TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare
la
1 noiembrie 1993 se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea
unei pieţe
comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de creare a unei “uniuni
din ce
în ce mai strânse între popoarele Europei”.
Tratatul a instituit o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor
Europene:
Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda,
Portugalia şi Spania, la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în
2004:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria,
în
2007: Bulgaria şi România).
UNIUNEA EUROPEANĂ
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea
Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)
şi
Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea
Europeană;
Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună
Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.
Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important în
luarea
deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi
al
treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând
limitat.
STRUCTURA TRATATULUI
Documentul include un preambul, urmat de şapte titluri:
- Titlul I include prevederi comune referitoare la Comunităţi, politica externă şi de securitate
comună şi cooperarea judiciară;
- Titlul II conţine amendamente la Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
(Tratatul CEE);
- Titlul III – amendamente la Tratatul CECO;
- Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA;
- Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC);
- Titlul VI include prevederi despre cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI);
- Titlul VII conţine prevederi finale.
Tratatul de la Maastricht
2
COMPETENŢELE COMUNITĂŢII SE EXTIND
Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acţiuni în şase noi domenii:
- educaţie şi pregătire profesională;
- cultură;
- tineret;
- protecţia consumatorilor;
- reţele transeuropene;
- politica industrială.
De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social. Protocolul social, cu
toate că nu a
fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepţia
Marii Britanii)
au adoptat dispoziţii comune privind promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de
muncă şi viaţă, protecţie socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea
excluderii pe piaţa
muncii.
PREVEDERI INSTITUŢIONALE
Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creată o nouă procedură
decizională:
procedura de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre Parlamentul European şi Consiliul de
Miniştri este
mai strânsă, iar raporturile între cele două instituţii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul
European are
un rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene.
Este recunoscut rolul partidelor politice europene în crearea unei conştiinţe europene şi în
exprimarea voinţei
politice a europenilor.
Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsă de la patru la cinci ani.
În cadrul Consiliului de Miniştri, este extinsă folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea
deciziilor
adoptate prin procedura de codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.
Recunoscând importanţa dimensiunii regionale, Tratatul prevede înfiinţarea Comitetului
Regiunilor, organism
consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor regionale.
PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII
Prin Tratatul UE, principiul subsidiarităţii, aplicat anterior, conform Actului Unic European, politicii
de mediu,
devine regulă generală. Conform acestui principiu, în domeniile care nu ţin de competenţa
exclusivă a
Comunităţii, aceasta nu va întreprinde acţiuni decât dacă aceste acţiuni sunt mai eficiente în
atingerea
obiectivelor decât acţiunile întreprinse la nivel local, regional sau naţional.
O CETĂŢENIE EUROPEANĂ
Articolul 17 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează că este
cetăţean al
Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele Membre, conform
legilor în
vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci vine în
completarea
acesteia, adaugând noi drepturi:
- dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire în Statele Membre;
- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene)
de
protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat Membru, în cazul în care
statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;
- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în statul
de
rezidenţă;
- dreptul de petiţionare în Parlamentul European;
- dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamaţie cu privire la funcţionarea
defectuoasă
a instituţiilor comunitare.
O UNIUNE ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ
Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene,
reprezintă
obiectivul final al integrării economice şi monetare pe piaţa unică.
Tratatul de la Maastricht
3
Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii economice şi monetare în trei etape:
- prima etapă – până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;
- etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor economice,
în
scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, precum şi de a
limita
deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii trebuie să asigure convergenţa economiilor
statelor membre necesară trecerii la moneda unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar
European.
- etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale
Europene.
POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ
În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al
Tratatului de
la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care permite adoptarea unor
acţiuni
comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot
în
majoritate calificată.
În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea comună,
cu sprijinul
Uniunii Europei Occidentale (UEO).
Statele Membre pot totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu
contravină
deciziilor luate în comun.
Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii comune (Statele Membre sunt
obligate să aplice
politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor la un anumit aspect) şi acţiuni comune
(activităţi
operaţionale ale Statelor Membre).
JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE
Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor
pe teritoriul
Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii:
- politica de azil;
- reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului;
- imigrarea;
- combaterea traficului de droguri;
- combaterea fraudei la nivel internaţional;
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;
- cooperarea vamală;
- cooperarea poliţienească.
Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziţii comune (poziţia UE referitoare la
anumite
aspecte), acţiuni comune (instrument care decide o acţiune coordonată) şi convenţii (de exemplu,
Europol a
fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată în 1995).
REVIZUIREA TRATATULUI
Este prevăzută o revizuire a Tratatului, dată fiind viitoarea extindere şi necesitatea unor schimbări
la nivel
instituţional. Articolul N prevedea reunirea unei conferinţe interguvernamentale în 1996.
Lucrările conferinţei interguvernamentale reunite în 1996-1997 s-au încheiat prin semnarea de
către statele
membre a Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în
vigoare la
1 mai 1999.