MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

AL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra: Disciplina:
Drept civil Drept fiscal

Teză de licenţă
Tema: Obligaţia fiscală. Repere conceptualo-aplicative şi
rolul organelor de poliţie în realizarea ei.

Autor: Coordonator:
Studentul an. IV Doctor habilitat,
Vasiliţa Vladimir Conferenţiar universitar
loc. colonel de poliţie
Guştiuc Andrei

Chişinău 2007
 PLANUL
Introducere.
CAPITOLUL I. Sistemul fiscal:
§ 1. Apariţia şi evoluţia sistemul fiscal în R. Moldova precum şi în alte state...
§ 2. Raportul juridic fiscal...................................................................................
1. Subiectele raportului juridic fiscal.........................................................
2. Conţinutul raportului juridic fiscal.........................................................
3. Obiectul raporturilor juridice fiscale......................................................
§ 3. Teoria generală privind impozitele şi taxele.................................................
§ 4. Obligaţiile fiscale...........................................................................................
1. Impozitele..............................................................................................
2. Taxele....................................................................................................

CAPITOLUL II. Obligaţia fiscală:

§ 1. Noţiunea şi etapele calculării obligaţiei fiscale............................................
§2. Modalităţi de stingere a obligaţiei fiscale.....................................................
1. Stingerea obligaţiei fiscale prin achitare................................................
2. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare.................................................
3. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie............................................
4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere.................................................
5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare.........................................

CAPITOLUL III. Executarea silită a obligaţiei fiscale:

§ 1.Organele abilitate şi condiţiile declanşării cu executarea silită a obligaţiei
fiscale.................................................................................................................
§ 2. Modalităţile de executare silită a obligaţiilor fiscale..................................
1. Încasarea a mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale
contribuabilului........................................................................................
2. Ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar.............
3. Urmărirea bunurilor contribuabilului...................................................
4. Urmărirea datoriilor debitoare ale contribuabililor..............................
§ 3. Răspunderea fiscală în cazul ne respectării obligaţiilor ficale..................
Încheiere..........................................................................................
Anexe...............................................................................................
Bibliografia.....................................................................................

2
 Introducere
Privind din perspectivă istorică se poate spune că permanent activităţile
publice, în interesul satisfacerii unor nevoi generale ale comunităţii, a generat
existenţa veniturilor şi cheltuielilor publice a relaţiilor financiaro-fiscale care implicit
trebuie să se supună unor idei normative.
Orice comunitate umană, pentru a supravieţui, a simţit nevoia organizării şi
impunerii unui sistem de reguli de convienţire socială, printre care un loc de frunte l-
au ocupat normele juridice.
Dacă ar fi să stabilim esenţa instituţiei bugetului public, atunci ar fi relevat
faptul, că scopul acestuia este acela de a stabili sarcinile şi cheltuielile publice şi
de a asigura repartizarea acestor sarcini: cheltuielile, odată ce au fost decise, trebuie
plătite. Statul trebuie să furnizeze bunuri şi servicii publice şi să realizeze transferuri
de venituri în cadrul societăţii. Pentru aceasta, statul trebuie să-şi procure sumele
necesare acoperirii acestor cheltuieli şi o face în principal, pe cale de constrângere,
respectiv prin intermediul contribuţiilor şi anume: taxele, impozitele pe care le
impune şi le culege de la populaţie.
Obligaţiile fiscale ― reprezintă o obligaţie juridică, deoarece ea defineşte
conţinutul unui raport juridic ce ia naştere între stat şi persoanele determinate de lege
(contribuabil), raport juridic al cărui izvor este legea, iar în caz de nevoie, executarea
sa este asigurată prin intermediul constrîngerii de stat.
Analiza profundă şi dezbaterea acestui subiect, prin natura sa are un caracter
specific, fapt care determină subiecţii raportului care se confrunte cu anumite situaţii
ce trezesc diverse dispute.
Acest subiect are un rol inedit, deoarece în lipsa obligaţiilor fiscale ar fi
imposibil realizarea bugetului de stat şi implicit ar fi imposibilă existenţa unei
comunităţi.
Pentru a putea fi studiate integral obligaţiile fiscale, ar trebui făcută o analiză
profundă chiar de la etapa apariţiei lor pînă la momentul actual, precum şi în

3
comparaţie cu alte state. Chiar dacă sunt observate anumite diferenţieri de la stat la
stat trebuie de luat în consideraţie şi specificul sistemului, nivelul lui de dezvoltare
precum şi alte particularităţi ale acestuia.
În general este imposibil de a analiza o anumită ramură de drept, fără a fi
invocat raportul de drept în limitele cărui s-a defăşurat această relaţie. Raportul juridic
este caracterizat prin structura sa trihotomică, fiind alcătuit din: subiect, obiect şi
conţinut. Cît ţine de dreptul fiscal, raportul juridic fiscal reprezintă ― acele raporturi
de impunere, raporturile de urmărire şi cele de încasare a obligaţiilor fiscale pe care
persoanele fizice şi cele juridice le au faţă de bugetul de stat.
Sudiul conceptelor de: impozite şi taxe pe parcursul întregii perioadei, a
existenţei lor, atunci ne dăm seama că în timpurile străvechi nu dispunem de careva
caracteristici specifice care ar diferenţia total aceste două tipuri de contribuţie.
Impozitele şi taxele fiscale constituind cele mai vechi mijloace financiaro-fiscal de
care dispun statele pentru realizarea funcţiilor şi sarcinilor lor. Sensul ambelor cuvinte
reprezentând ─ obligaţie fiscală.
Impozitul reprezintă acel punctul nodal al fiscalităţii, el constituind ― o
prelevare obligatorie faţă de stat în scopul acoperirii cheltuielilor publice stabilite
prin lege şi fără vre-o contraprestaţie directe şi imediată, datorată de persoanele
fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă. Pe
cînd taxa fiscale este acea plată efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru
anumite servicii prestate acestora de către organele de stat sau de instituţii publice.
În principiu, prestaţia care face obiectul obligaţiei fiscale, respectiv remiterea
unei sume de bani sub formă de impozit, taxă, contribuţie etc., este executată de către
debitor de bunăvoie, stingerea obligaţiei de plată în sfera veniturilor fiscale, adică
încetarea raporturilor juridice dintre organele competente se realizează prin
modalităţile reglementate de normele juridice de drept fiscal, astfel aceste modalităţi
sunt: plata; anularea; prescripţie; scăderea; compensarea. În cazul în care debitorul
refuză executarea de bunăvoie a obligaţiei, creditorul va putea recurge la forţa

4
coercitivă a statului, pentru asigurarea îndeplinirii ei, aceasta constituind o altă
modalitate de stingere a obligaţiei fiscale, anume executarea silită a obligaţiei fiscale.

5
 Capitolul I
1.1. Apariţia şi evoluţia sistemul fiscal în Republica Moldova
precum şi în alte state .
Politica fiscală are o foarte mare importanţă în dezvoltarea vieţii economice,
sociale şi politice al unui stat. De aceea, asigurarea veniturilor statului, fără ca
valorificarea lor să însemne o povară care să zdruncine interesele private şi
patrimoniile individuale ale producătorilor de contribuabili este o adevărată artă a
autorităţilor.
Se presupune că sistemul fiscal care este constituit din taxe şi impozite, s-a
cristalizat pe parcursul evoluţiei societăţii umane în cadrul primelor formaţiuni statale,
fiind determinat de necesitatea întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică,
îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.
Impozitele au fost concepute şi aplicate în diferite perioade în mod diferit, în
funcţie de dezvoltare social-economică de cheltuielile publice acceptate de fiecare
stat.1
Date referitoare la sistemul fiscal se cunosc tocmai din istoria Greciei Antice,
Imperiul Roman, Egiptul Antic.2
Pentru acumularea veniturilor în aceste state, aveau loc exploatarea unor bogăţii
naturale aflate în patrimoniul statului, cum ar fi de exemplu: minele de argint,
carierele de marmură în statele greceşti. Însă erau insuficiente veniturile anterior
menţionate, astfel în aceste state a fost instituit diverse impozite atît ordinare sau
curente cît şi impozite extraordinare.
Unii autori cum ar fi S. Iliescu, D. D. Şaguna, Dan C. Şova şi alţii afirmă că
printre primele date ce ţine de domeniul fiscalului pe tărâmul geto-dacic, care
conţinea idei apropiate de cel actuale, sînt consemnate în perioada cînd a trecut sub

1
Al. Armeanic, Fiscalitatea în statele contemporane, edit. “CE USM” Chişinău -2003.
2
I. Gliga, Drept financiar public, edit. “All Beck” Bucureşti 1994 pag. 111-112.

6
ocupaţiunea imperiului Roman, la care ca şi în alte provincii erau impuse impozite
care la rândul lor se divizau în două feluri:

impozite funciar
Impozite directe
capitaţia (impozit personal)
impozit pe moştenire
Impozite indirecte
impozite pe eliberarea sclavilor
Pentru a putea fi stabilite impozitele, se făcea recensământuri o dată la cinci
ani.3 În paralel cu impozitele, se colectau şi taxe vamale; taxe de vânzare–cumpărare,
dar pentru a putea fi încasate taxele vamale, în Dacia au fost înfiinţate anumite oficii,
aşa numite „stationes”, atît în interiorul provinciei cît şi la graniţă 4, cum au fost
punctele fixe de vamă de la Drobeta, Lucidava, Poro-Missum şi Ampelum.
În perioada medievală poate fi subliniată o evoluţie în domeniul impozitării pe
clase şi anume: locuitorii statului erau împărţiţi în grupe fiscale, alcătuite după
criteriile economice, sociale, administrative, teritoriale sau de origine etnică.
Impunere fiscală era înfăptuită prin sistemul cislei, unde se stabilea suma de bani
plătibilă pentru fiecare grup fiscal care era apoi repartizată unităţilor impozabile după
criteriul puterii economice.5
În cadrul economiei ţărilor româneşti din perioada feudalismului dezvoltat
(sec.XIV-XVI) veniturile şi cheltuielile visteriei se confundau cu cele ale
domnitorului. Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă beneficiul net al
domnitorului. Domnitorii cumulând toate puterile, erau stăpâni absoluţi şi cheltuiau
după bunul lor plac din veniturile visteriei.6 O serie de reforme cu caracter fiscal sau
3
E. Aramă, Istoria dreptului românesc, edit. „Reclama” Chişinău 1998, pag. 12
4
E. Cernea, Istoria dreptului românesc, Vol-I. –Bucureşti: edit. „Academiei R.S. România” 1980.-P.90-92; E.
Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului românesc ,edit. „Şansa” Bucureşti 1992, pag.19-20.
5
E. Cernea, E. Molciţ, Istoria Statului şi Dreptul românesc, edit. „Şansa” Bucureşti 1992, pag 141.
6
D.D. Şaguna, M. E. Tunugiu, Evaziunea fiscală pe înţelesul tuturor, edit. „All Beck”, Bucureşti 1995, pag 32;
E. Aramă, Istoria dreptului romînesc, edit. „Reclama”, Chişinău 1995, pag 76.

7
cristalizat în perioada lui Constantin Mavrocordat, una dintre care cu amprente mai
pronunţate constituie Condica lui Ipsilante ce cuprindea reguli privitoare la
răspunderea slujbaşilor domneşti.7
Varietatea de venituri ale populaţiei a determinat sporirea numărului şi formelor
de impozite, fapt care a condiţionat direct proporţional şi creşterea cheltuielilor
publice, în plus sistemul de stabilire şi de percepere a impozitelor era foarte complicat
şi lipsit de coordonare, pentru că nu exista un singur aparat unitar care să canalizeze şi
să concentreze veniturile statului. Unica ce putem observa că statul îşi împărţea
sistemul de percepere a impozitelor în două categorii:
1. La oraş prin funcţionarii speciali, dependenţi de Ministerul Finanţelor.
2. La ţară prin delegaţii satelor sau cum erau numiţi şi Sborşcici, care
făceau numai legătură cu Administraţiile financiare, în schimbul unei remize asupra
sumelor încasate.8
După Unire, au fost desfiinţate toate organele care percepeau impozitele sus
menţionate şi a început să se perceapă impozitele sub altă modalitate, fapt care a
demonstrat conform datelor Inspectoratului General al Finanţelor din Basarabia că
veniturile şi cheltuielile au sporit simţitor.
A fost observat faptul că pentru a putea satisface nevoile generale ale societăţii
este necesară constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor
publice. Aceste fonduri se formează pe baza produsului intern brut şi sunt utilizate
pentru finanţarea nevoilor sociale, atît de interes naţional cît şi local.
Noţiunea de sistem a apărut într-o formă incipientă în filozofia greacă, încă din
antichitate. Afirmând că „întregul este mai mult decât suma părţilor componente”,
Aristotel a dat o primă definiţie termenului de sistem. Etimologic, cuvântul „sistem”
provine din grecescul „sustema”, care înseamnă un întreg alcătuit din elemente
distincte.9
7
V. Berliba, Aspecte juridico-penale ale evaziunii fiscale a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor
(incriminarea prevăzută în art. 164/2 al RM)// teza de doctor. Chişinău 2002, pag. 17.
8
C. Mihai, Bazele constituţionale ale impozitării de stat, edit. ……… Chişinău 2003, pag.101
9
R. Bufon, Tratate de drept fiscal, Partea generală, Vol. 1, Bucureşti, 2005, pag. 53.

8
 Aşadar, studiul analitic al noţiunii de sistem are ca scop înţelegerea a unui tot
întreg la care deduce informaţiile despre elementele componente prin intermediul
compartimentului de ansamblu şi care scoate la evidenţă dinamica şi complexitatea
acestuia.
Cât ţine de domeniul fiscalului, apariţia şi evoluţia fenomenului de sistem fiscal
este legată de procesul de satisfacere a nevoilor umane, ale colectivităţilor şi implicit
de existenţa unei organizări sociale a umanităţii, pentru că numai în astfel de
„organizări sociale” nevoile colectivităţii pot fi satisfăcute şi sunt satisfăcute pe
seama contribuţiei tuturor membrilor colectivităţii.
În domeniul fiscal sunt vehiculate mai multe noţiuni care, în ultima instanţă se
referă la unul şi acelaşi obiect, şi anume aşezarea şi urmărirea impozitelor, a taxelor şi
a altor venituri în favoarea statului, care sunt cuprinse în marea lor parte în bugetul de
stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale.
La rândul său, Radu Bufan se alătură cu alte două abordări, astfel în cadrul
primei abordări el afirmă că sistemul fiscal apare ca totalitatea impozitelor dintr-un
stat, în cea de a doua abordare centrul de greutate se mută pe elementele definitorii ale
sistemului în general, iar sistemul fiscal este definit prin prisma relaţiilor dintre
elementele care-l formează.
Din perspectiva primei abordări, sistemul fiscal este definit ca „totalitate
impozitelor şi taxelor provenite de la persoanele fizice şi juridice care alimentează
bugetele publice” sau ca „totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură
acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o
contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie”.
Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, sunt autori care consideră că
„sistemul fiscal” cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu
privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care
se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii

9
impozitelor şi care, sunt gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării
obiectivelor sistemului”.10
După opinia lui D. D. Şaguna şi P. Rotaru sistemul fiscal constă într-un
ansamblu de măsuri şi acţiuni, întreprinse de stat printr-o politică fiscală adecvată,
referitor la: rolul impozitelor şi al taxelor, tipurile de impozite şi taxe, aşezarea,
urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor.
Conform codului fiscal, sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă
totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor formale şi metodelor de stabilire,
modi-ficare şi anulare a acestora, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură
achitarea lor.11
Odată cu dezvoltarea activităţii întreprinzătorilor privaţi au apărut diferende cu
autorităţile fiscale, pe fondul unei legislaţii anacronice şi lacunare, diferendele
ocazionate în special de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale şi actelor
administrative emise în vederea aplicării acestora. Se consideră că aceste stări de
conflict erau generate de anumiţi factori specifici acelei perioade şi anume:
- lipsa capitalului autohton, marea majoritate a întreprinzătorilor începându-şi
activitatea în sistemul privat la scară redusă singura lor sursă de capitalizare fiind
profitul abţinut;
- inerţia administraţiei fiscale neobişnuită să ia în considerare drepturile
întreprinzătorilor nepregătită pentru schimbare şi pentru aplicarea consecventă a
principiului statului de drept;
- desele modificări legislative făcute cu intenţii bune, de stimulare a
investiţiilor care însă au împiedicat conturarea unei jurisprudenţe stabile, constante în
domeniile de interes major pentru întreprinzători, modificările frecvente care au
afectat în special legislaţia fiscală au fost caracterizate în doctrină drept „stare de
instabilitate legislativă cu consecinţe corespunzătoare asupra instabilităţii raporturilor
juridice.”
10
C. Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, edit. “Codecs”, Bucureşti 1998, pag 22.
11
Codul fiscal al R.M. din … 01.2007

10
 Reglementările legale adoptate după anii 90 ai sec XX permite a se observa
câteva orientări spre care se îndreaptă noul sistem fiscal:
- sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerinţelor impuse de
reforma social-economică aflată în deplină desfăşurare. Nu este posibil să se copieze
un sistem fiscal specific unor anumite state avansate deoarece condiţiile economice şi
socilae sunt esenţial diferite dar se poate încerca o armonizare fiscală cu sistemele
fiscale mai avansate;
- prin reforma fiscală se urmăreşte construirea unui sistem fiscal coerent,
echitabil şi eficient. Spunem „construirea” unui sistem fiscal deoarece regimul
comunist a renunţat la definirea unui sistem fiscal coerent şi la clasificarea şi
principiile tradiţionale ale impunerii pentru a se masca metoda preluării forţate la
bugetul statului şi venitului net obţinut de întreprinderile de stat.
În urma incursiunii efectuate am putea conchide că Sistemul fiscal reprezintă o
strategie unică în sistemul financiar al Republicii Moldova care include următoarele
elemente:
1. sistemul de impozite;
2. aparatul fiscal;
3. legislaţia fiscală.
Toate aceste elemente sunt strâns legate între ele deoarece în baza legislaţiei
fiscale activează aparatul fiscal având ca drept scop utilizarea impozitelor ca sursă de
venit ale statului.
Sistemul de impozite trebuie să asigure stabilitatea impozitelor şi a taxelor, să
propună un nivel optim al fiscalităţii care n-ar putea stopa activitatea economică, ci
dimpotrivă să favorizeze progresul precum nici să nu agraveze situaţia economică a
populaţiei. Legislaţia fiscală este chemată să stabilească normele juridice de instituire
a impozitelor şi a sancţiunilor în caz de nerespectare a disciplinei fiscale. Aparatul
fiscal trebuie să dirijeze activitatea de instruire a contribuabililor în materia fiscală, să
coordoneze aşezarea şi perceperea corectă a impozitelor.

11
 Politica fiscală are o foarte mare importanţă în dezvoltarea vieţii economice,
sociale şi politice ale unui stat. De aceea asigurarea veniturilor statului fără ca
valorificarea lor să însemne o povară care să zdruncine interesele private şi
patrimoniile individuale ale producătorilor contribuabili este o adevărată artă a
autorităţilor.
Se presupune că sistemul fiscal care este constituit din taxe şi impozite s-a
cristalizat pe parcursul evoluţiei societăţii umane în cadrul primelor formaţiuni statale
fiind determinat de necesitatea întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică,
îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.
Impozitele au fost concepute şi aplicate diferit în funcţie de dezvoltarea social-
economică, de cheltuielile publice acceptate de către fiecare stat.12

1.2. Raportul juridic fiscal.

Despre faptul abordării de către autori a problemei – raportului juridic, o
putem întâlni în mai multe domenii. Unii autori susţin că: raportul juridic fiscal ţine
strict de dreptul fiscal, alţii îl abordează în contextul raportului juridic bugetar, fie este
tratat atunci cînd se face referire la raportul juridic de drept financiar. Adepţii celei de-
ntâia opinii afirmă că: „raportul juridic fiscal reprezintă – raportul de impunere
(stabilire a impozitelor datorate), raporturile de urmărire şi cele de încasare a
obligaţiilor fiscale pe care persoanele fizice şi cele juridice le au faţă de bugetul de
stat”.13 Într-un mod mai desfăşurat s-ar putea de afirmat că:„organele fiscale au
dreptul de a stabili, desfăşura, încasa, urmări impozitele, dar şi îndatorirea de a
respecta legea în exercitarea dreptului ce li s-a acordat. Dar din cealaltă parte,
plătitorii au obligaţia de a declara sau calcula, după caz, veniturile, bunurile
impozabile sau taxabile şi de a achita, de bună voie, sumele datorate, precum şi

12
D. D. Şaguna, Drept Financiar şi Bugetar, edit. „All Beck” Bucureşti 2003, pag. 294.
13
D. D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, edit. „All Beck”, Bucureşti 2003, pag. 295.

12
dreptul de a solicita aplicarea înlesnirilor legale şi de a contesta actele de impunere
nelegale.14
Adepţii celei de-a doua opinii susţin ideea că raporturile juridice bugetare sunt
formate din – relaţii financiare care iau naştere în procesul repartizării unei părţi din
venitul naţional şi redistribuirea unor venituri ale persoanelor fizice, în scopul
constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.15
Autorii ce susţin cea de-a treia opinie afirmă că – în ansamblu raporturile
juridice, raporturile din domeniul finanţelor se recunosc prin finalitatea financiaro–
publice. Prin prisma acestei finalităţi .....
Raportul juridic are o structură trihotomică, fiind alcătuit din: subiect, obiect şi
conţinut. Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi cele juridice
titulare de drepturi subiective şi obligaţii corelative.
Conţinutul raportului juridic este reprezentat de totalitatea drepturilor ce revin
subiectelor de drept şi a obligaţiilor ce le incubă.
Obiectul raportului juridic constă din acţiunile sau inacţiunile la care părţile
raportului juridic sunt îndreptuite sau de care acestea sunt ţinute.
Cele trei părţi ale raportului juridic sunt constitutive adică esenţiale, ceea ce
înseamnă că pentru existenţa raportului juridic ele trebuie să fie întrunite simultan şi
cumulativ.16
După cum am menţionat şi în capitolul anterior, despre faptul că diferiţi autori
utilizează diferit sintagma fiscal în conţinuturi în dependenţă de autor e abordată în
mod diferit, (de ex. Raport juridic „fiscal”, „bugetar” sau „financiar”). Dacă ar fi să
analizăm raportul juridic fiscal trebuie de luat în consideraţie complexitatea relaţiei
stat-administraţie-contribuabil care se stabileşte în cursul procesului de interpretare şi
aplicare a normelor juridice fiscale, e considerat că o caracterizare realistă a
raportului juridic fiscal trebuie să includă şi procesul genezei normei juridice fiscale,

14
G. Constantin, op. citată din R. Bufon, Tratate de drept fiscal, Partea generală, Vol. 1, Bucureşti, 2005, pag. 55.
15
R. Bufan, Drepturile contribuabilului în procedura controlului fiscal, Bucureşti 2005, pag.12.
16
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 155.

13
care stă sub semnul luptei între diferite interese publice, de grup, private care conduc
în final la o anumită configuraţie a normei.
Procesul complex al emiterii, interpretării şi aplicării normelor de drept fiscal
se constituie în plan practic cu verificarea şi controlul exercitat de administraţia
fiscală şi într-o mare parte a cazurilor cu contestarea actelor administraţiei fiscale în
căile legale de atac. În cursul acestor evenimente intervin multe situaţii echivoce,
neclare în care administraţia fiscală negociază efectiv cu contribuabilul chiar dacă nu
asupra fondului.
Este ştiut că unul din subiectele raportului juridic fiscal este statul „prin
organele financiare sau bancare investite cu atribuţii specifice realizării veniturilor
bugetare”17, sau un organ administrativ financiar de stat sau de control financiar
investit cu atribuţii de stat, previn formarea şi cointribuinţarea conform fondurilor
băneşti ale statului, organelor de stat, instituţii şi altor colectivităţi publice18 .
Organul administraţiei fiscale, care apare ca reprezentant al statului în cadrul
raportului juridic fiscal, intră în raportul juridic ca purtător al autorităţii de stat, ceea
ce le dau o poziţii superioară faţă de cel de-al doilea subiect chiar dacă în cazul în care
ambele subiecte participante sunt organe de stat19.
Conform opiniei lui Radu Bufan se arată că „datorită raportului de subordonare
dintre subiecte raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se nasc, se
modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a statului, exercitată
prin forme şi modalităţi specifice prevăzute de normele juridice, financiare.” Opinie la
care mă alătur şi eu.
În dezacord cu această opinie cu privire la poziţia de inegalitate a părţilor în
raportul juridic fiscal unii autori, cum ar fi: C. L. Popescu, D. Ş. Coman, ş. A.,
consideră că atât administraţia cât contribuabilul au obligaţia egală de a respecta
legea, care nu poate fi edictată sau modificată de către nici unul dintre aceştia în

17
D. D. Şaguna, Procedura Fiscală în România, edit. „Oscar-Print” edit. All Beck”, Bucreşti, 1996, pag.137.
18
I. Gliga, Dreptul financiar, edit. „Didactică şi Pedagogica”, Bucureşti 1998, pag. 21.
19
Ibidem, pag.22

14
calitate de participanţi la raportul juridic fiscal. Astfel acea poziţie juridică de
„supunere” au contribuabilului se manifestă în raport cu legea nu ca organul care
aplică legea. Organul administrativ implicat trebuie să valorifice drepturile statului,
dar în acelaşi timp să îndeplinească obligaţiile care-i revin în raportul juridic fiscal.
În consecinţă vedem că dacă încercăm să ne documentăm pentru argumentarea
acestui fapt, atunci observăm faptul că în Constituţie nu putem găsi o bază legală
pentru a justifica acest tratament, ce vom găsi doar principii ce reglementează acele
drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. La întrebarea raportului juridic fiscal
prin prisma Constituţiei, dar şi a altor acte normative ce-i reglementează activitatea,
vom enunţa că – contribuabilul care-i onest şi care-şi îndeplineşte cu bună credinţă
toate obligaţiunile legale nu poate fi tratat de către administraţia fiscală de pe o poziţie
de superioritate. Aşa că poziţia administraţie fiscale de putere în stat trebuie
interpretată în dreptul fiscal în lumina rolului proeminent decisiv, ceea ce însemnă că
în cadrul raportului juridic fiscal atât administraţia cât şi contribuabilul trebuie să
respecte legea.

a. Subiectele raportului juridic fiscal.

Primul dintre subiectele raporturilor fiscale este – statul – faptul caracteristic
care îl identifică în doctrina finanţelor publice este acela că întotdeauna unul dintre
subiecţi ai raportului juridic fiscal este statul, reprezentat printr-un organ de
specialitate în activitatea financiară20. Nu putem menţiona direct anume care organ a
fost şi este în continuare în Republica Moldova cu drepturi şi obligaţii de a participa
ca substituent al statului şi care va intra direct ca prim subiect al raportului juridic
fiscal, în ultima instanţă aceste organe administrative reprezentând statul. În raportul
juridic fiscal statul poate să apară şi în calitate de contribuabil prin organizaţia care
administrează atît domeniul privat cît şi public.

20
M. St. Mintea, L. T. Chiriac, C. F. Costas, Dreptul finanţelor publice, edit. „Accent” Cluj-Napoca 2005, pag.57.

15
 Un caracter specific îl manifestă anume raporturile juridice fiscale în cazul
cînd contribuabilul este o societate comercială cu capital majoritar de stat, fiind
demonstrată deseori imposibilitatea realizării drepturilor fiscale ale statului, ele
acumulând cele mai mari datorii la bugetul de stat, totodată fiind în imposibilitatea de
a aplica consecvent prevederile legale în vederea executării creanţelor fiscale ale
statului.
Al doilea dintre subiectele raporturilor fiscale este – contribuabilul – persoanele
fizice şi juridice. Persoanele juridice participante în raportule de drept fiscal sunt în
principiu toate persoanele juridice care acţionează pe teritoriul ţării noastre sau
desfăşoară activităţi impozabile conform legislaţiei21. În legislaţia fiscală şi în
literatura de specialitate, al doilea subiect al raportului juridic fiscal este denumit
plătitor, contribuabil, subiect impozabil sau subiect taxabil, după cum obligaţia
fiscală are ca obiect impozite sau taxe.
Calitatea de cel de-al doilea subiect al raporturilor juridice fiscale o poate avea:
I. Persoanele fizice:
- cetăţenii Republicii Moldova;
- persoanele fizice străine rezidente (reprezentanţii diplomatici şi
comerciali, doctoranzi şi studenţi, precum şi alte asemenea persoane
fizice străine cu domiciliul în străinătate şi reşedinţa în ţara noastră);
- persoanele fizice străine nerezidente (oameni de litere şi de ştiinţe,
specialişti, artişti şi turişti străini, precum şi alte persoane fizice străine care au atât
domiciliul cât şi reşedinţa în străinătate.)22
II. Persoanele juridice:
- regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;
- societăţile comerciale autohtone şi străine, constituite conform legii;
- toţi agenţii economici care sunt constituiţi ca persoane juridice conform
legislaţiei.
21
R. Bufan, Tratate de drept fiscal, Partea generală, Vol. 1, Bucureşti, 2005, pag. 299.
22
D. D. Şaguna, P. Rotaru, Drept financiar şi bugetar, edit. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 179.

16
 Deseori în raportul juridic fiscal apar agenţi economici, persoane juridice cu
scop patrimonial. Se presupune că în cazul în care statul participă cu un anumit
coantum din venitul sau patrimoniul acestuia, în capitatul unei societăţi comerciale nu
se schimbă caracterul fiscal al raporturilor juridice dintre entitatea aflată în domeniul
privat al statul şi statul ca reprezentant al puterii.
Deseori apar probleme în practică, în cazurile cînd în calitate de subiect de
drept fiscal în unele raporturi juridice participă organizaţiile fără de scop lucrativ. În
mod legal societăţile date nu sunt supuse plăţii impozitului pe venit, ne realizând
profituri, ci venituri destinate acoperirii cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea
scopurilor pentru care organizaţiile au fost create. Concluzionând cele menţionate mai
sus aş menţiona că persoanele juridice fără scop lucrativ trebuie să fie incluse ca
subiect al raporturilor juridice fiscale, doar în cazurile şi în măsura când veniturile
sunt mai mari decât sumele de cheltuieli.
Dezvoltarea unor forme noi de afaceri, adaptarea structurilor economice la
modelul economiei de piaţă au condus la apariţia unor entităţi noi, subiecte ale
dreptului comercial, care apar şi în raporturile juridice fiscale, novaţia acestor
structuri, relevând dificultăţi ale adaptării în special la nivelul relaţiilor cu fiscul.
Astfel legiuitorul ne fiind dumerit definitiv referitor la faptul care totuşi este subiectul
raportului juridic fiscal în final, drept exemplu servind: asociaţiile în participaţiune
sau liber profesioniştii care acţionează ca persoane fizice autorizate cu cod fiscal. În
doctrina găsim diferenţierea între debitor fiscal, intervenientul fiscal, care acţionează
ca terţă pentru datoria debitorului fiscal şi debitorul de intervenţie care este
răspunzător pentru o obligaţie ce nu-şi are izvorul în raportul obligaţional fiscal23.
Întru conchiderea ideii anterior abordate se poate de afirmat că:
contribuabil – este cel care datorează un impozit sau are obligaţii de natură fiscală
cum ar fi: depunerea declaraţiilor fiscale, ţinerea unor evidenţe speciale şi altele. Tot
debitorul fiscal poate deveni şi creditor fiscal, aceasta-i în cazul dacă este îndreptăţit

23
D. D. Şaguna, P. Rotaru, Ibidem, pag. 302

17
la o regularizare sau rambursare, şi numai în cazul în care a achitat mai mult decât
datora, fără a exista vre-un careva temei pentru supraplată.

b. Conţinutul raportului juridic fiscal.

Similar ca şi celelalte tipuri de raporturi juridice, conţinutul raportului juridic
fiscal (bugetar) îl constituie drepturile şi obligaţiile reciproce ale subiectelor
participante, adică pe de o parte organul administraţiei fiscale şi pe de altă parte
contribuabilul.
Remarcabil fiind că pe fonul celor expuse anterior, că raportului juridic fiscal îi
mai este specific faptul că pe lângă relaţiile de subordonare dintre stat – contribuabil,
lui îi aparţine dreptul de a stabili prin lege impozite şi taxe cât şi o serie de raporturi
de efectuare a legii fiscale în care părţile au drepturi şi obligaţii, dar acest fapt nu
implică exclusiv o relaţie bazată pe inegalitate în procedura aplicării şi executării a
acestor obligaţii.
Unii autori afirmă că „raportul juridic privind realizarea veniturilor bugetare are
ca şi creditorul drept subiect – statul, îndreptăţit să încaseze (dar şi obligat să
urmărească încasarea corectă) a sumei prevăzute de lege a fi plătită cu titlu de
impozit sau taxă de către un contribuabil care în acelaşi raport juridic este debitor24”.
După cum afirmă un şir de autori ca B. Castagnage, R. Bufan, Al-dra Şafte, ş.
A., susţin că în cadrul procedurii fiscale se evidenţiază anumite etape sau faze:
- îndeplinirea actelor procedurale prealabile;
- constatarea veniturilor şi bunurilor impozabile sau taxabile;
- emiterea sau întocmirea titlurilor de creanţă financiar-bugetar;
- modificarea obligaţiilor financiar-bugetare stabilite prin titlurile de creanţă;
- plata creanţelor financiar-bugetare sau stingerea lor prin alte moduri speciale25.

24
M. St. Mintea, L. T. Chiriac, C. F. Costas, Dreptul finanţelor publice, edit. „Accent” Cluj-Napoca, 2005, pag.58.
25
Ibidem, pag. 230.

18
 Conform opiniei S. Iliescu, D. D. Şaguna, D. C. Sova dreptul de a institui
venituri bugetare şi cel de impune obligaţia plăţilor se exercită de către stat prin
intermediul organelor sale competente caracterizându-se:
- în adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit bugetar în
parte;
- în individualizarea obligaţiei bugetare a persoanelor fizice sau juridice
plătitoare, precum şi determinarea veniturilor bugetare pentru care au obligaţia
de plată;
- încasarea şi urmărirea încasării veniturilor bugetare datorate;
- controlul modului în care plătitorii veniturilor bugetare îşi îndeplinesc
obligaţiile ce le revin.
Respectiv după cum foarte bine cunoaştem, că anumitor drepturi le revin şi
careva obligaţii, în cazul dat, statului îi revine următoarele obligaţii:
- de a stabili, incasa şi urmări numai veniturile bugetare legal datorate;
- de a acorda la cererea justificată a persoanelor interesate, înlesnirile prevăzute
de actele normative;
- de a releva în modul corespunzător orice contestaţie depusă de subiectele de
drept, obligate faţă de bugetul de stat.
Dreptul şi obligaţiile ale statului sus menţionate nu sunt stabilite la întâmplare
ci ele rezultă din raporturile juridice fiscale şi care au ca scop final sarcina de a
constitui anumite fonduri suficiente şi care sunt generate de dezvoltare socială-
economică a ţării.
La rândul său persoanelor fizice şi juridice, şi anume, contribuabilii fiind
participanţi ai raporturilor juridice bugetare le revin careva dreptul şi obligaţii ce sunt
opuse celuilalt participant, adică statul. Aceste drepturi şi obligaţii sunt exhaustiv
prevăzute în articolul 8 al Codului Fiscal al Republicii Moldova.

19
 Însă minusul care există în doctrină, e acel fapt că nu sunt menţionate,
analizate, dezbătute, acele raporturi juridice fiscale care nu pot fi realizate conform
legislaţiei.

c. Obiectul raporturilor juridice fiscale.

Se stabileşte în temeiul şi în aplicarea normelor dreptului fiscal. Acesta se
indentifică potrivit concepţiei teoriei generale a dreptului care susţine că: obiectul
raporturilor juridice este – acţiunea, bunurile materiale sau valorile vizate de
drepturile şi obligaţiile subiectelor participante26.
În dreptul fiscal, obiectul raportului juridic îl constituie totalitatea acţiunilor la
care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv în toate etapele
de realizare a efectelor raportului juridic fiscal.
După D. D. Şaguna obiectul raportului juridic fiscal îl constituie – sumele ce
reprezintă impozite, taxe şi alte venituri ale bugetului de stat datorate de persoanele
fizice sau juridice care realizează venituri sau deţin bunuri taxabile sau impozabile27.
Deşi în statele moderne obligaţiile fiscale se exprimă în unităţi monetare,
obiectul derivat al raportului juridic fiscal îl constituie în general bunul sau prestaţia
datorată de către contribuabil. Stabilirea obligaţiei fiscale de plată se caracterizează în
realizarea următoarelor probleme esenţiale:
- obligaţia contribuabilului de a determina impozitul, respectiv stabilirea
apartenenţei (includerii) sale în rândul subiecţilor plătitori, din punct de vedere
subiectiv sau obiectiv;
- determinarea materiei impozabile, respectiv a mărimii veniturilor sau bunurilor
impozitării;
- stabilirea cheltuelilior deductibile fiscale, conform prevederilor legale;

26
Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001, pag. 34.
27
D. D. Şaguna, Drept Financiar şi Bugetar, edit. „All Beck” Bucureşti 2003, pag. 179.

20
 - calificarea (necalificarea) unor acte şi operaţiuni ale contribuabilului, din punct
de vedere juridic cu incidenţa în deosebi în determinarea materiei impozabile şi a
cheltuielilor deductibile;
- stabilirea facilităţilor fiscale acordate de lege (reduceri, scutiri, etc.);
- termenele la care plata este (era) exigibilă sau datorată;
- calcularea dobânzilor, penalităţilor de întîrziere, în cazul plăţii la termen28.

1.3. Teoria generală privind impozitele şi impunerea

Studiul instituţiei bugetului public ne-a relevat faptul că în esenţă, scopul

acestu-ia este acela de a stabili sarcinile şi cheltuielile publice şi de a asigura
repartizarea acestor sarcini: cheltuielile, odată ce au fost decise, trebuie plătite. Statul
trebuie să furnizeze bunuri şi servicii publice şi să realizeze transferuri de venituri în
cadrul societăţii. Pentru aceasta, statul trebuie să-şi procure sumele necesare
acoperirii acestor cheltuieli şi o face în principal, pe cale de constrângere, respectiv
pe cale taxelor, impozitelor şi contribuţiilor pe care le impune şi le culege de la
populaţie.
Taxele şi impozitele sunt percepute de stat nu doar în scop de alocare şi
redistribuire ci şi pentru a-şi implementa obiectivele sale macroeconomice.
Impozitul constituie punctul de referinţă al fiscalităţii şi este un produs al
dezvoltării istorice al statului, deşi se afirmă uneori că impozitul a dat naştere statului
şi nu invers. Se pare, totuşi, că impozitele sunt ulterioare statului.29
La început impozitele se percepeau periodic, iar rolul lor era limitat, cu timpul
ele încep să fie reformate, dar şi să stea la baza reformelor la care statul a fost supus,
ori a celor pe care statul le-a făcut dea lungul timpurilor.

28
R. Bufan, Idem, pag.308.
29
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 177.

21
 Taxele şi impozitele reprezintă, de departe, partea cea mai importantă de
resurse a statului, de aceea, studiul fiscalităţii, în măsura în care fiscalitatea reprezintă
elementul esenţial al echilibrului bugetar, a acelei părţi a bugetului, care este
desemnat cu expresiile „venituri publice”, „fonduri publice” sau „venituri
bugetare”, apare ca fiind complementar studiului instituţiei bugetului.30
Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale, adică, să fie subordonat unui principiu de echitate spre a deforma egalitatea
de şanse, ceea ce exclude orice privilegiu ori discriminarea, precum şi unui principiu
de justiţie social, care corespunde caracterului social al statului, ţinând seama de
necesitatea de protecţie a categoriilor mai dezavantajate.31

1.4. Obligaţiile fiscale.

Analizând conceptele de: impozite şi taxe de la momentul apariţiilor şi pe
parcursul întregii perioadei, a existenţei lor, atunci ne dăm seama că în timpurile
străvechi nu dispunem de careva caracteristici specifice care ar diferenţia total aceste
două tipuri de contribuţie. Impozitele şi taxele fiscale constituind cele mai vechi
mijloace financiare de care dispun statele pentru realizarea funcţiilor şi sarcinilor lor.
Sensul ambelor cuvinte reprezentând ─ obligaţie fiscală.
Studiind în parte evoluţia acestor contribuţii vom stabili că:
Impozitul, punctul nodal al fiscalităţii este ca şi aceasta din urmă, produsul
istoriei. El a însoţit naşterea şi dezvoltarea statului, după care a făcut loc primatul
libertă-ţilor politice şi economice, ca în final să devină instrumentul privilegiat al
politicii publice.32
Odată cu apariţia primelor tipuri de impozite şi perfecţionarea sistemului de
impunere, se remarcă multiple evenimente spectaculoase din istoria, însoţite de

30
Ibidem, pag. 179.
31
E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003, pag. 140.
32
Geffrog Jean Baptiste, Grande problemes flscaux contemporains, Paris PUF 1993, pag.20, citată din Mihai Corj,
Biazele constituţionale ale impozitării de stat, edit. „....” Chişinău ..... pag.39.

22
reflecţii nelipsite de interes, uneori discutabile, asupra „moralei fiscalităţii” sau a
„culturii fiscalităţii”.
Principiile impunerii, în număr de patru au fost formulate pentru prima data de
Adam Smith, unde sunt relevate şi unele exigenţe ale impunerii, ca principii
fundamentale ale acestei activităţi sociale. 33 Aceste principii, sunt considerate
„produsul unei minţi sănătoase care sau păstrat şi se vor păstra ca adevăruri
indiscutabile” după cum afirmă Adolph Wagner.
După A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea următoarele
principii:
1. Maximă de justiţie ─ „Cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la
cheltuielile guvernamentale, atît cît le permite facultăţile proprii, adică, în proporţia
cheltuielilor pa care le realizează sub protecţia statului.”
2. Maxima de certitudine ─ „Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie
restabilit şi nu arbitrar. In epoca modernă, cuantumul plăţii trebuia să fie cert pentru
contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană.”
3. Maxima comoditate ─ „Toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la
termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului.”
4. Maxima economiei ─ „Toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o
manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cît mai puţin posibil faţă de ceea
ce urmează să intre în trezoreria statului.”
În doctrina modernă la principiile anterior menţionate se mai adaugă careva
exigenţe ale procesului de impunere ce pun accent pe caracterul lor de instrumente
ale politicii fiscale, care trebuie să asigure creşterea şi stabilitatea economică.
Astfel, despre faptul impunerii vom identifica consacrarea legală practic în
legea supremă a fiecărui stat, bunăoară, în Constituţia României art. 53, fără
exclusivitate şi în Constituţia Republicii Moldova art. 58 vom găsi că e stabilit:
Contribuţiile Financiare:

33
I. Gliga „Dreptul finanţelor publice" Editura Didactică şi Pedagogica, Bucureşti 1998, pag. 122.

23
 (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe la cheltuielile
publice.
(2) Sistemul legal de impunere trebuie să asigure alezarea justă a sarcinilor
fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege.34
Prin intermediul acestei consacrări legale, care la prima vedere pare fără de
mare importanţă, dar care ulterior constatăm că în acest mod contribuabilul primeşte
anumite garanţii constituţionale ale dreptului de proprietate şi averii, astfel contribuţia
ce o datorează constituind acea sarcină ce-i revine fiind în vedere bunurile deţinute.

1.4.1. Impozitele.
Un element important care este reţinut de o serie de teorii ca principiu al
impunerii, vizează condiţia generală de stabilire a impozitelor în funcţia de
capacitatea, adică „facultatea contributivă a cetăţenilor”35
Apariţia şi evoluţia impozitelor pe teritoriul ţării noastre se caracterizează, ca
de altfel în statele europene, ca un proces complex şi de durată, care a început odată
cu destrămarea comunei primitive, apariţia proprietăţii private şi divizarea societăţii
în clase sociale, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia statului şi crearea
aparatului de stat ce are menirea de apărare a intereselor economice ale lui. O dată cu
extinderea teritoriului, cu creşterea economică, politică a statelor, impozitele capătă
dimensiuni noi, influenţează dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, fiind simţită în
componenţa impozitelor, acel caracter istoric.
Legislaţia actuală a Republicii Moldova nu conţine un răspuns exhaustiv la
întrebarea: ce include noţiunea de „impozit”? În doctrina juridică cît şi cea
economică problema impozitării de stat de asemenea rămâne a fi contraversată.
Sensul final al definirii noţiunii de impozitare variind nu prea mult de la un
autor la altul. De exemplu: Adam Smith, definea impozitul ca fiind – povara impusă
34
Constituţia R. Moldova, 1994, art. 58.
35
Н.Д.Эриашвили „Финансовая право" Издательство Юнити-Дана, Москва 2000, стр.212.

24
de stat prin lege, care prevede mărimea şi ordinea perceperii lui. El afirmă că
impozitul pentru cei ce le plătesc nu e un semn al robiei, ci al libertăţii.36
Gh.Bistriceanu consideră că „impozitul este procedeul de repartizare a
creanţelor bugetare între cetăţeni în funcţie de facultăţile lor contributive”.37 Sau
„impozitul este o prestaţie pecuniară, pretinsă de autoritatea publică de la persoane
fizice şi juridice, după capacităţile lor contributive şi fără contraprestaţie determinată,
în principal pentru acoperirea cheltuielilor publice şi în mod accesoriu, cu scopuri
intervenţioniste ale puterii publice”38
Juriştii Dorin Clocotici şi Gh. Gheorghiu consideră că impozitul este „ plata
obligatorie efectuată de către persoanele fizice şi juridice la dispoziţia statului,
revederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţii din partea statului.”39
Dacă am analiza noţiunea dată după dicţionarul DEX, atunci vedem că
„impozitul constituie – (1)o plată obligatorie stabilită prin lege, pe care cetăţenii,
instituţiile etc. o varsă din veniturile lor în bugetul statului; (2) dare.40
În legislaţia R. M. Vom găsi noţiunea de impozit ca – o plată obligatorie cu
titlul gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de
către organul împuternicit sau de către persoane cu funcţii de răspunderea acestuia
pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat aceasta plată.41
Tot în literatură de specialitate putem găsi definiţia că impozitarea este: „o
categorie financiar-economic care determină procesele şi mecanizmele de
redistribuire a venitului social brut cu scopul de a crea baza materială de existenţă a
statului”

36
Е.Н.Евстигнеев, Аснова налогоблажения и налогового право, Издаталъство „Инорва М.” Москва 2000 стр.16
37
L.Trotabas citat după I.Gliga, Dreptul finaciar public, edit „Didactică şi Pedagogica”, Cluj-Napoca 1996, pag. 108.
38
Jose Gaston, Trăite de la sains definance, edit. „Francaise”, Paris 1934, pag.54, ciatată după Huanţa N.,
Evaziunea fiscală, Bucureşti 1999,pag.l8 .
39
Matei Gh.; Antonescu M. „ Impozitele şi taxele în România" Editura Universitaria, Craiova 2000, pag.l 1.
40
DEX - Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan" Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998
41
Codul Fiscal al R.Moldova 2007, art.6 alin. 1.

25
 Diversitatea definiţiilor ale impozitării de stat reflectă caracterul multilateral şi
multi aspectual al acestui fenomen.
Alte surse enciclopedice menţionează noţiunea de „impozit” ca „parte din
venitul cetăţenilor sau întreprinderilor, plătită în mod obligatoriu statului: Impozite
directe, impozite indirecte, în natură ş.a.”
În urma multitudinilor de definiţie enumerate mai sus am putea conchide că: în
cadrul noţiunii de „Impunere” – ideea principală ce stă la baza, este că se
sugerea-ză faptul constrângerii în general, presiune forţată, dar aceasta are loc doar
numai în cazul cu referire la finanţe sau când e vorba în cazul impozitelor.
Astfel putem afirma că impozitul este o prelevare obligatorie faţă de stat în
scopul acoperirii cheltuielilor publice stabilite prin lege şi fără vre-o contraprestaţie
directe şi imediată, datorată de persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care
le obţin sau bunurile pe care le posedă.

1.4.2 Taxele fiscale

Cea de-a doua categorie principală de venituri ale bugetului, alături de
impozite, le reprezintă taxele.
În legislaţia română putem găsi definirea taxei ca fiind “suma plătită de o
persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un
agent economic, o instituţie sau un serviciu de utilitate publică.”42
Definiţia noţiunii de “Taxă” din “Micul Dicţionar Academic” o găsim ca Taxe,
(lat. Taxa) — sumă de bani plătită statului sau unor instituţii de către persoane fizice
sau juridice în schimbul unor drepturi sau servicii. 43
Conform prevederilor alin. 2 art. 6 al codului fiscal, al R .M. Taxa – este o plată
obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit.44

42
Art. 2, pct.40 din legea nr.500/2002.
43
Micul Dicţionar Academic, vol.-IV,Academia Română a Institutului de Lingvistică „ Iorgu Iordan-Al.Rosetti” edit.
Univers Enciclopedic, Bucureşti 2003, pag. 433.
44
Legea nr.1064 – XIV din 16.06.2000 pentru modificarea şi completarea unor acte normative// M.O.al R.M.nr.127-129
din 12.10.2000. art.888.

26
 Alţi autori dau definiţia de taxă drept: “ o plată efectuată de persoanele fizice
sau juridice pentru anumite servicii prestate acestora de către organele de stat sau de
instituţii publice” 45
După cum se observă în definiri nu se foloseşte formularea: taxele reprezintă
contravaloarea serviciilor publice, întru-cât nu ar corespunde realităţii. Între valoarea
economică al serviciului prestat de o instituţie publică şi contravaloarea taxei plătite
de contribuabilul beneficiar, nu există decât în mod imaginar, echivalenţă.
Taxa poate fi considerată o contribuţie la acoperirea cheltuielilor ocazionate de
prestarea unui serviciu public determinat, de către diferitele instituţii publice.
Instituirea taxelor are ca scop – acela de a constitui veniturile publice pentru
buget.46
Potrivit lui N.G.Leon, taxele se caracterizează prin două elemente şi anume:
contraserviciu
 al costului de producţie
Elementul contraserviciu, arată N.G.Leon, explică şi natura taxelor, pentru că
natura unei dări este determinată de voinţa suverană a Statului. Cînd Statul “înţelege”
să perceapă anumite dări pentru diferitele sale servicii speciale, înseamnă că el nu
înţelege că organele prin care se produc acele servicii să fie susţinute din veniturile
generale (impozite) sau veniturile particulare. Deşi serviciile produse de Stat pot fi de
interes general, public totuşi pentru că de ele se folosesc în primul rând anumite
persoane, este firesc că pentru susţinerea lor să contribuie acele persoane care în
realitate se folosesc de ele. Sunt unele servicii procurate de Stat care, în primul rând
sunt generale şi numai în al doilea rând devin individuale (de ex.: apărarea naţională).
Anumite servicii, cum este justiţia, se întreţin cu taxele persoanelor care le utilizează.
Şi de aici reiese principalul costul de producţie. Este de la sine înţeles că dacă
organele producătoare de servicii personale nu se pot întreţine din veniturile taxelor,

45
T. Moroşan, Drept Economic, Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii, edit. „Evrica” Chişinău 2005,
pag.34.
46
E. Balan, Drept Financiar, edit. ”All Beck” Bucureşti 2003, pag.190.

27
se va contribui cu veniturile generale ale Statului. Exemplu pentru acest caz ar fi
crearea unui muzeu cultural. Întreţinerea acelui muzeu se va face din taxele percepute
de la vizitatori. Dacă însă publicul nu-l frecventează în de ajuns pentru a se putea
susţine din veniturile percepute sub formă de taxe, Statul îl va susţine cu alte mijloace
(din momentul ce-l consideră pentru interesele obşteşti). Idealul ar fi ca totuşi
instituţiile care prestează servicii pentru interesele generale ale colectivităţii, deşi
servesc şi anumite persoane individuale să fie întreţinute de Stat, fără a se mai
reclama taxele (contra servicii) din partea acelora ce le folosesc. Desigur, nu ar fi
drept ca toată lumea să contribui la susţinerea serviciilor publice care servesc în
primul rând anumitor persoane. Taxele se pot întinde la toate organele statului care
produc servicii individuale, dar poate să nu se întindă decât la unele sau chiar la nici
unele. Aceasta depinde de mai multe considerente. Dacă finanţele sunt prospere,
serviciile publice pot fi prestate şi în interes special, fără a se mai solicita taxe. Dacă
dimpotrivă fiscul necesită venituri, se vor percepe taxe şi ele se vor alege pe ramuri de
serviciu, după cum elementul interesului public este mai pronunţat sau nu şi după
măsura în care particularii îşi satisfac interesele prin prestarea serviciilor de Stat.
Acolo unde taxele sunt necesare şi există ca mijloc de venit, trebuie percepute în
măsura cheltuielilor cauzate de producerea serviciului prestat, spre deosebire de
impozit, la care se ia în considerare puterea de contribuţie a cetăţenilor. Încă odată:
serviciu prestat particularului şi cheltuielile de producţie îşi au două corective:
 starea financiară a Statului;
 ideea interesului general care poate să fie însemnată sau mai puţin
accentuată.47
Taxelor le mai este specific şi caracterul ante-factum, fiind datorate şi achitate în
momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor care urmează a fi efectuate de către
instituţiile publice. Subiectul plătitor al taxelor este determinat cu exactitate din
momentul în care solicită efectuarea serviciului public. Rezultă deci, că taxele sunt
47
N.G.Leon, Elemente de Ştiinţă Financiară, vol.I, pag.247; citată după V.Roş, Drept Financiar, edit. „All Beck”
Bucureşti 2005.

28
venituri publice care se constituie pe seama contribuţiei numai a acelor persoane care
solicită prestarea unui serviciu de către o instituţie publică.

Apariţia şi evoluţia taxelor în Republica Moldova.

Taxele la fel ca şi impozitele sunt cunoscute încă de antichitate, unele dintre care
sau evidenţiat în Statul Dacic şi anume:
Vectigalia (taxa pentru prestări de servicii)
Taxa de consumaţie ( pentru păcură, sare, etc.)
Taxele vamale.
Pentru încasarea taxelor vamale în Dacia a fost înfiinţate anumite oficii atît în
interiorul provinciei cît şi la graniţa ei. Însă acest tip de impunere nu a cunoscut o
dezvoltare prea largă. Mai mult predominând taxele vamale interne – care au fost
desfiinţate prin Regulamentele Organice, în schimb tot prin acelaşi Regulament fiind
introduce alte taxe, cum sunt: taxa pe trăsuri şi pe căruţe; taxa pentru cântarele
oficiale; taxa cărţilor de joc (apaetul).
Odată cu unificarea legilor fiscale şi ale administraţiei finanţelor publice pe
timpul domniei lui Al.I.Cuza au loc modificări şi în cadrul sistemului taxelor.
Sistemul de taxe fiind format din:
 taxele vamale – stabilite şi controlate de o comisie centrală cu sediu la
Focşani, care în principal, trebuia să rezolve în mod unitar, atît pentru
Moldova cît şi pentru Muntenia, problema vămilor;
 Taxele de timbru – ca de pildă: taxele judiciare (înfiinţate în anul 1862),
taxele pentru legalizări, taxele de succesiuni etc.;
 Taxele din monopolurile de stat – reprezentate de monopolul sării şi păcurei şi
prin monopolul tutunului (decembrie 1864);
 Taxa asupra licenţelor de vânzare a băuturilor alcoolice (1873);
 Taxa asupra biletelor de transport pe calea ferată (1877);

29
  Taxa de 5% la preţul cărţilor didactice ( 1904).48
Pentru veniturile locale pe lîngă zecimile au mai fost introduse: taxele de
prestaţiune; taxele asupra locurilor virante; taxele asupra ospătăriilor, cafenelelor,
grădinilor, teatrelor; taxele pentru distribuirea apei; accizele comunale etc.
În 1905 au fost introduse timbrele fiscale mobile prin intermediul legii pentru
constatarea şi perceperea contribuţiilor directe, după care din 29.04.1927 unifică
sistemul complicat al actelor şi faptelor realizate de organe sau instituţii publice,
distingându-se două categorii de taxe:
Taxe judecătoreşti: ─ taxele jurisdicţiei penale;
─ taxele de contencios administrativ.
Taxe administrative: ─ taxe generale şi taxe speciale;
─ taxe din domeniul administraţiei extern şi interne.
Ceea ce ţine de domeniu taxelor locale fac parte:
 taxele pentru autorizarea vânzărilor ambulante,
 taxele de control sanitar,
 taxele pentru autorizări de construcţii,
 taxele pentru drumuri,
 taxele cotelor de proprietate a animalelor,
 taxele pentru extractul de stare civilă etc.
Se poate conchide că deosebirile dintre impozite şi taxe este relativă, deoarece în
exercitarea atribuţiei de reglementare a veniturilor publice, legislatorul are atitudinea
de a institui impozite şi taxe fără a ţine seama numai de elementele specifice şi teoriile
acreditate în doctrina acestei ramuri de drept.

1.4.3. Asemănările şi deosebirele dintre impozite şi taxe.

În concepţia doctrinei financiare-fiscale în baza definiţiilor ce vehiculează
precum şi regimul juridic comun dintre taxe şi impozite ne permite formularea

48
D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2001, pag.680.

30
anumitor caracteristici generale precum şi elemente comune dintre aceste două
modalităţi de impunere.
a. Forma pecuniară.
Impozitele şi taxele sunt resurse financiare exprimate valoric în bani, deoarece şi
cheltuielile publice se efectuează în bani49. Această formă bănească a impozitelor a
fost adoptată din considerente de comoditate şi de ordine, însă forma pecuniară nu
este şi exclusivă, deoarece s-a recurs, alături de impozitele achitate în bani şi la
impozitele în natură. Acest mod de percepere a impozitului agricol reprezintă drept un
mijloc de intervenţie a statului în cazul apariţiei anumitor situaţii excepţionale, de ex.:
secetă, furtuni devastatoare pentru culturi, grindină etc. La perceperea impozitelor îl
reprezintă în funcţie de valoarea exprimată în bani a produselor agricole.

b. Stabilirea autoritară.
 Un alt caracter specific al obligaţiei financiare este faptul că izvorul ei îl
constituie, întotdeauna şi în exclusivitate, legea, spre deosebire de obligaţiile
civile care au ca izvoare contractele, actele sau faptele juridice.
Consacrare legală a regulilor de stabilire a taxelor şi impozitelor o găsim atît în
Constituţia Republicii Moldova, art. 132 „Sistemul fiscal”, Codul fiscal al Republicii
Moldova cît şi în legile Parlamentare. Stabilirea autoritară şi unitară şi taxelor,
prezintă importanţă sub două aspecte, după cum menţionează Al. Armeanic:
 instituirea exclusivă de către organele de stat cărora li s-a rezervat această
competenţă;
 reglamentarea unitară prin norme fixe aplicabile pe întreg teritoriul statului
şi pentru toţi contribuabilii.50

49
Viorel Roş, Drept financiar, edit. „All Back” Bucureşti 2005, pag.192.
50
Al.Armeanic, Drept fiscal, edit. „Museum” Chişinău 2001, pag.25.

31
 La aceste două aspecte menţionate, autorii români, cum ar fi I. Gliga, V. Roş ş.
A. Consideră că e necesar de a-l menţiona şi pe al treilea şi anume cel al
prevenirii pe această cale arbitrarului fiscal.

c. Impozitele şi taxele sunt de utilitate publică.

Cetăţenii au obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la cheltuielile publice
care se efectuează în interesul întregii societăţi. Veniturile fiscale sunt destinate pentru
a alimenta bugetul public naţional fiind percepute pentru acoperirea nevoilor publice.
Cheltuielile publice sunt cauza impozitelor şi taxelor. În literatura de specialitate
găsim afirmaţia că relaţia dintre impozite, cheltuielile publice şi interesele generale
este fundamentul şi măsura impozitelor moderne.51
Relaţia dintre impozite, cheltuielile publice şi interesele generale este
fundamentul şi măsura impozitelor moderne, consacrarea căreia la fel o găsim în
Constituţia Republicii Moldova.52
Pe lîngă acele careva caracteristici comune ale impozitelor şi taxelor aşi mai
adăuga că chiar dacă sunt diversificate şi se obţin prin mijloace din cele mai diferite,
veniturile bugetare au câteva elemente comune.
Din punct de vedere economico-financiar, veniturile bugetare reprezintă forme
valorice concrete prin intermediul cărora o parte din veniturile naţionale sau din alte
surse destinate fondurilor generale ale societăţii, sunt concentrate la dispoziţia
statului.
Astfel, reglementarea veniturilor bugetare rezultă existenţa unor elemente
comune care se regăsesc în cazul oricărui venit bugetar, fără de care ar fi imposibilă
determinarea, urmărirea şi realizarea lor. Aceste trăsături comune sunt date de modul
de stabilire, provenienţa, termenul de plată, poziţia debitorului, modul de realizare etc.
d. Obligativitatea.

51
Jeze G., Cours de finances publiques, edit. „ M.Grand” Paris 1929, pag.323. citat după Al.Armeanic, Drept
fiscal,Chişinău 2001, pag 26.
52
Constituţia R.M. art.58.

32
 Impozitele şi taxele sunt instituite prin acte, ceea ce determină obligativitatea
plăţii lor la termenele şi în condiţiile stabilite de autoritatea publică. Statul are
posibilitatea de a obţine îndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor şi impozitelor ne
plătite, de bună voie, în procedura executării silite. Neplata în termen a taxelor şi
impozitelor atrage o sancţiune specifică: aceea a majorării de întîrziere.
Obligativitatea tuturor cetăţenilor de a contribui prin taxe şi impozite la
acoperirea cheltuielilor publice este de ordin constituţional, conform art. 58,
Constituţiei R. M.
Elementele veniturilor bugetare, fără de care acestea nu pot fi considerate, ca
atare sunt următoarele:
 Denumirea venitului bugetar.
 Debitorul sau subiectul impunerii sau contribuabilului.
 Baza imposibilă.
 Plătitorul (suportatorul) impunerii (unii autori cum ar fi: M.Ivanov îl
includ acest element în cea de a doua subgrupă (element); la alţii cum ar fi
D.D.Şaguna îl menţionează ca element aparte, iar a treia categorie de autori nici nu-l
menţionează.)
 Obiectul sau materia imposibilă.
 Cota (tariful) de impunere.
 Asieta (modul de aşezare a veniturilor).
 Procedura sau încasarea venitului.
 Termenul de plată.
 Înlesnirea, drepturile şi obligaţiile contribuabililor.

e. Denumirea venitului bugetar.

Aceasta este adevărată în raport de natură sa financiar-economică şi juridică:
impozit, taxă, încasare, contribuţie etc.

33
 f. Debitorul sau subiectul impunerii.
Subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică în sarcina căreia legea a
instituit obligaţia de plată a unui impozit, a unei taxe sau o altă obligaţie de efectuare
a unei anumite prelevări la bugetul public naţional.
Persoanele care datorează la buget taxe sau impozite sunt denumite general
contribuabil, taxele şi impozitele datorându-se fără deosebire de cetăţenia persoanei
juridice sau de naţionalitatea persoanei juridice. Alăturat obligaţiei de a plăti impozite,
subiectului impozabil îi revine şi alte îndatorii:
 de a se înregistra la organele fiscale în vederea atribuirii codului fiscal.53
 de a declara bunurile sau veniturile proprii.
 de a întocmi anumite evidenţe scrise.
 de a cere facilităţi legale.
 de a contesta actele şi operaţiunile ilegale ale organelor fiscale ş. A.
Similar, pentru persoanele cărora le revine obligaţia de a plăti este specifică
denumirea de subiectul taxabil.
g. Plătitorul impunerii.
În ceea ce priveşte plata propriu-zisă a sumelor către buget, se face distincţie
între subiectul impunerii şi plătitorul, suportatorul (destinatarul) acesteia. Regula o
constituie faptul că aceeaşi persoană are dublă calitate: cea de debitor şi cea de
plătitor. Excepţiile de la această regulă sunt determinate de cauze tehnice financiar-
bugetar şi caută să simplifice actele şi graniţele de stabilire şi percepere a venitului,
atunci cînd plata la buget se face de către alte persoane decât subiectul impunerii, de
ex.: impozitul pe venitul din salariu datorat statului de un muncitor sau funcţionar,
este reţinut de către persoane care îi plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la
buget, la fel procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care din

53
Hotărîrea Guvernului nr.486 din 04.05.1998 „ cu privire la Registrul Fiscal de Stat şi Regulamentul cu privire la
Registrul Fiscal de Stat”

34
venitul cuvenit unei persoane (dobânda, drept de autor, colaborare etc.) reţine
impozitul datorat statului şi-l varsă la buget. Pentru astfel de situaţii, doctrina
desemnează pe plătitorul impozitului cu denumirea de „suportatoral” sau
„destinatarul” impozitului.54

h. Obiectul impunerii.
Îl reprezintă materia supusă impunerii, respectiv venitului sau bunurilor ori
serviciile impozabile sau taxabile. Venitul impozabil se poate constitui sub diferite
forme: veniturile persoanelor fizice, veniturile societăţii pe acţiuni, veniturile
întreprinderilor industriale, veniturile întreprinderilor de comerţ etc. Obiect al
impunerii şi actele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de
timbru: succesiuni, soluţionarea unor litigii de către instanţele judecătoreşti,
eliberarea licenţelor pentru diferite tipuri de activităţi etc.
Dacă ar fi să analizăm în doctrina rusească 55, atunci vom observa că spre
deosebire de doctrina românească56 se face distincţia între noţiunile de „obiect
imposibil” şi „materie impozabilă”
Prin materie impozabilă se înţelege un bun real (ex: un automobil, un
apartament etc.), iar prin obiect impozabil sau al impunerii – faptă juridică legală
survenirea consecinţelor juridice. În sens fiscal aceste condiţii reprezintă existenţa
materiei impozabile, iar consecinţele – obligaţia la plata impozitelor.
Obiectul sau materie impozabilă trebuie de a face deosebirea de sursa (izvor)
venitului bugetar. Izvorul plăţii impozitelor, taxelor sau al altor contribuţii datorate
statului îl constituie mijloacele din care se plătesc, de fapt, acestea.57
De obicei, legea stabileşte numai obiectul impozitului, sursa sau izvorul plăţii
venitului la bugetul statului subînţelegându-se.

54
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck” Bucureşti 2005, pag. 194.
55
………….________******?????????
56
D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2003,pag.125, C.Albut, C.Diaconul, Drept financiar,
edit. fundaţiei „Chemarea Iaşi” 1998, pag.76, Minea M.Şt. op.cit.(ed.1999) pag.95.
57
M. Ivana, Drept financiar, edit. „Elena” Chişinău 2002.

35
 i. Baza impozabilă.
Acest element este evidenţiat doar la unii autori de specialitate, cum ar fi M.
Ivanov ş. A. În esenţă baza impozabilă este utilizată pentru a desemna suma venitului,
valoarea bunurilor, volumul mărfurilor, valoarea serviciilor prestate asupra cărora se
aplică cotele impozitelor, taxelor accizelor etc. pentru a se determina volumul
obligaţiilor băneşti ale subiecţilor impunerii. Însă de facto, baza impozabilă e o sumă
de bani care rezultă de după efectuarea tuturor deducerilor legale şi facilităţile
prevăzute. Spre ex.: baza impozabilă pentru jocurile de noroc o constituie costul
licenţei pentru activitatea în domeniul dat.
j. Cota (tariful) de impunere.
Constituie procentul, suma fixă ori ansamblul de procente şi sume fixe care se
aplică asupra bazei impozabile şi cu ajutorul cărora se calculează cuantumul bănesc al
fiecărui venit bugetar. Cotele de impunere sunt diferenţele în funcţie de natura
venitului sau bunul impozabil şi categoriile de plătitori.
În practică se utilizează două categorii de cote de impunere:
 cotă fixă.
 cotă procentuală: a) proporţională; b) progresivă(compusă, simplă);
c)regresivă.
Cota fixă este modalitate de exprimare cuantumului venitului care se foloseşte
atunci cînd baza de calcul o formează anumite obiecte, fapte sau acte juridice, cum
sunt: accizele de ţigări, accizele la benzină, motorină, taxele pentru obţinerea
autorizaţiilor de activitate a autovehiculelor, eliberarea unui act etc.
Cota procentuală. Este modalitatea de exprimare a cuantumului venitului care
se foloseşte în cazuri cînd obiectul impozabil îl constituie valoarea bunului deţinut sau
venitului, realizarea de debitor. La rândul său cotele procentuale pot fi: proporţionale
progresive sau regresive.
Cota procentuală proporţională. Se caracterizează prin aceea că rămâne tot
timpul neschimbată, indiferent de modificarea intervenită în baza de calcul spre ex.:

36
TVA – 20% accizele pentru jocurile de noroc – 25 la sută din valoarea autorizaţiei
(licenţei) pentru atare gen de activitate ş. A.
Cu toate că procentul cotei proporţionale de impunere este unic, cuantumul
bănesc al impozitului calculat cu ajutorul acestei cote se modifică în raport cu
valoarea bunului impozabil.
Cota procentuală progresivă. E caracterizată prin aceea că ea creşte odată cu
creşterea bazei de calcul, care de cele mai multe ori este un anumit venit realizat de
contribuabil. În vederea aplicării cotei date în prealabil sunt stabilite tranşele valorice
în creştere succesivă pentru veniturile şi obiectele impozabile. Apoi se prevăd cotele
procentuale de calcul ale impozitului pentru fiecare tranşă, ex.: 6% pentru veniturile
în 6000 lei anual şi 7000 lei anual; 10% între 7001 lei şi 10.000 lei anual; 15% între
10.001 lei şi 20.000 lei anual etc. Această cotă procentuală progresivă este simplă.58 În
situaţia în care pentru fiecare tranşă valorică sunt prevăzute sume fixe şi procente,
atunci acestea devin cote progresive compuse. (ex.: 60 lei suma fixă şi 7% pentru
venituri între 2001 şi 4000 lei anual, 180 lei suma fixă şi 8% pentru veniturile între
4001 lei şi 8000 lei etc.)
Cota procentuală regresivă.
E caracterizată prin faptul că pe măsură ce baza impozabilă creşte, ea scade.59
k. Unitatea de impunere.
Reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă ca
unitate de măsură a obiectului impozabil se foloseşte: în cazul venitului – leul
(unitatea monetară); în cazul bunurilor imobile – metrul pătrat; hectarul – pe teren la
impozitul funciar; în cazul automobilelor – centimetrul cub etc.
l. Asieta sau modul de aşezare a impozitului.
Reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale pentru
indentifi-carea subiectului şi materiei impozabile, evaluarea şi stabilirea cuantumului
de plată.
58
Codul Fiscal al R.M. art.15.
59
Sistemului Fiscal Autohton al R.M. nu este specific astfel de cote de impunere.

37
 În practica financiar-bancară se folosesc mai multe metode de aşezare a
impozitelor, astfel datorită varietăţii lor de evaluare, diferiţi autori afirmă diferit, fie că
sunt două ( D. D. Şanguna, R. Pătru, D. Ş. Camon ş. A.) fie trei grupe de metode de
evaluare a materiei impozabile:
─ metoda evaluării indirecte – care e bazată pe prezumţie, ea
realizându-se prin diferite căi şi anume:
 evaluarea în baza indicilor exteriori ale obiectului impozabil.
Procedeul dat e aplicat în cazul impozitelor reale, adică o imagine aproximativă
asupra valorii obiectului supus impunerii, în cazul dat situaţia subiectului impozabil
nu interesează autoritatea fiscală. Evaluarea dată având atît părţi pozitive cît şi
negative, avantajul este acela că e simplă şi puţin costisitor de evaluat, iar
dezavantajul e că aduce în cele din urmă la o impunere inechitabilă.
 evaluarea forfetară – impozitului, potrivit căreia agentul de impunere
stabileşte împreună şi de comun acord cu plătitorul, mărimea aproximativă a materiei
impozabile.
 evaluarea administrativă după care evaluarea se face de către agentul
fiscal pe baza pe care le deţine la sediul organului financiar. Dacă subiectul impunerii
consideră exagerarea astfel făcută de către organele financiare, el este obligat să facă
dovadă afirmaţiile sale.
─ metoda evaluării directe – evaluarea mărimi materiei sau obiectului
impozabil în baza registrelor, actelor, probelor administrative. Evaluarea directă se
poate face pe una din următoarele căi:
 evaluarea pe baza evidenţilor şi declaraţiei contribuabililor. În vederea
impunerii, subiecţii impunerii sunt obligaţi să ţină evidenţa contabilă să întocmească
şi să prezinte organelor fiscale bilanţul fiscal, declaraţiei fiscale, calcule şi alte
documente prevăzute de legislaţie din care să rezulte venitul sau bunul impozabil sau
taxabil, pe baza cărora organul fiscal stabilind astfel materia impozabilă.

38
  evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane. Este în cazul în care o
terţă persoană cunoaşte mărimea materiei impozabile şi este obligată să declare
organelor fiscale datele necesare pentru evaluarea acesteia 60 (de ex. Chiriaşii declară
chiria plătită proprietarului.)
─ metoda normativă. Această metodă o găsim doar la unii autori,
consi-deră că trebuie de menţionat deoarece se aplică în cazurile cînd: determinarea
bazei impozabile de către însaşi legea care reglementează materia impozitului după
anumite norme stabilind venituri impozabile normale, nete (legiuitorul având în
vedere cheltuielile efectuate de contribuabil pentru obţinerea venitului net respectiv.);
metoda dată aplicându-se la determinarea impozitului funciar ş. A.61
m. Perceperea sau încasarea venitului.
Reprezintă realizarea efectivă a acestuia care se poate face prin mai multe
metode:
1. metoda plăţii directe – de regulă, agenţii economici conform legislaţiei
au obligaţia să determine baza impozabilă şi să achite singuri la timp şi integral
impozitul datorat statului. Unii autori mai prevăd:
a) impozitul portabil – contribuabilul e obligat ca din propria iniţiativă să
achite suma datorată statului.
b) impozitul cherabil – organul fiscal este obligat să se prezinte la
contribua-bil şi să-i ceară plata impozitului62
2. metoda reţinerii şi vărsării – este folosită în cazul venitului impozabil
a persoanelor fizice şi anume atunci cînd agentul economic plăteşte drepturile băneşti
unei persoane (ex.: salarii, dobânzi) are obligaţia să calculeze, să reţină şi să verse în
termenele stabilite de lege la bugetul statului sumele datorate de aceştia.

60
D.D.Şaguna, Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” 2003, pag.353-354.
61
M.Ivanov, Drept Financiar, tipogr. „Elena” Chişinău 2002, pag.167.
62
I.Ediga, Drept financiar, edit. ,Bucureşti 2000, pag. 154.

39
 3. metoda aplicării de timbre fiscale – este folosită în cadrul unor taxe
cuvenite bugetului de stat pentru serviciile prestate de instituţiile sale, ( acţiuni în
justiţie, autentificare da acte etc.)
n. Termenul de plată.
Reprezintă data la care, sau până la care un anumit venit (taxă, impozit)
trebuie vărsat la buget public. La stabilirea termenului de plată se are în vedere
încasarea ritmică la bugetul public a veniturilor cît şi posibilitatea de plată ale
deţinătorilor de obiecte impozabile. Termenul de plată se poate stabili:
 sub forma unui interval de timp ( an, trimestru, lună, etc.) în cadrul căruia
sumele datorate trebuie vărsate la buget ( situaţie în care este ultima zi a perioadei
respective)
 sub forma unei zile fixe de plată, situaţie în care scadenţa coincide cu
termenul de plată.
Obligaţia plătitorului se naşte, de regulă, în momentul când acesta a intrat în
posesia obiectului impozabil, iar stingerea are loc la achitarea în termen a obligaţiei
fiscale.63Neachitarea impozitului la termenele stabilite prin lege, atrage obligaţia de
plată a unor majorări şi de drepturile creditorului de a trece la executarea silită a
contribuabilului rău – platnic.
o. Înlesniri drepturile şi obligaţiile contribuabilului.
Înlesnirile acordate la plata impozitelor şi taxelor fac parte din măsurile şi
politica economică financiară sociale prevăzute de actele normative care instituie
venituri, de care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul la determinarea
cuantumului venitului impozabil precum şi la încasarea acestuia.
Înlesnirile date pot îmbrăca diferite forme ca reduceri, scutiri, amânări sau
eşalonări de plată acordată, având în vedere anumite situaţii deosebite în care anumiţi
plătitori realizează venituri şi au dreptul la scăzământ din venitul realizat, ca apoi
suma rămasă să fie supusă impunerii.

63
Al.Aremeanic, Dreptu Fiscal, edit. „Museum” Chişinău 2001, pag.40.

40
 Deosebirile dintre impozite şi taxe

Capitolul II. Obligaţia Fiscală.

2.1.1. Noţiunea şi etapele calculării obligaţiei fiscale.
În literatura de specialitate pot fi identificate diferite expresii cum ar fi:
„obligaţia fiscală”, „obligaţia şi creanţa fiscală”, etc. care în esenţa are tendinţa de a
explica aceea că: Obligaţia esenţială a contribuabililor constă în achitarea la timp şi
în mărimea prevăzută de lege a impozitelor şi taxelor la bugetul public.
Obligaţia fiscală poate fi privită atît în sens larg cît şi în sens restrâns.
În sens larg, obligaţia constituie o legătură juridică între două sau mai multe
persoane, în virtutea căreia o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită
creditor, la exercitarea unei prestaţii pozitive sau negative, adică la un fapt sau o
abţinere.64
În sens restrâns, obligaţia este numai unul din elementele raportului juridic
obligaţional şi anume, sarcina debitorului.

64
C.Hamengeu, I.Rossetti –Bănescu , Al.Băicoianu ,Tratat de drept civil român, vol.II edit. Naţional, Bucureşti 1929,
pag.511, op.cit.din ,Drept finanţelor republice, Vasile Iancu, edit. „Sylvi” Bucureşti 2002, pag.221.

41
 În viziunea lui T.Popescu „obligaţia fiscală – este raportul juridic în temeiul
căruia o persoană este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea altei
persoanei.”65
Alţi autori cum ar fi Corneliu Bîrsan ş. A. Afirmă că: Raportul juridic în
conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere
subiectului pasiv, denumit debitor, şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare –
de a da, a face sau a nu face ceva sub sancţiunea constrângerii de stat, în caz de
neexecutare de bună voie.”66
Din punct de vedere etimologic, termenul obligaţiei provine din cuvântul
„Obligatio” care înseamnă în latina veche „a lega” pe cineva pentru executarea
prestaţiei pe care o datora altuia.
În dreptul roman, termenul de obligaţie, în accepţiunea sa iniţială, însemna – o
legătură pur materială concretă între două persoane, constând în înlănţuirea
debitorului faţă de creditor.
Obligaţia esenţială a contribuabililor constă în achitarea la timp şi în mărimea
prevăzută de lege a impozitelor şi taxelor la bugetul public. Această obligaţie a
contribuabililor are un rol primordial, faţă de celelalte obligaţii ale plătitorilor de
impozite, dat fiind finalitatea şi scopul pe care o are, şi anume de a acumula fondurile
băneşti de interes public ale statului. 67
Obligaţia fiscală după natura sa e caracterizată de anumite particularităţi
specifice, şi anume în faptul că plătitorului i se impune o conduită obligatorie din
momentul determinării limitei obligaţiei de a plăti suma de bani la termenul stabilit, în
contul bugetului public. În plus la aceasta se mai adaugă particularităţile specifice
dreptului fiscal care pe parcursul evoluţiei s-a format acele modalităţi, mijloace,
procedee, tehnici, metode prin intermediul cărora contribuabilul îşi execută obligaţia.
Iar creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din

65
T.R.Popescu ,Introducere în teoria generală a obligaţiilor,edit.”Ştiinţa” Bucureşti 1968, pag.9.
66
C.Stătescu, C.Bîrsan , Dreptul civil, teoria generală a obligaţiilor, edit. „All Beck” Bucureşti, 1998, pag. 3.
67
Al.Armeanic, Drept fiscal,edit. „Museum” Chişinău 2001, pag.41.

42
raporturile de drept material fiscal. Creditorul obligaţiei fiscale este statul sau unitatea
administrativ teritorială, dar beneficiar al acesteia este întreaga societate68, ele
reprezentând dreptul statului de a percepe prin organele sale fiscale impozite, taxe şi
alte venituri în contul bugetului public naţional, în condiţiile legii.
Atît în legislaţia R. Moldova cît şi în legislaţia României şi a altor state nu
găsim definiţii exprese pentru a descrie obligaţiile fiscale la care sunt supuse
persoanele juridice sau fizice. Formularea unor astfel de concepte, care sunt luate în
considerare în legile fiscale reprezintă o componentă a sistemului doctrinei fiscale, iar
pentru instituirea fiecărui impozit sau taxă, legea se referă expres la câteva elemente:
subiectul impozabil (plătitorul, contribuabilul), obiectul sau baza impozabilă, cotele
de impunere etc.
Obligaţia bănească stabilită în sarcina contribuabililor sau plătitorilor este o
obligaţie bugetară întrucât apare în cadrul relaţiilor de constituire a fondurilor băneşti
necesare finanţării obiectivelor şi acţiunilor menite să ducă la dezvoltarea generală a
societăţii.
Obligaţia fiscală se caracterizează prin anumite trăsături menite să-i imprime un
conţinut aparte faţă de alte tipuri de obligaţii şi anume:
a) este o obligaţie legală deoarece izvorăşte exclusiv din actele normative de
instituire a veniturilor publice;
b) este o obligaţie juridică, aceasta definind conţinutul unui raport juridic de
venituri publice;
c) obiectul obligaţiei constă întotdeauna într-o sumă de bani, aceasta fiind în
prezent unica formă în care se percep veniturile bugetare;
d) este constatată în formă scrisă, prin titlul de creanţă bugetară (fiscală) care o
individualizează la nivelul fiecărui contribuabil în raport de veniturile obţinute şi
bunurile dobândite.69

68
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 333.
69
V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, edit. ”Sylvi”, Bucureşti 2002, pag. 223.

43
 Condiţiile de stabilire şi executare a obligaţiei fiscale sunt reglementate în mod
diferit pentru fiecare categorie de venituri publice, datorită particularităţilor pe care le
prezintă aceste venituri, de faptul că ele sunt folosite şi ca pârghii pentru stimularea
sau, dimpotrivă, împiedicarea dezvoltării unor mecanisme economice. 70 Însă ceea ce
ţine de stingerea obligaţiei bugetare se realizează prin modalităţi comune şi altor
obligaţii juridice, cum ar fi plata, executarea silită sau prescripţia, dar unii autori ca:
D.D.Şaguna, V. Iancu şi alţii afirmă, că celelalte reglementări ale stingerii obligaţiei
fiscale prezintă careva modalităţi specifice, cum ar fi compensarea, scăderea sau
anularea obligaţiei bugetare.
Nu trebuie de ignorat faptul că un element important ce caracterizează obligaţia
fiscala îl reprezintă şi premisele ce dau naştere acesteia. Aceste premise, împrejurări
de fapt, constau în realizarea unui venit, cu alte cuvinte în mărirea patrimoniului unui
contribuabil sau în deţinerea unui bun.
În doctrină vom identifica şi în loc de obligaţie fiscală sau creanţă fiscală
noţiunea de creanţă bugetară, constând din impozite, taxe, contribuţii, vărsăminte,
amenzi, penalităţi şi alte sume de bani datorate bugetului public naţional, potrivit
legii.
Aşezarea veniturilor (aşezarea impunerii)
Aşezarea veniturilor (asieta), îndeosebi a celor fiscale, cuprinde totalitatea
activităţilor privind stabilirea subiectului şi a obiectului veniturilor, precum şi
calcularea sumelor datorate bugetului public naţional.
În literatura juridică străină s-a arătat că noţiunea de „asieta impozitului”
desemnează procedura de tehnică fiscală care constituie prima etapă în determinarea
şi perceperea impozitului, pe parcursul căreia se realizează evaluarea materiei
impozabile, iar a aşeza impozitul înseamnă a defini sau a delimita şi apoi a evalua
materia impozabilă.

70
D. D. Şaguna, P. Rotaru, Drept financiar şi bugetar, edit. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 132.

44
 În literatura juridică din România aşezarea veniturilor fiscale este privită atât
sub aspectul finalităţii, cât şi ca instituţie a procedurii fiscale, ca instrument de lucru
în activitatea pe care o desfăşoară subiectele raporturilor juridice de venituri fiscale.
Unii autori afirmă că veniturile fiscale sunt realizate prin intermediul a patru
etape şi anume:
a) aşezarea veniturilor fiscale;
b) lichidarea impozitului;
c) emiterea titlului de creanţă;
d) perceperea impozitului.71
În viziunea lui Al-dru Armeanic de care părere sunt şi eu, avându-se în vedere
obligaţiile fiscale pe care le are contribuabilul, toată procedura fiscală poate fi
împărţită convenţional în două faze:
1. Calcularea impozitelor;
2. Plata impozitelor.72
Ceea ce ţine de plata impozitului va fi făcută o descriere mai amplă într-un
paragraf ce urmează.
Calcularea impozitului reprezintă prima fază a procedurii fiscale. Aceasta
constă dintr-o totalitate de acţiuni ale persoanei care calculează impozitul vizând
determinarea sumei impozitului sau taxei, care urmează a fi plătite. În procesul
calculării impozitului se pot evidenţia cinci componente succesive:
a. Determinarea obiectului impozitării;
b. Determinarea bazei impozabile;
c. Alegerea cotei de calculare a impozitului;
d. Aplicarea înlesnirilor fiscale;
e. Calcularea sumei impozitului.73

71
I. Văcărel, F.H. Bercea şi alţii, op.cit., pag. 371-372
72
Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001, pag 42.
73
Ibidem pag. 42.

45
 a) Determinarea obiectului impozitării.
Se poate de spus că prin obiect al impunerii, se înţelege fenomenul economic
de a cărui existenţă legea face să depindă obligaţia de a plăti un impozit. Nicidecum
nu trebuie de confundat de obiect al impunerii cu cea de obiect al obligaţiei fiscale şi
nici cu noţiunea de sursă sau izvor al impozitului deoarece ea arată din ce anume se
plăteşte impozitul: din venit sau din avere. Obiectul obligaţiei fiscale este însuşi
impozitul, ce trebuie plătit, asupra căruia poartă. Îndatorirea subiectului impozabil şi
dreptul de creanţă corelativ al statului.
De cele mai dese ori actele normative prin care se instituie veniturile fiscale
arată numai obiectul impunerii, el fiind necesar pentru stabilirea impozitului de plată
în sarcina subiectelor impozabile, sursa subînţelegându-se, fie se plăteşte din venit sau
pe proprietate.
Evaluarea materiei impozabile se poate realiza prin două metode, respectiv:
metoda evaluării directe, bazată pe probe, şi metoda evaluării indirecte, bazată pe
prezumţie.74
Metoda evaluării directe poate fi realizată:
 fie baza declaraţiei unei terţe persoane;

 fie pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.

Metoda evaluării indirecte poate fi realizată la rîndul ei prin următoarele
modalităţi:
 evaluarea pe baza unor indicii exterioare ale
obiectului impozabil;
 evaluarea forfetară;
 evaluarea administrativă.
b) Determinarea bazei impozabile --------------------------- ????
c) Alegerea cotei de calculare a impozitului

74
D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2001, pag. 342.

46
 Referitor la cotele de impunere, practica fiscală cunoaşte impunerea în sume
fixe („capitaţie” care s-a practicat în orânduirea feudală şi începutul orânduirii
capitaliste, dar a fost încetată aplicarea deoarece încalcă principiul echităţii fiscale) şi
în cote procentuale. 75
Elementele de calculare a valorii impozitelor de cotitate în cadrul organizării
fiscale din ţara noastră sunt: unitatea de impunere (de regulă, cu unitatea de măsură a
materiei impozabile a fiecărui venit fiscal, ea poate fi: unitatea monetară(profit,
salarii); hectarul, în cazul impozitului pe terenuri; tona, kilogramul, litrul în cazul
calculării unor taxe de consumaţie etc.) şi cota de impunere.76
Cota de impunere reprezintă o parte a obiectului impozabil, respectiv constituie
o cota procentuală care la rîndul ei poate fi:
1. cota procentuală proporţională se caracterizează prin aceea că rămâne
tot timpul neschimbată indiferent de modificările intervenite în
baza de calcul;
2. cota procentuala progresivă se caracterizează prin aceea că ea creşte
odată cu creşterea bazei de calcul;
3. cota procentuală regresivă se caracterizează prin aceea că pe măsură ce
baza de calcul sporeşte, ea scade.77
d) Aplicarea înlesnirilor fiscale
Cît ţine de capitolul înlesnirilor, atunci trebuie de menţionat că în dependenţă
de ce tip de impozit sau taxă sunt aplicate, va beneficia diferite categorii de persoane
în parte.
e) Calcularea sumei impozitului
Are loc după ce s-a făcut evaluarea materiei impozabile şi în funcţie de
valoarea atribuită de calcul, are loc operaţiunea de stabilire în expresie bănească a
cuantumului sumelor datorate bugetului de stat.

75
I. Gliga „Dreptul financiar" edit. „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti 1998, pag. 211.
76
V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, edit. ........ „.........”,Bucureşti 200... , pag. 233.
77
E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003, pag. 125.

47
 2.1.2. Persoanele care calculează impozitele.
Impozitele pot fi diferenţiate în dependenţă anume cel care le calculează, ele
putînd fi calculate de:
 calculate de organul fiscal;
 calculate de contribuabil personal;
 calculate de alte persoane (agenţi fiscali)
1. Pentru persoanele fizice, în anumite cazuri, există un sistem simplificat de
calculare şi plată a impozitului, constând în calcularea acestuia de către organele
fiscale. Calcularea impozitelor de către organul fiscal se finalizează cu întocmirea de
către acesta a unui document, aviz (înştiinţare de plată), în care se reflectă mărimea
sumei impozitului pe care contribuabilul urmează să o introducă în buget în modul
corespunzător.
2. De regulă, persoanele juridice, potrivit legislaţiei fiscale, în calitate de
contribuabili sunt obligate să calculeze de sine stătător sumele impozitelor ce urmează
a fi plătite. Plata impozitelor în acest caz se face prin prezentarea la bancă a
dispoziţiilor de plată potrivit Regulamentului B.N.M. nr. 25/11-02 cu modificări
ulterioare nr. 49/11-02 din 24.01.97 privind decontările fără numerar în R.
Moldova //M. O. 10-11/16, 13.02.1997
„Cu privire la decontările fără numerar în R. Moldova”, în vederea transferării
sumelor impozitelor şi taxelor, de pe conturile curente ale acestora, deschise în
societăţile bancare, pe conturile trezoreriale respective ale bugetului.
3. În alte cazuri, obligaţia de calculare a impozitelor este în sarcina agenţilor
fiscali, adică a persoanelor care constituie sursa plăţii. Aceste persoane efectuează
anumite plăţi, de regulă, pentru anumite servicii, în favoarea altor persoane fizice
sau/şi juridice, având obligaţia legală să facă reţine-rea impozitului din aceste sume.

48
Dintre cazurile de plată a impozitului prin intermediul unor persoane, având calitatea
de agenţi fiscali, putem specifica următoarele78:
 cazul calculării şi plăţii impozitului pe venit de către patroni pentru
angajaţii lor, în baza contractului de muncă (din salariu, onorarii, prime, ajutoare
etc.).79
 cazul când impozitul pe venit se reţine din dobânzi şi royalty (de cel care
le plăteşte – 15% din plată).80
 reţinerile din plăţi aferente activităţii de întreprinzător, care se efectuează
de către orice persoană care practică activitate de întreprinzător şi orice instituţie de
stat care prestează anumite servicii.81
 persoanele care fac reţineri din plăţile pentru nerezidenţi.82
 întreprinderea în cazul plăţii dividendelor sau repartizării beneficiului
între şi pentru asociaţi sau acţionari, în cazul în care acestea se obţin de la un agent
economic străin.

2.1.3. Documentele în baza cărora se calculează impozitele

Totalitatea acţiunilor ce au loc în cadrul procedurii fiscale, cum ar fi: calculării
impozitului, suma impozitului şi întinderea obligaţiei fiscale, colectarea creanţelor
fiscale se face în temeiul unor documente fiscale, sau cum mai sunt denumite în
literatura de specialitate titluri de creanţă sau al unui titluri executorii, după caz.83
Cu o definiţie mai cuprinzătoare se pronunţă E. Balan şi anume: titlul de
creanţă reprezintă actul juridic prin care se constată şi se individualizează obligaţia de
plată privind creanţele bugetare constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte

78
Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001, pag. 43.
79
Conform art. 88, Cod fiscal al R. Moldova. (în redacţia legii nr. 1163-XIII din 24.04.97).
80
Ibidem, art. 89.
81
Ibidem, art. 90.
82
Ibidem, art. 91.
83
D. D. Şaguna, P. Rotaru, Drept financiar şi bugetar, edit. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 241-242.

49
sume ce reprezintă resurse financiare publice, întocmit de către organele de
specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Documentele fiscale se particularizează prin aceea că este un:
- act juridic unilateral;
- declarativ de drepturi si obligaţii;
- având caracter executoriu.
Titlul de creanţă determinate în funcţie de natura obligaţiilor bugetare pe care
le individualizează şi de procedeele de percepere a acestora poate fi, după caz:
1. declaraţia fiscală (avizul de plată);
2. actul sau documentul de impunere întocmit sau confirmat de organul
fiscal (dările de seamă, cărţile de venituri şi cheltuieli);
3. actul de control (verificare) în cazul diferenţelor de plată constatate în
urma unor controale;
4. declaraţia vamală (pentru obligaţiile de plată constatate în vamă);
5. actul pe care s-au anulat timbre fiscale (chitanţa de plată);
6. ordonanţa procurorului sau hotărârea judecătorească în cazul obligaţiilor
stabilite de instanţe sau parchete (cheltuieli judiciare, amenzi);
7. procesul verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii (în
cazul amenzilor contravenţionale);
8. alte documente emise de organele competente prin care să
individualizează creanţe fiscale.84
În general se poate de făcut o distincţie între titluri de creanţă, şi anume:
titlurile de creanţă fiscală principale şi titlurile de creanţă fiscală complementare
(completatoare, care se deosebesc anume prin acele difrenţe de impozite stabilite cu
prilejul verificării conformităţii impuneri).
În codul de procedură fiscală al României foloseşte pentru titlurile de creanţă şi
denumirea de act administrativ-fiscal. Acesta este definit ca fiind actul emis de

84
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 333.

50
organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Analizând toate tipurile de creanţe fiscale putem afirma că la toate vom
indentifica următoarele elemente componente:
- denumirea titlului de creanţă fiscală;
- datele de identificare ale organelor fiscale şi funcţionarilor acestor organe,
cu atribuţii de întocmire a actului respectiv;
- numărul de ordine şi data întocmirii actului;
- datele de identitate ale contribuabililor;
- specificarea obiectului impozabil şi a venitului respectiv;
- temeiul legal al stabilirii venitului bugetar;
- cuantumul bănesc al venitului bugetar stabilit în sarcina
contribuabilului;
- semnătura funcţionarului care întocmeşte actul;
- ştampila (sigiliul) organului emitent.
- posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi
organul fiscal la care se depune contestaţia;
- menţiuni privind audierea contribuabilului.85
Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat
contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat,
potrivit legii.
Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ-fiscal (titlului de creanţă),
referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului
fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului
administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia
actelor legal emise prin mijloace informatice, atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se
poate constata la cerere sau din oficiu.86
85
S. Iliescu; D. D.Şaguna; D. C. Şova, Procedura fiscală în Romînia, edit. „Oscar print”, Bucureşti 1996, pag. 184
86
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 335.

51
 Documentele fiscale se întocmesc, sau numai se confirmă de către organele ce
compun administraţia fiscală şi cărora le revine competenţa de a calcula impozitele
datorate sau de a verifica calcularea lor. Prin documentele fiscale, dat fiind specificul
obligaţiei fiscale, aceasta este impusă în mod unilateral de către stat plătitorului,
respectiv documentele fiscale vor avea caracterul unui act unilateral.
După cum găsim în literatura de specialitate la unii autori ca V. Iancu, E.
Bălan, D. D.Şaguna, ş.a., modul de întocmire titlurile de creanţe fiscale pot fi grupate
în două categorii: titluri de creanţă explicite;
titluri de creanţă implicite.
În cadrul ansamblului documentelor fiscală mai indentificăm la autorul român
V. Iancu, distincţia în: titlurile de creanţă fiscală principale;
titlurile de creanţă fiscală complementare
(completatoare).
Titlurile de creanţă explicite sunt actele întocmite exclusiv în scopul de a
constata obligaţi a unui contribuabil de a plăti o anumită sumă către buget,
individualizând astfel, obligaţia acestuia. Dintre acestea, putem exemplifica
următoarele.87
În mod tradiţional se include în această categorie:
1. Avizul de impozitare (avizul de plată), când obligaţia fiscală se constată
şi determină de către organele fiscale în baza datelor declarate de contribuabil sau alte
persoane. Prin avizul de plată, organele fiscale comunică subiectului plătitor înainte
de tennenul plăţii impozitului, o înştiinţare de plată care conţine precizarea termenului
şi a sumei datorate de contribuabil.
2. Declaraţia de impunere constituie înscrisul întocmit de către
contribuabil sau plătitorul de impozite, taxe, contribuţii sau alte venituri publice, în
care se declară veniturile realizate sau bunurile deţinute, într-o anumită perioadă

87
Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001, pag. 45.

52
stabilită prin lege, ori se calculează şi determină cuantumul impozitului pe venit sau
pe avere, după caz, datorat bugetelor publice.
3. Documentele de evidenţă întocmite de contribuabili. În cazul
obligaţiilor bugetare care se stabilesc de către plătitor, titlul de creanţă îl va reprezenta
documentul de evidenţă pe care acesta are obligaţia de a-l întocmi în condiţiile şi la
termenele stabilite de lege. Pe baza acestor evidenţe plătitorul întocmeşte declaraţiile
sau deconturile fiscale, pe care le va depune la organele fiscale competente. Ele se
întocmeşte în două exemplare şi se înregistrează la organele fiscale unde se reţine un
exemplar, celălalt revenind plătitorului.
4. Avizul de plată. Acesta constitue anume acele cazuri cînd plătitorii sunt
obligaţi de a întocmi dările de seamă, ce necesităm de a fi prezentate la o anumită
perioadă de timp (săptămânale, lunare, trimestriale, anuale, etc.), în baza cărora
plătitorul întocmeşte declaraţiile fiscale pe care le depune la organul fiscal. Iar dacă în
cazul cînd organele fiscale, cu ocazia verificării declaraţiei de impunere a
contribuabilului, constată că impozitul nu a fost corect calculat, sau când
contribuabilul nu a furnizat în declaraţie informaţiile necesare, vor proceda la
recalcularea impozitului, care se va comunica în scris contribuabilului prin avizul de
plată.
5. Declaraţia vamală. În ceea ce priveşte taxele vamale, documentele
fiscale va reprezenta declaraţia vamală de import întocmită de importatorul-debitor al
taxelor vamale. Prin acelaşi document se va determina şi taxa pe valoarea adăugată
datorată pentru bunurile importate. Declaraţia vamală de import reprezintă
documentele fiscale ce poate constata mai multe obligaţii fiscale, de natură diferită, ce
revin unui contribuabil.

Titlurile de creanţă implicite, se exprimă prin acea că sunt anumite categorii de

venituri bugetare sunt individualizate prin titluri de creanţă cuprinse în acte juridice
care au un alt conţinut principal. Deşi sunt întocmite cu un alt scop, aceste acte

53
juridice conţin şi individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit sau a unei taxe,
fiind astfel, în măsura în care constată existenţa şi cuantumul acestei obligaţii fiscale,
titluri de creanţă bugetară. Aceste înscrisuri ce reprezintă titluri de creanţă
bugetară(documentele fiscale) implicite sunt întocmite de organele financiar-contabile
sau de alte organe ale statului.88
Astfel vor constitui documente implicite:
1. Documentele (statele) de plată a salariilor sau a altor drepturi
salariale impozabile. Aceste documente conţin şi calculul impozitului pe salarii
datorat de fiecare persoană angajată. Potrivit legii, angajatorul are obligaţia de a
calcula impozitul şi pe aceea de al reţine şi vărsa bugetului de stat, de a întocmi şi
depune semestrial la organul fiscal în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul o dare
de seamă privind calcularea, reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe
salarii precum şi de a efectua şi alte acţiuni.
2. Documentele ce constată plata către asociaţi sau acţionari a
dividendelor cuvenite. Anume, o dată cu plata dividendelor către acţionari sau
asociaţi, să calculeze, să reţină şi să verse impozitul aferent acestora.
3. Actul constatator întocmit de organul fiscal. Aceasta are loc numai la
constatarea existenţei unor diferenţe între obligaţiile fiscale determinate de plătitor şi
cele legal datorate, se consideră că actul de constatare întocmit de organul de control
financiar are natura juridică a unui titlu de creanţă implicit şi în situaţia în care
stabileşte în întregime obligaţiile de plată ce revin contribuabilului, în măsura în
care acesta nu le-a determinat.89

2.1.4. Modificarea obligaţiei fiscale

Forţa juridică a titlurilor de creanţă fiscală este asigurată de valoarea lor juridică
bazată pe caracterul definitiv şi executoriu. Totodată, realizarea executării în acest
mod a obligaţiei este posibilă numai în cazul aprecierii corecte şi la timp a tuturor
88
P. Rotaru, D. D. Şaguna, Drept financiar şi bugetar, edit. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 275.
89
D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2001, pag. 693.

54
elementelor componente ale procedurii fiscale. Cu toate acestea, până în momentul
stingerii obligaţiei pot interveni o serie de situaţii, expres reglementate de lege, care să
determine modificarea obligaţiei bugetare stabilite iniţial. În asemenea situaţii, titlul
de creanţă bugetară va fi modificat, obligaţia astfel constatată urmând a fi adusă la
îndeplinire în conformitate cu noul său conţinut.
În doctrina de specialitate franceză se utilizează, aşa tip de clasificare a cauzelor
care determină modificarea în:
 Cauze de natură obiectivă,
 Cauze de natură subiectivă.90
Cauze de natură obiectivă reies anume în acele situaţiile juridice reglementate
prin lege şi apărute după întocmirea titlurilor de creanţă fiscală.
Cauze de natură subiectivă fiind situaţiile ce ţin de acţiunile debitorului sau de
mutaţiile intervenite în configuraţia elementelor de structură a bazei de calcul a
venitului fiscal.
Modificarea obligaţiei fiscale intervine în una din următoarele situaţii:91
- modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea sa;
- modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor;
- acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;
- modificarea actelor normative fiscale.

A. Modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea

obligaţiei fiscale poate surveni în cazurile:
a1) modificarea obligaţiei fiscale în urma admiterii contestaţiilor formulate
de contribuabili (aceasta are loc în cazurile când obligaţia stabilită iniţial va fi
modificată fie conform hotărârii adoptate de instanţa de judecată, fie potrivit deciziei
adoptate de însuşi organul fiscal în sensul reducerii întinderii obligaţiei, acordării unor
înlesniri, ne aplicării unor sancţiuni sau reducerii acestora);
90
****** !!!!!!!! Un autor francez
91
Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001, pag. 47.

55
 a2) modificarea obligaţiei fiscale în urma controlului exercitat de organele
financiar-fiscale, (actul de control întocmit de către aceste organe, poate modifica
obligaţia determinată iniţial de contribuabil sau de însuşi organul fiscal).

B. Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului

Acest tip modificări poate avea loc în situaţia cînd persoana juridică a fost
reorganizată prin vre-o un din următoarele modalităţi şi anume: divizare, comasare,
modificarea situaţiei juridice a contribuabilului, fuziune etc.

C. Modificarea obligaţiei bugetare prin acordarea

înlesnirilor legale
Această situaţie de modificare a obligaţiei bugetare intervine în ipoteza în care,
ulterior constatării şi individualizării obligaţiei bugetare în sarcina unui contribuabil,
are loc aprobarea solicitării acestuia de acordare a unor înlesniri prevăzute de lege. 92
Astfel la cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane juridice sau fizice,
creditorii bugetari vor acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care le
administrează, următoarele înlesniri la plată:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii
bugetare;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii bu-
getare;
c) eşalonări la plata dobânzilor şi/sau a penalităţilor de orice fel;
d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de dobânzi şi/sau pe-
nalităţi de întârziere,
e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;

92
E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003. pag. 179.

56
 Procedura de acordare a înlesnirilor la plată se stabileşte prin legi speciale,
iar graficul, condiţiile şi modalitatea în care se acordă înlesnirile se stabilesc printr-o
convenţie încheiată între creditorul bugetar şi debitor.

D. Modificarea actelor normative fiscale

Raporturile juridice obligaţionale de drept fiscal sunt relaţii fiscale supuse
reglementării unor norme de drept. Orice modificare intervenită în conţinutul
normelor juridice va genera aplicarea unor reguli juridice noi aceloraşi relaţii sociale
şi va genera implicit modificarea obligaţiilor bugetare.93 Deci, modificarea obligaţiei
fiscale pe parcursul anului fiscal prin stabilirea de noi impozite şi taxe, sau
modificarea acestora, se permit numai concomitent cu modificarea corespunzătoare a
bugetului de stat.94
Actele normative în materie fiscală sunt întotdeauna de imediată aplicaţie,
modificând obligaţiile bugetare născute înainte de intrarea lor în vigoare şi ne ajunse
la scadenţă.
Nu va interveni o modificare a obligaţiei bugetare în situaţia în care, ca urmare
a nerespectării de către contribuabili a prevederilor legale în materia realizării venitu-
rilor bugetului de stat, acestora li se vor aplica sancţiuni cu caracter fiscal, sub forma
majorărilor de întârziere, a amenzilor fiscale etc. 95

2.1.5. Momentul plăţii obligaţiei fiscale

În virtutea faptului că perceperea impozitului reprezintă, în fond, o preluare în
condiţiile legii a unei părţi din proprietatea contribuabilului, se poate deduce că, din
momentul preluării acestei părţi din proprietate, obligaţia contribuabilului faţă de stat
privind achitarea sumei respective a impozitului se stinge, deoarece acesta din urmă
nu mai poate dispune de această proprietate (sumă)96
93
??????????? ***************(rus…)
94
Conform art. 7, Cod fiscal al R. Moldova. (în redacţia legii nr. 1163-XIII din 24.04.97).
95
D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2001, pag. 572.
96
(autor rus «Pepeliaev S.G. Osnovî nalogovaia prava, Mascva 1996, pag. 82-83.)

57
 De multe ori apar dispute şi divergenţe în diferite situaţii referitor la faptul, cînd
anume prezintă momentul plăţii unui impozit? În momentul prezentării la bancă a
dispoziţiei de plată; în momentul transferării de pe contul plătitorului a mijloacelor
băneşti în contul achitării impozitului; sau în momentul încasării efective a sumelor
acestuia?
Dacă ar fi să analizăm prevederile codului fiscal, atunci vom stabili faptul că nu
este reglementat în mod expres cînd anume constituie momentul exact al stingerii
obligaţiei fiscale, ci vom identifica faptul că contribuabilul este obligat de a achite la
timp şi integral la buget şi în fondurile extrabugetare sumele calculate ale impozitelor
şi taxelor, asigurând exactitatea şi veridicitatea calculelor prezentate.
Foarte bine e cunoscut faptul că cea mai răspândită metodă de stingere a
obligaţiilor fiscale constituie anume prin intermediul instituţiilor bancare, ele
reprezentând anume acel mecanism intermediar, care ajută ca resursele pecuniare
datorate de contribuabil să ajungă în bugetul statului.
De regulă, plata impozitelor se face prin prezentarea la bancă a dispoziţiilor de
plată(dispoziţia de plată trezorerială) reprezintă ordinul sau dispoziţia dată de către
plătitor băncii care îl deserveşte, de a transfera beneficiarului o anumită sumă de bani.
În acest caz beneficiarul va fi bugetul de stat,97 încasarea mijloacelor băneşti pe contul
beneficiarului realizându-se numai după transferarea sumelor respective de pe contul
plătitorului, aceasta făcându-se exclusiv prin dispoziţia dată de plătitor, în afară de
cazurilor cînd are loc executare silită a obligaţiilor fiscale. După transferarea lor însă
plătitorul nu mai răspunde de soarta ulterioară a acestor mijloace, deoarece s-a produs
deja preluarea unei părţi din proprietatea acestuia, iar răspunderea în continuare o va
purta exclusiv instituţia bancară.98
Conchizând cele menţionate mai sus putem enunţa că, momentul plăţii
impozitului coincide cu momentul transferării mijloacelor băneşti de pe contul

97
Potrivit Regulamentului B.N.M. nr.25/11 - 02 din 12 iulie 1996 „Cu privire la decontările fără numerar în R.M."
98
(Trimiterea din Armeanic. 65.)

58
plătitorului, şi în acest moment obligaţia acestuia de achitare a impozitului se va
stinge.99

2.2 Modalităţi de stingere a obligaţiei fiscale.

În dreptul comun, orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă
dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva” 100.
Debitorul are de executat o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul
obligaţiei.
În dreptul fiscal, aplicând criteriile de clasificare a obligaţiilor din dreptul civil,
specialiştii au fost de acord cu faptul că în conţinutul raportului juridic obligaţional
suntem în faţa unei obligaţii de „a face”.
În principiu, prestaţia care face obiectul obligaţiei bugetare, respectiv remiterea
unei sume de bani sub formă de impozit, taxă, contribuţie etc., este executată de către
debitor de bunăvoie. În cazul în care debitorul refuză executarea de bunăvoie a
obligaţiei, creditorul va putea recurge la forţa coercitivă a statului, pentru asigurarea
îndeplinirii ei.101
Pentru înţelegerea forţei juridice a raporturilor între creditorii şi debitorii de
venituri fiscale este necesară analizarea nu numai a modului de instituire a obligaţiei
de plată şi de constituire a titlurilor de creanţă fiscală ci şi a modalităţilor de stingere a
acestei obligaţii, de încasare a sumelor datorate bugetului, de executarea silită a
creanţelor fiscale.
După cum afirmă E. Balan la realizarea creanţelor bugetare este necesar ca
acestea să îndeplinească condiţiile generale din dreptul comun, respectiv caracterul
cert, lichid şi exigibil102.
99
Ibidem pag. 40.
100
C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, edit. „Academiei Rom”., Bucureşti, 1991,
pag. 308.
101
E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003, pag. 184.
102
Pentru lămurirea conceptelor, a se vedea:,Dicţionar .................Enciclopedică, Bucureşti, ...........

59
 1. Creanţa certă este acea creanţă a cărei existenţă este neîndoielnică,
asupra căreia nu există un litigiu.
2. Creanţa lichidă este acea creanţă al cărei cuantum este precis
determinat. Sunt întotdeauna lichide creanţele având ca obiect o sumă determinată de
bani sau o cantitate determinată de bunuri generice.
3. Creanţa exigibilă este creanţa ajunsă la scadenţă, care poate fi
pretinsă, căreia i se poate cere de îndată executarea, la nevoie silită.
Stingerea obligaţiei de plată în sfera veniturilor fiscale, adică încetarea
raporturilor juridice dintre organele competente să individualizeze obligaţii de plată şi
să încaseze veniturile fiscale, pe de o parte, şi debitorii acestor venituri, pe de altă
parte, se realizează prin modalităţile reglementate de normele juridice de drept fiscal,
astfel în literatura de specialitate găsim la unii autori că stingerea raportului juridic
obligaţional are loc prin următoarele modalităţi:
A). Stingerea obligaţiilor bugetare prin executare:
- executare voluntară a obligaţiilor bugetare – plata;
- executarea silită a obligaţiilor bugetare,
B. Alte modalităţi de stingere a obligaţiilor bugetare:
- anularea;
- prescripţie;
- scăderea;
- compensarea.
Alţi autori cum e V. Iancu ş.a. afirmă că pentru bugetul de stat, efectele stingerii
creanţelor bugetare pot fi pozitive sau negative, în funcţie de aplicarea uneia sau alteia
dintre modalităţile arătate mai sus. Pentru exemplificare arătăm că stingerea obligaţiei
fiscale prin plată asigură realizarea veniturilor bugetare, în timp ce, scoaterea
debitului din evidenţa curentă pentru cauze de insolvabilitate are ca efect ne realizarea
veniturilor bugetare, cu consecinţe negative asupra echilibrului bugetar.

60
 Iniţiativa îndeplinirii procedurii de stingere a obligaţiei de plată a veniturilor
fiscale aparţine, după caz, debitorilor sau organelor fiscale competente. Aşa spre
exemplu, iniţiativa plăţii veniturilor fiscale revine debitorilor, în timp ce iniţiativa
declarării stării de insolvabilitate sau a constatării dispariţiei debitorului revine
organelor fiscale competente.
Dacă ar fi să analizăm anumite modalităţi de stingere a obligaţiei fiscale în
dreptul roman atunci observăm anumite asemănări şi anume că existau atît modalităţi
comune cît şi modalităţi excepţionale de stingere a obligaţiei fiscale. La capitolul ce
ţine de prima categorie enunţată practic mari diferenţe nu există, dar dacă ar fi să
anlizăm unele modalităţi de stingere a obligaţiilor în dreptul roman pe cale
excepţională (moduri per exceptionem), atunci mă voi opri asupta următoare
*****?????lor speciale de stingere a obligaţiilor:
- compensaţia stricto sensu ;
- pactum de non petendo;
- tranzacţia (transactio);
- prescripţia extinctivă;
- ajungerea la termenul extinctiv;
- împlinirea condiţiei extinctive.103

2.2.1. Stingerea obligaţiei fiscale prin achitare. (Plata)

Executarea obligaţiei bugetare se face de către debitorul acesteia, ca regulă

generală, prin plată. Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei de către
subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional. Achitarea sumelor cuvenite bugetului
de stat se poate realiza, prin intermediul insituţiilor financiare trezoreriilor şi al altor
instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată. Stingerea obligaţiei fiscale prin
achitare se efectuează în monedă naţională.104 În funcţie de caracteristicile veniturilor
103
E. Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului romînesc,edit. „Şansa” Bucureşti 1992, pag. 257.
104
Punctual 30 din regulamentul cu privire la modul de efectuare a înscrierilor în conturile personale ale contribuabilului
şi perfectarea rapoartelor asupra obligaţiilor fiscale, inclusiv asupra restanţelor.

61
bugetare, potrivit prevederilor legale care le instituie, în una din următoarele
modalităţi:
- prin plată directă;
- prin reţinere la sursă;105

2.2.1.1. Executarea obligaţiei bugetare prin plată directă poate avea loc:

fie prin virare (virament), fie în numerar

Plata prin virament – presupune intervenţia prin intermediul instituţiilor

financiare (sucursalelor sau filialelor acestora) – un terţ faţă de raportul juridic
bugetar existent între contribuabil şi stat – la care subiectul plătitor persoană fizică sau
juridică) are deschis un cont.

Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare

impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv
dobânzi şi penalităţi de întârziere.106

La termenele stabilite de prevederile legale pentru fiecare tip de obligaţie

fiscală, subiectul plătitor va calcula şi va dispune unităţii bancare virarea din contul
său la bugetul de stat a sumelor datorate. Ordinul dat băncii în acest sens se constată
prin dispoziţia de plată, în care se înscriu datele din care să rezulte natura venitului şi
destinaţia sa – bugetul central sau bugetele locale. Iar dacă se constată că ordinul de
plată a fost dat ulterior momentului în care creanţa bugetară a devenit exigibilă,
unitatea bancară va calcula majorările de întârziere aferente şi va prelua această sumă
o dată cu cea care face obiectul obligaţiei fiscale.
Cît ţine de obligaţia băncilor este aceea de a vira sumele reprezentând venituri
bugetare în aceeaşi zi în care au debitat contul plătitorului, iar în situaţia nerespectării
acestei obligaţii, majorările de întârziere datorate pentru neplata la termen vor fi
105
D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2001, pag. 148.
106
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 345.

62
suportate de către bancă. Data plăţii va fi data la care banca a debitat contul
plătitorului pe baza instrumentelor de decontare.
Plata în numerar presupune achitarea în această modalitate a sumelor datorate
bugetului de stat, de către subiectul plătitor, prin prezentarea acestuia sau a
reprezentantului său la organele fiscale competente sau prin mandat poştal. Pentru
plăţile efectuate în numerar se dovedesc cu ajutorul chitanţelor eliberate de agenţii sau
casierii încasatori, întocmite pe formulare tipizate şi înregistrate. În cazul plăţilor
efectuate prin mandat poştal, dovada plăţii se face cu ajutorul chitanţei eliberate de
oficiul poştal care a primit suma de bani şi mandatul poştal.
Termenul de plată este un element specific al veniturilor bugetare care indică
data la care (sau până la care) obligaţiile bugetare trebuie să fie achitate la buget. Fapt
ce ne demonstrează că comportamentul debitorului faţă de termenul de plată atrage
consecinţe corespunzătoare, astfel:
- plata anticipată este recompensată cu reducerea sumelor datorate;
- depăşirea termenului de plată este sancţionată cu majorări de întârziere care
intră în sfera de reglementare şi de cercetare a răspunderii fiscale pecuniare;
- refuzul de a îndeplini obligaţiile de plată privind veniturile fiscale atrage
aplicarea măsurilor de executare silită.107
În anumite situaţi contribuabilului, la cererea temeinic justificată îi poate fi
acordate anumite înlesniri la plata obligaţiilor bugetare:
a) amânări sau eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
venituri bugetare;
b) amânări sau eşalonări la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de
întârziere;
c) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;
d) scutiri sau reduceri de majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere.108

107
V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, edit. ........ „.........”,Bucureşti 200..., pag. 252.
108
Ibidem pag. 252.

63
 Aprobarea amânării plăţii şi eşalonarea termenelor de plată au ca efect
suspendarea aplicării majorărilor de întârziere şi a recurgerii la procedura de
executare silită pentru realizarea veniturilor fiscale.109
Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi
alte sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a
stinge toate datoriile, atunci se sting datoriile acelui tip de creanţă fiscală principală pe
care îl stabileşte contribuabilul,
în cadrul tipului de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţă
fiscală stabilit de contribuabil, plata se efectuează în următoarea ordine:
a) sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale,
pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi dobânzile
datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate conform legii;
b) obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi
accesoriile acestora, în ordinea vechimii;
c) obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului
precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;
d) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale prevăzute la
lit.C);
e) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.110

2.2.1.2. Executarea obligaţiei bugetare prin reţinere de la sursă

Acest mod de executare a obligaţiei bugetare se realizează prin calcularea,
reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă persoană de cît contribuabilul.
Între persoana care reţine şi varsă la bugetul de stat sumele reprezentând
obligaţii fiscale şi contribuabil există un raport juridic, în cadrul căruia prima
persoană (fizică sau juridică) are obligaţia de a plăti contribuabilului o sumă. Această
sumă va reprezenta pentru contribuabil un venit impozabil.
109
I. Gliga „Dreptul financiar" edit. „Didactică şi Pedagogica”, Bucureşti 1998, pag. 109.
110
V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005, pag. 345.

64
 Prin reţinerea la sursă a sumelor datorate ca impozit pentru acest venit de către
contribuabil, cealaltă parte a raportului juridic va scădea din suma pe care o datorează
contribuabilului suma pe care acesta trebuie s-o plătească către bugetul de stat.
Astfel, obligaţia de a calcula şi vărsa impozitul va reveni altei persoane de cît
contribuabilul, care păstrează însă calitatea de debitor în privinţa impozitului
respectiv.111

2.2.2. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare

Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se efectuează prin acte cu caracter
general (amnistia fiscală) sau individual, adoptate conform legislaţiei.112
Anularea obligaţiilor bugetare este determinată de anumite condiţii de natură
economică, socială şi politică.
2.2.2.1. Amnistia fiscală
În acest caz anularea priveşte fie obligaţiile bugetare ce revin anumitor
categorii de contribuabili, fie unele categorii de venituri bugetare ne încasate pe o
perioadă îndelungată.
Amnistia fiscală se declară printr-un act normativ care anulează obligaţia unor
categorii de contribuabili de a plăti o serie de sume restante către bugetul de stat. Un
asemenea act de clemenţă intervine foarte rar, fiind determinat de condiţii social-
economice, politice sau de alte situaţii deosebite (calamităţi naturale, starea de
necesitate etc). Rezultatul intervenirii amnistiei fiscale este scăderea definitivă a
debitelor restante din evidenţele organelor fiscale ale statului.113

Dată a stingerii obligaţiei fiscale prin anulare este considerată data indicată în
actul de anulare sau data întrării în vigoare a actului legislativ privind anularea
obligaţiei fiscale.
111
D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti 2001, pag. 150.
112
Conform art. 172, Cod fiscal al R. Moldova. (în redacţia legii nr. 1163-XIII din 24.04.97).
113
D. D. Şaguna, Ibidem, pag. 152.

65
 Înscrierile în conturile personale privind stingerea obligaţiilor fiscale prin
anulare se efectuează în temeiul documentelor fiscale interne, elaborate de
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, precum şi ţinând cont de lămuririle date
organelor fiscale privind particularităţile executării pentru fiecare act legislativ
privind anularea obligaţiei fiscale.114

2.2.2.2. Anularea obligaţiilor bugetare individuale

Poate fi aplicată în anumite cazuri excepţionale, pentru motive temeinice, la
propunerea ordonatorilor principali de credite, prin hotărâre, Guvernul poate aproba
anularea unor categorii de obligaţii fiscale. Precum mai poate fi enumărat şi cazul
cînd poate avea loc acest tip de anulare, anume atunci cînd, de către conducătorul
organului de executare, în situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele
privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse
executării silite.

2.2.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie

Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie se efectuează în urma survenirii
termenelor de prescripţie pentru determinarea obligaţiei fiscale sau stingerea ei prin
executare silită.115
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă bugetară, prescripţia
reglementată în domeniul fiscal este de fapt o prescripţie a dreptului statului de a
executa silit creanţa sa, şi nu o prescripţie a dreptului la acţiune, cum este cazul
dreptului civil. Astfel, prescripţia reprezintă şi în această materie o cauză legală de
încetare a forţei executorii a unui titlu executoriu, producând următoarele efecte
juridice:
- stinge dreptul creditorului de a obţine executarea silită;

114
Punctual 43, al regulamentului cu privire la modul de efectuare a înscrierilor în conturile personale ale
contribuabilului şi perfectarea rapoartelor asupra obligaţiilor fiscale, inclusiv asupra restanţelor.
115
Ibidem, pct. 44.

66
 - stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite (dă naştere
dreptului de a se opune executării).
Termenele de prescripţie stabilite de reglementările fiscale încep să curgă din
momentul în care creanţa bugetară a devenit exigibilă, adică din momentul în care
statul ar fi putut trece la executarea silită a titlului de creanţă bugetară.116
Data a stingerii obligaţiei fiscale prin prescripţie este considerată prima zi
după data în care a expirat termenul de prescripţie.
Înscrierile în conturile personale privind stingerea obligaţiilor fiscale prin
prescripţie se efectuează în temeiul documentelor fiscale interne, elaborate de
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, în scopul reflectării în sistemul de evidenţă al
Serviciului Fiscal de Stat a deciziei scrise a conducerii organului fiscal sau organului
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, în funcţie de faptul
care organ administrează obligaţia fiscală respectivă.
Dacă ar fi să analizăm tot ansamblul de acte normative ce reglementează
instituţia prescripţiei în dreptul fiscal, atunci vom observa că sunt evidenţiate anumite
situaţi cînd are loc suspendarea sau întreruperea termenului de prescripţie.
Cursul prescripţiei dreptului de a cerere executarea silită a creanţelor fiscale se
suspendă:
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
- în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de
lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit
legii;
- pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
- în alte cazuri prevăzute de lege.

116
P. Rotaru, D. D. Şaguna, Drept financiar şi bugetar, edit. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 341.

67
 Termenul de prescripţie se întrerupe:
-în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
- pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau
în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul
executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
- pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
- pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii
contribuabilului;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea
măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori. Iar
sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului
de prescripţie, nu se restituie.

2.2.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere

Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere are loc în situaţiile în care contribua-
bilul persoană fizică:

a) a decedat;

b) este declarat mort;

c) este declarat dispărut fără veste;

d) este declarat lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă.

68
 În cazurile enumerate mai sus, stingerea prin scădere se face în mărimea
întregii obligaţii fiscale – dacă persoana nu a lăsat (nu dispune de) bunuri – sau în
mărimea părţii nestinse din obligaţia fiscală – dacă averea lăsată de ea (averea
existentă) este insuficientă.

În situaţia cînd contribuabilul e persoană juridică, atunci stingerea obligaţiei

fiscale prin scădere are loc în urma încetării activităţii lui prin lichidare, inclusiv pe
cale judiciară, sau prin reorganizare.117
Imposibilitatea urmăririi obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice menţionate la
pct.4 lit.c) şi d) al Regulamentului se confirmă printr-un act comun al autorităţii
publice locale şi al organului fiscal.118
Unii autori cum ar fi V. Iancu; S.I. Iliescu; D.C. Şova ş. A. Se afirmă asupra
faptului că operaţiunea de scădere ca fiind un mod de stingere a obligaţiei bugetare
este într-un fel improprie, deoarece presupune scoaterea sumelor datorate de
contribuabili din evidenţa curentă şi trecerea lor într-o evidenţă specială (separată)
până la împlinirea termenului de prescripţie. În consecinţă, stingerea obligaţiei
bugetare se face tot prin prescripţie.
Analizând separat situaţiile enunţate anterior vom observa că există diferenţă,
de stingere a obligaţiei fiscale la persoana fizică şi persoana juridică.
Având în vedere situaţiile în care intervine operaţiunea de scădere în cazul
persoanei juridice survine atunci cînd se instituie starea de insolvabilitate, aceasta
având loc în următoarele situaţii:
1. debitorul nu are venituri sau bunuri care pot fi urmărite;
2. în urma executării silite creanţa bugetară nu a fost acoperită în
întregime;
3. debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;

117
Conform alin1,3, art. 174, Cod fiscal al R. Moldova. (în redacţia legii nr. 1163-XIII din 24.04.97).
118
Pct.11al regulamentului privind evidenţa specială a obligaţiei fiscale din 01.04.2003 M.O. al R.Moldova nr.126-
131/162 din 27.06.2003

69
 4. debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut şi la
aces-tea ori în alte locuri unde există indicii că a avut bunuri, nu se găsesc bunuri
urmă-ribile;
5. debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi rămân
neachitate obligaţii bugetare.

Conform art.174 alin.(1) din titlul V al Codului fiscal şi în temeiul

documentelor enumerate la punctele 9, 10, 11 şi 12 conducerea organului cu atribuţii
de administrare fiscală, care administrează obligaţia fiscală respectivă, emite Decizia
despre stingerea prin scădere a obligaţiei fiscale (inclusiv a cărei executare silită este
imposibilă) şi luarea ei la o evidenţă specială.

Modelul deciziei este prezentat în anexa nr.1 la Regulament. Decizia se emite

pe foaia de titlu a organului cu atribuţii de administrare fiscală.119
În cazul în care survine vre-o una din situaţiile prevăzute la alin.1 art.174, cod
fiscal atunci pot surveni două alternative, şi anume:
a) sumele respective vor fi trecute din evidenţa curentă într-o evidenţă
separată, urmând ca investigaţiile să fie reluate cel puţin o dată pe an, iar la împlinirea
termenului de prescripţie se va proceda la scăderea creanţei bugetare.
b) creanţa fiscală se va da la scădere, fără a se mai trece în prealabil în evidenţa
specială, aceasta va avea loc în cazul cînd se va constata că debitorul nu a lăsat careva
avere din care ar fi posibilă stingerea obligaţiei fiscale.120
Evidenţa specială a obligaţiilor fiscale a căror executare se consideră imposibilă
se duce în mod manual în Registrul evidenţei speciale a obligaţiilor fiscale, al cărui
formular este indicat în anexa nr.2 la Regulament.121

119
Pct.13 al regulamentului privind evidenţa specială a obligaţiei fiscale din 01.04.2003 M.O. al R.Moldova nr.126-
131/162 din 27.06.200
120
О.В. Староверова, Н.Д. Эрашвили, Налоговое права, издат. «Юнити», Москва 2004, pag. 341.
121
Pct.14 al regulamentului privind evidenţa specială a obligaţiei fiscale din 01.04.2003 M.O. al R.Moldova nr.126-
131/162 din 27.06.2003

70
 Conform art.174 alin.(1) din titlul V al Codului fiscal şi în temeiul documen-
telor enumerate la punctele 9, 10, 11 şi 12 conducerea organului cu atribuţii de
administrare fiscală, care administrează obligaţia fiscală respectivă, emite Decizia
despre stingerea prin scădere a obligaţiei fiscale (inclusiv a cărei executare silită este
imposibilă) şi luarea ei la o evidenţă specială.

2.2.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare.

Prin compensare se înţelege acea procedură de stingere a obligaţiilor bugetare
ce intervine în situaţia în care acelaşi contribuabil, persoană fizică sau juridică, are, pe
de o parte, obligaţii de plata la buget, iar pe de altă parte are de primit sume plătite în
plus, de rambursat ori de restituit, după caz, de la buget.
Se poate considera că debitorul obligaţiei fiscale efectuează o plată nedatorată
în următoarele situaţii:
a. când nu există titlu de creanţă bugetară;
b. când titlul de creanţă bugetară a fost emis ca urmare a aplicării
eronate a prevederilor legale în materie.122
Contribuabilul poate plăti mai mult decât datorează fie ca urmare a unei erori
de calcul, fie datorită altor împrejurări, cum ar fi modificarea ulterioară a obligaţiei
sale bugetare prin soluţionarea unei contestaţii împotriva actului constatator ai acestei
obligaţii.

Dacă ar fi să compară termenul de „compensare” este folosit în această materie

într-un sens diferit de cel consacrat în dreptul civil, deoarece operaţiunea de
compensare în dreptul fiscal nu presupune existenţa unor creanţe reciproce, cum este
cazul dreptului civil, ci creanţele care se compensează aparţin aceluiaşi creditor –
statul, iar obligaţia de plată revine aceluiaşi debitor-contribuabilul.

122
S. I.Iliescu; D. D..Şaguna; Dan Coman Şova, Procedura fiscală în Romînia, edit. “Oscar-Print”, Bucureşti 1996, pag.
274.

71
 Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare care se efectuează la cererea
contribuabilului se depune, la organul fiscal, la care se deserveşte acesta şi urmează să
conţină rigorile prevăzute la pct. 9 al regulamentului.123

Obligaţiile bugetare restante cu care se face compensarea includ atât debitul provenit
din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, cât şi majorările de întârziere aferente
acestora.

Compensarea va opera în privinţa obligaţiilor restante în măsura în care nu s-a

împlinit termenul de prescripţie a acestor obligaţii, stabilit de actele normative ce
reglementează fiecare categorie de venituri bugetare.

În termen de până la 30 de zile de la apariţia circumstanţelor respective sau de

la primirea cererii contribuabilului, organul fiscal întocmeşte ordinul de plată şi o
transmite Trezoreriei de Stat spre executare, în modul stabilit de Ministerul Finanţelor.

În termen de 7 zile de la data primirii ordinului de plată, Trezoreria de Stat

trece, după caz, dintr-un cont al bugetului în alt cont al aceluiaşi buget sau în contul
unui alt buget sumele consemnate în ordinul de plată. După executarea ordinului de
plată, Trezoreria de Stat remite organului fiscal extrasul din conturile trezoreriale de
venituri.124

Articolul 176 din titlul V al Codului fiscal prevede, că dacă suma plătită în plus
şi suma, care conform legislaţiei fiscale, urmează a fi restituită, nu au fost restituite în
termen de 37 de zile, sau alt termen stabilit de legislaţie, de la data primirii cererii de
către organul fiscal, contribuabilului i se plăteşte o dobândă calculată în funcţie de
rata de bază (rotunjită până la următorul procent întreg), stabilită de Banca Naţională
a Moldovei în luna noiembrie a anului precedent anului fiscal de gestiune, aplicată la

123
Punctual 9 al ordinului M. Finanţelor cu privire la aprobarea Regulamentului privind stingerea obligaţiei fiscale prin
compensare nr. 42 din 07.07.2004 M.O. al R.Moldova nr.163-167/320 din 03.09.2004.
124
Conform alin3, art. 175, Cod fiscal al R. Moldova. (în redacţia legii nr. 1163-XIII din 24.04.97).

72
refinanţarea băncilor comerciale prin operaţiuni REPO de cumpărare a hârtiilor de
valoare de stat pe termen de 2 luni, pentru perioada cuprinsă între data primirii cererii
şi data compensării. Dobânda se calculează în raport cu suma restituită cu întîrziere la
contul bancar al contribuabilului sau la suma restituită persoanei fizice în numerar.125

Organele fiscale întocmesc şi prezintă spre executare documentele trezoreriale

conform normelor metodologice privind executarea de casă a bugetului de stat şi a
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale prin sistemul trezorerial al Ministerului
Finanţelor.126
Dreptul contribuabilului de a solicita organelor competente compensarea sau
restituirea ia naştere în momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul de
stat.

CAPITOLUL III.
3.1. Condiţiile declanşării şi organele abilitate cu
executarea silită a obligaţiei fiscale
Regula generală, în materia executării obligaţiilor fiscale este reprezentată de
îndeplinirea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei prin efectuarea plăţii. Însă nu
trebuie de omis şi situaţia cînd debitorul nu execută obligaţia sa, în cuantumul şi la
termenul stabilit, creditorul, pentru a valorifica dreptul său subiectiv patrimonial pe
care îl are asupra debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la
dispoziţie pentru a-l sili la executare; în acest caz creditorul va cere executarea silită.
Deci, executarea silită a obligaţiilor fiscale este procedura prin mijlocirea căreia
creditorul, care este statul, prin organul fiscal competent, constrânge pe contribuabilul

125
Punctual 48 al ordinului M. Finanţelor cu privire la aprobarea Regulamentului privind stingerea obligaţiei fiscale prin
compensare nr. 42 din 07.07.2004 M.O. al R.Moldova nr.163-167/320 din 03.09.2004. Calculul dobînzii se perfectează
de către contribuabil (conform anexei nr.4 la Regulament)
126
Aprobate prin extrasul din procesul verbal al Colegiului Ministerului Finanţelor nr.2/2 din 11 ianuarie 2002, cu
completările şi modificările ulterioare, ţinînd cont de particularităţile expuse de Ministerul Finanţelor în comunicate-le
anuale privind modul de încasare şi evidenţă a veniturilor conform legilor bugetare, în modul stabilit.

73
care nu-şi execută de bunăvoie, la termen, obligaţia stabilită prin documentele fiscale
să-şi îndeplinească această obligaţie.
Astfel putem concluziona că executarea silită a obligaţiilor fiscale se
declanşează ca o necesitate de impunere în contextul stipulărilor art. 126-132 din
Constituţie R.M. în vederea recuperării obligaţiilor fiscale restante, ca o modalitate de
percepere a veniturilor bugetare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice
prevăzute de legea bugetară anuală.
Ar trebui să menţionăm că executarea silită nu reprezintă o formă a răspunderii
juridice, o sancţiune, ci o modalitate de executare a obligaţiilor fiscale.127
Caracterul executoriu al documentelor fiscale face ca procedura de executare
silită să poată fi declanşată direct, de către organele administrativ-financiare, nefiind
necesară intervenţia justiţiei.
Pentru a se putea trece la executarea silită a creanţei bugetare este necesar să fie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) existenţa restanţei, ţinîndu-se cont de prevederile art.252 cod fiscal;

b) neexpirarea termenelor de prescripţie stabilite în codul fiscal.

c) necontestarea faptului de existenţă a restanţei şi mărimii ei în cazurile

prevăzute la art.194 alin.(1) lit.c) şi d) cod fiscal;

d) contribuabilul nu se află în proces de lichidare (dizolvare) sau de aplicare a

procedurilor de depăşire a insolvabilităţii, conform legislaţiei128.

Subiectele raportul juridic de executare silită a obligaţiei fiscale sunt aceleaşi, cu

cele ale raportului obligaţional:

- statul sau o colectivitate teritorială locală, prin organele de executare, în

127
E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003, pag. 193.
128
art. 193 cod fiscal al R. Moldova adoptat prin lega nr.1163-XIII din 24.04.97 //M. O. 62-522, 18.09.1997.

74
calitate de creditor;
- contribuabilul, persoană fizică sau juridică, în calitate de debitor.

În calitate de creditori bugetari sau organele de executare sunt acele organe

abilitate şi să efectueze procedura de executare silită conform legislaţiei precum şi să
aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii. Aceste organe sunt mentionate expres în art.
195 cod fiscal şi anume:

Executarea silită a obligaţiei fiscale, în modul prevăzut de prezentul cod, o

efectuează organul fiscal; Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, dispunînd de drepturile organului fiscal, efectuează executarea silită a
obligaţiei fiscale calculate de organele sale.

Nu se admite executarea silită a obligaţiei fiscale de către alte autorităţi, în

modul stabilit de prezenta legislaţie, nici direct şi nici prin intermediul organelor
specificate mai sus, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.156 alin.(2) şi la art.157
alin.(2) cod fiscal.129 Precum mai trebuie de menţionat că organul sau autoritatea care
primeşte informaţii fiscale este, de asemenea, obligată să păstreze secretul asupra
informaţiilor primite. Informaţii referitoare la plătitori pot fi transmise şi altor organe
sau autorităţi, care le solicită, dar numai cu consimţământul scris al plătitorului.
Iar debitorul sau contribuabilul este practic „clientul" bugetului public, cel care
„aduce" banii la buget şi în consecinţă este necesară protecţia acestuia prin instituirea
secretului fiscal, ca obligaţie profesională a funcţionarilor publici care au acces la date
confidenţiale privind activitatea plătitorilor de venituri bugetare.
Ar trebui de menţionat faptul că excutarea silită a obligaţiei fiscale este dirijată
de un set de reguli, de care trebuie să se conducă organele abilitate, în timpul
executării silite. Nu trebuie de omis faptul că executarea silită în sfera veni-turilor
bugetare se deosebeşte substanţial de instituţia executării silite reglementată de

129
art. 195 cod fiscal al R. Moldova adoptat prin lega nr.1163-XIII din 24.04.97 //M. O. 62-522, 18.09.1997

75
procedura civilă. Aceste reguli sunt instituite în conformitate cu legea cu privire la
urmărirea impozitelor şi taxelor, a codului fiscal, precum şi alte acte normative în
vigoare. Deci executarea silită a obligaţiei fiscale se face în zile lucrătoare, între orele
6.00 şi 22.00. Executarea silită în alt timp se admite în cazul în care contribuabilul sau
debitorul lui se eschivează de la ea.

În cazul în care contribuabilul lipseşte pe aresele cunoscute, organul fiscal se va

adresa,potrivit legislaţiei, organelor poliţiei, pentru a fi declarată căutarea acestuia.

Dacă bunurile sau debitorii contribuabilului se află în diferite unităţi

administrativ-teritoriale, executarea silită a obligaţiei fiscale o efectuează organul
fiscal de la locul de evidenţă sau asistenţă a contribuabilului şi, după caz, cu
participarea funcţionarului fiscal de la locul aflării bunurilor sau de la sediul
(domiciliul) debitorului.

Organul fiscal este în drept să aplice una sau mai multe modalităţi de executare
silită a obligaţiei fiscale. Executarea silită a obligaţiei fiscale în modul prevăzut la
art.194 alin.(1) lit.b), c) şi d) se face în temeiul unei hotărîri emise de conducerea
organului fiscale pe un formular tipizat aprobat de Inspectoratul Fiscal Principal de
Stat.

Cheltuielile aferente executării silite a obligaţiei fiscale se efectuează de la

bugetul de stat, urmînd să fie recuperate din contul contribuabilului.130

3.2. Modalităţile de executare silită a obligaţiilor fiscale

3.2.1. Încasarea a mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale

contribuabilului.

130
Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001, pag. 63.

76
 Odată ce obligaţia fiscală a devenit exigibilă, moment care este reglementat în
actele normative începînd cu ziua următoare, organul fiscal este în drept să înainteze
ordine incaso la conturile bancare (cu excepţia contului de împrumut, a contului
provizoriu (de acumulare a mijloacelor financiare pentru formarea sau majorarea
capitalului social) precum şi a conturilor persoanelor fizice care nu sînt subiecţi ai
activităţii de întreprinzător) ale contribuabilului dacă acesta dispune de ele şi dacă
organul fiscal le cunoaşte.

În cazul în care contribuabilul deţine la contul său bancar mijloace băneşti,

instituţia financiară (sucursala sau filiala acesteia) este obligată să execute, în limita
acestor mijloace, ordinul incaso a organului fiscal în decursul zilei operaţionale în
care a fost primită.

Poate fi şi cazul cînd contribuabilul nu deţine la contul său bancar mijloace

băneşti pentru a stinge, total sau parţial, obligaţia fiscală, instituţia financiară
(sucursala sau filiala acesteia) remite organului fiscal, în ziua primirii, ordinul incaso,
făcînd pe ea menţiunea despre lipsa, totală sau parţială, a mijloacelor. În cazul
suspendării operaţiunilor la contul bancar pentru nestingerea obligaţiei fiscale,
instituţia financiară (sucursala sau filiala acesteia) informează imediat organul fiscal
despre înscrierea în contul contribuabilului a mijloacelor băneşti. Procedura încasării
incontestabile a mijloacelor de la conturile bancare se stabileşte de Banca Naţională a
Moldovei în comun cu Ministerul Finanţelor.

Prevederile menţionate mai sus nu se aplică în cazul în care în contul bancar al

contribuabilului sînt înscrise mijloace băneşti încasate de la comercializarea bunurilor
gajate, în limita sumelor direcţionate spre plata cheltuielilor aferente vînzării bunului
gajat şi în limita creanţelor care se plătesc din produsul vînzării bunului gajat.

77
 3.2.2. Ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar

Această modalitate de executarea silită a obligaţiei fiscale prin ridicarea de

mijloace băneşti în numerar este aplicată contribuabilului atît persoană juridică cît şi
persoană fizică subiect al activităţii de întreprinzător.
Pentru ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar, inclusiv în
valută străină, funcţionarul fiscal controlează locurile şi localurile în care
contribuabilul păstrează numerarul, precum şi reţeaua lui comercială.
Prin derogare de la art.129 pct. 4 cod fiscal, în calitate de reprezentant al
contribuabilului, la ridicarea mijloacelor băneşti în numerar participă casierul
(gestionarul) sau un alt angajat care îl înlocuieşte. Aceştia sînt obligaţi să prezinte
documentele necesare şi să asigure accesul liber la seiful casei contribuabilului, în
încăperea izolată a casei, precum şi în reţeaua lui comercială.
Deschiderea fără consimţămîntul reprezentantului contribuabilului sau în lipsa
acestuia a locurilor şi localurilor în care se păstrează numerarul se efectuează în
prezenţa a 2 martori asistenţi. Pînă la sosirea acestora din urmă, funcţionarul fiscal
sigilează locurile şi localurile.
Faptul ridicării numerarului şi al deschiderii locurilor şi localurilor fără
consimţămîntul reprezentantului contribuabilului este consemnat în acte semnate de
cei prezenţi. Actele se întocmesc în două exemplare. Exemplarul al doilea se remite
contribuabilului sau reprezentantului acestuia contra semnătură pe primul exemplar
sau se expediază recomandat contribuabilului în aceeaşi zi sau în următoarea zi
lucrătoare.
Funcţionarul fiscal predă mijloacele băneşti ridicate instituţiei financiare
(sucursalei sau filialei acesteia) proxime, care este obligată să le primească şi să le
transfere la bugetele respective pentru stingerea restanţelor. Valuta străină se predă la
cursul stabilit de Banca Naţională a Moldovei în ziua predării.

78
 Dacă depunerea mijloacelor băneşti în numerar la instituţia financiară
(sucursala sau filiala acesteia) în ziua ridicării lor este imposibilă, ele vor fi predate
casieriei organului fiscal pentru ca aceasta să le transmită instituţiei financiare în
următoarea zi lucrătoare.

3.2.3. Urmărirea a bunurilor contribuabilului, cu excepţia celor consemnate la

pct.3.2.1. şi 3.2.2.

La această categorie de bunuri pot trebuie a fi menţionate anume bunurile

mobil şi cele imobile, fapt care sesizăm că în unele state se face o diferenţiere de
executare silită ăntre aceste bunuri, ceea ce nu putem vorbi despre legislaţia
autohtonă. Deci, sechestrare a bunurilor contribuabilului se efectuează, dacă legislaţia
nu prevede altfel, în prezenţa contribuabilului (a reprezentantului acestuia), a
persoanei lui cu funcţie de răspundere, iar în cazul în care contribuabilul este persoană
fizică neînregistrată ca subiect al activităţii de întreprinzător - a unui membru major al
familiei lui.

Urmărirea atît a bunurilor mobile cît şi celor imobile ale debitorului reprezintă
o modalitate de executare silită indirectă aobligaţiilor fiscale. Bunurile debitorului
sunt valorificate prin vânzarea la licitaţie sau prin alte modalităţi, suma astfel obţinută
fiind destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine contribuabilului urmărit.
La executarea silită a bunurilor debitorului, trebuie de a fi respecta o anumită
procedură:
a) somaţia de plată ― organele abilitate urmăritoare vor declanşa procedura
executării silite mobiliare prin somaţia de plată adresată debitorului în sensul
îndeplinirii obligaţiei fiscale;
b) identificarea bunurilor supuse urmărirei ― prin identificare, organele fiscale
vor selecţiona bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul, în funcţie de valoarea
necesară acoperirii obligaţiei fiscale;

79
 c) aplicarea sechestrului şi evaluarea bunurilor supuse urmăririi ― După comu-
nicarea somaţiei către debitor, care reprezintă actul începător al acestei modalităţi de
executare silită, precum şi în tot cursul executării silite, organul de executare poate
numi un administrator-sechestru, în măsura în care este necesară administrarea
bunului urmărit, perceperea chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din
administrarea acestuia sau apărarea în litigii privind imobilul respectiv.
Administratar-sechestru va putea fi numit creditorul, debitorul sau o altă per-
soanele fizică sau juridică, în această din urmă situaţie, organul de executare va fixa
administratorului-sechestru o indemnizaţie în funcţie de activitatea depusă. Evaluarea
bunurilor imobile supuse urmăririi silite se va face prin intermediul unor organe sau
persoane specializate.

3.2.4. Urmărirea a datoriilor debitoare ale contribuabililor prin

modalităţile prevăzute la pct.3.2.1, 3.2.2. şi 3.2.3.
În legislaţia română această măsură se numeşte „proprire” care reprezintă ― în
interceptarea şi preluarea în condiţii legale a unor sume de bani pe care debitorii
bugetelor publice, persoane fizice şi juridice, le au de primit de la terţe persoane,
până la îndestularea creanţelor bugetare respective.131
Aceasta reprezintă procedeul preferenţial obligatoriu de executare silită şi sunt
urmăribile orice sume reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi valută,
datorate cu orice titlu debitorului, de către terţe persoane.
Urmărirea datoriei debitoare se efectuează şi atunci cînd însuşi debitorul are
restanţe. Urmărirea datoriei debitoare de la persoane care au sediu în R. Moldova se
face în baza listei debitorilor, prezentate de contribuabil, sau a altor informaţii de care
dispune organul fiscal. În conformitate cu tratatele internaţionale la care R. Moldova
este parte, pot fi urmărite datoriile debitoare de la persoane din străinătate, precum şi
de la debitorii autohtoni în beneficiul contribuabililor străini.132
131
Iancu, Dreptul finanţelor publice, edit. ”Sylvi”, Bucureşti 2002, pag. 273.
132
art. 205. Codul fiscal al R. Moldova adoptat prin lega nr.1163-XIII din 24.04.97 //M. O. 62-522, 18.09.1997

80
 Urmărirea sumelor de bani ce reprezintă drepturi băneşti ale debitorului
persoană fizică, se poate face de către organul de executare, cu excepţia celor
prevăzute de legislaţie precum sunt ne urmăribile.

Pentru urmărirea datoriei debitoare, contribuabilul este obligat să prezinte

organului fiscal lista debitorilor, semnată de el (de reprezentantul său), de persoana sa
cu funcţie de răspundere. La cererea organului fiscal, datele din listă sînt confirmate
documentar. Lista debitorilor trebuie să conţină, după caz:

a) denumirea (numele, prenumele) debitorului, sediul (adresa), codul fiscal,

informaţia de contact;

b) conturile bancare ale debitorului, denumirea, sediul şi codul instituţiilor

financiare (sucursalelor sau filialelor acestora) în care sînt deschise conturile;

c) data apariţiei datoriilor debitoare, suma totală şi scadenţa lor;

d) măsurile întreprinse de contribuabil pentru a i se plăti datoria debitoare;

e) data ultimei verificări reciproce.

3.3. Răspunderea fiscală în cazul ne respectării obligaţiilor ficale.

Dreptul ca fenomen social are un rol determinat în asigurarea coerenţei,
funcţionalităţii şi autoregulării sistemului social, în apărarea valorilor sociale, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În acest scop, normele
juridiceorientează, influenţează, şi determină comportamentul umane. Ceva vreme
acestea au un caracter general, permanent şi obligatoriu, respectarea lor se realizează
numai în anumite cazuri prin forţa de constrîngere a statului.

81
 Nu orice conduită umană cade sub relevanţă din punct de vedere juridic, ci
numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice.
Conduita umană poate fi licită, legală sau poate cotraveni normelor juridice căpătînd
uncaracter ilicit, ilegal.
Colectivitatea socială nu poate rămîne indiferentă faţă de comportamentele
membrilor săi, care încalcă regulile sociale. Răspunderea indivizilor pentru
comportamentele lor îmbracă forme diverse: politică, morală, religioasă, juridică.
Răspunderea juridică este definită ca „un raport statornicit de lege, de norma
juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii
autortăţii, care pot să fie instanţele de judecată sau anumiţi funcţionari de stat.
În sfera dreptului fiscal răspunderea juridică este subîmpărţită în:
- răspundere penală;
- răspundere contravenţională;
- răspundere fiscală.

Tragerea la răspundere pentru încălcare fiscală se face în temeiul legislaţiei

fiscale în vigoare în timpul şi la locul săvîrşirii încălcării, cu condiţia că încălcarea
fiscală, prin caracterul ei, nu atrage după sine, în condiţiile legii, răspunderea penală.
Procedura de tragere la răspundere pentru încălcarea fiscală se aplică în conformitate
cu legislaţia în vigoare în timpul şi în locul examinării cazului de încălcare fiscală.

Trebuie de menţionat faptul, că indiferent de a fost sau nu trasă la vre-un tip de

răspundere juridică, oricum nu va fi exonerat persoana de sancţionată de obligaţia de
a-şi onora obligaţiile fiscale prevăzute de legislaţie.133

La răspundere pentru încălcări fiscale nu poate fi trăsă orice persoană, ci anume

acelea ce se fac responsabile de acest fapt. Conform legislaţiei fiscale pot fi trase la
răspundere:
133
E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003, pag. 229.

82
 a) contribuabilul persoană juridică a cărui persoană cu funcţie de răspundere a
săvîrşit o încălcare fiscală;

b) contribuabilul persoană fizică, care nu practică activitate de întreprinzător,

ce a săvîrşit o încălcare fiscală. În cazul în care acesta este lipsit de capacitate de
exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrînsă, pentru încălcarea fiscală săvîrşită de
el reprezentantul său legal (părinţii, înfietorii, tutorele, curatorul) poartă răspundere în
funcţie de obiectul impozabil, de obligaţia fiscală şi de bunurile contribuabilului.

c) contribuabilul persoană fizică care practică activitate de întreprinzător, a

cărui persoană cu funcţie de răspundere a săvîrşit o încălcare fiscală.134

În cazul în care a avut loc o încălcare fiscale, va sancţionat acest fapt, care
constă în obligarea persoanei de a plăti o sumă de bani, adica achitarea unei amenzi,
cu scopul educării tuturor în spiritul respectării legii. Amenda se aplică indiferent de
faptul dacă au fost aplicate sau nu alte sancţiuni fiscale ori plătite impozite, taxe,
majorări de întîrziere (penalităţi) calculate suplimentar la cele declarate sau
nedeclarate. Amenda reprezintă o parte a obligaţiei fiscale şi se percepe în modul
stabilit pentru impunerea fiscală.

În legislaţia fiscală sunt evidenţiate anumite tipuri de încălcări fiscale care ar

putea apărea şi care sunt luate la control pentru a fi contracarate. Aceste încălcări sunt:

a) Împiedicarea activităţii organului fiscal care se exprimă prin:

 neasigurarea accesului în încăperile de producţie, în depozite, în locurile de

păstrare a bunurilor, în spaţiile comerciale şi în spaţiile cu o altă destinaţie, prin
neprezentarea de explicaţii, date, informaţii şi documente, necesare organului fiscal,
asupra problemelor care apar în timpul controlului;

134
art. 232 Codul fiscal al R. Moldova adoptat prin lega nr.1163-XIII din 24.04.97 //M. O. 62-522, 18.09.1997.

83
  interzicerea accesului funcţionarului fiscal la sistemul electronic de evidenţă
contabilă al contribuabilului;

 împiedicarea ridicării documentelor;

 neexecutarea deciziei organului fiscal de suspendare a operaţiunilor la conturile

bancare ale contribuabilului;

 neexecutarea cerinţelor din citaţia bancară;

 precum şi împiedicarea funcţionarului fiscal de a-şi efectua activitatea in modul

prevăzut de legislaţia fiscală, atunci acestei persoane îi va fi aplicată amendă în
conformitate cu art. 253. cod fiscal.

b) Neprezentarea informaţiei despre sediu care poate fi comisă prin:

 neprezentarea sau prezentarea tardivă către organul fiscal a informaţiei

despre sediul sau despre schimbarea sediului contribuabilului, al subdiviziunilor lui
care se află în altă parte decît sediul central;
 prezentarea către organul fiscal a unor informaţii neveridice despre sediul
contribuabilului, al subdiviziunilor lui care se află în altă parte decît sediul central.

c) Nerespectarea regulilor de evidenţă a contribuabililor prin practicarea:

 practicarea oricărei activităţi fără înregistrarea la organul fiscal;

 neincluderea în documente a codului fiscal, dacă includerea lui este
prevăzută de legislaţie, necomunicarea către alte persoane a codului fiscal sau
acceptarea de documente fără a fi indicat în ele codul fiscal;

 folosirea unui cod fiscal străin, plastografiat sau anulat;

84
  modificarea sau închiderea de către instituţia financiară a contului bancar
al contribuabilului fără certificatul organului fiscal ori cu încălcarea regulilor stabilite
de legislaţie sau neprezentarea ori prezentarea tardivă organului fiscal a informaţiei
despre modificarea sau închiderea contului bancar al contribuabilului;

 efectuarea de către instituţia financiară a unor operaţiuni pe contul bancar

al contribuabilului fără ca organul fiscal să confirme luarea la evidenţă a contului
bancar deschis;

 neînregistrarea în calitate de contribuabil al T.V.A. sau de subiect al

impunerii cu acciz;

 neprezentarea sau prezentarea tardivă la organul fiscal de către

contribuabil a informaţiei despre contul bancar deschis în străinătate.

d) Nerespectarea regulilor de executare silită a obligaţiei fiscale săvirşită prin:

 neprezentarea, la cererea funcţionarului fiscal, a bunurilor ori a unei părţi

din ele spre sechestrare;
 neacceptarea spre păstrare de către contribuabil (reprezentantul acestuia)
sau persoana lui cu funcţie de răspundere a bunurilor sechestrate;

 delapidarea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor sechestrate

de către persoana căreia i-au fost încredinţate spre păstrare sau de către persoana
obligată să le asigure integritatea, conform legii;

 efectuarea de operaţiuni cu valori mobiliare sechestrate, după sistarea

operaţiunilor, se sancţionează cu amendă, aplicată contribuabilului şi registratorului, a
cîte 10% din suma operaţiunii.

Încheiere
85
 Ca urmare a analizei obligaţiilor fiscale, precum şi a activitatăţii organelor de
poliţie în realizarea lor, din mai multe aspecte, au fost elucidate multiple particularităţi
specifece, care le conţine în sine această instituţie, precum şi faptul că de la stat la stat
se deosebesc anumite reglementări juridice ale materiei cît şi părerile autorilor.
Aşadar, generalizînd cele menţionate mai sus, pot fi făcute concluzii ce scot în
evidenţă natura juridică a obligaţiilor fiscale.
În special pentru a fi desluşit materia mai clar, sa încercat de efectua anumite
sistematizări, definiri, caracterizări, a diferitor elemente cum ar fi:sistemul fiscal,
raportul juridic, impozit, taxă, obligaţie fiscală, modalităţiile în care se sting
obligaţiile fiscale, ce constituie şi cînd este aplicată executarea silită a obligaţiilor
fiscale etc.
Fiind combinate metodele logice de anliză, sinteză, comparaţiei, deducţie şi
călăuzindune de legislaţia fiscală, cît şi de părerile doctrinale, s-a cristalizat ideia de a
modifica şi completa anumite articole ale codului fiscal.
O primă propunere pentru „lege ferenda” ar fi acea de a fi supstituit conţinutul
normativ al alin.2 al art. 6 cod fiscal, care e formulată că taxa ― este o plată
obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit. În viziunea autorului această definiţie
nu e cea mai reuşită, deoarece ea nu conţine în sine acele particularităţi care o
reprezintă, prin elementele care îl caracterizează şi anume: contraserviciu; al costului
de producţie.Taxelor le mai este specific şi caracterul ante-factum, fiind datorate şi
achitate în momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor care urmează a fi efectuate de
către instituţiile publice.
Astfel o formulare mai reuşită ar fi că taxa ― este o plată obligatorie cu titlu
gratuit care implică după sine o contraprestaţie, efectuată de organele abilitate cu
colectarea obligaţiilor fiscale, pentru anumite servicii prestate acestora de către
organele de stat sau de instituţii publice.

86
 O altă intervenţie care ar trebuie de făcută în legislaţia fiscală, ar fi aceea ca pe
lîngă modalităţile de executare silită a obligaţiei fiscale care sunt stipulate şi
caracterizate în capitolul III, ar fi cazul de a introduce executarea silită prin proprire.
Proprirea ― reprezintă o cale procedurală prin care creditorul urmăreşte
sumele pe care o altă persoană le datorează debitorului şi constă în blocarea acestor
sume şi obligarea de a vărsa direct creditorului suma cuvenită de datornicului.
Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale ar fi inedită, deoarece prin
intermediul ei, va fi uşurat acel mecanism de încasarea mijloacelor băneşti de la
contribuabilii care nu şi-au onorat obligaţiile fiscale, dar şi care faţă de ei sunt careva
persoane care datorează o anumită sumă de bani. În cazul în cînd sunt mai milţi
creditori, suma datorată de terţul poprit debitorului se va împărţi într-o ordine de
preferinţă.
Prin intermediul acestei lucrării, s-a încercat de a fi scoase la iveală
particularităţile obligaţiilor fiscale, precum şi felul în care este interpretat şi aplicat în
practică de către organele de poliţie, posibilitatea care o oferă cadrul normativ de a o
utiliza. Scopul care a fost trasat din start fiind realizat la maximul posibil.

Anexa nr.1 la Regulamentul 4/2 din 01.04.2003

actualizată prin ordinul Ministerului Finanţelor
Nr. ____ din „___”_____________ 2005
(foaia de titlu a organului cu atribuţii de administrare fiscală)

Decizie
nr.____ din _____________200__
despre stingerea prin scădere a obligaţiei fiscale (inclusiv a cărei

87
 executare silită este imposibilă) şi luarea ei la o evidenţă specială
Eu, ____________________________, _______________________________ ____________________
(numele, prenumele conducătorului organului) (denumirea funcţiei deţinute de conducător) (denumirea organului)
examinînd ______________________________________________________________________________________________
(se indică denumirea documentului care confirmă imposibilitatea executării silite a obligaţiei fiscale, actului judiciar, nr., data)
_______________________________________________________________________________________________________
(denumirea contribuabilului, numele, prenumele / codul fiscal)

în conformitate cu ___________________________________________________________________________________.
(se indică actul normativ)

Decid:

1. De a stinge prin scădere pentru contribuabilul: cod fiscal _________________________________________________

denumirea (numele prenumele)____________________________________________________________________________

obligaţia fiscală în sumă de _______________________________________________________________________________ lei

Cod/parag. al Bugetul Total Obligaţia fiscală

clasif. bugetare plăţi de bază penalitate amendă

Total

2. Obligaţia fiscală indicată la punctul 1 se înscrie în Registrul evidenţei speciale a obligaţiilor fiscale a căror executare este
imposibilă.

3. Excluderea obligaţiei fiscale din fişa contului personal se va efectua cu data emiterii prezentei Decizii, iar înscrierea în Registrul
evidenţei speciale a obligaţiilor fiscale a căror executare este imposibilă se va efectua cu ziua lucrătoare imediat următoare zilei
emiterii Deciziei.
__________________________________ _________________ _________________
(denumirea funcţiei conducătorului organului L. Ş. (semnătura) numele, prenumele
cu atribuţii de administrare fiscală)

Anexa nr.2
la Regulamentul privind organizarea
evidenţei speciale a obligaţiei fiscale
Registrul evidenţei speciale
a obligaţiilor fiscale

Obligaţia fiscală luată la evidenţa specială

88
Denumirea(numele, Codul Nr. Deciziei Data Deciziei cod/paragraf total Inclusiv Responsabil de
prenumele) fiscal despre stingerea despre stinge-rea al clasi. plăţi maj. de amenzi efectuarea
contribuabilului prin scădere a prin scădere a buget. de întîrz. înscrierilor în
obligaţiei fiscale obligaţiei fiscale bază registru
(inclusiv a cărei (inclusiv a cărei (numele,
executare silită executare silită prenumele,
este imposibilă)şi este imposibilă) funcţia, data)
luarea ei la o şi luarea ei la o
evidenţă specială evidenţă specială

Total

Menţiuni

anul_____________ anul________ anul_______ anul__________ anul_______ anul____________&

__________
Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat
Regulament din
01.04.2003 privind
evidenţa specială a
obligaţiei fiscale
//Monitorul Oficial 126-
131/162, 27.06.2003

Anexa nr. 3 la Regulament

89
 Aprob

Şeful Inspectoratului Fiscal

de Stat pe _____________

______________________

(semnătura)
L.Ş.

______________________

(data)
Calculul dobînzii
nr.___ din ______________ 200_

Contribuabilul _________________________________________________ codul fiscal _________

(denumirea (numele, prenumele) contribuabilului)

1. Data prezentării cererii privind restituirea mijloacelor _________________________
2. Data executării dispoziţiei de plată _________________________
3. Numărul de zile din data prezentării cererii şi data executării ________________________
dispoziţiei de plată *
4. Rata de bază (rotunjită pînă la următorul procent întreg), stabilită _________________________
de Banca Naţională a Moldovei în luna noiembrie a anului
precedent anului fiscal de gestiune, aplicată la refinanţarea băncilor
comerciale prin operaţiuni repo de cumpărare a hîrtiilor de valoare
de stat pe termen de 2 luni
5. Mărimea dobînzii pentru o zi de întîrziere (rîndul 4 / 365 zile) _________________________
6. Suma restituită cu întîrziere (lei) _________________________
7. Cuantumul dobînzii către plată (rîndul 3 x rîndul 5 x rîndul 6)

* - se completează în cazul depăşirii a 37 de zile

Verificat:

Conducătorul __________________ Şeful direcţiei/secţiei administrare fiscală

__________________________________
(semnătura)
(numele, prenumele, semnătura)
Contabil-şef ___________________
executor ___________________________
(semnătura)
(numele, prenumele, semnătura)

tel._____________
L. Ş.

90
 Anexa nr.1 la Regulament

Inspectoratul Fiscal de Stat __________________________

(denumirea organului fiscal destinatar)

Cerere
privind stingerea obligaţiei fiscale prin compensare şi/sau restituirea mijloacelor
nr.________ din ______________________
(numărul de înregistrare a cererii la contribuabil şi data ieşirii ei de la contribuabil)

Contribuabilul _____________________________________________________________________________

(denumirea (numele, prenumele) contribuabilului)

codul fiscal _____________________________ telefonul de contact __________________________________

adresa __________________________________________________________________________________

solicită __________________________________________________________________________________

(cu cifre şi litere cuantumul sumei plătite în plus sau a sumei, care conform legislaţiei fiscale, urmează a fi restituită)

confirmată prin ___________________________________________________________________________

(denumirea, numărul şi data documentelor, care confirmă faptul achitării în plus a sumelor la buget sau dreptul la restituire)

să fie utilizată pentru stingerea restanţelor:

Cod capitol/paragraf al clasificaţiei bugetare Codul bugetului Total inclusiv

plăţi de bază penalităţi amenzi

91
Excedentul sumei compensate ______________________________________________________________

(cu cifre şi litere)

se va utiliza după cum urmează:

(se va sublinia necesarul)

a) se va restitui la contul bancar _____________________________________________________________

(rechizitele bancare)

b) se va primi în numerar;

c) se va utiliza conform notificării (pentru cazurile de restituire conform art.101 alin.(5) din titlul III al Codului fiscal;

d) se va utiliza pentru stingerea viitoarei obligaţii fiscale ____________________________________________

(cod capitol/paragraf al clasificaţiei bugetare: plată de bază, majorare de întîrziere, amendă)

Alte date (după necesitate) ___________________________________________________________________

________________________________________________________________________________________

La cerere sînt anexate (se indică denumirea, numărul şi data documentului, numărul de file):

1._____________________________________________________________________;

2._____________________________________________________________________;

3._____________________________________________________________________;

4._____________________________________________________________________.

______________________ L.Ş. Menţiunea organului fiscal despre recepţionarea cererii

(semnătura contribuabilului sau (specimenele ştampilei)
a persoanei responsabile)

92
 Anexa nr.2 la Regulament
(pe blancheta de firmă a uneia din părţi)

_______________________________
(destinatar - organul fiscal)

Notificare privind cesiunea creanţei şi solicitarea de a efectua

stingerea datoriilor faţă de stat ale creditorului

În corespundere cu art.101 alin.(5) din titlul III al Codului fiscal/ art.125 alin.(5) din titlul IV al Codului fiscal şi conform
contractului de cesiune nr.___ din ____________ 200_, solicităm suma care revine agentului economic (cedent)
______________________________________________________, codul fiscal __________________

(denumirea)
în corespundere cu ________________________________________________________________________________
(se indică decizia de restituire a TVA)

să fie transferată la achitarea următoarelor datorii (plăţi) faţă de stat ale creditorului (cesionar) ____________________,
(denumirea)
codul fiscal __________:
Cod capitol/paragraf al clasificaţiei bugetare Codul bugetului

Data: "__"_________200_

Se anexează:

a) contractul de cesiune a creanţelor;

b) actul de verificare între agentul economic şi creditor la ziua depunerii cererii;

Agentul economic (cedent) _________

_____________
(semnătura) (specimenele ştampilei)

Menţiunea organului fiscal despre recepţionarea notificării

93
 Anexa nr.3 la Regulament
(prevederile contractului sînt stabilite
de către părţi de sine stătător)

CONTRACT DE CESIUNE A CREANŢELOR

mun.________________ "___"________________2002

Prezentul contract este încheiat în baza art.101 alin.(5) din titlul III al Codului fiscal/art.125 alin.(5) din titlul IV al Codului fiscal.

I. PĂRŢILE CONTRACTULUI

1. Agentul economic (cedent): ___________, în persoana ____________, care activează în baza Statutului, pe de o parte, şi

2. Creditorul (cesionar): ____________ în persoana ________________, care activează în baza Statutului, pe de altă parte, în
condiţiile legislaţiei în vigoare au încheiat prezentul contract.

3. Din momentul încheierii prezentului contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce decurg din creanţă.

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

1. Obiectul contractului constituie creanţa transmisibilă şi sesizabilă.

2. Agentul economic (cedent) _____________ transmite iar creditorul (cesionar) ____________ primeşte (acceptă) dreptul de a
cere (creanţele) şi devine creditor.

3. În baza prezentului contract creditorul (cesionar) _____________ primeşte (acceptă) dreptul (în locul agentului economic
(cedent)) de a cere de la Debitor (Statul) executarea obligaţiunii - de a îndrepta suma de __________ lei în contul datoriilor
(plăţilor) faţă de stat.

III. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR

1. Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de garanţie a acesteia, răspunde pentru
neexecutarea acestei creanţe de către debitor.

2. Contribuabilii determină de sine stătător drepturile şi obligaţiile.

IV. CLAUZE SUPLIMENTARE

1. Cedentul ______________ se obligă în termen de ___ zile din momentul încheierii prezentului contract să înştiinţeze Debitorul

94
(__) despre prezenta cesiune de creanţă.

2. În termen de _____ cedentul___________ se obligă să transmită cesionarului _____________ documentele, din care rezultă
"dreptul de a cere" - obiectul prezentului contract.

3. Dacă debitorul n-a fost înştiinţat, că a avut loc o cesiune de creanţă, executarea obligaţiei faţă de vechiul creditor se consideră
ca executare a obligaţiei faţă de creditorul corespunzător.

4. Ordinea de achitare:

4.1. Termenul ___________________ din momentul _____________________

4.2. Modul achitărilor (numerar, virament, mixt) ___________________

4.3. Forma (factură fiscală, bon de plată, acreditiv, notă de plată trezorerială ş.a.).

V. DISPOZIŢII FINALE

1. Prezentul contract intră în vigoare la data semnării lui de către părţi.

2. Prezentul contract este întocmit în 3 (trei) exemplare, în limba moldovenească, toate în original, cu aceeaşi putere juridică, cîte
unul pentru fiecare participant şi debitor.

3. Litigiile apărute în baza prezentului contract se soluţionează pe cale amiabilă, în caz contrar în instanţa de judecată competentă.

VI. ADRESELE ŞI RECHIZITELE BANCARE ALE PĂRŢILOR.

SEMNĂTURILE PĂRŢILOR

Agentul economic (cedent) ______________________________, cod fiscal ___________

adresa __________________________________________, c/d __________________________

în banca ______________________________________,

_____________ _________________________
(semnătura) (specimenele ştampilei)

Creditorul (cesionar)__________________________________, cod fiscal____________

adresa ____________________________, c/d __________________________

în banca ______________________________________,

95
 _____________ _________________________
(semnătura) (specimenele ştampilei)

Anexa nr.5 la Regulament

Inspectoratul Fiscal de Stat pe ________________

(denumirea)
Registrul calculelor dobînzilor

Nr. Data eliberării Codul Denumirea Cuantumul dobînzii către Menţiune despre
crt. calcului fiscal destinatarului plată (lei) executare

BIBLIOGRAFIA:

1. Constituţia R. Moldova, adoptată la 29.07.94 //M. O. Nr. 1, 12.08.1994.

2. Codul fiscal al R. Moldova adoptat prin lega nr.1163-XIII din 24.04.97 //M. O.
62-522, 18.09.1997.

Hotărîri ale Curţii de Conturi

Acte ale I.F.P.S.

1. Ordinul M. Finanţelor cu privire la aprobarea Regulamentului privind
stingerea obligaţiei fiscale prin compensare nr. 42 din 07.07.2004 M.O. al R.
Moldova nr.163-167/320 din 03.09.2004.
2. Ordin I.F.P.S. nr.236 din 18.12.2006 cu privire la aprobarea Instrucţiunii
privind evidenţa contribuabililor //M.O.50/194, 07.04.2007.

96
 3. Ordin I.F.P.S. nr.212 din 07.11.2006 cu privire la executarea Legii nr. 250-
XVI din 21 iulie 2006 //M.O.181-183/622, 24.11.2006.
4. Regulamentul cu privire la modul de efectuare a înscrierilor în conturile
personale ale contribuabilului şi perfectarea rapoartelor asupra obligaţiilor fiscale,
inclusiv asupra restanţelor.
5. Instrucţiunea I.F.P.S. din 19.12.2005 "Cu privire la modul de ridicare, predare
şi comercializare a bunurilor sechestrate a căror valoare nu depăşeşte 10000
lei" //M.O. 21-24/56, 03.02.2006.

Manuale
1. Al. Armeanic, Drept Fiscal, edit. „Museum” Chişinău, 2001.
2. Al.Armeanic, Fiscalitatea în statele contemporane, edit. „CE USM” Chişinău-
2003.
3. C. Mihai, Bazele constituţionale ale impozitării de stat, edit. … Chişinău 2003
4. D. D..Şaguna; S. I.liescu; Dan Coman Şova, Procedura fiscală în Romînia, edit.
“Oscar-Print”, Bucureşti 1996.
5. D. D. Şaguna, Procedura Fiscală în România, edit. „Oscar-Print” edit. All
Beck”, Bucreşti, 1996.
6. D. D. Şaguna, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, edit. „All Beck” Bucureşti
2001.
7. D. D. Şaguna, P. Rotaru, Drept financiar şi bugetar, edit. „All Beck”, Bucureşti,
2003.
8. D. D. Şaguna, Drept Financiar şi Bugetar, edit. „All Beck” Bucureşti 2003.
9. E. Aramă, Istoria dreptului romînesc, edit. „Reclama” Chişinău 1998.
10. E. Cernea, Istoria dreptului romînesc, Vol-I. –Bucureşti: edit. „Academiei
R.S.Romînia” 1980.-P.90-92;E. Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului romînesc,edit.
„Şansa” Bucureşti 1992.
11.E. Bălan, Drept financiar, edit. „AII Beck”, Bucureşti 2003

97
 12. S. Iliescu; D. D.Şaguna; D. C. Şova, Procedura fiscală în Romînia, edit.
„Oscar print” Bucureşti 1996.
13. I. Gliga „Dreptul financiar" edit. „Didactică şi Pedagogica”, Bucureşti
1998.
14. I. Gliga, Drept financiar public, edit. “All Beck” Bucureşti 1994
15. L. Ţîţu, C. Şerbănescu, ş.a. „Fiscalitatea de la lege la practică”, edit. „All
Beck” 2004.
16. M. Ivanov, Drept financiar, edit. „Elena”, Chişinău 2002.
17. R. Bufon, Tratate de drept fiscal, Partea generală, Vol. 1, Bucureşti, 2005.
18. V. Roş, Drept financiar, edit. „All Beck”, Bucureşti 2005.
19. V. Iancu, Dreptul finanţelor publice, edit. ”Sylvi”, Bucureşti 2002.
20. А.С. Емельянов, Финансовая права России, издат. «Былина», Москва
2004.
21. Е.И. Майоров, Л.В. Хроленкова, финансовая права, издат. «Форум-
Инфра» Москва 2003.
22. Л.В. Мелихова , Финансовая права, издат. «Маркетинг», Москва
2001.
23. Н.И. Химичева, Финансовая права, издат. 3-е, «Юристы», Москва
2004.
24. Е.Ю. Грачева, Э. Д. Соколова, Финансовая права, издат. «Юристы»,
Москва 2002.
25. А.О. Галадченко, «Основы финансовое права», издат. «Феникс»,
Москва 2004.
26. Н.И. Химичева, Е.В. Покачалова, Финансовая права, издат. «Норма»,
Москва 2005.
27. Н.Д. Эрмашвили, Финансовая права, издат. «Юнити», Москва 2000.
28. Г.П. Толстопятенко, Европейское налоговое права, издат. «Норма»,
Москва 2001.

98
 29. С.Г. Переляев, Налоговое права, издат. «Юристы», Москва 2004.
30. А.В. Брызгалина, Налоги и налоговое права, издат. «Аналитика-
Пресс», Москва 1998.
31. О.В. Староверова, Налоговое права, издат. «Юнити», Москва 2001.
32. О.В. Староверова, Н.Д. Эрашвили, Налоговое права, издат.
«Юнити», Москва 2004.
33. Ю.А. Ежоь, Налоговое права, издат. «Маркетинг», Москва 2001

Pagini web
1. http://www.fisc.md.
2. http://www.justice.md.

99