Modernismul

Riga Crypto şi lapona Enigel

- I.Barbu

În literatura română interbelică Ion Barbu este un poet fără precursori. Formula
poetică extrem de personală pe care Barbu o elaborează este singulară în contextul
literaturii noastre, asemănătoare pe alocuri cu poetica lui St.Mallarme şi P.Verlaine.
Poezia lui a fost semnalată ca o noutate, dar noutatea se impune cu deosebire după
perioada de debut, când poetul valorifică într-un mod propriu inspiraţia folclorică
pronunţat orientală şi mai ales şi mai ales când modalitatea ermetică devine unică în
creaţia sa artistică.
Poezia la care aderă el se opune celei romantice, adică poeziei ,,de spovedanie şi
atmosferă, poezia leneşă, refuzată de idee”. El preţuieşte excesiv poezia ivită în
prelungirea geometriei: ,,Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei”. Similar
construcţiei geometrice, poezia are pentru Ion Barbu ,,o anumită simbolică pentru
reprezentarea formelor posibile de existenţă”, întrucât ,,există undeva, în domeniul înalt
al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” Lirica sa a evoluat de-a
lungul a trei etape: parnasiană, baladică şi orientală, ermetică, fiecare dintre ele aducând
elemente care le deosebesc.
,,Riga Crypto şi lapona Enigel” aparţine celei de-a doua etape, baladice şi
orientale. Prin formă şi conţinut propune o nouă formă de lirism, ,,lirismul absolut”,
impersonal, ,,ritual de iniţiere” în lucrurile esenţiale.
Conţinutul epico-liric reflectă iubirea imposibilă care se asociază cu tema
cunoaşterii (erosul devenind aici posibilitate de cunoaştere) şi cu cea a opţiunii
existenţiale a omului superior.
Autorul însuşi şi-a numit creaţia ,,Luceafăr întors” şi textul lui Barbu cumulează
problematica tendinţei către ideal, cu cea a imposibilităţii comunicării unor eroi
aparţinând unor lumi diferite. Este un ,,Luceafăr întors”, pentru că poemul lui Barbu
relatează la un prim nivel de semnificaţie povestea ,,regelui ciupercă” îndrăgostit de
lapona atrasă la rândul ei de Soarele care îl va distruge pe crai. Ca şi Hyperion şi
Cătălina, Crypto şi Enigel nu-şi pot depăşi condiţiile, nunta lor (comunicarea) nefiind
posibilă. Dar Barbu modifică rolurile esenţiale: în balada sa superior este personajul
feminin, dar curajul sacrificiului pentru ideal aparţine personajului inferior, craiul. De
fapt, Crypto suportă drama pentru că el reprezintă tentaţia a către absolut, în timp ce
Enigel rămâne cu o pură aventură a cunoaşterii. Asemenea ,,Luceafărului” eminescian
balada lui Barbu este o alegorie simbolică, construită ca un scenariu iniţiatic, în care omul
(Enigel) parcurge un nou flux al cunoaşterii.
Titlul, construit într-un raport de coordonare între numele celor doi protagonişti,
pare a fi alcătuit după modelul marilor poveşti de iubire din literatura universală: ,,Tristan
şi Isolda”, ,,Romeo şi Julieta”, numai că îi situează de la început pe cei doi protagonişti în
lumi diferite: substantivul rigă, rege, împărat, sugerează un spaţiu oriental – exotic, în
vreme ce lapona trimite la un spaţiu nordic, boreal. Subtitlul baladă anunţă narativitatea
textului poetic.
Discursul poetic este structurat după modelul naraţiunii în ramă.
 Primele patru strofe au rolul unui prolog ce dezvoltă tema creaţiei şi a
creatorului. Într-un discurs dialogat care aminteşte de invocaţia adresată muzei cu care se
deschid poemele antice, se fixează un cadru real. La o nuntă adevărată, ,,la spartul nunţii
în cămară” un nuntaş cere menestrelului să-i zică balada cu Enigel şi riga Crypto, balada
nuntirii imposibile, a iubirii neîmplinite. Artistul (creatorul) căruia i se adresează nuntaşul
fruntaş este imaginat ca un menestrel, cântăreţ al unui timp medieval, timp al poveştilor
de iubire curtenească, mereu visate, niciodată împlinite. Epitetul dublu şi comparaţia
(,,menestel trist, mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nuntă2) sugerează nostalgia
întoarcerii spre originile poeziei şi tristeţea determinată de rolul atribuit de contemporani
artistului.
Balada care fusese cântată cu foc acum o vară va fi rostită acum stins, încetinel; şi
probabil, antiteza evidenţiază diversitatea modurilor în care poate fi interpretată opera:
erosul ca pasiune – zisă cu foc sau iubirea ca aventură spirituală, interioară, pură, zisă
stins. Astfel, la o nuntă reală se spune cântecul despre imposibila nuntă dintre Enigel şi
Crypto, prima poveste devenind cadrul celei de a doua.
Expoziţia baladei propriu-zise îi prezintă pe aceşti eroi în două secvenţe
descriptive de tip portret. Riga Crypto aparţine unei lumi inferioare, iremediabil
mediocre, lume a văii şi a umbrei. Metafora ,,inimă ascunsă” sugerează raportarea sa la
un univers închis, solitar, enigmatic (cryptos în limba greacă însemnând ascuns, tainic,
încifrat, secret). În lumea căreia îi aparţine prin naştere şi destin eroul se singularizează,
precum Cătălina, prin rang (crai, rigă). El refuză ca şi Cătălina să-şi împlinească destinul
într-un spaţiu al vieţii vegetative, inferioare, desemnat prin metafora ,,pat de râu” care
echivalează existenţa cu ,,somnul raţiunii” şi prin sintagma ,,humă unsă”, metaforă a
existenţei telurice, fără rădăcini a fiinţei, dar şi prin simbolurile văii, al umbrei şi răcorii.
Portretul lui se completează prin caracterizarea făcută de cei care aparţin acestei lumi:,, Şi
răi ghioci şi toporaşi/ Ieşeau din văi să-l ocărască,/ Sterp îl făceau şi nărăvaş/ Că nu voia
să înflorească.”
Refuzul înfloririi, al nuntirii cu perechea destinată lui în lumea de jos (vrăjitoarea
mânătarcă) semnifică refuzul împlinirii destinului într-o lume inferioară. El năzuieşte să
depăşească limitele condiţiei sale prin iubire, prin vis (,,visând la veşnic tron de rouă
parcă”). Dar prizonier fără scăpare într-un spaţiu al umbrei, al biologicului, el va trăi
iubirea ca pe un hybris pedepsit ca în orice tragedie, prin nebunie, echivalentă cu moartea
protagonistului tragic. Văzut din perspectiva lui Enigel, fiinţa coborând dintre gheţuri şi
închinându-se la Soarele înţelept, regele ciupercă poartă emblema urâţeniei, caracteristică
oricărei făpturi care nu oglindeşte în sine macrocosmosul (,,rigă spân, cu piele cheală”).
În caracterizarea laponei Enigel, epitetele ,,mică, liniştită, preacuminte” asociate
numelui protagonistei evidenţiază natura ei echilibrată, raţională, apolinică. Surprinsă
într-o călătorie iniţiatică, dinspre spaţiile boreale către sud spre ţărmurile soarelui, Enigel
străbate drumul transhumanţei ca pe un drum al iniţierii, ca pe o aventură a
cunoaşterii: ,,De la iernat la păşunat/ În noul an să-şi ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la
sud/ Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii.”
În scenariul narativ, popasul lui Enigel în lumea lui Crypto reprezintă momentul-
intrigă, iar în scenariul iniţiatic, prima treaptă a cunoaşterii.
Întâlnirea eroilor care aparţin unor lumi diferite este posibilă, ca ş în Luceafărul,
doar în spaţiul visului şi în durată nocturnă, când vocile subconştientului şi ale
inconştientului nu mai sunt cenzurate de raţiune.
 Discursul poetic se modifică, vocea naratorului fiind substituită de vocile
personajelor. Cele trei încercări ale regelui ciupercă de a o determina pe lapona Enigel
să renunţe la călătoria spre miazăzi, spre o existenţă solară se cristalizează ca tentaţii ale
trăirii imediate, materiale, instinctuale. El îi oferă valorile supreme ale lumii lui –
dulceaţă, fragi – valori materiale, îndemnând-o să guste bucuriile lumii senzoriale,
bucuriile unei existenţe telurice ,,în somn fraged şi răcoare”. Spre deosebire de Cătplina,
el este gata să se sacrifice pentru visul de lumină, alegând să-i fie aproape fiinţei iubite,
chiar dacă această apropiere este mortală pentru firava lui făptură: ,,Dacă pleci să culegi/
Începi rogu-te cu mine.”
Tot în replică polemică la poemul eminescian, unde eroina pare a se lăsa
înduplecată să piardă ,,dorul de părinţi şi visul de luceferi” Enigel depăşeşte proba
ispitirii, refuzând să se abată din drumul spre ultima treaptă a cunoaşterii.
Monologul ei exprimă crezul omului superior care triumfă asupra limitelor sale
sufleteşti şi biologice, alegând calea regală a Soarelui optând ferm pentru cunoaşterea
apolinică, totală (care dăruieşte infinit, ,,orizont nemărginit”):,,La lămpi de gheaţă sub
zăpezi/ Tot polul meu un vis visează...”; ,,Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e
vărul drept/ Din umbra deasă desfăcută/ Mă-nchin la soarele-nţelept.”
Precum demiurgul eminescian, Enigel defineşte în antiteză două modele
existenţiale: prin spaţiul umbrei ea vorbeşte despre existenţa omului care trăieşte ca fiinţă
biologică: La umbră numai carnea creşte...”. Prin spaţiul luminii, al oglindirii, al
profunzimii (,,fântână-n piept”) se sugerează spaţiul uman care se împlineşte prin
cugetare, prin cunoaştere. Opţiunea eroinei este cea a clasicismului, semnificând triumful
apolinicului, asupra dionisiacului. Devenite laitmotive ale textului, simbolurile soarelui şi
ale sufletului-fântână transmit mesajul filosofic al poemului. Se regăsesc aici trei dintre
simbolurile recurente ale poeziei lui Ion Barbu: nunta, soarele şi oglinda.
Enigel, depăşin momentul dilematic cu omeneşti ezitări (,,Plângi, preacuminte
ERnigel!”) intră definitiv sub semnul Soarelui, simbol al cunoaşterii absolute. Pentru
regele ciupercilor însă, întâlnirea cu ,,aprinsul inel” al soarelui este distructivă (punctul
culminant al naraţiunii alegorice).
Deznodământul poveştii imposibilei iubiri valorifică motivul nunţii împărăteşti,
cu care se încheie basmele. Nuntirea nebunului rigă Crypto cu ,,măselariţa mireasă”
valorizează negativ motivul basmic (creând un antimotiv). Pentru că nu reprezintă
încununarea reuşitei eroului, ci prăbuşirea lui definitivă. Cel care aspirase nebuneşte spre
o mireasă ideală (Enigel, fiinţa superioară lui), refuzând nuntirea cu perechea predestinată
lui - ,,vrăjitoarea mănătarcă”, fiinţa de acelaşi regn, aparţinând aceleiaşi lumi – este
pedepsit cu alienarea, cu rătăcirea unui fiu risipitor căruia nu-i mai este îngăduită
întoarcerea: ,,Că a rămas să rătăcească/ Cu altă faţă, mai crăiască:/ ...Cu măselariţa –
mireasă,/ Să-i ţină de împărăteasă.” Se împlineşte astfel hybrisul: eroul plăteşte
nemăsurat pentru îndrăzneala de a fi năzuit la o iubire peste fire.
Poezia se încadrează modernismului prin încălcarea convenţiilor genurilor şi
speciilor literare. Balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în
ramă, dar păstrează intacte resursele liricului. Asemenea multor poezii moderniste, ale
căror trăsătură este ambiguitatea, balada lui Ion Barbu poate fi citită ca legendă despre
naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar se deschide spre un nivel superior de interpretare, ca
alegorie a fiinţei.
 Joc secund (Din ceas dedus)
- I.Barbu
Se ştie că modernismul denumeşte o tendinţă a literaturii din prima jumătate a
secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi
principii de creaţie. Astfel modernismul include curentele artistice novatoare precum:
simbolismul, expresionismul şi avangardismul.
În literatura română modernismul a fost promovat ca doctrină estetică de Eugen
Lovinescu, prin intermediul revistei şi al cenaclului ,,Sburătorul”. Teoreticianul care
explică modernismul prin teoria imitaţiei şi prin principiul sincronismului, considera ca
necesare la nivelul poeziei evoluţia de la o tematică esenţial rurală la una de inspiraţie
citadină, evoluţia poeziei de la epic la liric, promovarea subiectivismului,
intelectualizarea limbajului. Poeţii reprezentativi ai acestei orientări, L.Blaga, T.Arghezi,
I.Barbu, impun prin intermediul operei lor şi alte caracteristici care sunt tipice poezie
moderniste: ambiguitatea mesajului, prin utilizarea în planul expresiei a metaforelor, a
simbolurilor şi a sugestiilor, preferinţa pentru inefabil, abordarea marilor teme ale
cunoaşterii, limbajul poetic inedit, coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu
versul liber.
În literatura română interbelică Ion Barbu este un poet fără precursori. Formula
poetică extrem de personală pe care Barbu o elaborează este singulară în contextul
literaturii noastre, asemănătoare pe alocuri cu poetica lui St.Mallarme şi P.Verlaine.
Poezia lui a fost semnalată ca o noutate, dar noutatea se impune cu deosebire după
perioada de debut, când poetul valorifică într-un mod propriu inspiraţia folclorică
pronunţat orientală şi mai ales când modalitatea ermetică devine unică în creaţia sa
artistică.
Poezia la care aderă el se opune celei romantice, adică poeziei ,,de spovedanie şi
atmosferă, poezia leneşă, refuzată de idee”. El preţuieşte excesiv poezia ivită în
prelungirea geometriei: ,,Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei”. Similar
construcţiei geometrice, poezia are pentru Ion Barbu ,,o anumită simbolică pentru
reprezentarea formelor posibile de existenţă”, întrucât ,,există undeva, în domeniul înalt
al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” Lirica sa a evoluat de-a
lungul a trei etape: parnasiană, baladică (orientală) şi ermetică, fiecare dintre ele aducând
elemente care le deosebesc.
,,Joc secund” (,,Din ceas dedus”) aparţine etapei ermetice în care poetul ,,s-a
ridicat la un ermetism veritabil, bizuit pe simboluri, într-o lirică de mare tensiune”.
(G.Călinescu)
Prin conţinut, poezia este o artă poetică, prin care autorul pare să-şi explice
întreaga creaţie poetică, el însuşi considerând-o inedită :,,Versul căruia ne închinăm se
dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura
spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură direcţie, un semn
al minţii.”
Formal, poezia este alcătuită din două catrene: primul oferă o definiţie metaforică
poeziei, al doilea explică rolul poetului.
În primul catren, imaginarul poetic se concentrează în jurul motivului oglinzii, o
metaforă ce ar putea sugera graniţa dintre lumea concretă şi cea ideală, a visului şi a
artei, proprie poeziei.
 ,,Dincoace” de oglindă se află lumea comună reprezentată de construcţii
precum: ,,ceas”, ,,cirezi agreste”, ,,meduze”.
Construcţia ,,din ceas dedus” care anunţă incipitul poeziei, trimite la ideea de
timp. Acesta este însă ,,dedus”, adică neclintit, sustras oricărei temporalităţi, fără curgere
parcă. Aşa cum o concepe Barbu, această dimensiune temporală este ipostază a
,,ceasului” creator, în esenţă o negare a timpului. În acelaşi context, ,,calma creastă” ar
putea reprezenta punctul cel mai înalt, de unde timpul îşi pierde caracterul liniar,
transformându-se într-o dimensiune infinită, ce se poate surprinde numai prin reflectare
în spiritul uman, devenit el însuşi ,,mântuit azur”.
,,Cirezile agreste” sunt o metaforă a lumii materiale ce se reflectă în oglinda apei
a cărei semnificaţie este similară cu cea a oglinzii. Astfel, prin reflectare în oglinda
apei, ,,cirezile agreste” se dematerializează (îşi pierd materialitatea), purificându-se: sunt
în acelaşi timp materiale, dar şi imateriale (joc secund). ,,Meduzele” sunt asemănate cu
nişte ,,clopote verzi”, imagine cromatică prin care poetul asociază struna poetică rămasă
ascunsă înţelegerii umane obişnuite, imaginii meduzelor. De fapt, mesajul acestei imagini
plastice poate fi acela că transparenţa aparentă a meduzelor păstrează şi modifică
concomitent limpezimea mării, aşa cum orice creaţie artistică transformă
(metamorfozează) realitatea. Conform ,,Dicţionarului de simboluri”, meduzele
,,simbolizează imaginea sinelui”, semnificaţie ce trimite la definiţia pe care Ion Barbu o
dă poeziei în articolul polemic ,,Poetica domnului Arghezi”: ,,Versul căruia ne închinăm
se dovedeşte a fi o dificilă libertate – lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura
sufletului nostru. Act clar de narcisism”.
Toate aceste elemente care compun lumea reală, materială, se află sub zenit,
simbol astral definit în antiteză cu nadirul. El defineşte metaforic, spaţiul real. Al doilea
termen, din construcţia ,,nadir latent” defineşte universul artistic reflectat în lumina
tainică a asfinţitului. Pentru ca să devină poezie, toate aceste elemente trebuie să iasă din
contingent (din realitate) (,,din ceas”) spre a se stabili într-o lume proprie poeziei,
situată ,,dincolo de oglindă” şi numită metaforic ,,mântuit azur”. În acest context ,,azurul”
devine şi el un simbol al înălţimii, al idealului către care aspiră poetul. Astfel
metafora ,,mântuit azur” poate fi interpretată şi ca o formă de intrare, prin oglindire, în
(transcendent) lumea idealităţii. Azurul adăposteşte spiritul divin, creator al lumilor, către
care năzuieşte spiritul uman, prin reflectare artistică.
Astfel, poezia, aşa cum este înţeleasă de I.Barbu este ,,joc secund mai pur”, adică
realitate purificată. În viziunea lui I.Barbu, poezia porneşte din realitate, din viaţă, dintr-o
trăire, dar nu se confundă cu viaţa, constituindu-se ca un univers secund, posibil. Acest
univers se ridică pe anularea (,,pe înecarea”) celuilalt, nu este o copie a lui, ci are un sens
propriu. Lumea posibilă pe care îşi propune să o construiască subiectivitatea lirică se
zideşte pe ruptura (anunţată de verbul la gerunziu ,,tăind”) dintre real şi imaginar şi oricât
de mult ar părea că cele două seamănă, universul secund descris ca un ,,joc secund, mai
pur” încetează a mai fi o copie a realităţii, deşi părea că îşi găsise punctul iniţial în ea.
Dacă lumea reală se află sub zenit, în obiectivitate, poezia trăieşte sub semnul nadirului,
în reflectare. Se poate spune astfel că prima strofă prezintă principiul naşterii lumii
secunde.
Al doilea catren exprimă viziunea lui I.Barbu asupra rolului poetului, prin urmare,
înfăţişează acţiunea poetică. Poetul dobândeşte atributele unui Orfeu care trebuie să
transforme oglindirea din conştiinţa sa în melodie a cuvintelor. Rostul lui se evidenţiază
atunci când ,,istoveşte cântecul”, adică în momentul când acesta secătuieşte poezia de
energiile ce o leagă de realitatea concretă. În acest demers al creatorului, truda devine
supraomenească şi ascunsă: ,,Şi cântec istoveşte: ascuns cum numai marea,/ Meduzele
când plimbă sub clopotele verzi”. Poetul este cel care eliberează poezia, supunând-o
transformării în cântec ascuns, ermetic, armonios ca muzica sferelor care nu vorbeşte
decât despre propria perfecţiune.
Universul reflectat nu mai conţine nimic din impuritatea lumii reale. Actul de
creaţie se identifică cu un efort reflexiv, imaterial, de a plăsmui o lume posibilă, căci ,,în
afară de versurile de la sfârşit, cu adevărat largi şi cântătoare, va observa oricine, cu
destulă uşurinţă, cuprinsul intelectual din cele două strofe.”(Vladimir Streinu) De altfel,
această idee este exprimată de poetul însuşi, care face o distincţie netă între ,,poezia
pură”, a jocului secund, ,,act clar de narcisism” şi ,,poezia leneşe: poezia sinceră, inepta
insistenţă de a scrie versuri cum vorbeşti, banalul reabilitat, curcit cu sensibilitatea”.
Aşadar, viziunea despre lume a lui Barbu se constituie în poezia ,,Din ceas dedus”
(,,Joc secund”) pe idealul atingerii absolutului, prin crearea unei lumi posibile imateriale
ce nu mai păstrează niciun punct comun cu realitatea.
De altfel, nivelul morfologic, dominat de substantive şi adjective exprimă efortul
transpunerii lumii materiale într-una ideală.
La nivel sintactic, ambele catrene sunt alcătuite dintr-o singură frază. Prima este
eliptică de predicat, a doua conţine coordonări şi subordonări de propoziţii.
La nivel semantic se constată prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari
matematicianului şi proprii limbajului ştiinţific: ,,dedus”, ,,nadir”, ,,latent”.
La nivel stilistic se observă abundenţa metaforelor (,,ceas dedus”, ,,calmă
creastă”, ,,mântuit azur”, ,,harfe resfirate”) ce conferă textului ambiguitate şi un oarecare
grad de încifrare, o coordonată de altfel, proprie modernismului. Expresivitatea
limbajului poetic este susţinută şi prin inversiuni (,,calmă creastă”, ,,mântuit azur”) şi
epitete (,,ceas dedus”, ,,cântec ascuns”, ,,nadir latent”, ,,harfe resfirate”, ,,clopote verzi”).
Nivelul prozodic evidenţiază rigoarea parnasienilor: poetul evită efectele muzicale
şi urmăreşte o cadenţă mereu egală cu sine, susţinută de măsura de 13-14 silabe a
versurilor, rima fiind încrucişată.
Se poate spune astfel, că poezia ,,Din ceas dedus”(,,Joc secund”) aparţine
modernismului prin ambiguizarea sensurilor transmise de text, această ermetizare a
mesajului transmis fiind o caracteristică modernă a poeticii barbiene.