Când însuşi glasul…

Sonetul la care m-am oprit, pentru a-l supune analizării, conţine semnificaţii profunde în legătură
cu ruperea lanţului de iubire ideală.

Opera debutează cu un adverb de timp, când. Acesta împreună cu metafora glasul

gândurilor, plasează cititorul către un moment favorabil al existenţei umane: realitatea se opreşte
din existenţă, în timp ce liniştea eului liric este în amintiri. Dorinţa de reîntâlnire cu persoana
iubită este accentuată de cele două interogaţii retorice: Atunci te chem; chemarea-mi asculta-
vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?/ puterea nopţii blând însenina-vei/ Cu ochii mari şi
purtători de pace?.

În clipele de profundă meditaţie poetică, eul liric transmite iubitei chemarea, pentru a-şi face
prezenţa în plan imaginativ, străbătând neguri reci şi luminând noaptea uitării. Ochii persoanei
iubite sunt singurii în măsură să readucă în sufletul îndrăgostit liniştea de care are mare nevoie şi
pe care o aşteaptă de mult timp. Formele inverse au menirea de a da discursului liric o notă
arhaică, fiind rupt parcă dintr-un început de lume.

Amintirea iubitei înfruntă timpul neîndurător, numit metaforic umbra vremilor, ceea ce conduce
la întâlnirea celor doi iubiţi. Eul liric şi-ar dori ca femeia iubită să vină imediat către el, să-i fie
aproape dincolo de amintiri. Gerunziul venind accentuează o permanentizare a acţiunii exprimate
de verb. Cei doi provin din lumi diferite, ea este rodul imaginaţiei, în timp ce el – geniul, cu
existenţă reală, ceea ce duce la unica modalitate de întâlnire visul (ca-n vis, aşa vii!).

Prezența persoanei iubite, imaginare, are o mare putere de a părea reală, cu ajutorul căreia eul
liric creează un scenariu al apropierii dintre cei doi, care să aibă la bază dovada de iubire ideală
nu doar o iluzie: Cobori încet… aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,/
A ta iubire c-un suspin arat-o,/ Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii în
braţe.

Ultimul vers enunţă concluzia finală Pe veci pierduto, veşnic adorato. Eternitatea iubirii dar şi a
suferinţei este exprimată prin cei doi termeni Pe veci respectiv veşnic. Între cei doi îndrăgostiţi se
interpune o barieră grea, de netrecut: dispariţia iubitei din realitatea bărbatului sau chiar moartea
acesteia. Cu toate acestea, sentimentele nu mor, ele fiind la fel de puternice; iubirea devine
sinonimă cu veşnicia, trecând peste orice obstacol. Lipsa ei din realitatea de zi cu zi este
compensată de o prezenţă veşnică, nemuritoare în lumea sufletească a celor care o poartă.