Paradis în destrămare, de Lucian Blaga (comentariu literar,

rezumat literar)
Poezia Paradis în destrămare, de Lucian Blaga, este inclusă în
volumul Lauda somnului, apărut în 1929 şi valorifică mitul biblic,
conform căruia Dumnezeu a pus heruvimii cu săbii de foc să păzească
pomul vieţii de cei care ar fi tentaţi să culeagă fructul păcatului: „Şi
izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui din Eden şi a pus
heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul
vieţii” (Facerea, 3, 24).
Tema poeziei
Tema poeziei Paradis în destrămare o constituie viziunea apocaliptică a
universului aflat în pericolul de a pieri, din cauza lumii care şi-a pierdut
sacralitatea.
Ideea poetică
Ideea poetică este ilustrată de starea de istovire şi sentimentul de
singurătate a eului poetic, aflat sub un cer în care Dumnezeu nu mai
există, nu mai vrea să apere o lume desacralizată.

Semnificaţia titlului
Cuvântul „Paradis” semnifică Universul încărcat de mistere, care este într-
un proces de „destrămare”, din cauza lumii care şi-a pierdut sacralitatea,
titlul Paradis în destrămare fiind o metaforă revelatorie care sugerează
semnalul de alarmă prin care Blaga avertizează omenirea că veacul se află
în declin şi merge spre pieire.
Structura poetică şi semnificaţiile lirico-filozofice
Discursul liric se constituie într-un tot unitar, în care se desprind două
valori ale semnificaţiilor lirico-filozofice: o valenţă care grupează
elementele paradisiacului prin cuvinte din acelaşi câmp semantic:
„portarul înaripat”, „serafimi”, „arhangheli”, „porumbelul Sfântului Duh”,
„îngeri”, „apa vie” şi cealaltă care concentrează elementele ce
demitizează, ducând la destrămarea Paradisului: „cotorul de spadă fără de
flăcări”, „părul nins”, „îngerii goi zgribulind”, „greutatea aripelor”.
Portarul care păzeşte poarta Raiului „mai ţine întins / un cotor de spadă”,
care nu mai are flăcări, aşadar nu mai poate apăra sacralitatea, iar poetul,
semnificat prin portar, se simte învins fără luptă. „Serafimi cu părul nins”
simbolizează oamenii ce se află sub imperiul „marii treceri”. Absolutul s-a
retras din lumea aceasta şi rătăceşte fără sens în Univers.
Făpturile „însetează după adevăr, / dar fântânile refuză găleţile lor”, ogorul
cunoaşterii este arat „fără îndemn”, cu pluguri primitive, „de lemn”, chiar
şi arhanghelii suferă din pricina greutăţii „aripelor”, nu mai există nici o
lumină, nici o speranţă de salvare a paradisului lumii, „porumbelul
Sfântului Duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini.” îngerii sunt
zgribuliţi şi desacralizaţi prin umanizarea lor, locul sfânt nu mai există, ei
„se culcă în’ fân”, iar eul liric se lamentează cu disperare, semnalând
pericolul pieirii: „vai mie, vai ţie”.
Locul părăsit este sugerat de păianjenii care au otrăvit „apa vie”, ca simbol
al vieţii, iar sfârşitul lumii e prevestit într-un mod tragic, întrucât nu va
mai exista nici un fel de speranţă, „ţărâna va seca poveştile”, ceea ce
înseamnă moarte spirituală, dacă dispar şi poveştile. Motivul fântânii
sugerează cunoaşterea şi un îndemn spre cunoaştere, pe care eul poetic îl
adresează oamenilor, dar aceştia refuză să se îndrepte spre o încărcătură
spirituală sacră, de aceea Paradisul este pe cale de a se destrăma.

Limbajul poetic
Limbajul poetic este asemănător cu stilul pastoralei cărturăreşti din secolul
al XVIII-lea, Blaga dând cuvintelor care denumesc noţiuni concrete un
sens spiritualizat.
Poezia este alcătuită dintr-o varietate de metafore revelatorii, cu
semnificaţii profund filozofice: „Nu se luptă cu nimeni, / dar se simte
învins” sugerează singurătatea şi neputinţa poetului în lumea desacralizată,
„paradis în destrămare” semnifică pericolul pieirii universului fascinant
prin misterele care n-ar trebui tulburate. Invocaţia retorică „vai mie, vai
ţie” exprimă disperarea neputinţei poetului de a „salva” spiritual omenirea.
Dramatismul poeziei este cutremurător prin semnalul de alarmă pe care
Lucian Blaga îl trage privitor la posibila dispariţie a lumii, care, odată cu
trecerea timpului se desacralizează: „Lirism gnoseologic, lirismul lui
Blaga se constituie din aspiraţia spiritului său la cunoaşterea totală”.
(Vladimir Streinu)