„Baltagul”

de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea,
acesta creând o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane, având
ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este „probabil

singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului şi aduce o formulă românească
inedită în peisajul epicii interbelice: polimorfismul structurii, „amestecul de roman realist şi
naraţiune arhetipală grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat).

Romanul este specia epicii culte, în proză, de dimensiuni ample, care dezvoltă o
acțiune stufoasă, declanșată de o intrigă profundă, dilematică, cu un conflict bivalent, la care
participă numeroase personaje, bine individualizate și complex caracterizate.

Romanul a necesitat un număr de doar șapte până la zece zile de scriere deoarece se afla în
mintea scriitorului de foarte mult timp. La baza inspirației scriitorului au stat trei tipuri de surse:
autobiografice, folclorile și mitice. Sursele biografice arată că, într-un interviu oferit de scriitor, acesta
povesteste cum în călătoriile sale prin Moldova a poposit un han, acolo a avut prilejul să asculte doi
jandarmi care vorbeau despre uciderea unui cioban căruia i s-au furat oile. Sursele folclorice susțin că
opera se inspiră din teme, motive sau tipuri de personaje care apar in trei balade populare. Din
balada populară „Miorița” se preia motto-ul operei „Stăpîne, stăpîne / Mai cheamă ș-un cîne”, se
preia motivul complotului și motivul transhumanței, din balada populară „Salga” se preia tipul femeii
justițiare, iar din balada populară „Dolca”se preia imaginea câinelui credincios. Sursele mitologice
asociază o parte a povestii familiei Lipan cu legenda lui Osiris, fost rege al Egiptului zeificat ca zeu al
fertilității: după ce a fost ucis de fratele său Seth pentru a-i urma la tron, soția lui Osiris, Isis, mare
preoteasă dă naștere unui fiu pe nume Horus; după ce copilul ei crește, împreuna cu mama sa și
însoțit de un câine, pleacă în căutarea ucigașului; în toate picturile rupestre, băiatul poartă în mână o
armă cu două tăișuri.

Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte,

lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis pe
Nechifor Lipan. De asemenea, se regăsesc marile teme sadoveniene precum: viaţa
pasatorală, natura, miturile, iubirea , arta povestirii, înţelepciunea.

Titlul operei face trimitere la mitul labirintului, mit ce se conturează şi la nivelul

acţiunii. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent:armă a crimei
şi instrumentul actului justiţiar. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labys-ul, securea
dublă ce a fost folosită la doborârea minotaurului.

Pagina 1 din 4
 Perspectiva narativă susține viziunea realistă a lui Sadoveanu. Naratorul se
distanțează de evenimente, situația diegetică definindu-se prin absența mărcilor specifice,
astfel, se remarcă un narator obiectiv care relatează întâmplările la persoana a III-a, prin
focalizarea 0. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului, Vitoria preia rolul
naratorului. Inteligentă şi calculată, ca un „Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe
propriilor deducţii şi o povesteşte veridic celor prezenţi, ceea ce îi determină pe criminali să-
şi recunoască vina în faţa satului şi a autorităţilor.

Secvenţele narative sunt legate prin tehnica înlănţuirii şi prin tehnica alternanţei.
Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului
sau elemnte de portret fizic, individual (Vitoria, Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii).
Naraţiunea este nuanţată de secvenţe dialogate sau de replici ale Vitoriei, precuzm
laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului la fiecare popas: „Nu s-a oprirt cumva…astă-
toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte?...Mie să-i spuneţi cine a-ţi văzut un om de la
noi, călare, pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”.

La nivel compoziţional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două

coordonate fundamentale, aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi
căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal).
Orizontul mitic include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale,
dar şi comunicare om-natură şi mitul marii treceri.

Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă de Nechifor Lipan la nunţi

şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia, reprezentat de munteni, cu
destinul altor neamuri: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și
semn fiecărui neam … La urmă au venit și muntenii ș-au ingenunchiat la scaunul Împărăției.
Domnu s-a uitat la ei cu milă: -Dar, voi, necăjiților, de ce ați întârziat? … -Apoi, ați venit cei
din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteți, dsar n-am ce vă face. Rămâneți cu
ce aveți, Nu vă mai pot da întra-adaos decât o inimă ușoară … și s-aveți muieri frumoaser și
iubărețe”. În cadrul textului cuvintele „rânduială” și „semn” sunt frecvent folosite, ele fiind
cosiderate cuvintele cheie ale romanului. Prin dispariția lui Nechifor Lipan „rânduiala”,
ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană, natura se reflectă în om, tragedia
fiind anunțată de schimbări în natură: „Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât
deobicei”, vremea se tulbure, iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea
lui Nechifor este visul Vitoriei, vis care anunță și călătoria pe care acesta trebuie să o facă în
căutarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea,
trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Semne viitoarei călătorii vin încă odată din partea
naturii: „Cocoșul dă semn de plecare”.

Intrigacuprinde frământările protagonistei, dar și pregătirile pe care le face pentru

călătoria ce va urma. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde
tradiția nu permite abateri de la legile nescrise, Minodora fiind certată de către mama ei
atunci când acesta este interesată de lumea orașului. În viața acestei societăți arhaice

Pagina 2 din 4
biserica și practica magică coexistă. Astfel, înainte plecării, Vitoria se supune unui ritual de
purificare: ține post negru 12 vineri, merge împreună cu Gheorghiță, fiul ei, la biserică pentru
a se închina la Sfânta Ana, vinde lucruri pentru a face rost de banii de drum, merge la Piatra-
Neamț să se consulte cu autoritățile, sfințește baltagul care îi va aparține lui Gheorghiță.
Atitudinea ei față de lumea orașului este importantă pentru tipul de mentalitate pe care
aceasta îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această lume și refuză scrierea unei
jalbe către „stăpânirea pământeană”.

Desfășurarea acțiunii prezintă călătoria Vitoriei și a fiului ei. Această călătorie în

căutarea adevărului despre soțul ei începe în luna martie și străbate invers linia
transhumanței; căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui
drum are diferite conotații, Vitoria reconstituie traseul și evenimentele care au condus la
moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoașterii lumii și a
cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță călătoria are rolul unei iniției, romanul căpătând
caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu
apare la Bicaz, unde hangiul își amintește de acesta. Urmele sunt găsite Călugăreni și, mai
apoi, la Farcaș. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie 300 de oi, odată cu acestă
achiziție, în mărturiile oamenilor apar 3 ciobani. Chipul unuia rămâne în amintirea oamenilor
deoarece acesta avea buza despicată, detaliu ce prefigurează natura malefică a personajului.
La hanul din Broșteni femeia află că ciobanii au trecut spre Gura Negrei. Urma acestora este
regăsită la Borca, apoi la Sabasa. Important în desfășurarea călătoriei sunt asistările la un
botez, La Cruci, respectiv, la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esențiale din
viața omului, îi dă de gândit Votorie și anticipează înmormântarea din finalul operei.

După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoaria coboară pe celălat versant al muntelui,

în satul Suha. Ajuns aici, femeia iese din întuneric, misterul rezolvându-se deoarece ea stie
acum cu siguranță că asasinii lui Lipan sunt Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Adevărul trebuie însă
demonstrat și se va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa și a
soției sale. Tot în acest sat, eroina romanului îl găsește pe Lupu, câinele călăuzind-o mai apoi
în râpa unde descoperă oasele și hainele lui Nechifor.

Pentru Gheorghiță, căutarea tatălui are rolul unei inițieri,deoarece pe parcursul

acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esețial este momentul în care este pus să
vegheze, în râpă, osemintele tatălui, moment ce are semnificația unei renașteri simbolice și
care asigură continuitatea dintre părinte și fiu, simbolizând și dobândirea unei personalități:
„Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” .
Maturizarea se împlinește în momentul în care îl pedepsește pe unul din asasinii tatălui,
omarându-l cu ajutorul baltagului sfințit.

Punctul culminant al textului este conturat de scena parastasului, unde Vitoria

conduce din fundal, cu inteligență și tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea și
pedepsirea vinovaților. Reconstituirea fidelă a scenei crimei îi surprinde atât pe cei prezenți
la parastas, cât și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul îți recunoaște vina, însă cel

Pagina 3 din 4
de-al doilea devine agresiv. Astfel acesta este lovit de către Gheorghiță cu baltagul și sfâșiat
de Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justițiar.

Deznodământul îl prezintă pe Bogza recunoscându-și vina și cerându-i iertare Vitoriei.

Aceasta îi răspunde, însă, rece : „Dumnezeu să te ierte”, apoi pune la cale pomenile viitoare
pentru sufletul lui Nechifor Lipan , dar și drumul de întoarcere spre casă împreună cu fiul ei
și cu oile cumpărate de Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul restabilește atât ordinea
socială, cât și pe cea cosmică: Nechifor a fost răzbunat și reintrodus în ordinea cosmică prin
ritualul de înmormântare, iar Vitoria se reîntoarce la viața ei, unde are grijă de casă și de
copii. Cuvintele protagonistei din finalul operei se leagă de povestirea lui Lipan din începutul
romanului: muntenii nu au noroc în viață, dar au o „inimă ușoară” care îi ajută să treacă
peste necazuri și să-și continue mai departe drumul în viață.

Vitoria Lipan, protagonista operei, femeia voluntară, este „un exponent al speței”
(George Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale: „În
căutarea bărbatului, Vitoaria pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv … Vitoria este un
Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cerecetează cu disimulație, pune la cale
reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării” (George
Călinescu).

Gheorghiță Lipan, personaj secundar, reprezintă generația tânără, care trebuie să ia

locul predecesorilor reprezentați prin tatăl dispărut. Romanul poate fi considerat inițaitic,
deoarece acesta reprezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiță.

În opinia mea, tema și viziunea despre lume se reflectă în romanul „Baltagul” în mod
original, în nivelul mitic alacestuia. Astfel, romanul, care are o schemă epică polițistă,
dezvăluie în profunzime un scenariu mitic în care uneori se regăsesc atât elemente din
„Miorița” (motivul ciobanului invidiat de ceilalți, motivul căutării, etc.), cât și, așa cum
observă Alexandru Paleologul, elemnte din mitologia egipteană, din mitul lui Isis care pleacă
într-o călătorie pentru a recompune trupul dezmembrat al lui Osiris. Cu toate acestea,
Nicoale Manolescu observă în „Arca lui Noe” că în acest roman „mitul s-a alterat prin
istorie”.

În concluzie, romanul „Balatgul” de Mihail Sadoveanu aparține tradiționalismul mitic,

acesta fiind un roman care oferă o imagine amplă și profundă a vieții, zugrăvește modul de
viața a oamneilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu sfințenie.
„Baltagul” este considerat expresia cea main înaltă a stilului sadovenian și unul dintre marile
romane ale literaturii române.

Pagina 4 din 4