MD IV Curs 4:.

Abordarea psihologică a pacientului copil.

Succesul abordării clinice se datorează în primul rând capaității clinicianului de a stabili o
relație de încredere cu copilul și părinții acestuia încă de la prima întâlnire.

În abordarea psihologică a copilului va trebui să de-a dovadă de o atitudine deosebit de

binevoitoare:

• primire călduroasă
• afecțiune
• siguranță

Prima întâlnire va fi o consultație, explicații și sfaturi pentru a stabili o atmosferă relaxată, o

atmosfera de încredere și siguranța. Atitudinea practicianului trebuie să ia în considerare
comportamentul copilului și al părinților săi precum și vârsta copilului.

FRICA ŞI ANXIETATEA DENTARĂ

1.1. DEFINIŢIE

Frica dentară este o emoţie inevitabilă care apare ca răspuns la diferite proceduri
stomatologice şi care este frecvent întâlnită la copiii mici de sub 3 ani, are un maximum al
frecvenţei în jurul vârstei de 11 ani şi descreşte spre adolescenţă. Frica dentară variază ca
intensitate de la un pacient la altul mergând de la o simplă nervozitate, la anxietate şi până la
fobie.

1.2. FORMELE CLINICE ALE FRICII DENTARE

Nervozitatea dentară este cea mai uşoară manifestarea a fricii care se exprimă printr-o
uşoară agitaţie, nelinişte faţă de procedura stomatologică.

Anxietatea dentară este un sentiment accentuat de frică, spaimă, teamă sau neîncredere
exagerată, ades nejustificată de situaţii reale fiind frecvent provocată de lipsa de informare.
Este însoţită de manifestări psihologice ca: griji, nelinişte, gânduri catastrofale; se manifestă
pe termen lung (anxietate cronică) neavând deobicei la bază un motiv precis (copilul nu ştie
care este cauza spaimei). Anxietatea dentară are tendinţa să dispară spontan sau să se
transforme în fobie.

Fobia dentară este o formă specială de frică care este disproporţionată faţă de situaţia
reală, nu poate fi explicată, nu poate fi supusă controlului voluntar, este persistentă în timp şi
conduce la evitarea completă a situaţiilor provocatoare. Dacă persistă peste doi ani, fobia
trebuie să fie tratată deoarece poate căpăta o intensitate care poate afecta viaţa pacientului.

1.3. CAUZELE FRICII DENTARE

Durerea este un simptom, un disconfort emoţional acut, o senzaţie utilă care semnalează
prezenţa unei lezări tisulare reale, pe care fiecare individ încearcă să o evite. De multe ori
frica dentară apare ca urmare a anticipării apariţiei durerii, ce reprezintă principala cauză a
acesteia.

Alte cauze ce pot provoca frica dentară sunt:

• frica de a fi păcălit
• frica de a-şi pierde controlul
• frica de necunoscut (explicat prin lipsa informării/a comunicării)
• frica de manopere invazive
• frica de agresiune în plan psihic
• frica de a se repeta experienţe negative anterioare
• frica de cabinete stomatologice neprimitoare
• frica de un personal medical neprietenos
• frica de zgomotul/aspectul instrumentelor stomatologice
• frica de a sângera sau frica de a se umfla
• frica faţă de mirosul neplăcut al medicamentelor
• frica de a fi închis în spaţii mici etc.

1.4. CLASIFICAREA COMPORTAMENTULUI PACIENŢILOR

Clasificarea lui Frankl - 4 clase comportamentale:

• Frankl 1 (F1) - tipar comportamental total necooperant (- -)
• Frankl 2 (F2) - tipar comportamental parţial necooperant (-)
• Frankl 3 (F3) - tipar comportamental parţial cooperant (+)
• Frankl 4 (F4) - tipar comportamental total cooperant (++).
Pacienţii cu comportament necooperant (total/parţial)
Tiparele comportamentale negative ale acestor pacienţi pot fi: imatur, sfidător, incontrolabil.
Comportamentul total necooperant se manifestă în special la copiii necomunicativi care se
opun prin orice mijloc realizării procedurii stomatologice. Ei manifestă un comportament
imatur deoarece capacitatea lor de comunicare este absentă sau mult diminuată.
Copiii necomunicativi sunt:
• copiii cu dizabilităţile mentale (retard mental) sau senzoriale (surzii, muţii), de orice
vârstă. Aceşti pacienţi, indiferent de metoda de comunicare folosită, rămân
necooperanţi.
• copiii mici de sub 3 ani (pacienţi precooperanţi)
Tratamentul comportamental al pacienţilor din această categorie este axat în special pe
metodele de constrângere nemedicamentoase (imobilizarea fizică/mecanică) şi
medicamentoase (sedarea conştientă, sedarea profundă sau anestezia generală)
• pacienţii potenţial cooperanţi sunt copii care au în prezent un comportament
necooperant (frecvent parţial necooperant dar şi total necooperant în special la copiii
cu tipar comportamental răsfăţat) dar la care se poate prevedea pentru viitor că ar
 putea deveni cooperanţi prin dezvoltarea abilităţilor lor de comunicare după aplicarea
unui tratament comportamental adecvat.
Din această categorie pot face parte:
• copiii răsfăţaţi de orice vârstă (supraprotejaţi) care manifestă un comportament
sfidător opunându-se prin orice mijloc actului terapeutic
• copiii de 3-6 ani cu frică exagerată de dentist care manifestă un comportament
incontrolabil (distrug diferite obiecte, agresează persoanele din jurul lor verbal sau
fizic, plâng în hohote, muşcă, fug de pe fotoliul dentar opunându-se astfel prin toate
mijloacele tratamentului)
• copii timizi, ezitanţi, nehotărâţi, influenţabili care se feresc de tratament şi pot trece
uşor în categoria pacienţilor incontrolabili)
• copii neîncrezători de orice vârstă
• copii încordaţi (copii mai mari care îşi trosnesc încheieturile mâinilor ca semn de
tensiune nervoasă)
• copii plângăcioşi (plâng de pe stradă, scâncesc permanent, fără lacrimi, nu pot fi
stăpâniţi într-o şedinţă).
Tratamentul comportamental bazat pe comunicare, aplicat în mai multe şedinţe, aduce reale
beneficii în cazul acestor copii. Un tratament comportamental prost condus poate însă să
conducă la trecerea acestor pacienţi la un comportament total necooperant.

Pacienţi cu comportament cooperant

Pacienţii cooperanţi acceptă fără reţineri tratamentul stomatologic fiind veseli şi comunicativi
(pacienţi total cooperanţi). Unii copii pot avea însă unele reţineri faţă de actul terapeutic
(timid, reţinut, tensionat, irascibil, plângăreţ) deşi în general respectă indicaţiile date de medic
(pacienţii parţial cooperanţi).

1.5. TRATAMENTUL COMPORTAMENTAL

Premizele obţinerii unui comportament cooperant sunt:
• echipă medicală binevoitoare, calmă
• cabinet medical cu un aspect atrăgător
• şedinţele de tratament scurte
• şedinţe de tratament programate când copilul este odihnit

POZIȚIILE DE EXAMINARE ALE PACIENTULUI COPILUL

• copii cu vârsta mai mică de 2 ani

Practicianul și mama stau pe scaun față în față, iar copilul este culcat pe genunchii
practicianului iar picioarele sunt plasate de-o parte și de alta șoldurilor de mamei sale, mama
ar trebui să țină mâinile copilului în timpul examinării.
 • copii cu vârstă între 2 și 4 ani

Mama se așează pe fotoliul dentar și ține copilul în brațe. Picioarele copilului sunt cuprinse de
picioarele mamei iar mâinile sunt ținute în timpul examinării.

• copii mai mari de 4 ani

Copilul sta singur pe fotoliul dentar iar prezența părinților nu este de dorit, dar poate fi
tolerată în funcție de gradul său de maturitate și în funcție de situație. În acest caz, mama
poate sta în spatele practicianului.

METODE DE TRATAMENT DE BAZĂ

1. Comunicarea
a. tell-show-do: TSD (spune-arată-efectuează)
b. consolidarea comportamentului pozitiv
c. modelarea comportamentului
d. desensibilizarea sistematică
e. flexibilitatea autorităţii din partea medicului
f. comunicarea non-verbală
g. controlul cu ajutorul vocii
h. distragerea atenţiei
i. prezenţa părinţilor la tratament
j. recompensarea pacientului
2. Anestezia locală
3. Sedarea conştientă

METODE DE TRATAMENT DE NECESITATE

1. Constrângerea de protecţie
2. Consolidarea negativă
3. Sedarea profundă
4. Anestezia generală
5. Hipnoză, psihoterapie.
A. METODE DE TRATAMENT DE BAZĂ

1. Comunicarea
Comunicarea este cea mai importantă metodă de tratament comportamental care are ca
obiectiv modificarea atitudinii copilului faţă de tratamentul stomatologic.
Ea este o formă de tratament psihologic care se realizează prin intermediul procesului
educaţional şi care oferă reale avantaje în comparaţie cu metodele farmacologice sau de
constrângere.

Comunicarea cuprinde mai multe tehnici de tratament dintre care cele mai utilizate sunt:

a. Metoda Spune - Arată – Execută („Tell-Show-Do”, Addelston in 1959)

Metodă universală ce constă în a explica, arăta și executa o manoperă terapeutică.
Metoda trebuie să fie adaptată la personalitatea copilului, în funcție de vârsta și de gradul de
înțelegere al acestuia.
Procedura este descrisă mai întâi în cuvinte și expresii adecvate pentru înțelegerea
copilului (Kreinces, 1975), apoi demonstrată într-un mod care implică simțurile
corespunzătoare și în cele din urmă se efectuează imediat, fără orice întârziere.
Când a fost obținut acceptul, comportamentul copilului poate fi recompensat, iar tehnica
devine astfel parte din modelarea comportamentului acestuia față de medicul dentist.
Procedura trebuie să fie aplicată în mod consecvent la fiecare ședință de de tratament.

Obiective

• Pentru a permite copilului să învețe și să înțeleagă procedurile stomatologice într-un

mod care reduce la minim anxietatea.
• pentru a modela progresiv comportamentul copilului pentru acceptarea unor proceduri
mai invazive prin utilizarea recompenselor.
Indicatii.
• Poate fi folosită pentru toți pacienții.
• Poate fi utilizată pentru a învinge anxietatea și temerile pre-existente ale pacienților
care sunt la prima vizită la medicul dentist.

„Spune”
• Practicianul trebuie să-i explice ceea ce urmează să realizeze și instrumentele pe care
le va utiliza
• Practicianul trebuie să vorbească lent și să utilizeze cuvinte simple pe ănțelesul
copilului.
• Este de preferat să folosească cuvintele vieții de zi cu zi pentru a desemna
instrumentele și produsele ce urmează a fi folosite.
• Copilul nu trebuie să mințit niciodată pentru a nu-i fi trădată încrederea.

„Arată”
• Practicianul va arăta toate instrumentele ce urmează a fi utilizateși va explica modul în
care acestea funcționează (utilizând cuvinte ce sunt ușor de înțeles pentru copil).
Astfel:
• Excavatorul este utilizat precum o lingură ce permite curățarea dintelui
• Aspiratorul de salivă este un pai magic ce permite golirea apei și a salivei
• Diga/rulourile sunt un baraj ce protejează dintele de salivă/apă
„Execută”
• Practicianul trebuie să facă acțiunile sale rapid, cu mișcări precise și ferme. Aceasta nu
ar trebui să facă mișcări bruște și trebuie să aibe întotdeauna puncte sigure de sprijin.
• Pe durata tratamentului, medicul trebuie sa discute cu copilul cu grijă, să explice ceea
ce face și șă arăte folosind o oglindă.
• La finalul manoperei copilul trebuie felicitat pentru a-l încuraja și consolida încrederea
copilului.

La copiii de 2 ani la care capacitatea de a înţelege limbajul altora (limbajul receptiv)

este de departe mai dezvoltat decât capacitatea de a se face înţeles de alţii (limbaj expresiv)
explicaţiile legate de actul stomatologic trebuie să fie scurte folosindu-se cuvinte simple sau
eufemisme.
Se folosesc propoziţii afirmative mai degrabă decât cele interogative (ex. „Hai să te plimb cu
scaunul cu lift!” este mai bine decât să se spună „Ai vrea să te plimb cu scaunul cu lift?”
pentru că la o întrebare copilul va răspunde mai degrabă „Nu” decât „Da” dacă îi este frică).

La copiii de 3 ani limbajul expresiv este mai variat, unii copii pot purta o discuţie
simplă iar alţii se limitează la fraze scurte. Limbajul lor receptiv se dezvoltă în continuare
astfel încât la această vârstă se pot da explicaţii mai în detaliu legate de manopera
stomatologică.

La copiii de 4 ani limbajul receptiv este bine dezvoltat şi limbajul expresiv este destul
de dezvoltat şi de aceea copilul nu ar trebui să fie tratat ca şi cum nu ar fi prezent sau nu ar
înţelege ci va trebui să fie antrenat în discuţie folosindu-se cuvinte adecvate vârstei.

La vârste mici (3-4 ani) copiii au atenţie de scurtă durată, se plictisesc repede şi de
aceea se recomandă ca şedinţele de tratament comportamental, profilactic şi curativ să fie cât
mai scurte.
Copiii de 5 ani şi mai mari înţeleg limbajul altora şi se face înţeles prin limbaj de către
alţii şi de aceea poate din ce în ce mai mult să fie implicat în conversaţia adulţilor; capacitatea
de socializare şi înţelegerea importanţei regulilor sunt în creştere, abilitate care este de mare
folos la tratamentul stomatologic; totuşi este necesară menţinerea şedinţelor de tratament cât
mai scurte

b. Consolidarea comportamentului pozitiv

Această tehnică se bazează pe recompensarea comportamentelor favorabile actului terapeutic
prin stimuli pozitivi (materiali - ex. baloane, creion sau nemateriali - laude) care întăresc
necesitatea repetării acestor comportamente cooperante. Poate fi aplicată peste vârsta de 3 ani.
 c. Modelarea comportamentului
Implică modificarea comportamentului copilului fricos prin exemplul personal al unui alt
copil care este cooperant (copiii sunt foarte receptivi la semenii lor de aceiaşi vârstă şi sex).
d. Desensibilizarea sistematică
Tehnica implică introducerea graduală a unor stimuli sau proceduri terapeutice (de la cele mai
simple şi nedureroase până la cele mai complexe şi cu un grad mai mare de disconfort) ce ar
putea induce frica, timp în care se lucrează pentru a înlocui anxietatea cu un comportament
mai relaxat. Tehnica este însă mare consumatoare de timp. Se începe cu proceduri ca: sigilări,
fluorizări, obturaţii mici, tehnica ART şi se continuă cu restul metodelor de tratament.
e. Creşterea controlului pacientului asupra medicului
Tehnica permite ca pacientul să deţină un oarecare control asupra tratamentului (de ex. să
ridice mâna ca semn că doreşte întreruperea tranzitorie a tratamentului, să aleagă fotoliul
dentar sau instrumentul cu care se va lucra etc).
f. Comunicarea non-verbală
Acest tip de comunicare se manifestă continuu şi poate accentua sau contrazice comenzile
verbale. Astfel: mediul prietenos, o echipă medicală zâmbitoare, mimica mulţumită a
medicului, strângerile de mână prietenoase sau bătăile pe umăr încurajatoare reduc tensiunea
mult mai bine decât liniştirea verbală.
g. Controlul tonului vocii
Tehnica împlică folosirea combinată de sunete acute, comenzi ferme cu mişcări bruşte şi alţi
stimuli meniţi să întrerupă comportamentul negativ (ex. Medicul bate din palme sau cu un
instrument bate în masă şi spune cu o voce fermă “gata este cazul acum să te linişteşti, ajunge
cât ai plâns”.
h. Distragerea atenţiei
Tehnica este folosită pentru a abate atenţia pacientului de la tratament şi dirijarea atenţiei
către ceva mai plăcut. Distragerea poate fi: verbală (conversaţie permanentă eventual
glumeaţă), vizuală (postere, desene pe pereţi, TV) sau auditive (muzică). Distragerea atenţiei
este utilă la copiii de 2-4 ani.
i. Prezenţa părinţilor
Este permisă doar prezenţa acelor părinţi dispuşi să coopereze cu medicul pentru a
modifica favorabil comportamentul copilului. Este indicat ca pacientul să fie însoţit la
tratament de persoana care are cea mai mare autoritate asupra sa (ex. tatăl).
Părintele trebuie să fie în prealabil informat (în absenţa copilului) ce dorim de la el, cum
trebuie să se comporte în timpul şedinţei de tratament.
Nu sunt acceptaţi părinţii anxioşi, foarte emoţionaţi, văicăriţi, cei ce dau indicaţii de
tratament, cei care întrerup tratamentul sau cei foarte suspicioşi etc. Dacă copilul este prea
răsfăţat nu este permis accesul persoanelor care-l răsfaţă mai mult (ex bunici).
Copiii de 2 ani sunt foarte dependenţi de mamă sau de persoana care-i îngrijeşte şi de aceea
nu trebuie să fie separaţi de acestea mai ales cu ocazia tratamentului stomatologic.
Copiii de 3 ani au o independenţa în creştere ceea ce îi face pe unii să manifeste o
oarecare rezistenţă în faţa adulţilor (nu mai sunt ascultători) în timp ce la alţii este în
continuare utilă prezenta adultului la tratament.
k. Recompensarea pacientului
Metoda se bazează pe recompensare copilului pentru o atitudine pozitivă. Copiii de peste 3
ani doresc să fie pe placul adulţilor şi să primească laude sau premii pentru un comportament
cooperant (ex. baloane, desene, mici jucării, diplome de copii cuminţi etc).

2. Anestezia locală (AL)

Anestezia locală/loco-regională este un instrument important pentru controlul durerii
din timpul tratamentului stomatologic care se bazează pe suprimarea percepţiei sau
transmiterii influxurilor dureroase prin fibrele nervoase periferice. În timpul AL copiii rămân
conştienţi.
Eliminarea durerii este esenţială, în special la copii, deoarece disconfortul face ca
pacientul să devină necooperant şi să nu mai accepte tratamentul. Pe de altă parte liniştea
operatorie produsă de AL oferă medicului posibilitatea să obţină maximum de eficienţă. AL
este metoda de control a durerii cea mai larg utilizată în practica pedodontică curentă, după
comunicare. Ea poate fi practicată cu succes la copil cu condiţia ca acesta să o accepte iar
starea sa generală să nu o contraindice.
De asemenea este foarte important să se obţină acordul părinţilor în ceea ce priveşte
practicarea AL.
Tratamentul psihologic al comportamentului în vederea efectuării unei AL
Pregătirea psihologică în vederea practicării unei anestezii prin infiltraţie se realizează
folosind metoda comunicării, tehnica TSD. I se explică copilului, în termeni pe înţelesul său,
de ce se află în cabinet, ce trebuie să i se facă şi cum i se va face. Nivelul limbajului folosit
trebuie să fie potrivit cu puterea de înţelegere a copilului deci în concordanţă cu vârsta sa.
Spune-i copilului ce o să-i faci în termeni pe care el să-i poată înţelege folosind
diferite eufemisme şi evitând cuvintele care i-ar putea provoca frică (ex. durere, înţepătură,
injecţie).
Pentru pacienţii foarte anxioşi, este uneori util să le vorbeşti de alte lucruri, care să le
distragă atenţia de la procedură. Vorbeşte continuu cu copilul şi păstrează pe chip un surâs
binevoitor. Pe faţa ta să nu se observe îngrijorare, supărare pentru că pacientul te observă
continuu şi poate deveni şi el neliniştit.
Trebuie să inspiri încredere, să ai o atitudine pozitivă dar şi fermă pentru a preveni ca
pacientul să devină agitat.
După efectuarea injecţiei este de ajutor ca pacientul să se privească în oglindă pentru a
vedea că faţa sa nu este umflată sau distorsionată, aşa cum uneori se poate simţi după
instalarea anesteziei.
După efectuarea anesteziei întreabă copilul dacă apar "semne" de amorţeală.
Mulţi copii semnalează această senzaţie şi spun "Am amorţit" alţii nu cunosc senzaţia
sau nu ştiu cum să o exprime. Le spunem "spune-mi când te simţi ciudat".

3. Sedarea conştientă (inhalosedarea)

Sedarea este o metodă farmacologică de tratament comportamental care se aplică cu

succes la copii şi care are ca scop controlul atitudinii pacientului în timpul tratamentului
stomatologic.
 Sedarea conştientă prin metoda de inhalare de amestec de protoxid de azot este
frecvent folosită la copii. Copilul este treaz, are conştiinţa uşor diminuată, reflexele de
protecţie, respiraţia şi răspunsul la stimulii fizici şi la comenzile verbale sunt păstrate, îşi
revine uşor şi prezintă o analgezie limitată.
Ea poate fi practicată folosind un echipament corespunzător doar de către persoane
calificate în acest sens şi numai după ce s-a cerut şi obţinut acordul informat (în scris) al
părinţilor/aparţinătorilor.

B. METODE DE TRATAMENT DE NECESITATE

1. Constrângerea de protecţie
Constrângerea este o metodă de necesitate eficientă dar care este recomandată doar după ce
s-au epuizat toate metodele de comunicare. Folosirea constrângerii active necesită acordul
prealabil, în scris, al părinţilor.

Tipuri de constrângere:

a. Constrângerea fizică: totală/parţială (imobilizarea copilului mic)

- părintele stă pe fotoliul dentar
- copilul stă în braţele părintelui
- palma stângă a părintelui este plasată pe fruntea copilului pentru a fixa capul
- mâna dreaptă a părintelui înconjoară şi fixează braţele copilului
- picioarele copilului sunt fixate între picioarele părintelui.
Imobilizarea poate fi efectuată de medic, personal, părinţi, cu/fără dispozitive de imobilizare.
Este preferabilă imobilizarea realizată de părinţi/aparţinători.

b. Constrângere mecanică (dispozitive de deschis gura).

- dispozitivul de menţinut gura deschisă (ex. degetar metalic) este introdus în gura pacientului
profitând de un moment de neatenţie din partea sa sau cu forţa
- dispozitivul este plasat în partea opusă locului unde se lucrează
- tratamentul se face rapid
- pe tot parcursul tratamentului se vorbeşte şi se încurajează copilul.
Scop:
- reducerea sau eliminarea mişcărilor copilului în timpul intervenţiei
- protecţia pacientului şi a practicianului de traumatisme fizice (cu instrumentarul, muşcare
etc)
- uşurarea actului stomatologic şi îmbunătăţirea calităţii lui.

2. Consolidarea negativă (metoda “mână peste gură”)

Este o metodă eficace care se face în completarea metodelor de comunicare. Este
folosită pentru ca pacientul să revină la un comportament anterior adecvat. Este necesar
acordul informat în scris al părinţilor/aparţinătorilor.
Se realizează prin aplicarea unui stimul negativ (neplăcut) când pacientul manifestă un
comportament nedorit şi îndepărtarea acestui stimul de îndată ce copilul revine la un
comportament adecvat. Stimulul este aplicat în toate situaţiile în care comportamentul devine
nefavorabil şi astfel se realizează consolidarea comportamentului favorabil prin îndepărtarea
stimulilor negativi. Această tehnică nu trebuie să fie confundată cu pedepsirea.
Metoda “mână peste gură” este metoda de consolidare negativă cea mai frecvent
utilizată.
Gura copilului este acoperită de mâna operatorului când acesta devine necooperant,
având grijă să nu-i fie acoperite și nările copilului.. Sunt explicate calm dorinţele legate de
comportamentul adecvat la care operatorul doreşte ca pacientul să revină. Se spune că mâna
va fi luată când se valinişti şi va fi pusă la loc dacă va deveni din nou necooperant.

Indicaţii:
• Aceasta tehnica este folosită atunci când toate celelalte mijloace de comunicare au
eșuat.
• Este indicată la copii cu reacții violente, zgomotoase și ai căror părinți dau curs la
oricărui capriciu al copilului.
• Acesta oferă rezultate bune la copii cu vârsta între 3 și 6 ani.
• Acesta nu trebuie utilizat la copii sub 3 ani.
• Această tehnică elimină copilului posibilitatea să strige și, astfel, o cheme pe mamă în
ajutor.
De obicei, copilul se va calma în câteva minute. Practicianul îndepărtează apoi mâna.
În cazul în care copilului începe să țipe din nou, tehnica se repetă. Copilul se va calma cu
siguranță.

3. Sedarea profundă
Copilul este semiconştient/inconştient, nu răspunde la stimulii fizici şi la comenzile verbale,
îşi revine mai greu, are reflexe protective diminuate. Ea se practică ca şi anestezia generală
doar în spitale, în servicii special dotate şi autorizate în acest scop. Are aceleaşi indicaţii cu
anestezia generală.

4. Anestezia generală
Copilul este inconştient, nu răspunde la stimulii fizici şi la comenzile verbale, îşi revine greu
din anestezie, are reflexe protective abolite. Starea generală a pacientului trebuie să fie atent
controlată înaintea efectuării AG pentru evitarea oricăror complicaţii.
Indicaţii:
• copiii foarte mici la care este foarte mult de lucru şi care nu colaborează
• copiii cu dizabilităţi fizice, mentale care sunt necooperanţi
• copiii cu fobii extreme faţă de tratamentul stomatologic
În ciuda tuturor celor menționate anterior, nu trebuie neglijat faptul că copilul este o continuă
schimbare și este foarte capricios, ceea ce va determina o continuă adaptare la situație din
partea medicului.
Soluțiile miraculoase nu există, fiecare medic fiind condus de propria-i sensibilitate, fără a
avea rețineri ăn abordarea și tratarea copilului.

Bibliografie:
Addleston HK. Child patient training. Fort Rev Chicago Dent Soc 1959; 38:7-9, 27-29
Kreinces GH. Ginott psychology applied to pedodontics. J Dent Child 1975; 42:119-122