LUCRARE FINALĂ

Coordonator:

Nume și prenume cursantă,

2017

1
 TEMA PROIECT

Mierea de albine – aliment,

medicament, supliment

2
 CUPRINS
Capitolul I Mierea - Noţiuni generale.................................................................................4
1.1. Mierea – Elemente mitologice..................................................................................4
1.2. Scurt istoric...............................................................................................................5
Capitolul II Producerea mierii de albine........................................................................8
2.1. Producerea mierii de albine din nectar.....................................................................8
2.2. Producerea mierii de albine din mană....................................................................10
2.3. Clasificarea mierii...................................................................................................12
2.4. Tipuri de miere........................................................................................................13
Capitolul III Caracteristicile fizice și compoziţia chimică a mierii............................20
3.1. Caracteristicile fizice ale mierii..............................................................................20
3.1.1. Caracteristicile fizice ale mierii:......................................................................20
3.1.2. Caracteristicile fizice măsurabile ale mierii:...................................................21
3.2. Compoziția chimică a mierii...................................................................................22
3.2.1. Apa...................................................................................................................23
3.2.2. Substanţele zaharoase......................................................................................23
3.2.3. Substanţele nezaharoase..................................................................................24
Capitolul IV Recoltarea și condiționarea mierii..........................................................28
4.1. Recoltarea și extracția mierii de albine...................................................................29
4.2. Condiționarea mierii de albine................................................................................32
Capitolul V Valoarea alimentară și terapeutică a mierii de albine și a subproduselor
apicole...............................................................................................................................37
5.1. Valoarea alimentară a mierii de albine....................................................................37
5.2. Valoarea terapeutică a mierii de albine...................................................................38
5.3. Suprodusele apicole................................................................................................41
Propolisul...................................................................................................................41
Polenul.......................................................................................................................42
Lăptișorul de matcă....................................................................................................44
Păstura........................................................................................................................44
Păstura........................................................................................................................44
Apilarnilul..................................................................................................................45
Veninul de albine.......................................................................................................45
Concluziii..........................................................................................................................47
Bibliografie.......................................................................................................................48
Anexe.................................................................................................................................49
Proiect - Primii paşi în apicultură - Achiziţie stupi, familii de albine şi dotările aferente
fermei apicole................................................................................................................49
Hidromelul – elixirul tinereții și al bucuriei de viață.....................................................64

3
Capitolul I
Mierea - Noţiuni generale.

Mierea este un aliment natural, de origine atât animală cât şi vegetală, fiind
principalul produs al stupului. Ea este fabricată de albine din nectarul florilor, îmbogățit
cu substanțe proprii și prelucrată de acestea pentru a fi apoi depozitată în faguri.
Prin miere se înţelege alimentul care este obţinut de albine din nectarul florilor
sau din sucurile dulci ale părţilor vii ale plantelor şi pe care albinele le colectează, le
transformă, le combină cu substanţele lor specifice, le depozitează şi le lasă la maturat în
fagurii de miere. Acest aliment poate fi fluid, vâscos sau cristalizat.
Cunoscută în lumea antică pentru proprietăţile sale miraculoase, mierea era
folosită atât ca medicament, cât şi în ritualuri şi ceremonii.
Despre mierea de albine se spune că, în vremurile străvechi, era hrana preferată a
zeilor din Olimp. Mierea este un aliment pur, concentrat, o adevărată esenţă a luminii
solare în stare lichidă.
Majoritatea popoarelor au cunoscut proprietățile ei extraordinare şi au folosit-o,
atât în scopuri terapeutice, cât şi în scopuri ritualice încă din antichitate. În alimentație era
utilizată în mod excepțional, deoarece era considerată „hrana zeilor”. Vechii greci
considerau mierea un „elixir al tinereții” şi o administrau atleților care participau la
Jocurile Olimpice, iar egiptenii o foloseau în tratamente cosmetice şi ca medicament.

1.1. Mierea – Elemente mitologice

Mierea este cel mai dulce dar pe care natura l-a făcut omenirii. Calitățile sale
unice nutritive şi curative au fost cunoscute şi exploatate încă din antichitate.

Mitologia greacă spune că albinele l-au hrănit pe Zeus cu miere când era copil, în
timpul când mama sa, zeiţa pământului, Gheea, îl ascundea de soţul său, zeul Chronos.
Mierea era nectarul, hrana privilegiată a zeilor olimpieni. Albinele au fost preţuite

4
întotdeauna de către om, care admira nu numai produsele lor, dar şi felul de organizare,
de muncă, de apărare. Vedeau în ele ceva de origine divină.

Egiptenii, de exemplu, credeau că albinele s-au născut din lacrimile zeului suprem
Ra.

La fel şi în mitologia românească, albinele au apărut din lacrimile Maicii

Domnului. La daco-romanii din spaţiul carpato-danubian, protectoarea albinelor era
Diana, zeiţa pădurilor şi a fiarelor, primind chiar numele de Diana Mellifica, « adică
producătoare de miere ».

În mitologia romană, morţii, pentru a trece în tărâmul din lumea cealaltă, aveau de
luptat cu neînfricatul câine Cerber. Spre a-l îmbuna, mortul trebuia să-i ofere acestuia o
turtă de grâu făcută cu miere, turtă ce se punea în sicriu, alături de cel trecut la cele
veşnice. Acest obicei s-a păstrat şi la românii de azi: obiceiul de a face colivă.
În mai toate ceremoniile închinate zeilor, mierea şi ceara jucau un rol important.
Atât grecii cât şi daco-romanii turnau pe morminte vin, aşezau turte facute cu miere şi
aprindeau lumânări numai din ceară. Apoi împodobeau cu mulţi trandafiri. Se făcea deci
o asociere obligatorie între divinitate şi albină şi produsele ei.

1.2. Scurt istoric

Mierea de albine reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare

valoare biologică şi calorică. Timp de secole, popoarele au creat legende şi mituri în
legătură cu provenienţa albinelor şi a mierii de albine şi în legătură cu caracteristicile
nutritive şi terapeutice ale mierii. Istoria mierii de albine arată că utilizarea mierii ca
aliment, fiind prima substanţă dulce folosită de om, datează de 3000 de ani î.Hr, iar
practica apiculturii datează de 700 de ani î.Hr. Se spune că egiptenii erau foarte atraşi de
albine, prin faptul că pe emblemele regilor şi pe cavourile faraonilor era imprimată
albina. În piramidele egiptene sunt scene care arată că ei foloseau mierea nu numai ca
hrană ci şi în terapeutică şi cosmetică.

5
 În Egiptul antic, oamenii foloseau mierea ca medicament, aplicând-o pe zgârieturi
şi tăieturi. Datorită proprietăţilor sale naturale, mierea a devenit un ingredient popular în
lumea egipteană, fiind folosit pentru scopuri de înfrumuseţare. Cleopatra folosea mierea
ca pe un produs de înfrumuseţare, mai ales pentru a-şi păstra pielea netedă şi
fină. Egiptenii antici au folosit de asemenea mierea ca îndulcitor în prăjiturile lor. Istoria
arată că mierea era folosită în trecut, ca îndulcitor, cum în zilele noastre se foloseşte
zahărul. Eroina Agomeda vindeca bolnavii, liniştea nervii, dădea somn şi curaj soldaţilor
greci, dându-le miere.

Hipocrate a scris despre viaţa albinelor, despre calităţile nutritive şi terapeutice ale
mierii de albine spunând că: „Honey serves food, health and energy” (Mierea serveşte ca
mâncare, sănătate şi energie). Discoriade, autorul unei cărţi cu 5 volume, denumită „De
materia medica”, scrie despre tratarea plăgilor cu ajutorul mierii. Un alt grec, Pliniu,
spunea că mierea, în asociere cu untura de peşte, trata rănile infectate. Aristosenos spunea
că „de cei care manâncă miere dimineaţa, nu se atinge boala toată viaţa”. Pentru elevii lui
Pitagora ca şi pentru soldaţi, pâinea şi mierea reprezentau hrana principală. În India şi
China mierea era folosită ca medicament independent.

Chinezii au numit mierea ca fiind „licoarea de viaţă veşnică”. Într-o veche lucrare
indiană şi anume în „Atharda-Veda” figureză următorul text care se spune în cadrul unui
ritual la naşterea unui băiat: „Îţi dau drept hrană această miere pentru ca zeii să te apere şi
tu să trăieşti o sută de toamne pe lumea aceasta”. Germanii foloseau mierea pentru
obţinerea unei băuturi, aromată cu diferite plante, denumită „băutura
dumnezeiască”. Primele urme istorice legate de recoltarea mierii de albine de către om
sunt date de o pictură rupestră, descoperită în 1921, în peştera Păianjenului, de lângă
Valencia, Spania.

Apis mellifera au fost aduse în America în 1622, în insulele Virgin şi Guadeloupe

în 1688, în Australia în 1839, şi în California la începutul anilor 1850. În 1586, Luis
Mendez din Spania, a fost primul care a descris regina albinelor ca fiind femelă şi mamă
a tuturor albinelor. În 1609, englezul Charles Butler, a arătat ca trântorii au sex masculin,
iar Richard Remnant a arătat ca albinele lucrătoare sunt femele. În 1771 Anton Janscha

6
din Slovenia a descris actul de împerechere a reginelor. Înainte de 1744 ceara de albine
era confundată cu polenul, până când Hornbostel din Germania a explicat originea
acesteia.

Francois Huber, un apicultor orb elveţian, a publicat observaţiile sale în 1792,

care au pus bazele ştiinţei moderne de apicultura de astazi. Este impresionant cum un om
de ştiinţă cu deficienţe de vedere, înţelege şi descrie activitatea albinelor. El a completat
cunoştinţele existente în vremea sa cu date noi şi în primul rând cu privire la
determinarea sexului la albine, dovedeşte că ceara nu este culeasă de pe flori, ci este
produsă de albină şi în mod special procesul de transformare a larvelor de lucrătoare în
mătci. Huber a inventat „leaf-hive” ce era formată dintr-un număr de rame, legate
cu balamale, cum ar fi filele unei cărţi, iar albinele au construit faguri pe aceste
rame. Invenţii deosebit de importante se fac şi în privinţa inventarului apicol. Astfel
Iohanes Mehring (1857) inventeză presa pentru producerea fagurilor artificiali, Franz
Hruska(1865), extractorul de miere, iar A.I.Root(1876), presa cu valţ.

Demne de remarcat sunt cercetările lui Karl von Frisch care descoperă
semnificaţia „dansului“ la albine, limbajul prin care acestea îşi transmit informaţiile cu
privire la direcţia şi distanţa unor surse melifere nou depistate. Există documente în care
se menţionează despre comerţul ce se face cu miere şi preţul acesteia pe mai multe
perioade de timp în Anglia. Tot în această ţară, în anul 1957, mierea devenit un produs de
lux, exotic, preţul fiind foarte mare. La Crystal Palace, în Londra a avut loc prima
expoziţie internaţională de miere.

Prima carte despre miere a fost publicată la Londra în 1957 de către Sir John Hill,
în limba engleză. Cartea era denumită „Virtuţile mierii în prevenirea multora dintre cele
mai grave tulburări şi în vindecarea sigură a altor câteva“. El dă indicaţii complete despre
întrebuinţarea mierii de albine în vindecarea bolnavilor cu pietre la rinichi, la vezica
biliară, pentru tuse, răguşeală şi astm.

7
Capitolul II
Producerea mierii de albine

2.1. Producerea mierii de albine din nectar

Nectarul este un produs de secreţie al glandelor nectarifere florale sau

extraflorale. Nectarul se prezintă sub forma unei soluţii glucidice cu o concentraţie
variabilă cuprinsă între 5 şi 80% glucide. În compoziţia nectarului se găsesc în cantitate
mai mare zaharoză, glucoză şi fructoză, iar în cantităţi mai reduse, alfa-metil glucozidele,
maltoza, melibioza, trehaloza, amibioza, rafinoza şi melizitoza. În afară de zaharuri,
nectarul mai are în compoziţia sa alte substanţe în cantităţi infime cum ar fi: acizi graşi,
răşini, dextrine, diferiţi compuşi cu fosfor şi azot, săruri minerale, proteine, vitamine,
enzime, drojdii, substanţe biologic active, substanţe aromate.

Greutatea specifică a nectarului variază între 1,02 şi 1,35, reacţia acestuia putând
fi acidă, bazică sau neutră, având în general un PH acid. Secreţia nectarului de glandele
nectarifere florale începe odată cu deschiderea florii şi se termină cu fecundarea
ei. Factorii care influenţează producţia de nectar sunt: specia plantei, vârsta, poziţia
florilor pe plantă sau în inflorescenţă, stadiul înfloririi. Vârsta plantelor influenţează
secreţia de nectar. Florile de tei bătrâne secretă mult mai mult nectar decât cele tinere,
cantitatea de zahăr fiind aceeaşi. Referitor la poziţia florii pe plantă s-a constatat că florile
de tei de pe ramurile superioare produc nectar mai puţin dar mai concentrat decât cele de
pe ramurile inferioare iar în ceea ce priveşte poziţia florii în inflorescenţă, s-a constatat că
florile situate la vârful incandescenţei secretă mai puţin nectar decât cele situate la baza
ei.

Producţia de nectar, pe lângă aceşti factori, este influenţată şi de anumiţi factori

externi cum ar fi: fertilitatea şi umiditatea solului, condiţiile meteorologice ca
temperatura, precipitaţiile, lumina, vântul, umiditatea atmosferică. Ploile moderate şi

8
umiditatea atmosferică au o influenţă favorabilă asupra secreţiei şi a producţiei de nectar.
Când ploile sunt abundente şi de lungă durată, nectarul este diluat mult sau spălat de pe
flori ceea ce are o influenţă negativă asupra culesului şi recoltei de miere. Temperatura
joacă un rol foarte important în secreţia şi producţia de nectar. Temperatura optimă este
cuprinsă între 20-30°C, iar peste 35°C sau sub 10°C este nefavorabilă.

Producţia de nectar este influenţată favorabil atunci când solurile au un conţinut

mare de substanţe minerale, solurile cu mult cernoziom, pe când prea mult azot şi prea
puţin fosfor şi potasiu scad productivitatea nectariferă, plantele producând mai multe
frunze decât flori. Momentul optim de secreţie în timpul zilei variază de la o specie la
alta. Un exemplu este floarea soarelui a cărui moment optim de secreţie se înregistrează
dimineaţa, pe când la tei, momentul optim este în orele de după amiază.

Producerea mierii de albine este un proces complex ce începe cu recoltarea

nectarului de către albine şi se încheie cu căpăcirea celulelor în care a fost depozitată.
Acest proces este realizat de albinele lucrătoare, care sunt femele. Aparatul bucal al
acestora este format din mandibule, maxile şi labium (fig. 1, 2). Cu ajutorul
mandibulelor, albinele ingeră granulele de polen, rod căpăcelele fagurilor, modelează
solzii de ceară, clădesc fagurii şi curăţă stupul. La baza mandibulei se găsesc două glande
mandibulare. Secreţia acestor glande împreună cu secreţia glandelor faringiene formează
saliva. Maxilele şi labium formează trompa, cu ajutorul căreia albinele recoltează hrana
lichidă prin aspiraţie şi lins, moment în care toate piesele componente se alătură, formând
un tub cu lumen mai mare la bază şi mai redus la vârf, diametrul acestuia variind direct
cu vâscozitatea hranei. Materia primă absorbită, pătrunde în esofag şi este apoi depozitată
în guşă. După ce albinele îşi umplu guşa, se întorc la stup unde scot picătura de nectar, pe
partea anterioară a trompei.

9
 Fig.1, 2.

La transformarea nectarului în miere participă întreaga familie de albine. În primă

fază are loc eliminarea surplusului de apă din materia primă la limita de 17-18%, pe două
căi: maturarea acesteia de către albine sau distribuirea ei în cât mai multe celule ale
fagurilor.

Maturarea mierii de către albine constă în regurgitarea repetată a unei picături de

nectar din guşă la extremitatea cavităţii bucale sub îndoitura trompei şi înghiţirea repetată
a picăturii. Eliminarea picăturii de nectar şi inghiţirea însoţită de o mişcare ritmică a
trompei se desfăşoară în reprize de 10-15 secunde, timp de aproximativ 20 minute, apoi
albina depozitează mierea în celule. După un asemenea ciclu de maturare urmează altele,
desăvârşind procesul de transformare a nectarului sau a manei în miere.

După maturare se saturează cu enzime produse de glandele salivare ale albinei sau
au loc procese biochimice, constând în transformarea zaharozei sub acţiunea invertazei în
glucoză şi fructoză. Reducerea conţinutului în apă duce la reducerea spaţiului de stocare
şi la mărirea presiunii osmotice a mierii. Osmoza este fenomenul observat atunci când
două soluţii de concentraţii diferite sunt separate de o membrană organică sau de un
perete semipermeabil. Deci, din cauza presiunii osmotice, bacteriile nu pot sa trăiască şi
nici să se înmulţească în miere. Chiar dacă acestea sunt în stadiu de spori, ele sunt
afectate de presiunea osmotică, datorită conţinutului scăzut de apă şi grosimii peretelui
celular. În concluzie, se poate spune că presiunea osmotică din miere reprezintă un factor
de protecţie contra atacului microbilor. Enzimele acţionează asupra zaharurilor după ce
aceasta a fost depozitată în celulele fagurilor. Când celulele sunt umplute cu miere, se
căpăcesc, astfel mierea putând să se conserve timp îndelungat. O familie de albine poate

10
sa strângă, într-un sezon melifer, până la 150 kg miere. Pentru producerea unui kg de
miere, o albină trebuie să efectueze 120000- 150000 de zboruri de cules.

2.2. Producerea mierii de albine din mană

Mana este o substanţă dulce, limpede şi vâscoasă, uneori solidificată, ce se

găseşte pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor. Poate fi: de origine vegetală, când
este secretată direct de mugurii, frunzele sau alte părţi ale plantelor, şi de origine
animală, fiind produsul de secreţie al unor insecte. Mana de origine vegetală prezintă o
importanţă redusă, aproape nesemnificativă, găsindu-se pe ramurile de arţar, mesteacăn,
arin, tei, salcie, în special primăvara.

Mana de origine animală, este produsul de excreţie al unor insecte. Aceste insecte
perforează frunzele sau alte părţi ale plantei şi se hrănesc cu proteinele şi apa sevei,
eliminând partea nedigerată, bogată în zaharuri. Partea nedigerată, excretată, reprezintă
de fapt picăturile de mană, colectate de albine. Mana are în compoziţia sa nu doar
zaharurile de bază, ci şi alte forme de zaharuri, cum ar fi melezitoza. Acest zahar este
rezultatul acţiunii fermenţilor.

Mana mai conţine pentozani, gume, mucilagii şi alte substanţe hidrocarbonate

complexe de tipul substanţelor pectice, precum şi o cantitate mare de săruri minerale
(până la 4- 5% din substanţa uscată). Fiind un produs de dezasimilaţie al insectelor, spre
deosebire de nectar, conţine o cantitate mai mare de substanţe azotoase şi este sărac în
substanţe aromate specifice nectarului florilor. Prezenţa în mană pe lângă aminoacizii
existenţi în sevă, a aminoacizilor noi cum este acidul gamma aminobutiric, se presupune
că este rezultatul metabolismului insectei sau constituie un produs al activităţii
simbionţilor ce trăiesc în hemolimfa insectei gazdă, capabili să fixeze şi să transforme
azotul din aer.

Există diferite specii de insecte producătoare de mană. Până în prezent se cunosc

60 de specii de astfel de insecte, alături de aproximativ încă 40 insuficient
studiate. Acestea fac parte din ordinul Homoptera, familiile Lachnidae şi Lecanidae, şi
deşi au o răspândire largă şi o capacitate mare de înmulţire, sunt puţin rezistente la

11
condiţiile de mediu nefavorabile. Plantele gazdă cele mai importante sunt: molidul 70%,
bradul alb 25%, pinul şi laricea 5%, după care urmează celelalte cum ar fi ienupăr, tuia,
tei, castan dulce, mesteacăn, arin, frasin ş.a.

Producerea manei poate fi influenţată de anumiţi factori: meteorologici, dăunătorii

producătorilor de mană sau unii factori artificiali. Pentru a se arăta influenţa factorilor
meteorologici, s-a realizat un studiu. Astfel, s-a arătat că dacă în perioada cuprinsă între
august-noiembrie, vremea este caldă cu precipitaţii moderate şi vegetaţia se dezvoltă
normal, aceste condiţii constituie cele mai bune premise pentru înmulţirea producătorilor
de mană. Dar dacă toamna este rece cu ploi torenţiale de lungă durată, şi zăpadă timpurie,
acestea prezintă condiţii nefavorabile pentru înmulţirea producătorilor de mană.

Ca principal dăunător se înregistrează viespea, deoarece mana şi insectele

producătoare de mană prezintă hrana preferată a acesteia. După observaţiile apicultorilor
cu experienţă, în zonele în care există focare mari de viespi, recoltele de miere de mană
sunt mai scăzute. Un element important pentru prognoza de lungă durată îl constituie
prezenţa coloniilor de furnici şi circulaţia acestora pe arborii de conifere. Ca cât
densitatea coloniilor de furnici este mai mare cu atât recolta de miere de mană este mai
mare. În procesul de transformare a manei în miere de mană, atât insectele producătoare
de mană cât şi albinele joacă un rol important.

Insectele producătoare de mană au piesele bucale subţiri şi ascuţite la vârf, cu

ajutorul cărora înţeapă şi absorb seva elaborată de plantă. Seva pătrunde în aparatul bucal
al insectei fără efort datorită presiunii naturale ce există în plantă. Seva ajunge în tubul
digestiv, ce prezintă la partea posterioară o „cameră filtrantă” ce are rolul de a regla
digestia. Producţia de mană depinde de conţinutul de azot al sevei vegetale, deoarece
acesta aflându-se într-o cantitate mai mare duce la o dezvoltare mai puternică a
insectelor producătoare de mană. Picăturile de mană excretate de insectele producătoare
de mană sunt colectate de către albine, parcurgându-se aceeaşi paşi ca şi la producerea
mierii din nectar, de la recoltare până la căpăcirea celulelor în care este depozitată.

2.3. Clasificarea mierii

Mierea poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii, astfel:

12
  După provenienţă:
o - miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului şi polenului
cules de albine din florile plantelor melifere,
o - miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părţi ale plantei, în
afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
 După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
o - miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul
florilor unei singure specii: salcâm, tei, floarea soarelui, mentă etc.
o - miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la
florile mai multor specii de plante.
 După modul de obţinere:
o - în faguri (se livrează în faguri),
o - scursă liber din faguri ,
o - extrasă cu ajutorul centrifugii ,
o - obţinută prin presarea fagurilor ,
o - topită (fagurii sunt încălziţi).
 După consistenţă:
o - lichidă (fluidă),
o - zaharisită (cristalizată).
 După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roşcată.
 După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros şi degustare,
indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.

2.4. Tipuri de miere

1. Miere de salcâm – este mierea produsă de albine din nectarul florilor de
salcâm, Robinia pseudacacia. Este cea mai limpede miere, are o aromă suavă şi un gust
fin, ceea ce face sa fie foarte apreciată.
Mierea de salcâm este adesea folosită pentru îndulcirea alimentelor şi a ceaiurilor,
fără să le denatureze gustul. Ea are o viteză de cristalizare foarte scăzută şi la temperaturi
joase, poate să se păstreze o perioadă îndelungată în formă lichidă.

13
 Efectele terapeutice ale mierii de salcâm: se foloseşte în tratamentul căilor
respiratorii, ca un bun calmant al tusei, de asemenea este un antiseptic şi des se foloseşte
la tratarea nevrozelor.
2. Miere de tei – este mierea produsă de albine din nectarul florilor de tei. Este o
miere destul de deschisă la culoare, cu reflexe de la galben până la brun-închis. Are o
aromă extrem de puternică şi plăcută de flori de tei, gust propriu specific, care este uşor
recunoscut chiar în combinaţia cu alte tipuri de miere.
Efectele terapeutice ale mierii de tei: se foloseşte la tratarea tusei, insomniei,
bronşitei, astmului bronşic, tuberculozei pulmonare, îmbolnăviri ale vezicii biliare şi a
rinichilor, este un bun fortifiant al cordului şi se utilizează în tămăduirea rănilor purulente
şi a arsurilor.
3. Miere poliflora – rezultă din nectarul florilor mai multor plante, nefiind nici
una predominantă. Din acest motiv gustul şi culoarea pot fi diferite. De cele mai dese ori
culoarea este de la galben-deschis până la galben brun şi aroma diferită, pornind de la
cea delicată, până la cea pronunţată. Este considerată o miere “completă” şi cuprinde un
spectru larg de acţiuni terapeutice. Se cristalizeaza destul de repede.
Efectele terapeutice ale mierii poliflore: este indicată mai ales în patologia
tractului digestiv, considerată un bun antiseptic şi un bun sedativ.
4. Miere de salvie – este o miere monofloră strânsă de albine de la florile de
salvie. Este un tip de miere deschis la culoare cu reflexe spre alb. Cristalizează destul de
repede.
Efectele terapeutice ale mierii de salvie – este bună în patologia cardiacă şi a
sistemului nervos.
5. Miere de lavandă – are culoare galbenă cu nuanţe verzui, roşcată sau maronie,
are un gust dulce, plăcut, cu aromă discretă de zmeură. Cristalizarea poate fi incipientă,
parţiala sau totală, iar cristalele fine, potrivite sau grosiere.
Efectele terapeutice ale mierii de lavandă: este bună în patologia cardiaca şi a
sistemului nervos. Este recomandată celor epuizaţi fizic si nervos.
6. Miere de floarea soarelui – se caracterizează prin gust plăcut şi aromă slabă.
În stare lichidă este aurie – deschisă, cu nuanţe chihlimbarii. Cristalele sunt mari,

14
cristalizează foarte repede, de multe ori chiar în celulele fagurilor, din cauza aceasta nu
este prea bună pentru iernarea albinelor.
Efectele terapeutice ale mierii de floarea soarelui: are efecte imunostimulente, dar
şi antiinfecţioase directe, pentru că în nectarul acestei plante, la fel ca şi în glandele
albinelor care îl culeg, sunt prezente substanţe cu efect antibiotic.
7. Mierea de rapiţă – este obţinută din flori de Brassica napus var. Oleifera,
plantă oleaginoasă care în ultimii ani acoperă din ce în ce mai multe suprafeţe agricole.
Această cultură se găseşte în prezent aproape peste tot, cu excepţia regiunilor de
munte. Mierea de rapiţă se cristalizează foarte repede datorită conţinutului mare de apă
(18% din componenţă). Din această cauză acest tip de miere se poate cristaliza chiar în
fagure şi nu mai poate fi extrasă. Acest tip de miere are o coloraţie foarte slabă. Mirosul
nu este unul foarte plăcut (are un uşor iz de varză), în schimb gustul este delicios, acest
tip de miere nefiind unul foarte dulce. Textura este una foarte fină. Are o aciditate slabă şi
un Ph ridicat. Conductibilitatea slabă ne arata că mierea de rapiţă nu este una foarte
bogată în substanţe minerale. Glucoza domină asupra fructozei şi astfel se explică
rapiditatea cu care acest tip de miere se cristalizează. Aşadar, mierea de rapiţă se găseşte
în comerţ doar sub formă cristalizată, având aspectul unei creme. Se dizolvă foarte greu
în apă. Ca orice tip de miere are şi proprietăţi curative, fiind recomandată mai ales în
tratarea bolilor ce afectează rinichii. Uleiul de rapiţă conţine şi Q3, care este extrem de
necesar pentru oase. Din această cauză mierea de rapiţă este utilizată în tratamentul
osteoporozei. Ajută şi la refacerea şi menţinerea elasticităţii pereţilor vasculari. Consumul
de miere de rapiţă protejează ficatul, splina şi pancreasul de diverse boli.
8. Miere de afine – acest tip de miere este obţinut din florile mici şi albe ale
tufişurilor de afine. Este o miere de culoarea ambrei, are un gust plăcut de afine. Extrem
de delicioasă, poate fi folosită în pregătirea diverselor preparate culinare.
9. Miere de mure – este colectată din florile tufişurilor de mure. Are o culoare
aurie, fiind mult mai aromată şi dulceaga decât alte tipuri de miere obţinute din fructe de
pădure.
10. Mierea de mană – acest tip de miere se obţine din substantele secretate de
diverse insecte precum Homoptera, care trăiesc pe părţile verzi ale unei plante sau din
secreţiile provenite de la diverse părţi verzi ale plantelor. Mierea de mană are în

15
compoziţia sa inhibină (un bactericid extrem de puternic), săruri minerale, calciu şi
magneziu. Are o valoare terapeutică deosebită deoarece organismul uman asimilează
mult mai bine calciu şi magneziu pe cale naturale decât pe cale artificială. Mierea de
mană poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de arborele de la care provine. Astfel, ea
poate fi de brad, de stejar, de molid etc.
Secreţia de mană depinde de mai mulţi factori: factori interni (factorii genetici ai
insectelor), factorii externi (condiţii meteo, sol, altitudine), factori biotici (prădători,
paraziţi, dăunatori). Mana este de fapt un produs indirect care se obţine prin intermediul
insectelor care se hrănesc cu sucul plantelor şi apoi elimină zaharurile de care corpul lor
nu mai are nevoie. Albinele culeg toate aceste zaharuri eliminate de insecte.
Totuşi aceasta este o muncă extrem de dificilă, deoarece necesită un mare consum de
energie din partea albinei culegătoare. Din acest motiv albinele culegătoare de mană se
epuizează mult mai repede decât cele care culeg nectar din flori. Mierea de mană nu este
una deosebit de benefică pentru albine, deoarece pe timp de iarnă ea poate provoca
intoxicaţii albinelor. Nici pe timp de vară nu este un tip de miere pe care albinele ar trebui
să îl consume, deoarece se pot intoxica, dacă mana conţine zaharuri neasimilabile. De
obicei mierea de mană, datorită compoziţiei sale, poate ramâne ani de zile în stare
lichidă. În anumite cazuri însă, devine atât de vâscoasă încât nu poate fi extrasă din faguri
decât dacă fagurii sunt topiţi în cuptor deasupra unor grătare. Mierea de mana este un
laxativ foarte bun, are acţiune antiseptică şi antiinflamatoare, putând fi utilizată şi pentru
tratarea afecţiunilor respiratorii.
11. Mierea de trifoi – Produsă pe scară largă în Canada şi Noua Zeelandă, mierea
de trifoi este una dintre cele mai populare în întreaga lume. Trifoiul alb este cultivat pe
suprafeţe extinse în diverse părţi ale lumii nu doar ca plantă furajeră ci şi ca sursă bogată
de nectar. Acest tip clasic de miere este extrem de gustos, astfel încât poate fi utilizată
pentru preparerea diverselor tipuri de prăjituri sau alte produse de patiserie. În funcţie de
zona în care este cultivat trifoiul, culoarea acestui tip de miere variază de la alb până la
cea a chihlimbarului.
12. Mierea de păpădie – Acest tip de miere este aproape la fel de galben ca şi
floarea din care provine, având un gust erbaceu extrem de interesant. Granulează extrem
de rapid.

16
 13. Mierea de dovleac – Acest tip de miere ce provine din florile de dovleac, se
obţine mai ales la începutul toamnei. Are culoarea ambrei întunecate, iar aroma sa este
uşor florală. Este o varietate de miere extrem de apreciată de gurmanzi, putând fi utilizată
cu succes în prepararea deserturilor, dar şi în combinaţie cu diverse ingrediente iuţi, cum
ar fi de exemplu sosul pentru barbeque. Are un gust extraordinar şi în amestec cu iaurtul
sau presărată peste cartofi dulci. Contrar denumirii sale, mierea de dovleac nu are nici pe
departe gustul plăcintei de dovleac. Acest sortiment de miere este unul sezonier, doarece
perioada de înflorire a dovleacului este de scurtă durată, iar cantitatea de nectar per floare
este redusă.
14. Miere de alfalfa – mierea de alfalfa este produsă mai ales în SUA şi în
Canada, din flori albastre sau mov ale plantei de alfalfa. Are o culoare deschisă, iar aroma
sa este florală şi uşor picantă. Natura sa delicată face ca acest tip de miere să fie clasată
printre primele opţiuni când vine vorba de îndulcitorul utilizat pentru consumul casnic.
Totuşi acest sortiment de miere este mai puţin dulce decât altele. Mierea de alafalfa este
utilizată pentru a trata afecţiunile rinichilor. Mai mult, aceasta creşte apetitul şi ajută la
reglarea tranzitului intestinal.
15. Miere de portocale – Acest tip de miere are ca și sursă diverse tipuri de
citrice. Are o culoare deschisă, o aroma fuctată și un gust puternic de citrice. Acest tip de
miere este produs mai ales în Spania și Mexic, dar și în SUA.
16. Mierea de eucalipt – Mierea de eucalipt provine de la una dintre cele mai
diversificate familii de plante, ce conţine peste 500 de specii distincte şi numerosi hibrizi.
Ţara de origine a acestei varietăţi de miere este Australia, dar este produsă pe scară largă
şi în statul american California. Culoarea şi gustul său variază foarte mult, dar în general
tinde să aibă un gust floral uşor mentolat. Este utilizată pentru tratarea răcelilor şi a
durerilor de cap, iar iubitorii de ceai o consideră ca fiind unul dintre cei mai buni
îndulcitori naturali. Acest tip de miere este utilizat în tratarea rănilor, a tăieturilor,
arsurilor şi a ulcerului. Îndepărtează stresul şi ajută la întinerirea corpului, dar şi a minţii.
Îndepărtează durerile musculare şi cele ale încheieturilor. Poate fi aplicată direct pe piele
pentru a trata inflamaţiile.
17. Mierea de avocado – Numele este unul înşelător. Mierea de avocado nu are
nici pe departe gustul fructului. Acest tip de miere are o culoare închisă şi are o aromă

17
foarte bogată. Acest tip de miere a fost iniţial produs în partea de sud a Mexicului, dar la
ora actuală se produce pe scară largă şi în America Centrală, Australia şi alte regiuni
tropicale.
18. Mierea de coriandru – Acest tip de miere are o culoare deschisă, fiind
asemănătoare la culoare cu mierea provenită de la florile de salcie.
La început are un gust foarte neplăcut, dar după ce este lăsată timp de 2 săptămâni în
maturator, descoperită, va căpăta un gust deosebit, uşor suav.
19. Mierea de iarbă neagră – Acest tip de miere are un gust amărui cu miros de
caramel, având o culoare închisă cu reflexe roşiatice. Are un conţinut ridicat de substanţe
minerale şi din această cauză este recomandată pentru a trata anemia, infecţiile urinare şi
diverse afecţiuni ale sistemului nervos.
20. Mierea de măr – Are un gust şi o aromă deosebite fiind recomandată pentru
tratarea enterocolitei. Este extrem de tonică şi recomfortantă.
21. Mierea de mentă – Acest sortiment este unul extrem de aromat, are un gust
dulce, o consistenţă uniformă, vâscoasă, culoarea sa variind de la verzui-brun la
roăcat. Este produsă mai alesîin Delta Dunării şi în regiunile sale limitrofe. Are un
conţinut ridicat de vitamina C. Uşurează digestia, durerile provocate de colici abdominale
şi combate balonarea. Pentru aceste proprietăţi este un tip de miere extrem de căutat
pentru consum.
22. Mierea de fenicul – Mierea de fenicul poate fi utilizată cu succes şi la copiii
mici. Acest tip de miere poate fi utilizat pentru a trata tusea, răguşeala, balonarea, retenţia
de apă în organism, gastrita şi viermii intestinali.
23. Mierea de Manuka – Acest tip de miere este produs din nectarul cules dintr-
un arbore de ceai ce creşte în regiunea de coastă a Noii Zeelande. Este faimoasă datorită
factorului manuka care este unic în lume. Are puternice proprietăţi antibacteriene,
antivirale şi antioxidante. Este extrem de eficientă în tratarea ulcerului, a indigestiei şi a
durerilor de gât. Combate diverse alergii, precum şi febra fânului. Tratează cu eficienţă
acneea, artrita, diverse răni uşoare şi arsuri.
24. Mierea de salcie – Are o culoare galben aurie, gustul său este puţin amărui,
dar savoarea este una cu totul şi cu totul deosebită. Este foarte bogată în vitamina B şi C.
Când zahariseşte are aspectul unor cristale mărunte.

18
 25. Mierea de hrişcă – Mierea de hrişcă este produsă pe scară largă în Canada şi
SUA, în state precum: Minnesota, New York, Ohio, Pennsylvania şi Wisconsin. Are o
culoare închisă şi este extrem de bogată în fier, din această cauză fiind extrem de
apreciată de iubitorii de miere. S-a descoperit că mierea de hrişcă are mult mai mulţi
compuşi antioxidanţi decât alte tipuri de miere. Este o varietate de miere extrem de densă
şi închisă la culoare. Mulţi experţi recomandă utilizarea acestui tip de miere pentru
producerea miedului, deoarece mierea se diluează. De asemenea, consumul ei reduce
considerabil şansele de a face cancer sau diverse boli cardiovasculare.
26. Mierea de rozmarin – Acest tip de miere era considerat de către romani ca
fiind cel mai bun sortiemnt de miere din lume. Are o culoare albă, fiind destul de rar
comercializată în ciuda gustului extrem de plăcut. Este utilizată pentru a trata insuficienţa
hepatică.
27. Mierea de lavandă – Acest tip de miere de culoare crem, este foarte parfumat
şi are o granulaţie extrem de fină. Este recomandată spre consum persoanelor care suferă
de oboseală cronică şi epuizare fizică şi intelectuală. Este utilizată şi pentru a trata
afecţiunile pulmonare, insomniile şi migrenele. De asemenea, poate înlocui tratamentul
medicamentos, în cazul în care copilul suferă de oxiuri.
28. Mierea de pin – Mierea de pin este produsă în cantităţi mari în Grecia. Nu
este foarte dulce, chiar un pic amară, dar are o aromă puternică şi este bogată în proteine
şi minerale. Este destul de rezistentă la procesul de cristalizare.
29. Mierea de castan – această varietate de miere are culoarea chihlimbarului
întunecat, aroma este intensă, înţepătoare, un pic amăruie. Rămâne în stare lichidă pentru
o lungă perioadă de timp. Ca produs alimentar este consumată în combinaţie cu diverse
sortimente de brânză. Acest tip de miere este recomandat în tratarea următoarelor tipuri
de afecţiuni: boli de stomac, boli intestinale, afecţiuni renale, decongestionarea ficatului
şi a prostatei, osteoporoză. Trebuie avută atenţie însă la consumul acestui tip de miere,
pentru că mierea de castan sălbatic contribuie la creşterea tensiunii arteriale.
30. Mierea de rododendron – Acest tip de miere se cristalizează spontan după
câteva luni, formând o masă compactă de cristale fine sau o pastă din cristale mai mari şi
rotunde. Are o culoare albă, extrem de clară, mai ales în stare cristalizată. Are un parfum

19
delicat. Gustul este şi el extrem de delicat şi aminteşte de marmelada facută din fructe de
pădure. Se utilizează ca miere de masă.

Capitolul III
Caracteristicile fizice și compoziţia chimică a mierii

3.1. Caracteristicile fizice ale mierii

Gustul, culoarea și mirosul mierii sunt influențate de timpul și locul recoltării.

Datorită acestui fapt se cunosc multe feluri de miere.

3.1.1. Caracteristicile fizice ale mierii:

 gustul;
 aroma/mirosul;
 culoarea;
 consistența (cristalizat sau lichid);
 puritatea/contaminarea.

Tabelul nr.1. Caracteristicile unor sorturi de miere

Nr.
Sortiment Culoare Gust şi miros Modul de prezentare
crt.
După recoltare-
Plăcut, perfect fluidă, vâscoasă,
Salcâm transparentă, galben-
dulce,caracteristic fără semne de cristalizare
1. pai,galben-deschis
Uniformă, fluidă,
Uşor gălbuie variind de la Aromă plăcută de
Tei cristalizează foarte repede
portocaliu la brun-roşcat tei, gust dulce
2. în granule mici
Zmeură Galben-roşcat spre ruginiu Fără aromă Fluidă, cristalizează destul
3. deosebită, miros de repede

20
 plăcut, dulce
Uniformă, vâscoasă,
Aromă de mentă
Mentă Verzuie-brun roşcată cristalizează în granule
dulce
4. mărunte
Galben,
Dulce, aromă Uniformă, fluidă, vâscoasă,
Floarea soarelui
nedefinită cristalizează foarte repede
5. galben-pai, galben-brun
Fluidă, vâscoasă,
De la galben deschis la Aromă
Fâneaţă cristalizează în cristale
galben închis plăcută,dulce
6. mici şi mijlocii
Gust pronunţat
Castan comestibil Galben deschis Fluidă, cristalizează încet
amar
7.
Roşcată,
Uniformă, fluidă sau
Izmă Plăcut aromat, dulce
cristalizată
8. brun-roşcată
Fluidă, cristaşizează în
Hrişcă Brună închis Gust plăcut
cristale mari
9.
Aromă puţin Fluidă, vâscoasă, cu
Trifoi alb Deschisă,galben-aurie
pronunţată cristalizare fină
10.
Uniformă, fluidă, vâscoasă
Polifloră Galbenă , brună Plăcut, dulce
sau cristalizată
11.
Brună-deschisă, Aromă specifică,
Uniformă,fluidă, vâscoasă
Mană
sau cristalizată
12. galben-brună dulce

3.1.2. Caracteristicile fizice măsurabile ale mierii:

 umiditatea - până la 20%;
 densitatea - 1422,5 kg/m3 la 20°C;
 valoarea pH - 3,2 -4,5;
 vâscozitatea - este ridicată la temperatura obişnuită și scade rapid între 30 şi 40°C.

Diferenţierea mierii:

Pentru a face diferenţa dintre mierea naturală de albine şi cea falsificată, trebuie
cunoscute câteva criterii de diferenţiere:

21
- Aroma, gustul, savoarea mierii. O miere de origine naturală va avea întotdeauna un
„buchet” de parfumuri care provin de la florile de unde albinele au adunat polenul.

- Densitatea mierii. Mierea are o densitate de 1,4 (1422,5 kg/m3 la 20°C), adică este de
1,4 ori mai densă decât apa. În consecinţă, atunci când se lasă mierea de pe o linguriţă să
se scurgă într-un pahar cu apă, mierea va cădea rapid către fundul paharului şi va rămâne
acolo. Mierea falsificată, având în compoziţie doar glucoză sau fructoză şi având o
densitate mai mică decât mierea de origine naturală, nu va „cădea” pe fundul paharului, ci
se va împrăştia foarte uşor în tot volumul apei, atunci când va fi amestecată uşor cu o
linguriţă. Un alt experiment constă în întoarcerea borcanului de miere cu susul în jos.
Inevitabil, în borcan trebuie să se creeze o bulă de aer.

- Elasticitatea mierii. O miere care este de origine naturală şi are cantitatea corectă de
apă (în general sub 20%), atunci când i se opreşte scurgerea, de exemplu într-un pahar
sau o cană, va avea o mişcare de tip elastic, pe verticală, coborând şi urcând de câteva ori.

22
3.2. Compoziția chimică a mierii

Compoziţia chimică mierii de albine variază în funcţie de speciile plantelor de la

care albinele colectează nectarul, climă, condiţii de stup etc. Dintre cele peste 200 de
substanţe pe care mierea le conţine, principale sunt glucidele (aprox.76%) şi apa (18%),
urmate de proteine, vitamine, substante minerale, acid folic, enzime, antioxidanţi şi
factori antibiotici.

Există numeroşi factori care influenţează compoziţia chimică a mierii: calitatea şi

compoziţia materiei prime (nectar sau mană), abundenţa acesteia, factorii climatici,
modul de exploatare a albinelor, modul de recoltare, condiţionare şi conservare. Mierea
obţinută va avea caractere specifice condiţiilor în care s-a produs.

Elementele care intră în compoziţia mierii pot fi împărţite în trei grupe: apă,
substanţe zaharoase, substanţe nezaharoase.

Constituenți majori
Constituenții majori ai mierii sunt apa și substanțele zaharoase, care reprezintă
99% din miere.

3.2.1. Apa

În mod normal, mierea recoltată, prelucrată şi conservată în condiţii bune are

umiditatea între 17-18%.

Nectarul adus în stup are un conţinut mare de apă (peste 50%), dar căpăcirea se
face numai după ce umiditatea este de maxim 20%, procentul de apă din miere fiind
invers proporţional cu gradul de umplere al fagurilor. Umiditatea atmosferică ridicată
determină creşterea umidităţii din stup, cât şi o umiditate ridicată a mierii, datorită
proprietăţilor higroscopice ale acesteia.

În încăperile de depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depăşească 60%.

Mierea cu un conţinut ridicat de glucoză, (cum este cea de rapiţă), va fi mai higroscopică
şi va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în vase etanşe şi
depozitată în încăperi uscate. Mierea cu un raport glucoză / fructoză subunitar, (cum este
cea de salcâm sau trifoi), poate fi destinată unei consumări mai îndelungate. Mierea
cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau lichidă. Creşterea
umidităţii mierii peste 20% duce la scăderea calităţii acesteia şi favorizează dezvoltarea
levurilor care produc fermentarea.

3.2.2. Substanţele zaharoase

Mierea poate fi considerată o soluţie concentrată de zaharuri, datorită faptului că

principalii componenţi ai mierii sunt substanţele zaharoase:

 Glucidele

Sunt aldehide sau cetone ale unor alcooli polivalenţi şi în funcţie de posibilitatea lor
de a se hidroliza se împart în:

 glucide nehidrolizabile, numite oze, monoze, sau monozaharide, (zaharuri

simple). Ozele sunt oxialdehide sau oxicetone provenite din oxidarea unor
polialcooli şi sunt denumite după numărul atomilor de carbon, cele mai răspândite
fiind:
o - pentoza
o - hexoza
o - glucoza

 glucide hidrolizabile, (capabile de a fi descompuse sub influenţa acizilor sau

enzimelor în zaharuri mai simple), numite ozide, care se împart în:
o holozide, (în alcătuirea cărora intră în exclusivitate monozaharidele), fiind
cele mai importante pentru studiul mierii, iar dintre acestea:
 - zaharoza
 - maltoza
 - trahaloza
 - melecitoza
 - pentozanii
  - fructozanii
o heterozide, (în alcătuirea cărora intră o componentă glucidică şi una
neglucidică (sau aglicon).

 Dextrinele.

În miere se mai găsesc în cantităţi mari şi alte holozide complexe sau heterozide
ca mucegaiuri, gume etc, denumite impropriu dextrine. În mierea de mană dextrinele pot
depăşi 5%. Prezenţa dextrinelor măreşte vâscozitatea mierii şi îi dă un aspect cleios,
neplăcut.

Constituenți minori
Substanțele nezaharoase se găsesc în cantități mici în mierea de albine,
aproximativ 1% din miere, dar nu sunt lipsite de importanță, contribuind la specificitatea
acestui apreciat produs.

3.2.3. Substanţele nezaharoase

Substanţele nezaharoase se găsesc în cantităţi mici în mierea de albine, dar nu

sunt lipsite de importanţă, contribuind la specificitatea acestui apreciat produs.

 Fermenţii (enzimele sau diastazele)

Sunt catalizatori biologici cu originea în celula vie. Din punct de vedere structural
sunt compuşi organici cu caracter proteic, având o componentă proteică, apoenzimă,
(care îi conferă specificitatea de substrat) şi o grupare chimică, coenzimă, (care determină
activitatea catalitică a enzimei). Acţiunea enzimelor este reversibilă, iar această
proprietate se exercită atât asupra reacţiilor de descompunere, cât şi asupra celor de
sinteză.

Activitatea enzimelor este influenţată de mai mulţi factori:

 - temperatura optimă de activitate, (enzimele sunt total distruse la 80°C, iar la

temperatură scăzută se conservă);
  - reacţia mediului, (enzimele din miere au pH între 4-7, pH-ul mic favorizând
activitatea invertazei, iar pH-ul mare, pe cea a amilazei);)
 - prezenţa electroliţilor poate stimula sau inhiba activitatea enzimelor;
 - influenţa razelor ultraviolete are, de asemenea, efect asupra activităţii
enzimatice.

Principalii fermenţi din mierea de albine sunt carbohidrazele, iar dintre acestea:

 - invertaza şi zaharaza (sucraza), acţionează asupra zaharozei, scindând-o în

glucoză şi fructoză;
 amilaza:
o - alfa amilaza (amilaza dextrinogenă), acţionează asupra amidonului pe
care îl transformă iniţial în dextrine, iar în final în maltoză;
o - beta amilaza (amilaza zaharogenă), acţionează asupra amidonului pe care
îl transformă direct în maltoză;

 Sărurile minerale

Substanţele minerale totale din mierea de albine variază în limite foarte largi
datorită multor factori (natura materiei prime şi gradul de impurificare al acesteia,
condiţiile climatice, modul de extracţie, prelucrare şi conservare etc).

Principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, fosfor, magneziu,
cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu, cât şi unele microelemente: beriliu, galiu,
vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint.

Tabelul nr. 2 Elementele minerale din miere (mg/kg)

Mierea de culoare foarte deschisă Mierea de culoare pronunţată

Media Minim Maxim Media Minim Maxim

Elementul
K 205 100 588 1676 115 4733
Cl 52 23 75 113 48 201
S 58 36 108 100 56 126
Ca 49 23 68 51 5 266
Na 18 6 35 76 9 400
P 35 23 50 47 27 58
Mg 19 11 56 35 7 126
SiO2 22 14 36 36 13 72
Si 8,9 7,2 11,7 14 5,4 28,3
Fe 2,4 1,2 4,8 9,4 0,7 35,5
Mn 0,3 0,17 0,44 4,09 0,52 9,53
Cu 0,29 0,14 0,7 0,56 0,35 1.04

 Vitaminele

Mierea de albine este valoroasă şi prin conţinutul său în vitamine, care provin în
exclusivitate din polenul şi nectarul plantelor. Principalele vitamine din miere sunt:

 - hidrosolubile:
o Vitamina B1 (tiamină), |Vitamina B2, Vitamina B6 (piridoxină), Vitamina
PP, Vitamina H (biotină), Vitamina B12 (cobalamină), Vitamina C (acid
ascorbic), acidul pantotenic, acizi folici, rutină;
 - liposolubile:
o Provitaminele A, Vitamina K.

Tabelul nr. 3 Conţinutul mierii de albine în vitamine:

Vitamina Conţinut la un kg miere

Tiamina 0,1 mg
Riboflavina 1,5 mg
Acidul pantotenic 2.0 mg
Acidul nicotinic 0,3-1,0 mg
Piridoxina 2-5 mg
Acidul folic 0,1 mg
Acidul ascorbic 30-50 mg
Vitamina k urme

 Proteine
 Proteinele conţinute de mierea de albine au rolul de a transforma glucidele
complexe în glucide simple, calitatea nutritivă a mierii fiind condiţionată de acest lucru.

 Acizi organizi

Mierea conţine acizi organici cum ar fi: acid acetic, butyric, malic, lactic, citric,
gluconic, piroglutamic, oxalic, glutamic, formic.

 Uleiuri esenţiale

Uleiurile esenţiale determină aroma caracteristică a mierii. Aceste substanţe sunt

foarte instabile şi se evaporă foarte repede atunci când mierea este încalzită.

 Antioxidanţi

Antioxidanţii oferă mierii abilitatea şi potenţialul de a reduce reacţiile oxidative în

lanţul alimentar sau în sănătate. Aceştia sunt: favonoidele, acizii fenolici, glucozoxidaza,
catalaza, acidul ascorbic, substanţele cu structura carotenoidica, acizii organic ş.a.

 Hidroximetilfurfurolul (HMF)

Hidroximetilfurfurolul (HMF) este un produs obţinut prin descompunerea parţială

a fructozei sau prin substituiri (falsificări). Mierea are o cantitate de fructoză
semnificativă. În mediul acid sau la cald aceasta se descompune cu formare de acizi
furfurolici, cel mai semnificativ fiind HMF. În mierea proaspătă, HMF, se găseşte în
cantităţi foarte mici, chiar urme, concentraţia acestuia depinzând de condiţiile de păstrare
ale mierii de albine şi de temperatura de depozitare. Dacă mierea este păstrată la o
temperatură mai mică de 20°C cantitatea de fructoză care se descompune este foarte mică,
deci cantitatea de hidroximetilfurfurol este mică. Cantitatea de HMF în primele luni de la
extracţie este cuprinsă între 0,1-0,2 mg/100g, după 1-2 ani de păstrare la temperatura
camerei poate ajunge la valoarea de 1,5mg/ 100g, valoare reglementată de Standardul de
Stat 784/1989 pentru toate sorturile de miere. Prin procesul de lichefiere la temperaturi
înalte, conţinutul de HMF creşte foarte mult putând ajunge la o valoare de
10mg/100g. Pentru mierea polifloră, se admite o cantitate de HMF de maximum
4mg/100g, valoare acceptată atât de Standardul de Stat 784/1989 cât şi de normele
FAO/OMS.

Capitolul IV
Recoltarea și condiționarea mierii
4.1. Recoltarea și extracția mierii de albine

Operaţiunea de recoltare a mierii de albine începe în momentul în care o treime

din fagurii de miere sunt căpăciţi. Această operaţiune se poate executa o dată sau de mai
multe ori în decursul unui cules, dar ultima recoltare trebuie să se execute cu 1-2 zile
înainte de sfârşitul culesului. Sfârşitul culesului se stabileşte după: indicaţiile cântarului
de control, terminarea înfloririi plantelor melifere şi după scăderea activităţii albinelor ce
devin mai irascibile. Pentru recoltarea mierii de albine, apicultorul, are nevoie de o pernă
fenicată, un cuţit de descăpăcit, extractor, sită pentru miere şi bidoane pentru păstrarea
acesteia.

Fig. 3, 4. Îndepărtarea albinelor de pe rame.

Albinele sunt înlăturate de pe faguri cu ajutorul periei apicole sau a pernei

fenicate. Perna fenicată este folosită la stupii verticali, îndepărtându-se albinele cu
ajutorul acidului fenic 5%. Fagurii se recoltează cu atenţie, evitându-se stropirea stupilor
cu miere, pentru a preveni furtul, apoi sunt introduşi în lăzile de transport până la locul de
extracţie. Extracţia mierii de albine, se realizează cu ajutorul extractoarelor, metoda de
obţinere a mierii de albine prin stoarcere fiind abandonată. Extractorul centrifugal se
prezintă sub diferite forme în funcţie de destinaţie, fie pentru o exploatare modestă având
doar câţiva stupi sau fie pentru o întreprindere unde se extrag câteva tone de miere în
fiecare an.
Fig. 5, 6. Centrifugarea mierii.

La oricare extractor, principiul este acelaşi, nu contează dacă extractorul cu patru

rame este acţionat manual sau că cel cu patruzeci sau optzeci de rame este acţionat
electric. Extractoarele pot fi tangenţiale sau radiale. În extractorul tangenţial, ramele sunt
aşezate tangenţial faţă de cilindrul virtual pe care mişcarea coşului le face să-l descrie.
Forţa aplicată ramelor este uniformă sau aproape uniformă pe toată suprafaţa. Extracţia
cu ajutorul acestui tip de extractor se face în trei timpi, şi anume: în primul timp se
extrage sumar mierea de pe prima faţă la o viteză mică, în al doilea timp se extrage
mierea de pe faţa a doua iar, în cel de-al treilea timp, se revine la prima faţă pentru a se
termina extracţia.

În extractorul radial, forţa centrifugă aplicată ramei variază progresiv, în

vecinătatea axei extractorului aceasta fiind mai mică. Comparând cele două sisteme,
vedem că fiecare prezintă avantajele şi dezavantajele sale. Astfel, se observă că
extractorul tangenţial lucrează mai omogen decât cel radial, dar îl obligă să lucreze de trei
ori. Un alt dezavantaj la extractorul tangenţial este dat de capacitatea mică de extracţie
pentru cât spaţiu ocupă. Acest tip de extractor este potrivit pentru exploatările mici cu
vâscozitate mare. Extractorul radial prezintă următoarele avantaje: are o capacitate mare,
până la optzeci de rame, nu necesită reluarea ramelor dar totuşi necesită un timp mai
îndelungat pentru o extracţie totală.
 În prezent, extractoarele sunt fabricate din materiale nobile. Folosind inoxul şi
alte materialele plastice alimentare se dă garanţia de curăţire, igienă şi nepoluare cu
metale grele.

Stup flow este o noua invenție în apicultură ce permite colectarea mierii direct de
la sursă fără a deranja albinele din stup. Deși greu de crezut, imaginile postate de
inventatori vorbesc de la sine.

Stup Flow este opera a doi apicultori, tată și fiu, Stuart și Cedar Anderson. Dacă
până acum apicultorii aveau nevoie de îndepărtarea albinelor de pe rame și introducerea
în centrifugă, pentru a colecta mierea, invenția permite colectarea mierii fără a deranja
albinele și fără bătaie de cap pentru apicultori.

Stup Flow permite recoltarea mierii prin intermediul unui dispozitiv integrat în
stup care funcționează ca un robinet, acționat de un buton care pune în mișcare
mecanismul din interiorul stupului și va face ca mierea din interiorul stupului să curgă
prin intermediul dispozitivului.

Fig. 7. Flow stup permite colectarea mierii direct de la sursă fără a deranja albinele din stup.

Fig. 8 Stup Flow permite recoltarea mierii prin intermediul unui dispozitiv integrat în stup care
funcționează ca un robinet

4.2. Condiționarea mierii de albine

Condiţionarea mierii de albine constă în procesele la care este supusă mierea

pentru a asigura purificarea acesteia. Procesele prin care se realizează aceasta sunt:
filtrarea, limpezirea, reducerea conţinutului de apă, pasteurizarea şi conservarea.
 Cristalizarea mierii de albine. Cristalizarea mierii de albine este un proces
natural, depinzând de anumiţi factori cum ar fi: conţinutul de zahăr, temperatură,
conţinutul de apă şi perioada de stocare.

Conţinutul în zahăr. Se ştie că mierea are un conţinut ridicat de zaharuri, în

special glucoză şi fructoză. Principalul factor al cristalizării îl constituie raportul dintre
cele două zaharuri. Astfel, când raportul dintre glucoză şi fructoză este de circa 1:1,
mierea poate cristaliza într-o lună, iar când raportul este de circa 1:1,5 cristalizarea are
loc abia după 2 ani. Mierea ce conţine peste 28% glucoză va cristaliza rapid, însă mierea
ce conţine un procent de glucoză mai mic de 28%, tinde să rămână fluidă.

Dacă mierea de mană are în compoziţia sa un procent mai mare de 10% de

melezitoză va cristaliza, obţinându-se aşa numita „miere ciment”. Unlele sorturi de miere
pot cristaliza mai rapid datorită conţinutului mai ridicat de glucoză faţă de cel de fructoză
cum apare în cazul mierii de floarea-soarelui, muştar, rapiţă, iar unele nu cristalizează
timp îndelungat datorită conţinutului de fructoză care e mai mare decât cel de glucoză, şi
anume la mierea provenită de la salcâm, salvie, lucernă, castan comestibil şi altele.

Temperatura. Temperatura optimă de cristalizare se află între 10-180C. La

temperaturi mai scăzute sau la temperaturi mai ridicate, decât temperatura optimă,
procesul de cristalizare este încetinit. La aceste temperaturi mierea cristalizează cu o
textură cristalină dură.

Conţinutul de apă. Mierea cu un conţinut de apă cuprins între 15-18% prezintă o

cristalizare optimă, iar mierea cu un conţinut mai ridicat sau mai scăzut de apă
cristalizează mai lent. Cea mai bună capacitate de a cristaliza o reprezintă mierea cu un
conţinut de apă cuprins între 17-18%.

Filtrarea mierii de albine se realizează în momentul extragerii mierii cu ajutorul

unei strecurători. Aceasta este formată din două site, prima având ochiuri mai mari pentru
a reţine impurităţile grosiere iar a doua este mai fină pentru a reţine impurităţile mici. Sita
este amplasată la robinetul extractorului sau deasupra vasului de recoltare a merii, aşa
cum apare în figura de mai sus. Filtrarea se realizează pentru a îndepărta resturile de
căpăcele, de eventuale larve sau alte impurităţi din miere. Filtrarea se mai poate realiza şi
în momentul când mierea este turnată în maturator. În unele ţări se foloseşte tehnica de
filtrare pe diatomee la temperatură ridicată şi presiune mare. Dar, acest procedeu de
filtrare duce la obţinerea unei mieri perfect cristaline, sterile, lipsită de polen sau de
materii coloidale.

Limpezirea mierii de albine. Acest proces de purificare a mierii se realizează în

vasul maturator prin decantare. În timpul limpezirii, corpurile străine se separă pe baza
dimensiunilor, cele mai mici ridicându-se la suprafaţă, iar cele mai grele se lasă la baza
vasului. Bulele de aer mai mari se ridică la suprafaţă datorită dinferenţelor de densitate
între aer şi miere. Impurităţile aflate la suprafaţă se elimină cu ajutorul unei
linguri. Maturatorul este prevăzut cu un robinet, situat la o anumită distanţă faţă de fundul
vasului, pe unde se evacuează mierea curată. Mierea aflată sub robinetul maturatorului, se
colectează separat, se supune unui proces nou de limpezire. Durata de limpezire depinde
de temperatură şi de înălţimea vasului. La un cm înălţime durata de limpezire de la
temperatură de 10°C este de 150 de zile, la 20°C timp de 30 de zile, la 30°C timp de 18
ore, la 400°C timp de 6 ore, iar in timp de 2 ore la o temperatură de 50 °C. Cu cât înălţimea
maturatorului creşte cu atât durata de limpezire este mai lungă.

Deshidratarea mierii de albine. Se ştie că valoarea normală a conţinutului de

apă din miere este de 17-18%. Deshidratarea mierii de albine este procesul prin care se
realizează eliminarea surplusului de apă din faguri sau mierea extrasă. Un conţinut ridicat
de apă duce la fermentarea acesteia. De obicei, deshidratarea mierii se face odată cu
procesul de limpezire, în aceleaşi vase doar menţinute în camere încălzite şi uscate. Prin
cercetările sale, Stephen (1941), a arătat că prin trecerea unui curent de aer printre stivele
de magazii cu faguri, la temperatura de 38°C, umiditatea de 33%, cu o viteză de 250
m/minut, timp de 12 ore, a redus cu 0,7% conţinutul de apă din fagurii aproape căpăciţi
şi cu 3,1% din cei necăpăciţi. Pentru deshidratarea mierii extrase se folosesc camere de
încălzire care au în principiu circularea aerului cald, relativ uscat, prin termoreglare.
Temperatura folosită pentru uscare trebuie să fie cuprinsă între 32-35 °C şi nu trebuie să
depăşească 38°C.
 Lichefierea mierii de albine. Lichefierea reprezintă fenomenul de trecere a
mierii cristalizate în miere fluidă. Acest proces trebuie să fie efectuat numai în unităţi
speciale şi sub control de laborator. Încălzirea este metoda cea mai utilizată, dar conform
Codex Alimentarius şi a altor regulamente este interzisă deoarece acest proces de
încălzire al mierii poate afecta calitatea acesteia. Prin urmare miere trebuie lichefiată în
aşa fel încât să se evite daunele ce ar putea fi cauzate de căldură. Timpul de lichefiere
depinde de conţinutul de glucoză. Cu cât conţinutul de glucoză este mai mare cu atât
timpul de lichefiere este mai mare.

Încălzirea mierii de albine la temperaturi ridicate pe o perioadă lungă de timp,

poate duce la supraîncălzirea mierii şi astfel la distrugerea calităţii
acesteia. Supraîncălzirea este determinată cel mai uşor prin determinarea conţinutului de
hidroximetilfurfurol şi activitatea enzimatică. S-a impus ca mierea să nu fie încălzită la
temperaturi mai mari de 40°C.

Există diverse metode de încălzire a mierii de albine. Una dintre ele este
încălzirea pe baie de apă. Din punct de vedere al transferului termic, această metodă
poate fi determinată ca fiind cea mai bună. De obicei se folosesc recipiente de 25kg
miere, pe o baie de apă timp de 40-43 de ore. Metoda folosind aerul cald se realizează în
două etape. În primă fază, vasele cu miere se introduc într-o cameră, care se încălzeşte
până la temperatura de 40°C. Aici vasele sunt ţinute jumătate de zi închise. Astfel,
ştiindu-se că mierea are o conductibilitate termică slabă, această încălzire duce la
lichefierea straturilor de miere periferice, partea centrală nefiind încălzită. În cea de-a
doua etapă, vasele cu miere sunt trecute prin altă cameră, unde temperatura este mai
mare, cuprinsă între 60-70°C, apoi sunt răsturnate pe un grătar aşezat deasupra unui tanc
de recepţie. Pe seama gravitaţiei, se desfac cristalele, miere se scurge în acest tanc, unde
este agitată timp de câteva ore cu ajutorul unei elice.

Alte metode de încălzire a mierii de albine: mierea mai poate fi lichefiată prin
plasarea vaselor pe plite electrice. Acest timp de încălzire este utilizat pe scară largă de
către micii apicultori şi practicată pentru recipiente de 25 kg miere. Pentru a se preveni
supraîncălzirea trebuie să existe un strat de aer, de 5-6 cm, între plită şi vas. Potrivit
producătorilor, la o încălzire la 45°C a recipientelor de 25 kg miere, aceasta va lichefia în
timp de 24-48 de ore.

Pasteurizarea mierii de albine. Prin pasteurizare a mierii de albine se înţelege

încălzirea acesteia la temperaturi mai ridicate. Mierea se pasteurizează pentru a se
distruge cristalele din miere şi anumite drojdii. Procesul de pasteurizare constă în
încălzirea mierii la temperaturi ridicate şi apoi răcirea bruscă a acesteia. Într-un
pasteurizator mierea lichidă circulă în contracurent cu apa caldă, la o temperatură de 70-
78°C, se menţine timp de 5-6 minute, după care va intra în contracurent cu apa rece şi se
va răci brusc la 42°C. Mierea pasteurizată astfel îşi va păstra fluiditatea tip de cel puţin 6
luni.

Ambalarea mierii de albine. Ambalarea mierii se realizează după terminarea

proceselor prezentate mai sus. Alegerea ambalajului pentru miere depinde de motivaţiile
ordinului tehnic cât şi de cel estetic. Se ştie că mierea atacă majoritatea metalelor, de
aceea mierea este ambalată în vase din aluminiu, sticlă sau alte materiale transparente. Se
folosesc de obicei vase transparente deoarece, vasele opace pot ascunde unele defecte ale
mierii sau unele falsificări aplicate mierii.

Păstrarea mierii de albine. Mierea poate fi păstrată atât îmbuteliată cât şi în

vrac. În cazul mierii neprelucrate, păstrarea mierii se face în vrac. După conţinutul de
levuri, mierea se păstrează foarte bine în vrac în următoarele cazuri: indiferent de
conţinutul de levuri, dacă conţinutul de apă este sub 17,1 %, dacă conţinutul de apă este
cuprins între 17,3% şi 18% iar levurile nu depăşesc 1000/ g, dacă conţinutul de apă este
cuprins între 18,1% şi 19% apă şi levurile nu depăşesc 10/ g iar, între 19,1% şi 20% apă
şi levurile nu depăşesc 1/g. Miere cu o umiditate mai mare de 20% , indiferent de
conţinutul de levuri, nu poate fi păstrată în vrac deoarece fermentează şi este supusă
procesului de degradare.

Mierea poate fi păstrată foarte bine în containere, cu condiţia ca acestea să fie

închise ermetic şi să fie confecţionate din materiale rezistente la umiditate, şi în borcane,
cu condiţia ca acestea să fie ţinute timp de cinci luni la temperatura de 0 ° C, iar cutiile cu
borcane să fie aşezate la anumite distanţe pentru a permite trecerea unui curent de aer
rece printre ele. Mierea se păstrează în încăperi curate, uscate, fără mirosuri străine, la
temperatura de 14°C. Păstrarea mierii de albine la temperaturi mai mari, cuprinse între
20°C şi 25°C determină pierderea aromei şi închiderea la culoare.

Capitolul V
Valoarea alimentară și terapeutică a mierii de albine și a
subproduselor apicole

5.1. Valoarea alimentară a mierii de albine

Mierea este una dintre cele mai utile hrane pentru copii, dar este important de știut
ca până la vârsta de 1 an este interzisă introducerea mierii în nutriția copilului. Totodată
este demonstrat ca folosirea mierii ajută la întărirea oaselor, inimii și imunității
organismului.

În cazul apariției anumitor boli încă din copilarie, utilizarea produselor apicole
redă imediat energia pierdută și conferă o însănătoșire grabnică. Se menționează în
primul rând forța de revitalizare în cazul boliilor respiratorii, elimină bacteriile, înlătură
puroiul adunat și reduce inflamația.

Totodata mierea are o compoziție care nu necesită digestie complicată. Având

această caracteristică, cei care suferă de boli grave sau suferă de astenii, doar într-o
jumătate de oră se revigorează. Ajută și la pornirea digestiei naturale acelora care au
trecut prin operații. Tot prin folosirea mierii se poate regenera și ficatul. Prin tratament cu
produse apicole se face și detoxifierea organismului. Este recomandată și pacienților care
au probleme cu circulația sângelui, au tulburari de inimă sau suferă de alcoolism. Se mai
poate menționa și faptul că folosirea mierii readuce sau ajută la regularizarea poftei de
mâncare, totodată protejează rinichiul și pancreasul, dar ajută și în cazul durerilor de
stomac. După saună este recomandată aplicarea mierii pe suprafața pielii pentru
revitalizare, dar și împotriva celulitei.

Folosirea regulată a mierii pentru cei care au ocupații sedentare ajută la: pornirea
metabolismului, cea ce nu înseamnă diaree, ci doar detoxificarea zilnică a organismului,
precum și reîmprospateaza creierul și corpul obosit.

Pentru cei care lucrează în domenii în care se depune efort fizic sau pentru sportivi,
mierea oferă: hrănirea rapidă a musculaturii, crește puterea fizică, sporește nivelul de
hemoglobină în sânge, ajutând la alimentarea cu oxigen a organismului.

Mierea este unul dintre cele mai naturale alimente din hrana a omului. Deoarece
este compusă în mare parte din zaharuri, se absoarbe rapid. Tocmai pentru această
caracteristică este recomandată copiilor, sportivilor, bolnavilor care suferă de boli
cardiace, deoarece pe lângă faptul că redă forțele fizice, revitalizează foarte repede
organele vitale.

Folosirea zilnică a mierii ajută la funcționarea sănătoasă a organismului uman; a

propolisului: întărește imunitatea; a polenului: asigură sursă de vitamine.

Mierea se poate combina cu diferite alimente, deoarece substituie zahărul în

modul cel mai eficient. De exemplu: prăjitura care conține miere în loc de zahăr rămâne
mai moale pe o durată mai mare de timp, decât cea care a fost preparată cu zahăr. Pe
vremuri și conservarea alimentelor se făcea cu miere.

Spre deosebire de miere, zahărul este lipsit de minerale şi vitamine. Datorită

conţinutului de acizi graşi, zahărul promovează obezitatea şi măreşte colesterolul. Dacă
luăm în considerare acest aspect, mierea este o alegere mai bună decât zahărul. Deşi
ambele sunt dulci, mierea are o aromă unică care poate fi utilă în unele alimente şi
băuturi.

5.2. Valoarea terapeutică a mierii de albine

Proprietăţile terapeutice ale mierii de albine sunt variabile şi depind de sorturile

de miere folosite. Mierea este folosită în terapeutică prin aplicare locală, pe cale orală,
prin electroforeză sau sub formă de aerosoli în cazul diferitelor afecţiuni cum ar fi:

Tratarea rănilor. Mierea aplicată pe rană are o acţiune antibacteriană, curăţând

rana şi refăcând epiteliul. Manuka sau Leptospermum este mierea din arborele de ceai.
Într-o analiză a literaturii, Moore, arată că mierea Manuka are „proprietăţi foarte speciale
de vindecare” şi a descris-o ca fiind „cel mai bun antibiotic natural din lume”. Mierea
Manuka este pregătită pentru uzul medicinal fiind controlată de un set riguros de sisteme
şi standarde. Aplicată pe rană, mierea poate fi o barieră de protecţie împotriva unor
microbi datorită acţiunii sale antiseptice. Al-Waili şi Saloom au realizat un studiu clinic
comparând mierea cu alte antiseptice. Acest studiu a fost realizat pe 50 de pacienţi cu răni
post-operatorii abdominale, observânde-se efectul mierii asupra rănilor. În alte studii s-a
observat activitatea antiinflamatorie a mierii de albine în cazul rănilor produse de arsuri.
S-a constatat că mierea reduce inflamaţia, reduce durerea şi cicatrizează repede.

Afecţiuni ale aparatului digestiv: ulcere gastro-duodenale şi

gastrite hiperacide. S-a realizat un studiu într-un spital din Rusia asupra a 40 de pacienţi
cu ulcer gastric. Tratamentele de control s-au realizat cu soluţie de miere şi apă. S-a
constatat că ingerarea a 120 ml soluţie de miere 33% poate influenţa benefic ulcerul
gastric. Ingestia a 120 ml soluţie miere 33% caldă, scade aciditatea sucului gastric pe
când aceeaşi cantitate şi concentraţie a unei soluţii de miere ingerată, dar rece, poate
creşte aciditatea sucului gastric. Pentru a se reduce aciditatea sucului gastric se
recomandă consumul soluţiei de miere, caldă, cu 40-60 minute înainte de a
mânca. Ingestia mierii de albine calde în asociere cu ingestia de propolis este o
modalitate foarte bună de a trata ulcerul gastric. Prin examinarea radiologică s-a constatat
că ulcerele au dispărut la 59% dintre pacienţii trataţi cu miere. Acţiunea mierii asupra
ulcerului gastric şi gastritei poate fi explicată de proprietăţile ei antibacteriene şi
antiinflamatorii precum şi de efectul său inhibitor asupra acidităţii sucului gastric.

Afecţiuni cardio-vasculare. S-a realizat un studiu pe pacienţi cu greutate

normală şi obezi, deoarece transportă un risc mai mare pentru bolile cardiovasculare.
Aceşti pacienţi au primit 70 g miere pentru 30 de zile. Rezultatele au arătat că mierea
cauzează o reducere uşoară a greutăţii corporale (1,3%) a ţesutului adipos (1,1). Mierea
reduce şi colesterolul (3%). În concluzie – mierea naturală reduce factorii de risc
cardiovascular şi nu creşte greutatea corporală la obezi. Mierea are o acţiune favorabilă
asupra muşchiului cardiac şi asupra circulaţiei coronariene.

În boli infecţioase: infecţie gripală, febră tifoidă scarlatină, tuse

convulsivă, rujeolă etc. Într-un studiu, Croft a constatat că prin consumul zilnic, pe timpul
iernii, de 10-20 g miere în amestec cu apă caldă şi lapte cald, îmbunătăţeşte simptomele
febrei. Efectul favorabil al mierii de albine se datorează conţinutului în vitamina C şi
glucide, factori ce determină sporirea capacităţii de apărare a organismului.

Afecţiuni ale dinţilor. Au fost multe dezbateri dacă mierea este dăunătoare
dinţilor. Datorită activităţii antimicrobiene consumul mierii de albine inhibă dezvoltarea
bacteriilor care cauzează cariile şi ar putea avea un efect protector asupra cariilor. De
asemenea s-a demonstrat că mierea de Manuka are un efect puternic antimicrobian astfel
având un efect pozitiv împotriva dezvoltării plăcii dentare şi a gingivitei. Astfel ea poate
fi folosită la fabricarea bomboanelor în locul zahărului. Potrivit studiilor microscopice
mierea nu provoacă eroziunea smalţului dinţilor cum se observă după consumul sucului
de fructe. 10 minute după consumul sucului de fructe a fost observată eroziunea dintelui
pe când după 30 de minute după consumul mierii se observă o eroziune foarte slabă.
Acest efect poate fi explicat doar parţial datorită Ca, P, F din miere şi alte elemente
minerale. În concluzie mierea nu provoacă apariţia cariilor ca alte zaharuri, ci în unele
cazuri poate avea efect protector. Totuşi se recomandă spălarea dinţilor după consumul de
miere.
 Afecţiuni ginecologice. Datorită însuţirilor bacteriostatice, bactericide şi
protistocide ale mierii de albine, ea poate fi distruge unele protozoare. Poate fi utilizată în
unele afecţini cum ar fi: floră vaginală, eroziunea colului uterin, metrită, parametrită,
salpingită ş.a.

Afecţiuni ale sistemului nervos: nevroze şi neurastenii. Glucoza şi fructoza, din

compoziţia mierii de albine, favorizează hrănirea celulelor nervoase, stimulează procesele
de oxidare şi neutralizează toxinele. Vitaminele şi mineralele întreţin echilibrul ionilor în
organism, ca urmare scade nervozitatea, vederea se îmbunătăţeşte, somnul devine mai
liniştit. Pentru tratarea neurasteniei, manifestată prin nelinişte, insomnie, dureri de cap,
ameţeli, transpiraţie abundentă se recomandă 100-200 g de miere zilnic, pe o perioadă de
1-2 luni. Această cantitate se ia dimineaţa şi seara, în special seara mierea se dizolvă în
apă călduţă sau ceai de tei şi se consumă cu o jumătate de oră înainte de culcare.

Tabelul nr. 4. Însuşirile terapeutice ale mierii de albine

NSAcţiuni terapeutice
ro
.r
t
Ci
rm
te
.n
t

1TSedativ nervos, insomnii, antiseptic, bronşite,

.e
ilaringite, astm bronşic, tuse, arsuri, rinichi

2M
Tonic, analgezic uşor carminativ, antiseptic în spasme pilorice
.e
n
t
ă

3SCalmant al tusei, antiseptic, diuretic şi antidiareic

.a
l
c
â
m

4T
Diuretic, antidiareic, expectorant
.r
i
f
o
i

5FArteroscleroză
.l
o
a
r
e
a
-
s
o
a
r
e
l
u
i

6PMaladii gastrointestinale şi ale rinichilor, însuşiri antimicrobiene faţă de bacteriile gram pozitive şi gram neg
.o
m
i

f
r
u
c
t
i
f
e
r
i

7M
Afecţiuni ale aparatului respirator
.u
ş
t
a
r

8C
Acţiune antiinflamatoare, antiseptică atât pentru căile respiratorii cât şi pentru cîile urinare
.o
n
i
f
e
r
e

9M
Răni purulente, afecţiuni inflamatorii şi alergice ale căilor respiratorii
.u
n
t
e

1PAntiseptic, sedativ
0o
.l
i
f
l
o
r
ă

5.3. Suprodusele apicole

Propolisul
Propolis, numit și clei de albine, este o
substanță rășinoasă aromată colectată de albine
din mugurii și axilele frunzelor anumitor copaci și
folosită pentru acoperirea pereților interiori din
stup, astuparea găurilor și a crăpăturilor stupului,
lipitul fagurilor de rame și acoperirea dăunătorilor
intrați și omorâți în stup. Are proprietăți terapeutice (bactericide, antivirale, antimicotice,
antiinflamatorii, anestezice, analgezice, regeneratoare, antitoxice) cunoscute încă din
Antichitate, având și o acțiune bioactivă puternică. Propolisul este folosit ca produs
apicol terapeutic în medicina populară pentru tratarea diferitelor afecțiuni, iar în Egiptul
Antic era folosit pentru mumificarea cadavrelor. Conține un complex de antibiotice
vegetale și elemente chimice de care organismul uman are nevoie (Fe, Zn, Cu, Co, Mn,
Mo, Al, V, Ca, Si, St, Ba).
- întărește imunitatea;
- are efect antiinflamator și antibiotic natural;
- regenerează țesuturile, atât interioare cât și exterioare;
- ucide multe tipuri de bacterii și virusuri;
- ajută în ameliorarea răcelilor;
- scade tensiunea.

Propolisul conține o cantitate mare de antioxidanți, acționează ca și un antibiotic

natural. Conține derivații flavonici, acid ferulic, enzime care ajută la asimilarea
microelementelor din alimente, precum și a vitaminelor B1, B2, B6, C, E. Își păstrează
calitatea timp de 2 ani, însă păstrarea sa la temperatură crescută și sub afecțiuni solare
duce la reducerea efectului acestuia. Propolisul, având concentrația de alcool de 85%, la
copiii până la vârsta de 14 ani nu este recomandată cu administrarea zilnică.

Polenul

Polenul este produs de staminele fanerogamelor,

celulele reproducătoare mascule. Albinele nu adună doar
nectar, ci și polenizarea face parte din activitatea lor
esențială. Albinele adună în coșulețele de pe picior
praful adunat de pe flori, apoi le transportă la stupi și le
depozitează în faguri. Apicultorul adună polenul în
momentul în care albinele se întorc la stupi.

Se recomandă administrarea zilnică a polenului cu 1 linguriță. Pentru a nu simți

gustul ciudat, se poate amesteca în ceaiul călduț sau cu 1 lingură de miere. Se ține la
congelator (doar doza zilnică se ține la frigider). Polenul, care nu este congelat, într-un an
iși pierde ¾ din efect. Pentru evitarea oxidării polenului și pierderii calitaților lui
nutriționale, se pot amesteca în anumite proporții cu miere sau, în funcție de posibilități.
cu lapte bătut sau iaurt, pentru consumul imediat.
 Acțiuni: revigorant, regenerator, păstrează tinerețea, reglator general pentru
funcții și structuri.

Ceara de albine

Din cele mai vechi timpuri ceara a fost folosită în

tratamentul plăgilor infectate și al bolilor de piele, iar în
farmacologie se foloseste ca emplastru. În ultima
perioadă de timp, ceara a câștigat în valoare terapeutică
prin asocierea cu alte produse apicole sau farmaceutice, la
realizarea unor creme și unguente.

Ceara superioară este extrasă prin topirea capacelelor rezultate la extracția mierii,
crescăturilor de faguri, faguri rezultați din forme clăditoare, faguri în care nu s-a crescut
puiet.

În componența cerii intră substanțe chimice variate cum sunt alcoolii grași,
materii colorante, ceroleina, vitamina A, substanțe cu acțiune bacteriostatică etc. Acești
produși imprimă cerii de albine însușiri emoliente, cicatrizante și antiinflamatorii.

Proprietățile cerii de albine:

- culoarea albă sau galben deschis, uniformă în toată masa;

- gust: aproape fără gust;

- miros: caracteristic, plăcut, fără miros străin;

- consistența: frământată între degete devine plastică, fără luciu pronunțat, puțin
lipicioasă, se lipește puțin de cuțit, nu se lipețte de dinți, nu lasă urme de grăsime pe
degete, presată în foi subțiri este omogenă, transparentă, fără luciu;

-structura: cristalină, cu granulație fină.

 Lăptișorul de matcă

Este produsul cu care “albinele doici” hrănesc

larvele celor 3 caste: lucrătoarele, trântorii, matca în
primele 3 zile de la eclozionarea din ou și continuă numai
cu larvele de matcă pe tot parcursul stadiului larvar. De
asemenea, el constituie hrana de bază a mătcii în perioada
ouatului.

Este secretat de către glandele hipofaringiene ale albinelor, care sunt foarte
dezvoltate la albinele tinere și este un produs preponderent proteic. Elaborarea lui în
cantitate abundentă de către albina tânără necesită un aport substanțial de hrană. Din acest
motiv, albina se hrănește cu polen pe durata cât secretă lăptișorul. În a 21-a zi de viață,
secreția de lăptișor încetează, glandele hipofaringiene involuează și secreția de lăptișor
este înlocuită cu secreție de salivă; albina devine aptă de cules. Acțiuni: revigorant,
regenerator, păstreaza tinerețea, reglator general pentru funcții și structuri.

Păstura

Păstura este un produs natural, cu

însușiri mult mai valoroase decât
ale polenului datorită conținutului
mai mare în: zaharuri simple,
vitamina K, enzime, aminoacizi,
precum și a acidității sporite ce o
face ușor asimilabilă. Față de polen,
valoarea nutritivă și antibiotică este
de 3 ori mai mare. Datorită cantității mari de acid lactic și
proprietăților antibiotice, păstura poate fi păstrată timp
îndelungat, fără modificari majore, cantitative sau calitative.

Cum se formează: ajunse cu polenul în stup, albinele iși desprind încărcătura din
coșulete și o introduc pe rând în celule, o tasează energic cu capul până se transformă
într-o masă compactă care nu înglobează aerul. Operația se încheie la umplerea 2/3 a
celulei. Datorită absenței aerului, a conținutului ridicat de zaharuri și a temperaturii
ridicate din stup se instalează procese de fermentație lactică în urma cărora polenul se
transformă în păstură. Păstrată la loc uscat și răcoros, poate rezista până la 17 ani.

Păstura poate fi utilizată în afecțiuni hepatice, anemii, stres, reumatism, reglarea

tranzitului intestinal, afecțiunile de colon (mai ales cele însoțite de constipații
(enterocolite, colite de fermentație sau putrefacție, constipații cronice de diverse
etiologii).

Apilarnilul

Apilarnilul este un produs apicol natural,

obținut din larvele de trântor care constituie materia
primă principală. Acestea la vârsta de 7 zile sunt
recoltate integral obținându-se astfel apilarnilul.
Apilarnilul recoltat se depozitează în recipiente de
plastic alimentar, de capacitate mică. Temperatura
de conservare a produsului este între -5 și -20°C.
Apilarnilul este un produs apicol natural obținut din
stup. Unii producători susțin că apilarnilul are
proprietăți biotrofice, energizante, vitalizante,
tonifiante și psihotonice, sau ajută la refacerea
sistemului imunitar, dar nu există studii care să
dovedească eficiența apilarnilului în farmacologia umană. Apilarnilul are consistența și
culoarea iaurtului. Este perisabil, de aceea se păstrează numai congelat. Păstrat în condiții
improprii, adică necongelat sau neamestecat în miere, acesta se oxidează în foarte scurt
timp (12 ore).

Veninul de albine

Veninul de albină sau apitoxina este veninul secretat

de lucrătoarele mai multor specii de albine.
Apitoxina este substanța care rămâne după ce partea
volatilă a veninului de albine dispare în contact cu
aerul. Apitoxina este folosită ca mijloc de apărare împotriva prădătorilor și în luptele
interne din roi.

Tratamentul prin înțepături de albină, sau infiltrații cu apitoxină, cum le spun

specialiștii din zilele noaste, sunt cunoscute încă din Antichitate pentru virtuțile lor
terapeutice.

Veninul de albină se folosește în medicină (apiterapie sau apitoxoterapie) ca

tratament complementar sau alternativ în durerile reumatice sau altor afecțiuni articulare
datorită efectului antiinfecțios al peptinei 401 ce intră în compoziția sa și al melitinei care
acționează asupra sistemului imunitar corectând atacuri ale anticorpilor asupra articulației
și mielinei.

După ce ajunge în organism, veninul de albine stimulează hipofiza să secrete

ACTH, care la rândul lui stimulează cortexul glandelor suprarenale să secrete cortizol.
Prin urmare, veninul de albine stimulează secreția internă de cortizol. De asemenea,
veninul este și un important imunostimulant pentru organismul uman.

Veninul de albină mai tratează și afecțiunile coloanei vertebrale (spondiloze,

discopatii, sindromul spastis paravertebral, dorsalgii, lombalgii, sindromul isciaticus).
Este foarte eficient și în afecțiunile sistemului nervos (depresii, insomnii, cefalee și
nevroze), în sindromul psihosomatic (bronșită, colecist, colite, hepatite) sau în sindromul
hipertensiv.

Căpăceala de pe faguri are şi ea o importanţă medicală mare, căci conţine un

antibiotic extrem de important în bolile aparatului respirator, care este însă distrus imediat
de soare. Căpăceala trebuie extrasă într-o încăpere unde nu intră soarele şi depozitată în
vase cu pereti opaci.
CONCLUZII

Mierea este un aliment sănătos, natural şi energetic, cu calităţi multiple. Mierea de

albine nu are doar calităţi nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are şi o acţiune
terapeutică eficientă, datorită prezenței substanțelor care exercită acțiune atât asupra
afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii,
afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele
infecţioase, în afecţiunile sanguine şi în cele cutanate.

Cu toate calităţile sale preţioase, mierea are şi contraindicaţii pentru pacienţii care
suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică
exocrină şi pentru pacienţii gastrectomizaţi, cât şi în anumite tulburări alergice.
BIBLIOGRAFIE

1. Banu, C. (coordonator), ş.a. – Manualul inginerului de industrie alimentară,

vol. I şi II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999, 2000
2. Banu, C., ş.a. – Calitatea şi analiza senzorială a produselor alimentare, Ed.
AGIR, Bucureşti, 2007
3. Bulancea, M., Râpeanu, G. – Autentificarea şi identificarea falsificărilor
produselor alimentare, Ed. Academica, Galaţi, 2009
4. Guaiti Daniela – Mierea – Proprietăţi şi utilizări, Editura Casa, 2013
5. Lazăr, St., Doliş M. – Apicultură practică, Ed. Alfa, Iaşi, 2007
6. Lazăr, Șt. - “Aplicultura”- Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași, Romania, 1995;
7. Lazăr, Șt. - “Morfologia și tehnica creșterii albinelor” – Editura “Terra Noastra”,
Iasi, 2003
8. Vornicu C., Lazăr Şt. – Apicultura, Editura Alfa, Iaşi, 2007
9. Vornicu C., Lazăr Şt. – Albinele şi sănătatea lor, Editura Alfa, Iaşi, 2009.
10.
11. Internet: http://www.apismd.com
http://www.emiere.ro
http://proalimente.com/producerea-mierii-de-albine-obtine-
clasificare-copozitie-valoare-terapetica/
https://ro.wikipedia.org
ANEXE

PROIECT
Primii paşi în apicultură - Achiziţie
stupi, familii de albine şi dotările
aferente fermei apicole.

Argument

De ce apicultura? Apicultura este un

sector al agriculturii cu vechi tradiţii atât în
România cât şi în întreaga lume. Încă din
antichitate, 6000-4500 ani î. Hr, omul
« vâna » albine, conştientizând valoarea
nutritivă a mierii, numind-o şi « hrană vie ».
Mierea conţine vitaminele B1, B2, B6, B12,
enzime, flavonoide, compuşi aromatici, fitohormoni, acizi organici (lactic, oxalic, citric,
malic), dextrină, compuşi ai azotului, adică este unul din cele mai complexe produse
găsite în stare naturală.. Este un medicament împotriva tusei, asteniei, nevrozei, având o
mulţime de alte întrebuinţări terapeutice. Are proprietatea de a fi asimilată uşor de
organism şi îl tonifică. Pentru a-şi păstra calitatea, mierea trebuie să fie naturală, adică
produsă de albine fără intervenţia artificială a apicultorilor.

Antreprenorul îşi propune creşterea şi exploatarea albinelor, producerea mierii de

albine, a cerii, polenului, propolisului şi veninului de albină; de asemenea, şi
comercializarea acestor produse pe piaţa internă şi externă. Beneficiarul îşi propune să
devină un producător eficient în domeniul apiculturii, prin aplicarea tehnologiilor
moderne şi modul flexibil de abordare a cererii pe piaţă.
Creşterea albinelor are următoarele avantaje:
- Obținerea unor produse ecologice pure;
- Cerere mare pe piaţa internă şi externă;
- Posibilităţi de a exporta produsele apicole;
- Funcţii auxiliare de polenizare a florei şi faunei;
- Afacerea dată poate fi organizată şi dezvoltată de către membrii unei familii.

Scopul proiectului

Scopul afacerii este iniţierea activităţii de creştere a albinelor și acoperirea cererii

de produse apicole pe piaţa locală şi cea externă, cât şi acumularea de profit.

Obiective SMART

1. Achiziţionarea de echipamente specifice, de protecţie, instrumentar pentru dozare,

amestecarea şi ambalarea mierii şi a produselor apicole.

2. Achiziționarea a 20 de familii de albine.

3. Achizitionarea a 20 de stupi multietajați.

 O. 1. Achiziţionarea de echipamente specifice, de protecţie, instrumentar pentru
dozare, amestecarea şi ambalarea mierii şi a produselor apicole

Parametri tehnici

E
Parametri tehnici
l
e
m
e
n
t
e

i
n
v
e
s
t
i
t
i
o
n
a
l
e

1. Utilaje fara montaj si echipamente de lucru

CCentrifuga este un aparat care se foloseşte pentru extragerea mierii. Se achiziţionează o centrifugă tangenţială
erulment pe fundul rezervorului, iar la partea superioară se fixează într-o bară transversală, fixată la rândul ei p
n
t
r
i
f
u
g
a

R
i
n
o
x

T
Tava (inox) pentru descăpăcit este folosită la aşezarea ramei într-o poziţie comodă pentru descăpăcit. Este for
a
v
a

d
e

d
e
s
c
a
p
a
c
i
t

FFurculiţa pentru descăpăcit se foloseşte mai ales în cazul ramelor de cuib, care se descăpăcesc în vederea hră
u
r
c
u
l
i
t
a

d
e

d
e
s
c
a
p
a
c
i
t

C
Cuţitul pentru descăpăcit este format dintr-o lamă de oţel având grosimea de 3 mm, lungimea de 220 mm şi l
u
t
i
t

d
e

d
e
s
c
a
p
a
c
i
t

SFormată dintr-un cadru metalic şi o sită prin care se strecoară mierea, în vederea reţinerii impurităţilor.
t
r
e
c
u
r
a
t
o
a
r
e

m
i
e
r
e
C
Colectorul de polen este din material lemnos şi se amplasează la urdiniş folosindu-se la strangerea încărcătur
o
l
e
c
t
o
r

d
e

p
o
l
e
n

H
Hrănitoarele achizitionate sunt din material plastic. Se folosesc pentru hrănirea familiile în perioadele lipsite
r
ă
n
i
t
o
r

D
Dalta apicola este formată dintr-o placa de otel groasa de 5 mm, avand un capat îndoit în unghi drept pe o lun
a
l
t
a

a
p
i
c
o
l
a

AAfumătorul este format dintr-un corp cilindric făcut din tablă zincată groasă de 0,5 mm, cu capac mobil, in
fdiferitelor materiale (cârpe, iască etc.).
u
m
ă
t
o
r

PEste confectionată din lemn şi ajută la usurarea lucrărilor apicole, prin îndepartarea cu blandeţe a albinelor de
e
r
i
e

a
p
i
c
o
l
ă

L
aLadiţa de transport face parte din inventarul stupinei. Este o ladiţă de lucru uşoară, facută din P.F.L., având o
d
i
ţ
ă

d
e

t
r
a
n
s
p
o
r
t

r
a
m
e

G
Graţia de urdiniş este confecţionată dintr-un cadru de lemn prevăzut cu plasă de sârmă, şi se poziţionează la u
r
a
t
i
e

d
e

u
r
d
i
n
i
ş

R
Ramă de ventilaţie se compune dintr-o ramă cu plasă de sârmă, folosită pentru ventilaţie.
a
m
a

d
e

v
e
n
t
i
l
a
t
i
e

SSe confecţionează din lemn. Are mai multe compartimente în care se ţin diferite scule şi materiale necesare în
c
a
u
n

a
p
i
c
o
l

SSe prezintă sub forma unui cadru metalic pe care se sprijină stupul.
u
p
o
r
t

p
e
n
t
r
u

s
t
u
p

IE confecţionat fie din tablă, perforată din loc în loc pentru accesul albinelor şi împiedicarea accesului rozătoa
n
c
h
i
z
a
t
o
r

d
e

u
r
d
i
n
i
s

G
Este o ramă de 12 x 12 mm grosime al cărei perimetru corespunde cu cel al stupului, pe ambele feţe ale rame
r
a
t
i
e

s
e
p
a
r
a
t
o
a
r
e

C
oColiviile sunt mici dispozitive de diferite tipuri folosite pentru protecţia mătcilor sau a botcilor atunci când a
lcondiţii.
i
v
i
e

m
a
t
c
ă

P
uPulverizatorul poate fi folosit ca înlocuitor al afumatorului, cand în el se pune apă cu putin acid acetic, care p
l
v
e
r
i
z
a
t
o
r

SIn inventarul stupinei trebuie să existe stupi de rezervă şi rame goale. Este bine să utilizăm în stupină un sing
t
u
p
i

d
e

r
e
z
e
r
v
ă

ş
i

r
a
m
e

g
o
a
l
e

C
âCântarul de control da indicaţii apicultorului despre felul cum se desfăşoara culesul. Datele şi indicaţiile arăta
n
t
a
r

d
e

c
o
n
t
r
o
l
2. dotări protecţia muncii
M
Masca este formată dintr-o pălarie cu boruri largi înconjurată cu pânză, iar în faţă o plasă neagră din sârmă.
a
s
c
a

Co Co
mb mb
ine ine
zon zon
api ul
col est
e
con
fecţ
ion
at
din
mat
eria
l
alb
sau
de
cul
oar
e
des
chi
să
şi
fac
e
par
te
din
ech
ipa
me
ntu
l de
pro
tecţ
ie
al
api
cult
oru
lui.
M
Sunt folosite pentru protecţia apicultorului.
ă
n
u
ş
i

O. 2. Achiziția de familii de albine (inclusiv mătci) selecționate

Se vor achiziţiona 20 familii

de albine.

Familiile de albine ce vor fi

achiziţionate, fac parte din grupa
raselor de albine europene Apis
mellifica, ce aparţin ordinului
Hymenoptera. Albinele din această
rasă sunt deosebit de valoroase,
dezvoltă familii puternice (număr
mare de indivizi), au instinctul de
acumulare a rezervelor de hrană foarte dezvoltat, sunt rezistente la boli şi la iernare, sunt
blânde, puţin roitoare. Îşi păstrează în timp caracteristicile de bază şi sunt foarte
productive, necesitând doar o bună organizare a activităţii de creştere şi exploatare,
stupine optim dimensionate şi interes din partea apicultorilor.

Familia de albine este formată din: matcă, albine lucrătoare şi trântori. Matca este
singura femelă perfectă a fiecărei familii de albine, cu organele de reproducere complet
dezvoltate, capabilă să se împerecheze şi să depună ouă din care se dezvoltă albine
lucrătoare, trântori şi mătci, asigurând astfel perpetuarea familiei şi a speciei. Albinele
lucrătoare sunt femele cu organele de reproducţie nedezvoltate. Iau naştere din ouă
fecundate depuse de matcă în fagurii cuibului şi formează numărul cel mai mare de
indivizi din cadrul familiei de albine, număr care este variabil în cursul unui an în funcţie
de anotimp, intensitatea culesului, prolificitatea mătcii etc. La începutul primăverii
numărul lor variază între 15.000 – 20.000, în timpul verii, între 40.000 – 60.000, iar
toamna, între 20.000 – 30.000.

Albinele lucrătoare execută tot complexul de lucrări și activităţi necesare existenţei

familiei de albine, din care amintesc: recoltarea nectarului şi a polenului; depozitarea şi
prelucrarea acestora; hrănirea şi îngrijirea puietului diferenţiat pe vârste şi caste;
construirea fagurilor; reglarea şi menţinerea temperaturii optime în cuib; păzirea stupului
de invazia duşmanilor; realizează coeziunea între indivizii familiei prin relaţiile de
nutriţie şi schimbul de feromoni; menţin existenţa familiei prin creşterea şi schimbul între
generaţii; asigură înmulţirea şi perpetuarea speciei prin creşterea reproducătorilor şi roire
etc.

Trântorii sunt reprezentanţii masculi ai familiei de albine. În condiţii normale,

trântorii iau naştere din ovule nefecundate depuse de matcă în celule mai mari clădite
special pe marginea fagurilor, iar în situaţii de dezechilibru biologic, iau naştere când
anumite familii şi-au pierdut matca, devenind bezmetice, la care o parte din albinele
lucrătoare sunt transformate prin hrănire cu lăptişor de matcă în mătci false, care depun
ovule nefecundate în toate celulele fagurilor din care rezultă trântori. În mod normal,
trântorii apar în stupii dezvoltaţi în perioada premergătoare roirii (mai – iunie) şi dispar
treptat în lunile iulie – august. Numărul lor în perioada optimă de creştere la familiile
puternice este de 2.000 – 3.000. Rolul principal al acestora este de împerechere a
mătcilor, contribuind prin aceasta la perpetuarea speciei. Prin prezența pe faguri,
contribuie şi la realizarea unui regim termic normal pentru creşterea puietului.

O. 3. Achiziţia de stupi noi

Se vor achiziţiona 20 stupi multietajaţi.

Aceştia se încadrează în categoria stupilor

verticali, la care se utilizează rame de o
singură dimensiune (435/230 mm). Părţile
componente ale acestui tip de stup sunt:
soclu, 2-3 corpuri, podişor, podişor separator, sită de ventilaţie, capac, 10 rame pentru
fiecare corp, hrănitor tavă, bloc pentru urdiniş, reductor de urdiniş şi o pereche de tije
metalice pentru fixarea elementelor în timpul transportului.

Ca avantaje în folosirea acestui tip de stup avem:

 realizarea lucrărilor apicole fără consum prea mare de energie,

 obţinerea unor familii puternice,
 obţinerea unor produse apicole şi în special miere de albine de calitate superioară,
 efectuarea mai uşor a
lucrărilor de întreţinere.

ANALIZA SWOT

Puncte slabe

tari

Ø Ø Firma dispune de resurse financiare limitate;

F Ø Creşterea preţului de achiziţie la stupi şi accesorii;
Ø Lipsa unei asociaţii la nivel național pentru a-i uni pe apicultori şi a le promova drepturile;
Ø Ø Costul mărit de obţinere a unui certificat de calitate petru a ieşi pe piaţa externă.
E
Ø
P

Ø
C

Ø
U

Ø
A

Ø
R

Ø
C

Ø
V

Ø
P

O
Ameninţări
p
o
r
t
u
n
i
t
ă
ţ
i

ØØ Descreşterea demografică duce la o scăderea a consumului de produse apicole;

PØ Fiscalitatea şi birocraţia duc la influenţarea negativă a dezvoltării;
 Ø Intrarea pe piaţă a noi competitori direcţi şi agresivi;
ØØ Creşterea preţurilor la tratamente pentru albine;
OØ Deschiderea pieţei naţionale pentru produse străine;
Ø Concurenţa crescută;
ØØ Condiţii meteorologice nefavorabile;
IØ Îmbolnăvirea albinelor.

Ø
P

Ø
R

În urma studierii analizei SWOT am constatat că această afacere poate fi una

profitabilă pe piaţa locală şi externă. Prezenţa unor riscuri la momentul actual nu pune în
pericol major afacerea şi ne dă posibilitatea de a ne implica şi mai mult în activitatea dată
pentru a înlătura toate obstacolele.
Durata

Investiţia se va realiza integral în lună martie anul curent, deoarece se constituie

din achiziţii simple (stupi, familii de albine, echipamente şi unelte de lucru).

Echipa de proiect.
Resurse umane implicate în proiect
În cadrul acestui proiect vor fi implicaţi doar membrii familiei. În timp, numărul
angajaților poate să crească, pe măsură ce stupina se va extinde.

Persoanele implicate în proiect vor urma cursuri de specializare în acest domeniu,

în urma cărora vor obţine atestate de apicultor. Personalul este necesar pentru efectuarea
la timp şi în bune condiţii a lucrărilor prevăzute de tehnologia de creştere şi producţie.

Resurse materiale

Beneficiarul proiectului deţine documente de proprietate pentru o suprafaţă de

teren extravilan de 1 ha, amplasat în judeţul Iaşi. Dispune de un pavilion transport stupi şi
de o autofurgonetă pentru trasport mărfuri. De asemena, dispune şi de cinci familii de
albine.

Situaţie financiară şi fiscală

Beneficiarul nu are pierderi financiare (firma nou înfiinţată), nu are datorii sociale
şi fiscale şi nici alte obligaţii.

Investiţia constă în achiziţionarea a 20 familii de albine, utilaj de bază (20 stupi)

şi o serie de echipamente şi unelte de lucru necesare pentru producţia de miere şi polen,
inclusiv echipament protecţia muncii. Flora meliferă din judeţul Iaşi este bogată şi
variată, cuprinzând numeroase specii de plante cu valoare apicolă ridicată. Aceasta, poate
conduce la obţinerea unor recolte de miere ridicate şi constante în timp. Menţionez că
amplasarea stupinei, distanţele faţă de fermele zootehnice, drumurile publice, locuinţe şi
toate cerinţele necesare se încadrează în standardele naţionale de mediu şi sanitar –
veterinare

Buget
E
Valoare
l
e
m
e
n
t
e

i
n
v
e
s
t
i
ţ
i
o
n
a
l
e

R
Euro
O
N

1
.

u
t
i
l
a
j
e

f
a
r
ă

m
o
n
t
a
j

ş
i

e
c
h
i
p
a
m
e
n
t
e

d
e
l
u
c
r
u

1266,93
2
C0
e0
n
t
r
i
f
u
g
ă

i
n
o
x

140,04
8
T
0
a
v
ă

d
e

d
e
s
c
ă
p
ă
c
i
t

12,89
3
F
u
r
c
u
l
i
ţ
ă

d
e

d
e
s
c
ă
p
ă
c
i
t

511,12
0
C
u
ţ
i
t

d
e
d
e
s
c
ă
p
ă
c
i
t

613,35
0
S
t
r
e
c
u
r
ă
t
o
a
r
e

m
i
e
r
e

5111,22
0
C
0
o
l
e
c
t
o
r

d
e

p
o
l
e
n

x
2
0

920,02
0
H
r
ă
n
i
t
o
r

2
0

36.67
0
D
a
l
t
ă

a
p
i
c
o
l
a
x

817,80
0
A
f
u
m
a
t
o
r

24,44
0
P
e
r
i
e

a
p
i
c
o
l
ă

12,22
0
L
a
d
i
ţ
ă

d
e

t
r
a
n
s
p
o
r
t

r
a
m
e

126,70
2
G
0
r
a
t
i
e

d
e

u
r
d
i
n
i
ş

2
0
 6133,47
-0
0
R
a
m
ă

d
e

v
e
n
t
i
l
a
ţ
i
e

2
0

25,57
5
S
c
a
u
n

a
p
i
c
o
l

2444,89
0
S0
u0
p
o
r
t

p
e
n
t
r
u

s
t
u
p

2
0

24,45
0
Î
n
c
h
i
z
ă
t
o
r

d
e

u
r
d
i
n
i
ş
x

2
0

122,24
0
G
0
r
a
t
i
e

s
e
p
a
r
a
t
o
a
r
e

1
0

8177,96
0
C
0
o
l
i
v
i
e

m
a
t
c
ă
x

1
0

12,22
0
P
u
l
v
e
r
i
z
a
t
o
r

-4889,78
0
0
0

6133,47
0
S0
t
u
p
i

d
e

r
e
z
e
r
v
ă

ş
i

r
a
m
e

g
o
a
l
e

6133,47
0
C
0
â
n
t
a
r

d
e

c
o
n
t
r
o
l

-61.334,67
0
0
0

2
.

d
o
t
a
r
i

p
r
o
t
e
c
ţ
i
a

m
u
n
c
i
i

36,67
0
m
a
s
c
ă

122,24
0
c0
o
m
b
i
n
e
z
o
n

a
p
i
c
o
l

13,34
5
m
ă
n
u
ş
i

T
13.837,83
O
7
T
2
A
5
L
3

E
L
I
G
I
B
I
L

Valoarea totală a proiectului este de 3.837,83 € (respectiv 17.253 RON)

Surse de finanţare
 surse proprii: total 3.837,83 € (respectiv 17.253 RON).

Eşalonarea investiţiei din punct de vedere financiar (achiziţie, plăţi

către furnizori)
Diagrama Gantt

NOMA
Mai
rbap
.ir
ceti
rcil
ttei
.ie
v
/

A
c
t
i
v
i
t
a
t
e

1.
I
n
v
e
s
t
i
ţ
i
a

p
r
o
p
r
i
u
-
z
i
s
ă

2.
A
c
h
i
z
i
ţ
i
e

s
t
u
p
i

3.
A
c
h
i
z
i
ţ
i
e

f
a
m
i
l
i
i

d
e

a
l
b
i
n
e

4.
A
c
h
i
z
i
ţ
i
e

d
o
t
ă
r
i

Rezultate așteptate

Producția de miere, ce se recoltează dintr-un stup, este de 40-45 de kilograme de

miere într-un an bunicel. Albinele care au genetică bună – sunt mai strângătoare, și în
condiții ideale de vreme, se ajunge ușor la o cantitate de 80-90 de kilograme de miere de
la un singur stup. Într-un an slab, însă, se pot aduna 10-15 kilograme/stup.

Produsele finale (miere şi polen) o parte vor fi vândute către societăţile

comerciale, iar altă parte vor fi vândute prin magazinul propriu, iar familiile de albine se
vor vinde către alţi producători apicoli din zonă.

Sustenabilitate

Valorificarea producției de miere este o provocare. Astfel, există două variante: fie
vânzarea en-gros la jumătate din prețul pieței, fie ambalarea mierii și participarea la
târguri sau comercializarea către clienți fideli și în magazinele cu profil naturist. Pe lângă
mierea de diferite feluri, profitul se poate rotunji cu alte câteva produse apicole: polenul
(strâns cu colectoarele de polen de la intrarea în stup), propolis (se pun colectoare pe
rame), lăptișor de matcă (se culege greu, cu pipeta sau seringa) sau cu apilarnil (extract
din larvele de trântor, mai conţine mici cantităţi de lăptişor de matcă, păstură, miere şi
propolis).

Evaluarea riscurilor
Pe parcursul activităţii pot interveni următoarele riscuri: calamităţi naturale (ploi
cu grindină, inundaţii), apariţia bolilor virotice, bacteriene, parazitare.
În vederea diminuării riscurilor descrise vor fi întreprinse următoarele măsuri:
 Căsuţele cu familiile de albine vor fi amplasate în locurile unde sunt copaci,
pentru a fi apărate de calamităţi.
 În caz de boli, se vor contacta specialiştii din domeniu pentru a efectua profilaxii
de îmbolnăvire, permanent lucrătorii vor fi informaţi referitor la pericolele de
îmbolnăvire.

Bibliografie:
1. Lazăr, Șt. - “Aplicultura”- Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași, Romania, 1995;

2. Lazăr, Șt. - “Morfologia și tehnica creșterii albinelor” – Editura “Terra Noastra”,

Iasi, 2003
3. Internet.

Hidromelul – elixirul
tinereții și al bucuriei
de viață
Este unul din cele mai vechi
remedii stimulente, reîntineritoare și
afrodiziace cunoscute. După unii
cercetători, licoarea iși are originea în Babilon, fiind cunoscută de acum 4.000 de ani. În
acele vremuri se spunea că cei care beau acest elixir preparat din miere de albine
întineresc și chiar devin… nemuritori. Se mai știa că licoarea grăbește vindecarea rănilor,
ajută la redobândirea poftei de mâncare și a poftei de viață în general, fiind un remediu și
contra sterilității.

După alți cercetători, hidromelul provine din India, fiind mai vechi de 6.000 de
ani. În medicina Ayurveda este unul din principalele remedii reîntineritoare, făcându-se
referiri chiar la o tinerețe veșnică, obținută prin consumarea de hidromel combinat cu
unele ierburi care creșteau la poalele munților Himalaya. În timpurile noastre, această
băutură pe bază de miere a cunoscut o noua celebritate, datorată unor studii realizate de
cercetătorii unui institut londonez, care au ajuns la concluzia că hidromelul este mult mai
mult decât o băutură slab alcoolizată. Este un adevărat cocktail de vitamine, enzime și
hormoni naturali, care au ca efect relansarea activității hormonale și cu o acțiune
reîntineritoare certă.

Cum se prepară hidromelul

Într-o sticlă de un litru, se pun 6-8 linguri de miere polifloră (preferabil lichidă), o
jumătate (nu mai mult!) de linguriță de polen de albine și se completează restul cu apă
plată sau de izvor. Se închide sticla ermetic și se lasă la macerat timp de 2 zile, la
temperatura camerei, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Rezultă o licoare cu un gust plăcut,
acrișor și acidulat, slab alcoolizat, cu efecte stimulente nervoase, tonice și chiar
euforizante, cu totul deosebite. Se consumă 2-3 pahare pe zi, de preferință pe stomacul
gol.

Câteva efecte și întrebuințări terapeutice ale hidromelului

Frigiditate – se consumă 1-3 pahare de hidromel înaintea actului amoros. Ajută la

relaxare, favorizează apariția unei stări de spirit vioaie, jucăușe, euforice. Este printre
puținele afrodiziace feminine cu eficientă dovedită, având în plus și un gust și o aromă
agreabile, element extrem de important.
 Impotența – se aplică același tratament ca la frigiditate. În cazul bărbaților,
hidromelul are efecte ușor vasodilatatoare (inclusiv în zona pelviană), de stimulent
hormonal și, prin efectul său tonic nervos, ajută la depășirea anumitor bariere și blocaje
psihice.

Menopauza prematură – se face o cură de 60 de zile cu hidromel. Se consumă pe

stomacul gol, câte un pahar dimineața, la prânz și seara. În paralel, se ține un regim
alimentar cu multe legume și fructe crude.

Inapetența, digestie dificilă – se bea o jumătate de pahar de hidromel, cu 15-20 de

minute înainte de fiecare masă. Favorizează secreția de sucuri digestive, stimulează
peristaltismul digestiv.

Carențe de minerale și oligoelemente – se face o cură de 20 de zile, timp în care

se bea jumătate de litru de hidromel pe zi. Pe lângă faptul că are în compoziția sa toate
mineralele mierii și ale polenului, ajută la o mult mai bună asimilare a acestor elemente și
din alimentele obișnuite.

Sursa: http://www.formula-as.ro/2006/732/medicina-naturista-25/mierea-de-albine-ii