară o omletă, El îmi
cumpără o jucărie).
● Verbe nonagentive – care nu acceptă rolul Agent, admiţând fie
Experimentatorul sau Posesorul, roluri aflate în distribuţie complementară cu Agentul, fie
Tema/Pacientul sau unul dintre rolurile locative (Ţintă, Sursă), roluri posibil coocurente
cu Agentul:
■ V + Experimentator (I-e frig, I-e teamă);
■ V + Experimentator + Temă (Îi pasă de Ion, El îşi adoră fratele, El
vede flacăra);
■ V + Experimentator + Locativ (Mă doare capul, Mă ustură în
gât/gâtul);
■ V + Posesor + Temă (El are avere, El deţine un teren, Casa îi
aparţine);
■ V + Temă + Locativ (El stă pe pat, El este în cameră);

1
Se includ în paranteze rolurile frecvent nelexicalizate, aflate într-o relaţie adesea prepoziţională,
mai puţin strânsă cu verbul.

71
 Morfosintaxa limbii române

■ V + Temă + Ţintă/Sursă (El ajunge la şcoală, El fuge (de) la şcoală);

■ V + Pacient (+ Sursă/+ Locativ/+ Parcurs) (Fântâna seacă, Criza se
adânceşte, Copilul se îngraşă, El slăbeşte, El cade din pat/pe pat, Mingea se
rostogoleşte pe covor).

4.3.2.2. Corelând clasificarea semantică (4.3.2.1.) cu cea sintactică (4.2.), se

detaşează:
(A) două subclase de verbe intranzitive:
● verbe inacuzative (sau ergative) – verbe intranzitive şi nonagentive care aşază
în poziţia subiectului Pacientul sau Tema (Pâinea s-a uscat, Carnea s-a stricat, Râul a
secat, Hârtia se aprinde, Copilul cade din pat, Copilul se rătăceşte, Apa se prelinge pe
covor, Situaţia se repetă etc.; se includ aici şi toate verbele copulative)

Semantic, clasa este extrem de eterogenă, adunând: (a) verbe de schimbare de

stare (tipul reflexiv: a se părăgini, a se zbârci; tipul reflexiv/nereflexiv: a (se) mucegăi,
a (se) rugini); tipul nereflexiv: a aţipi, a degera, a deveni); (b) verbe de configuraţie
spaţială (tipul reflexiv: a se afla, a se apleca; tipul nereflexiv: a apune, a avansa, a
răsări); (c) verbe de mişcare direcţionată (tipul nereflexiv: a ajunge, a aluneca, a
cădea, a pătrunde, a veni); (d) verbe de existenţă, de apariţie/dispariţie (tipul reflexiv:
a se ivi, a se rătăci; tipul nereflexiv: a apărea, a deceda, a dispărea); (e) verbe
exprimând emisia de sunete, de mirosuri, de substanţe (tipul reflexiv: a se prelinge;
tipul nereflexiv: a asuda, a curge, a exploda).

● verbe inergative – verbe intranzitive şi agentive care aşază în poziţia

subiectului Agentul (Copilul aleargă/dansează/înoată/lucrează/merge/râde/vorbeşte).

Pentru distingerea celor două subclase de verbe intranzitive este concludent

„testul adjectivizării participiului”:
■ verbele ergative admit, ca şi cele tranzitiv-agentive, adjectivizarea
participiului (pâine uscată, carne stricată, râu secat, hârtie aprinsă, copil căzut,
copil rătăcit, apă prelinsă, situaţie repetată);
■ verbele inergative nu admit adjectivizarea participiului (*copil dansat,
*copil înotat, *copil lucrat, * copil râs, *copil vorbit).

(B) două subclase de verbe tranzitive:

● verbe tranzitive agentive (Elevul citeşte cartea, El udă florile);
● verbe tranzitive nonagentive – care aşază în poziţia subiectului fie Posesorul
(El are avere), fie Experimentatorul (El detestă situaţia), fie Locativul (Mă doare gâtul,
Butoiul conţine apă), fie Tema (Mă preocupă politica), iar, în poziţia complementului
direct, Experimentatorul (Mă doare capul, Mă preocupă politica), Locativul/Parcursul
(Umezeala pătrunde hainele) sau Tema (El are avere).
Pentru distingerea celor două subclase de verbe tranzitive este semnificativ
„testul pasivizării”:

72
 Verbul şi grupul verbal

■ verbele tranzitive agentive admit, fără excepţie, pasivizarea (Cartea

este citită de profesor);
■ numai când aparţin subclasei tranzitivelor nonagentive e posibil ca
verbele, deşi tranzitive, să nu admită pasivizarea (*Averea este avută de el, *Sunt
durută de cap, *Apa este conţinută1 de butoi, *Sunt preocupată2 de politică).

4.4. Particularităţi ale românei

Sunt caracteristice românei:

● structurile 4.2.1.(a), 4.2.2.1.(ii), (iii), 4.2.2.2.(iv), (vi), (vii), în care nu apare poziţia
S, indicând posibilitatea românei de a avea construcţii sintactice complete (enunţuri) în
absenţa subiectului;
● structurile 4.2.2.3.(iii), unde apar simultan două complemente (cu CD şi CSec), unul
cu formă cazuală marcată de acuzativ (realizată prin clitic pronominal), celălalt cu
formă nemarcată (situaţia de caz „neutru”);
● mulţimea şi varietatea sintactică a structurilor impersonale (4.2.3.2.), incluzând atât
structuri de bază (a, b, c, e, f), cât şi structuri reorganizate, obţinute printr-o operaţie de
impersonalizare de la verbele intranzitive (d), atât structuri cu poziţia Subiectului
neacoperită (a, b, c, d), cât şi structuri cu poziţia Subiectului actualizată prin propoziţie
conjuncţională (e) sau formă verbală nonfinită (f);
● limitarea, pentru română (în raport cu alte limbi romanice şi neromanice, pentru care
fenomenul ergativităţii s-a studiat), a testelor de ergativitate la unul singur, cel al
„adjectivizării participiului”;
● diversitatea de grile sintactice caracterizând verbul românesc, ca reflex al
contrângerilor cazuale pe care le impune complementelor (capacitatea verbului de a
impune trei forme cazuale distincte, N, D, Ac), dar şi ca reflex al restricţiilor
prepoziţionale impuse acestora, româna oscilând între o marcare a complementelor de
tip flexionar (sintetic) şi una de tip prepoziţional (analitic).

GALR 2008 I: 332−358

Exerciţii
Se dau fragmentele:
„Vezi un tânăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la1 toate, a învăţat
bine în şcoală, a fost dintre «premianţi», «promite mult». Trebuie să mai aştepţi

1
Construcţia e posibilă, dar nu cu sens pasiv.
2
Aceeaşi observaţie de la nota 1, cu specificarea că, într-o asemenea construcţie, participiul este
totalmente adjectivat.

73