Sunteți pe pagina 1din 142

FUNDAŢIA ECOLOGICĂ GREEN

ŞCOALA POSTLICEALĂ BRAŞOV


SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE DIPLOMĂ

ÎNDRUMĂTOR:
DR. LĂZĂRESCU PAUL
AS.MED.PRINC. DOBRE LUCICA

ABSOLVENTĂ:
PORANCEA I. GEORGIANA LAURA
BRAŞOV
2013
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN
ÎNGRIJIREA PARTURIENTEI DUPĂ
CEZARIANĂ
CUPRINS

Motivaţia lucrării
Scurt istoric
CAPITOLUL I- ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL
FEMININ
1.1 Anatomia aparatului genital feminin
1.2 Fiziologia aparatului genital feminin
CAPITOLUL II- CEZARIANA
2.1 Definiţie
2.2 Etiologie
2.3 Fiziopatologie
2.4 Anatomie patologică
2.5 Tabloul clinic
2.6 Investigaţii
2.7 Diagnostic
2.8. Diagnostic pozitiv
2.8.1 Diagnostic diferenţial
2.9 Tratament
2.9.1 Tratamentul profilactic
2.9.2 Tratament igieno-dietetic
2.9.3 Tratamentul medicamentos
2.9.4 Tratament chirurgical
2.10 Evolutie. Prognostic. Complicaţii

CAPITOLUL III- ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA


PARTURIENTEI DUPĂ CEZARIANĂ
3.1 ROLUL PROPRIU
3.1.1 Asigurarea condiţiilor de spitalizare
3.1.2 Rolul asistentei medicale în examinarea clinică a pacientei
3.1.3 Supravegherea pacientei
3.1.4 Pregătirea preoperatorie şi îngrijirea postoperatorie
3.1.5 Rolul asistentei medicale în alimentaţia pacientei
3.1.6 Rolul asistentei medicale în educaţia sanitară a pacientei
3.2 ROLUL DELEGAT
3.2.1 Rolul asistentei medicale în examinarea paraclinică
3.2.2 Rolul asistentei medicale în administrarea tratamentului
3.3 DESCRIEREA A DOUĂ TEHNICI
3.3.1Tehnica puncţiei venoase
3 .3.2 Tehnica efectuării pansamentului
CAPITOLUL IV – STUDIU DE CAZ
Caz nr I
Caz nr II
Caz nr III
CONCLUZII
PROPUNERI ŞI NOUTĂŢI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
MOTIVAŢIA LUCRĂRII
Nursingul promovează sănătatea, previne îmbolnăvirile, tratează pacienţii din
punct de vedere somatic şi psihic în orice unitate sanitară, comunitate şi are rolul de
a suplini nevoia afectată, pentru a recupera în timp util persoana, pacienta.
Asistentei medicale îi revin o serie de sarcini pe care trebuie sa le
îndeplinească cu multă seriozitate şi profesionalism, dintre care cea mai importantă
este aceea de a ajuta pacienta cu tact, înţelegere, delicateţe şi atenţie.
Am ales acest subiect în urma stagiului efectuat în secţia de chirurgie a
Spitalului Clinic de Obstetrică Ginecologie Braşov, considerând că profilaxia şi
tratarea acestei afecţiuni implică sarcini multiple de îngrijire din partea asistentei
medicale şi de noi depinde rezolvarea cu succes a problemelor, deseori vitale, pe
care le ridică această afecţiune.
Pentru a efectua operaţia şi a acorda pacientei îngrijirile corespunzătoare este
nevoie de o echipă completă, în care cadrele medicale au un rol important. Rolul
asistentei este de a pregăti pacienta preoperator şi de a preveni complicaţiile
postoperatorii, prin supravegherea atentă a pacientei şi îngrijirile acordate.
Se spune ca suntem tot atât de tineri ca şi credinţa noastră. Crezul meu este
acela al profesiei, de a dărui sfaturi şi înţelegere celor sănătoşi, îngrijiri celor
suferinzi, de a-i ajuta pe aceştia din urmă să depăşească momentele dificile ale bolii
pentru a se putea reintegra în familie şi societate.
SCURT ISTORIC
Cezariana1 reprezintă intervenţia chirurgicală care constă în extragerea
fătului şi a anexelor sale din cavitatea uterină, prin secţionarea peretelui abdominal
şi uterin. Operaţia a fost mentionată în istorie încă din cele mai vechi timpuri, atât
în literatura occidentală cât şi în cea orientală. Deşi termenul a fost folosit pentru
prima dată în obstetrică în secolul al 17-lea, istoria timpurie a acestei operaţii este
umbrită de mitologie. În antichitate, operaţia se aplică numai femeilor pe moarte
sau deja decedate, în încercarea de a salva fătul. Cu puţine excepţii, acesta a fost
scopul urmărit până în secolul al 19-lea, când a început era anestezia.
Cea mai veche referire la cezariană datează încă din anul 508 î.H, iar scrierea îi
aparţine lui Gorgias, un celebru orator din Sicilia.
Această operaţie se practica frecvent în India şi probabil şi în Egipt.
În anul 600 î.H, unul dintre primii regi ai Romei, Numa Pompilius, a adoptat
legea Lex Regia, în care se cerea explicit extragerea copilului din uterul femeilor
decedate, înainte de înmormântarea mamei. Această lege a fost valabilă şi în
vremea lui Caezar, luând denumirea de Lex Caesarea. Probabil, din acea perioadă
datează şi numele de ,,cezariană’’.
Deşi procedura este veche, chirurgii nu se încumetau la vremea aceea să recurgă la
cezariană, pentru a salva vieţile mamei şi fătului. Pâna în ultimul secol, şansa de
succes a operaţiei era privită cu scepticism.
Prima menţiune într-o carte medicală apare în jurul anului 1350, făcându-se referire
la faptul că procedura este indicată după moartea mamei.
Odată cu numele lui Ambroise Pare2, care a trăit între 1510 şi 1590, începe şi
reforma moşitului. Versiunea podalică (din engleză, reprezintă procedura de nastere
a copilului cu prezentaţie pelvină) a fost uitată de-a lungul vremii, deşii se practică
încă de pe vremea hinduşilor, dar a fost redescoperită în vremea lui Pare. Acest
interes reînnoit pentru procedură a reprezentat un mare pas înainte pentru
obstetrică, iar practicarea cezarienei pe femeile în viaţă a fost încurajată.
Prima operaţie de cezariană acceptată un anim a fost realizată în Germania în
anul 1610, de către chirurgul Jeremias Trautmann. Deşi pacienta a murit dupa 25 de
zile, s-a descoperit că uterul se refăcuse complet după operaţie.

2
În anii care au urmat, cezariana a fost menţionată destul de des în literatura
de specialitate. Interesant este faptul că deja se recurgea la această operaţie când
naşterea normală nu se putea realiza, iar incizia făcută în uter era lăsată deschisă; se
credea că relaxările şi contracţiile uterine împiedicau folosirea suturilor.
Mortalitatea post natală era înspăimântătoare, deoarece femeile mureau de
hemoragii şi infecţii. Doctorii se bazau pe contracţiile uterine pentru a controla
hemoragiile datorate inciziei, şi nu îndrăzneau să închidă operaţia, deoarece la
vremea aceea suturile trebuiau scoase, ori, odată închis peretele abdominal, era
imposibil să fie scoase din zona uterului în care se făcuse incizia.
Din secolele 16-17 încep să apară scrieri despre operaţii de cezariene reuşite
şi cu şanse de viată atât pentru mamă cât şi pentru făt. Totuşi, riscul era încă foarte
mare, iar chirurgii încă nu se încumetau să apeleze la cezariană, chiar şi în cazuri
disperate. Problema mortalităţii post natale a persistat, în secolul 19 rata fiind de
50-85%. Cauza morţii era asociată cu septicemiile şi cu imposibilitatea de a folosi
suturi la locul inciziei în uter. În 1769 Lebas a fost primul care a utilizat suturi
pentru a închide incizia. Totuşi, acest lucru nu a îmbunătaţit calitatea operaţiei.
Pacientele mureau în continuare de hemoragii, infecţii şi scurgerea lochiei în
cavitatea peritoneală.
O sutură cu adevarat eficientă a fost introdusă de Sanger,în 1882. De
asemenea, el a îmbunătăţit operaţia în sine, folosind incizia uterină mediană, şi
suturi plasate întrerupt, pentru a controla hemoragia şi pentru a împiedica lochia să
pătrundă în cavitatea peritoneală. În plus, el a insistat asupra tratării sau prevenirii
septicemiei. Astfel îmbunătăţită, cezariana a devenit un procedeu mai sigur.
Cu toate acestea, cezariana nu era o alegere de dorit, dacă putea fi evitată. În
primul rând, nu era sigură din cauza infecţiilor. Apoi complicaţiile post operatorii
erau frecvente; deşi nu erau fatale, erau incomodante. În plus, existau adeziuni
peritoneale ce puteau crea probleme mai târziu. În final, cicatricea rămasă s-ar fi
putut rupe în cursul unei alte naşteri.
Pentru a corecta aceste greseli, în 1907, Frank din Bonn a introdus o metodă
de operaţie prin care crea un ,,buzunar’’ ce putea exclude cavitatea peritoneală din
zona operaţiei. Abdomenul era astfel închis fără a mai avea consecinţe asupra
peritoneului viscero- parietal.
În 1908, Hugo Selheim a demonstrat avantajul eliberării copilului prin zona
de dilataţie, decât prin partea contractilă a uterului. El a perfecţionat câteva metode
de abordare a segmentului uterin inferior, ce au fost ulterior modificate şi
îmbunătaţite. Toate au în comun evitarea pe cât posibil a cavităţii peritoneale, şi
plasarea inciziei în segmentul inferior. Acest lucru ar preveni peritonita sau ruptura
cicatricei.
În concluzie, se poate spune că, deşi în ziua de azi cezariana este o operaţie
usor de realizat şi care nu prezintă riscurile unor complicaţii, lucrurile nu au stat
dintotdeauna astfel. Însă progresele anesteziei, ale asepsiei si antisepsiei,
antibioterapiei, perfecţionarea tehnicilor operatorii, monitorizarea fetală, reducerea
mortalităţii materne şi perinatale, au deschis o nouă eră pentru cezariană, aceasta
devenind, în ziua de azi, o operaţie aproape banală cu riscuri minime pentru mamă
şi făt.

CAPITOLUL I
1.1 ANATOMIA APARATULUI GENITAL FEMININ
Reproducerea3 este o caracteristică fundamentală a oricărei fiinţe şi se
realizează prin participarea a două organisme de sex diferit. Ea este rezultatul
fecundării gametului feminin (ovul) de către gametul masculin (spermatozoid).
Oul rezultat se grefează în cavitatea uterină, unde continuă să crească şi să se
dezvolte până ce fătul devenit viabil este expulzat din uter prin actul naşterii.
Diferenţierea sexuală este prezentă încă din momentul fecundării oului, iar
diferenţierea intersexuală somatopsihică are loc lent în timpul copilăriei şi se
realizează după pubertate ca urmare a activităţilor gonadelor. În copilărie, hormonii
sexuali secretaţi în cantităţi reduse contribuie, împreună cu ceilalti hormoni, la
creşterea şi dezvoltarea armonioasă a organismului, iar după pubertate, aceşti
hormoni secretaţi în cantităţi crescute la femei cu anumite caracteristici ciclice,
întreţin funcţia sexuală.4
Organizarea morfofuncţională a sistemului reproducător la ambele sexe este
extrem de complexă, gonadele având atât funcţia de a produce gamete(ovule şi
spermatozoizi) cât şi pe cea de a secreta hormoni sexuali, care prin diferitele lor
activităţi asupra organelor genitale şi asupra întregului organism, asigură condiţii
optime pentru reproducere.
Aparatul genital feminin este format dintr-o parte externă –vulva şi un grup
de organe interne localizate în pelvis: vaginul,uterul, trompele Faloppe(salpinge) şi
ovarele.
Glandele mamare constituie anexe ale aparatului genital.
Evoluţia şi starea morfologică a organelor genitale sunt în strânsă
interdependenţă cu starea hormonală, diferită în fiecare din perioadele de
dezvoltare.

4
M. Albu,1997
FIG. 1. Aparatul genital feminin
VULVA5-reprezintă deschiderea în afară a organelor genitale.
Este constituită din: -muntele lui Venus
-labiile mari
-labiile mici
-clitorisul
-himenul
-glandele Bertholin
-glandele Skene
-bulbii vestibulari
-glandele anexe regionale
-perineul
La nivelul vulvei se află şi orificiul extern al uretrei (meatul urinar) cu glandele
Skene.
Muntele lui Venus: Regiunea anatomică dinaintea simfizei pubiene,
acoperită, de la pubertate cu păr. Este bogat în ţesut grasos, fibroconjunctiv,
oferindu-i un relief uşor proeminent şi o consistenţă moale de ,,periniţă’’.
Labiile mari: sunt pliuri cutaneo-mucoase constituite din fibre musculare şi
ţesut grasos şi conjunctiv. Ele sunt acoperite pe faţa externă de piele, iar pe partea
internă de o mucoasă prevazută cu un epiteliu pavimentos. Prezintă foliculi
polisebatici pe faţa externă şi glande sudoripare a căror funcţie debutează la
pubertate.
5
Anatomic se unesc şi formează comisura anterioară, extremităţile
posterioare se unesc, la fel între ele şi formează comisura posterioară (furculiţa).
Conţin un bogat plex venos care în cazuri de traumatisme produce hemoragie
profuză şi hematoame extinse.
Labiile mici: Sunt formate din ţesut conjunctiv şi fibre musculare, printre
care se găsesc rare fibre de tip erectil. Sunt acoperite de o mucoasă prevăzută cu un
epiteliu pavimentos. Prezintă glande sebacee şi eventual glande sudoripare .
Clitorisul: Este constituit din doi corpi cavernoşi, separate printr-un sept
incomplet. Se termină cu o extremitate proeminentă denumită gland, prevazută cu
un fren.
Himenul: Obliterează parţial orificiul vaginal şi este format din ţesut conjunctiv
bine vascularizat, fiind acoperit de un epiteliu pavimentos.
Forma orificiului himenal poate fi:
-semilunară
-circulară
-cribiformă
-septată
-fibriată
Glandele Bertholin: Sunt situate pe cele două laturi ale extremitaţii inferioare a
vaginului în grosimea labiilor mari. Sunt glande tubulare ramificate, alcătuite din
lobi formaţi la rândul lor din acini glandulari cu funcţie muco-secretorie.
Glandele Skene: Sunt aşezate parauretral şi se deschid pe părţile laterale ale
orificiului uretral.
Bulbii vestibulari: Sunt organe erectile incomplete dezvoltate.
Limfaticele vulvei: Sunt drenate de ganglionii limfatici înghinali superficiali şi
profunzi şi de ganglionii femurali superficiali şi profunzi.

Perineul: Este o formaţiune musculo-aponevrotică, care închide în jos excavaţia


osoasă a bazinului.
Organele genitale externe:
-vaginul
-uterul-corp
-istm
-col(cervixul)
-trompe-porţiunea interstiţională
-porţiunea istmică
-porţiunea ampulară
-ovarele
Organele genitale interne:
Vaginul: Este un organ fibro-muscular cu lumenul turtit în sensul antero-posterior.
Vaginul are rol în copulaţie (depunerea spermatozoizilor) şi serveşte drept canal-
trecerea fătului şi anexele sale în timpul naşterii.
Datorită elasticităţii are posibilitatea de a se deschide în special în cursul naşterii,
când pereţii săi pot veni în contact cu pereţii bazinului, pentru că după aceea să
revină la dimensiunile obişnuite.
La femeile în vârstă înaintată vaginul îşi pierde supleţea transformându-se într-un
conduct foarte rigid.
Vaginul are o directivă oblică de sus în jos şi dinapoi, înainte având o lungime
aproximativ de 12 cm şi diametrul de 2 cm.
În drumul său oblic, străbate o serie de planuri musculare care închid bazinul în
partea de jos a trunchiului.
Muşchii din această regiune denumită perineu sunt susţinătorii vaginului şi în bună
parte a tuturor organelor bazinului.
Pe faţa internă a vaginului se află mucoasa vaginală alcătuită din mai multe straturi
de celule suprapuse. Suprafaţa mucoasei este neregulată, cu cute transversale, care
pornesc de o parte şi de alta a unor formaţiuni mai îngroşate. Aceste cute au un rol
important în mărirea suprafeţei de contact în timpul actului sexual şi în menţinerea
lichidului spermatic depus în vagin. Mucoasa vaginală se modifică în raport cu
secreţiile de hormoni sexuali din organism, în special cu secreţia de estrogeni.

Vaginul în partea de sus se continuă cu colul uterin iar în partea de jos se deschide
în vulvă. În partea dinapoi vine în raport cu rectul, iar în partea dinainte în raport cu
vezica şi uretra.
FIG.2. Organele genitale interne
UTERUL
Este organul în care nidează şi se dezvoltă produsul de concepţie şi care produce
expulzia acestuia după dezvoltarea la termen. Este situat în regiunea pelviană, pe
linia mediană şi reprezintă raporturi anatomice:
-anterior- cu vezica urinară
-posterior- cu rectul
-inferior- se continuă cu vaginul
-superior- cu organele intestinale şi colonul
-lateral- cu ligamentele largi
FIG.3. Uterul

Uterul este un organ cavitar, care măsoară la nulipare 6,5 cm lungime, iar la
multipare 7,8 cm lungime, are un diametru transvers de 5 cm la bază si 3 cm în
porţiunea medie a colului şi un diametru antero-posterior de 2,5-3cm.
Este format din trei porţiuni: corpul, istmul şi colul.
Corpul uterin- are aspectul unui con turtit antero-posterior căruia i se descriu două
feţe şi două margini.
-Faţa anterioară-uşor convexă este acoperită de peritoneu până la istm, unde acesta,
se reflectă pe vezică formând fundul de sac vezico-uterin.
-Faţa posterioară-mai convexă, cu o creastă mediană este acoperită de peritoneu
care coboară pe istm şi pe primii centimetri ai peretelui vaginal posterior, apoi se
reflectă pe rect formând fundul de sac vagino-rectal(Douglas). Este în raport cu
ansele intestinale si colonul ileo-pelvin. Marginile laterale sunt rotunjite şi în raport
cu ligamentele largi. Pe marginile uterului se găsesc vasele uterine şi se pot afla
vistigii ale canalului Wolff cum este canalul Malpighi-Gartner.
-Marginea superioară sau fundul uterului este îngroşată şi rotunjită, concavă sau
rectilinie la fetiţe şi net convexă la multipare. Prin intermediul peritoneului este în
contact cu ansele intestinale şi colonul pelvian. Unghiurile laterale denumite coarne
uterine se continuă cu istmul tubar şi sunt sediul de inserţie al ligamentelor rotunde
şi utero-tubare.
ISTMUL-continuă corpul uterin şi reprezintă o zonă retractilă a acestuia.
COLUL UTERIN-este mai îngust şi mai putin voluminos decât corpul şi are forma
unui butoiaş cu două feţe convexe şi două margini groase şi rotunjite. Vaginul se
inseră pe col după o linie oblică ce urcă posterior, inserţia sa divizând colul în
porţiune supra şi subvaginală.
Porţiunea supravaginală vine anterior în contact cu peretele postero-inferior al
vezicii prin intermediul unui ţesut celular puţin dens, care decolează uşor pe linia
mediană. Faţa posterioară, acoperită de peritoneu corespunde fundului de sac
Douglas. Marginile laterale sunt în raport cu baza ligamentelor largi şi spaţial
pelvio-rectal superior.
-Porţiunea vaginală a colului este delimitată de suprafaţa de inserţie a vaginului ce
se face pe o înălţime de 0,5 cm şi este la nivelul unirii treimei superioare cu două
treimi inferioare posterior, iar anterior la unirea treimii cu treimea inferioară.
-Porţiunea intravaginală proemină în vagin ca un con cu vârful rotunjit şi centrat de
orificiul extern care la nulipare este circular sau în fanta transversală îngustă, fanta
care la multipare se lungeşte până la 1,5 cm. Buza anterioară mai proeminentă şi
rotunjită, cea posterioară mai lungă creează asemănarea cu botul de linx cu care
este comparat. Colul este separat de pereţii vaginului prin cele patru funduri de sac.
Mijloace de fixare şi susţinere
Mijloacele de fixare şi susţinere al organelor genitale feminine sunt reprezentate de
aparatul ligamentar, care este reprezentat prin:
-ligamente largi
-ligamente rotunde
-ligamente utero-sacrate
Ligamentele largi – se prezintă ca două repliuri peritoneale pornind de la marginile
laterale ale uterului la pereţii excavaţiei pelviene.
Faţa anterioară – este ridicată de ligamentul rotund, cordon rotunjit de 15 cm, care
de la corpul uterin se indreaptă antero-posterior determinând formarea aripioarei
anterioare a ligamentului larg, apoi se angajează în canalul înghinal, terminându-se
prin numeroase fascicule fibroase în ţesutul celulo-grasos al muntelui lui Venus şi
al labiilor mari.
Faţa posterioară – a ligamentului este ridicată în porţiunea mijlocie de către ovar şi
ligamentele utero şi tubo-ovariene formând aripioara posterioară.
Marginea superioară a ligamentului larg este locul unde cele două foiţe se continuă
una pe alta, fiind străbătute de trompa căreia îi formează mezosalpingele sau
aripioara superioară. Baza ligamentului larg cu o grosime de 2,5 cm în plan sagital
reprezintă hilul principal prin care penetrează vasele şi nervii uterului şi vaginului.
Ţesutul celular din partea inferioară a ligamentului alcătuieşte parametrele.
Ligamente utero-sacrate
Sunt două fascicole conjunctivo-musculare, pornind de la faţa posterioară a regiunii
cervico-istmice îndreptându-se postero-superior la sacru până la nivelul celei de a
doua sau a primei găuri sacrate. Sunt alcătuite din fibre musculare netede (muşchiul
recto-uterin), ţesut conjunctiv condensat şi fibre conjunctive elastice proprii. Dar
adevărata susţinere a uterului o realizează perineul prin intermediul pereţilor
vaginali.
Vascularizaţia şi inervaţia
Artera uterină ramură a iliecei interne (hipogastrică) din care se desprinde cel mai
frecvent în trunchi comun cu artera ombilicală la nivelul festei ovariene.
Artera ovariană trimite un ram terminal care pătrunde prin ligamentul utero-
ovarian, se anastomozează cu uterina participând la irigarea uterului.
Venele uterului se formează din toate tunicile şi confluează într-un sistem de
sinusuri cu peretele endotelial la nivelul stratului plexiform. De la aceasta se
formează marginile uterului, veritabile plexuri venoase uterine de unde sângele
drenează prin venele tubare şi ovariene în vena ovariană. În jos, se formează venele
uterine ce se varsă în venele iliace interne. O mică parte din sângele venos urmează
calea ligamentului rotund.
Limfaticele
Pornite din endometru şi miometru , formează sub seros o bogată reţea mai
abundentă posterior. De aici pornesc trunchiurile colectoare care de pe marginile
uterului se îndreaptă spre diferite grupe ganglionare. O parte urmează calea
ligamentului rotund şi ajuns în ganglionii înghinali superficiali, iar alta prin
ligamentul larg la cei iliaci externi . Limfaticele colului împreună cu alte părţi
inferioare ale corpului şi superioare a vaginului colectează la nivelul a trei staţii
ganglionare.
1. –Este formată din ganglionul arterei uterine şi ganglionul obturator iliac intern şi
extern
2. –Este formată din ganglionii iliaci primitivi si laterosocraţi
3.–Este formată din ganglionii lombo-aortici
Inervaţia
Inervaţia uterului este asigurată de plexul utero-vaginal, emanaţie a plexului
hipogastric inferior cu predominanţă simpatică.
Plexul utero-vaginal se prezintă ca o textură densă de fibre şi ganglioni plasat în
parametre ce anastomează contralateralele şi cu plexurile vezicale şi uterine.
Trompele uterine
Sau salpingele sunt cele două conducte musculo-membranoase situate în partea
superioară a ligamentelor largi. Ele se întind de la coarnele uterine până la faţa
superioară a ovarelor.
La nivelul trompei are loc întâlnirea ovulului cu spermatozoizii şi constituirea
iniţială a oului. Trompele au o lungime de 10-20 cm cu diametre care variază pe
traiectul lor între 2-4 cm până la 6-8 cm, în partea terminală.
Fiecare trompă prezintă 4 părţi:
-Partea interstiţială situată în grosimea peretelui uterin.
-Istmul care continuă partea internă şi are o lungime de 3-4 cm.
-Ampula cu o lungime de 7-8 cm mai dilatată.
-Pavilionul, porţiunea terminală, cu o formă de pâlnie care este dotată cu câte 10-15
franjuri pe margine(fimbrii)
Trompele sunt dotate cu o mare capacitate de mobilitate.
Poziţia lor este asigurată de ligamente largi, ligamente ovariene, precum şi
mezosalpinx. Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri din arterele ovariene
şi arterele uterine.
Ovarele
Sunt organe pereche. Ele constituie glanda sexuală feminină, cu funcţie endocrină
şi în acelaşi timp producătoare a ovulelor.
Sunt situate în cavitatea pelviană, pe peretele său posterior.
Au o formă ovoidală, cu diametrul longitudinal de 3 cm, lăţimea de 2 cm şi
grosimea de 1 cm. Suprafaţa este netedă până la pubertate, iar după aceea uşor
neregulată. Faţa superioară a ovarelor este în raport anatomic cu pavilionul trompei.
Hilul ovarian se găseşte pe marginea lor. Ovarul este fixat prin ligamentul otero-
ovarian, tubo-ovarian si lombo-ovarian, precum şi prin mezo-ovarian. Arterele
ovarului provin din arcada vasculară formată din artera ovariană cu o ramură a
arterei uterine şi din care se desprind 10-12 arteriole care pătrund în ovar la nivelul
hilului.
Funcţii ovariene
Ovarul, gonada feminină are funcţia de a forma şi elibera în fiecare lună un ovul şi
de a secreta hormonii care favorizează fecundarea ovulului şi pregătesc organismul
feminin pentru graviditate.
A. Ovogeneza – constă dintr-o serie de transformări pe care le suferă celula
germinativă foliculară (primordială) până la stadiul de ovul matur. Celula
germinativă primordială are un numar complet(diploid) de cromozomi(44
somatici şi 2 sexuali XX). Ea se divide formând ovogonii, iar prin diviziune
mitotică a acestora rezultă ovocitele de ordinul 1.
În momentul ovulaţiei se produce prima diviziune meiotică din care rezultă o celulă
mare – ovocitul II şi primul globul polar. Ovocitul II este expulzat prin ruperea
foliculului, în trompa uterină, unde are loc a doua diviziune, rezultând preovulul,
care nu se divid şi devine oul fecundabil cu numărul de cromozomi redus la
jumătate(22 +x) şi al doilea globul polar. Ovulul ajunge prin trompele uterine prin
uter şi dacă nu a fost fecundat este eliminat cu secreţiile uterine. Dacă ovulul nu
este fecundat, corpul galben în aproximativ a douăzeci şi patru zi a ciclului începe
să degenereze, se cicatrizează. Dacă ovulul a fost fecundat, corpul galben persistă,
are o activitate endocrină intensă în primul trimestru al sarcinii.
B. Secreţia de hormoni ovarieni
Constă din estrogen şi progesteron. Hormonii estrogeni sunt sintetizaţi de
celule foliculare în timpul maturării foliculului, de celulele corpului galben,
în timpul sarcinii de placenta, iar în cantităţi mai mici de către
corticosuprarenale şi testiculi. Estrogenii acţionează în primul rând asupra
organelor genital feminine, simulând proliferarea mucoasei şi a musculaturii
uterine.
Progesteronul este secretat de către celulele corpului galben, de corticosuprarenale
şi în timpul sarcinii de către placenta. Acţiunile sale constau în modificarea
secretorie a mucoasei uterine. Secreţia hormonală ovariană este controlată de către
hormonii gonadotropi hipofizari.
C.Glanda mamară
Este glanda pereche situată în regiunea antero-posterioară toracelui, lateral
de stern, la nivelul spaţiului delimitat de coasta a III-a şi a IV-a, anterior
muşchiului pectoral şi dinţat. Poate prezenta anomalii numerice în plus sau în
minus; anomalii de formă sau volum. Forma este aproximativ a unei
emisfere cu tendinţa spre conicizare sau aplatizare discoidală, cu faţa plană
spre torace, iar convexă liberă, centrată pe mamelon. Dimensiunile sunt de
12-13 cm, diametrul, înălţimea de 10-12 cm şi greutatea de aproximativ
150-200 grame. Consistenţa este formată dar elastică.
Tegumentele – sunt netede, centrate de areolă cu diametrul de 15-25 mm,
pigmentată şi cu10-12 tuberculi Morgagni(glande sebacee). În centrul
areolei proemină mamelonul cilindric sau conic, rugos şi 10-12 orificii
galactofore. Ţesutul celular subcutanat , bine reprezentat, se desparte în lama
preglandulară care lipseşte la nivelul mamelonului şi lama retromamară , ce
asigură mobilitatea faţă de marele pectoral.

1.2 FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL FEMININ


Menstruaţia: consecinţa coloraţiilor neuro-hormonale la femeie, este reprezentată
de o hemoragie asociată cu necroza superficială a mucoasei uterine, care se produce
ciclic, începând cu pubertatea şi sfârşind cu menopauza,constituind expresia
activitaţii genitale feminine.
În realitate sunt mai multe cicluri, care converg şi se condiţionează reciproc: ciclul
hiptalmo-hipofizar, ciclul ovarian cu ciclul exocrin şi endocrin,ciclul
uterin(endometrial), ciclul vaginal,ciclul mamar şi ciclul genital.
Ciclul menstrual şi disfuncţiile în urma acestuia:
Modificări ciclice ale endometrului. Mucoasa uterină este divizată în două straturi
cu caracteristici anatomice şi evolutive diferite:
1.Stratul profund sau bazal, ce nu suferă nici o modificare până la prima relaţie
sexuală, este eliminat odată cu prima naştere.
2.Stratul superficial, numit şi funcţional este eliminat în cursul primelor acţiuni ale
ciclului menstrual.
Ciclul menstrual se poate împărţi în 3 faze: proliferative, secretorie şi menstruală.
Faza proliferativă
Spre a 10-a zi a ciclului, glandele care au fost îngustate rectilinii, devin treptat
hipotrofice, iar lumenul lor se lărgeşte. În celule nu se mai găsesc nici mucus, nici
glicogen. Spre ziua 13-14, glandele sunt mai mari, epiteliul lor este mai ondulat,
sub influenţa mucoasei F.S.H.-ului se secretă estrogeni cu acţiune proliferativă
asupra mucoasei.
Faza secretorie(progesteronică sau pregravidică)
În cea de-a 15-17-a zi, la baza celulelor apar vacuole de glicogen, glandele devin
dantelate, glicogenul se deplasează spre partea spicală a celulei, pentru a excreta
către ziua a 25-a. În acest moment partea spicală a celulei se încarcă cu mucus.
Arterele spiralate se diferenţiază în zilele 25-27,tot acum stroma se micşorează în
grosime prin resorbţia edemului.
Determinismul fazei secretorie este: L.H.-progesteron-faza secretorie.
Faza menstruală
Durează în medie de 4 zile. Stratul superficial măsoară 8-10 cm în grosime şi se
elimină. Menstruaţia apare ca un clivaj hemoragic al mucoasei uterine, realizat prin
jocul modificărilor vasculare.
Ciclul vaginului
În mod normal mucoasa vaginală, la femei în plină activitate sexual are patru zone
de celule care se modifică în cursul ciclului menstrual.
Acestea sunt:
-zona superficială
-zona intermediară
-zona parabazală
-zona bazală
În timpul fazei estrigenice, epiteliul marginal creşte şi atinge maximum de
dezvoltare înainte de evoluţie. Celulele zonei parabazale devin cilindrice, de
asemenea şi cele din zona intermediară, care se stratifică şi cresc în volum. Această
creştere rezultă din dezvoltarea celulelor şi proliferarea lor.
Conţinutul celular în glicogen creşte în această fază. Spre sfârşitul fazei
estrogenice(avansată), straturile zonei superficiale se multiplică(conificare).
Ovulaţia se caracterizează prin debutul modificărilor regresive care se manifestă
prin oprirea dezvoltării epiteliului vaginal. Celulele se turtesc şi sunt eliminate în
placarde. Pe masură ce faza estrogenică avansează, activitatea epiteliului încetează
iar descuamarea lui se continuă.6
Faza estrogenică se caracterizează printr-o proliferare a celulelor şi o creştere a
acidofilei şi a indicelui picnotic.
Faza progesteronică se caracterizează prin descuamarea celulelor care se
plicaturizează şi se elimină în cantitate foarte mare.
Ciclul mamar
În cursul unui ciclu menstrual la nivelul glandelor mamare se produc modificări
morfofiziologice sub acţiunea celor 2 hormoni ovarieni: foliculina şi progesteronul.
Foliculina,în prima fază a ciclului ovarian determină hiperplazia ţesutului
conjunctiv şi a canalelor galacto-fore.
În faza a doua sub acţiunea progesteronului are loc dezvoltarea ţesutului lobulo-
alveolar.
În timpul sarcinii, sub acţiunea foliculinei, glandele mamare se măresc şi sunt
dureroase. La examinarea mamelonului chiar în primele luni, va apărea colostrul.
Mamelonul şi areola se pigmentează mai intens. De asemenea, circulaţia devine
pielii, constituind reţeaua Haller.
După naştere, se declanşează lactaţia, în ziua a 3- a-a 4-a datorită începerii secreţiei
de proladină, precum şi datorită excitării mamelonului prin actul suptului,
intervenind şi o cale neuroflexă.

CAPITOLUL II
CEZARIANA

2.1 DEFINIŢIE
Operaţia cezariană7 sau operaţia C, reprezintă naşterea chirurgicală a unui copil
printr-o incizie la nivelul abdomenului şi uterului mamei. Incizia poate fi facută la
nivelul abdomenului inferior, deasupra zonei pubiane (transvers) sau, în anumite
situaţii, sub forma unei linii ce uneşte ombilicul cu zona pubiană (verticală).
În majoritatea cazurilor femeia ce naşte prin cezariană poate rămâne conştientă pe
parcursul naşterii şi poate fi cu noul născut imediat după operaţie.

6
V. Niţescu, 1996;
7
Din 1970 şi până la începutul anilor 1980 naşterea prin cezariană a crescut de la 5%
până aproape de 25 % din totalul naşterilor.
Încă de atunci specialiştii în sănătate publică şi-au exprimat îngrijorarea că
obstetricienii folosesc abuziv operaţia cezariană.
Cezariana neplanificată –până la 30% din cezariene sunt practicate după un travaliu
dificil şi greoi (distocie). Multe cezariene sunt practicate în urgenţă atunci când
fătul sau mama prezintă semen de suferinţă sau când apar complicaţii, ca cele ale
cordonului ombilical sau ale placentei, placenta abruptio de exemplu (separarea
prematură a placentei de peretele uterin).
Cezariana planificată – când există probleme cunoscute ale sarcinii sau factori de
risc ce fac naşterea naturală nesigură, operaţia cezariană este planificată din timp.
Exemple pentru astfel de probleme cunoscute din timp sunt fătul în poziţie pelvină,
placenta blochează cervixul (placenta praevia), o boală cronică a mamei
(preeclampsia) şi, în unele cazuri, factori legati de o naştere cezariană anterioară.
Aproximativ o treime din naşterile cezariene sunt planificate din timp pentru femei
care au mai suferit în antecedente o operaţie cezariană. Din punct de vedere
medical, motivele pentru a efectua o nouă operaţie cezariană sunt următoarele:
-probleme ce au condus la un travaliu dificil sau o naştere cezariană anterioară, ca
un pelvis îngust sau un făt mare (disproporţie cefalopelvină)
-factori ce cresc riscul rupturii unei cicatrici uterine în timpul travaliului, ca o
cicatrice verticală, trei sau mai multe cicatrici post operaţie cezariană, tripleţi sau
mai mulţi, sau un făt foarte mare de la 4,1kg pâna la 4,5 kg
-lipsa accesului la supraveghere medicală de către un medic cu experienţă în
operaţiile cezariene făcute în urgenţă sau lipsa facilitaţilor de a se practica operaţia
cezariană în urgenţă.
În unele cazuri, o femeie ce a suferit o operaţie cezariană poate naşte pe cale
naturală. Aceasta este numită ”Naşterea vaginală după o operaţie cezariană’’.

2.2 ETIOLOGIE
-suferinţa fetală ( sugerată de către o frecvenţă cardiacă foarte scăzută sau foarte
rapidă)
-placenta abruption (separarea prematură a placentei de peretele uterin ), ce poate
duce la o sângerare excesivă (hemoragie) şi scăderea rezervelor de oxigen ale
fătului;
-probleme care ţin de cordonul ombilical şi care pot reduce sau aboli fluxul de
sânge către făt, ca atunci când cordonul ombilical se torsionează, sau atunci când
acesta alunecă în vagin înaintea fătului, fătul angajându-se spre vagin presând
cordonul ombilical (procidenţa de cordon)
-travaliu prelungit şi dificil (distocia)
-travaliu oprit în evoluţie (insuficienţă de progresie)
-disproporţie cefalopelvină, adică o combinaţie între un făt cu un cap foarte mare şi
o mamă cu un pelvis îngust.
Această situaţie este adesea legată de oprirea travaliului din evoluţie sau de
distocie.
Operaţia cezariană este considerată relativ sigură. Există însă risc crescut în apariţia
complicaţiilor materne comparativ cu naşterea naturală. O pacientă cu operaţie
cezariană necesită,un timp mai mare de recuperare faţă de cea care a născut natural.
Simptomatologia include:
-greaţă, vărsături, dureri severe de cap după naştere;
-traume ale copilului în timpul naşterii;
-imaturitate pulmonară a noului născut, dacă data probabilă a naşterii a fost
calculată greşit.

2.3 FIZIOPATOLOGIE
În operaţia cezariană se constată deci o supraîncercare a cordului faţă de naşterea
spontană.
Pentru a evita această încărcare a cordului matern, în operaţia cezariană.
În timpul intervenţiei cezariene, lucrul mecanic ventricular creşte cu 77-78% (de la
6,8m/minut la 11,8kgm/minut) la fel ca şi debitul cardiac, datorită întoarcerii
venoase mărite în urma propulsării în circulaţie a unei cantităţi de aproximativ 600
ml sânge din peretele uterin şi diminuarea presiunii abdominale în urma golirii
uterului care duce la creşterea ritmului cardiac, la creşterea debitului-bătaie şi a
umplerii diastolice în timpul extracţiei fătului.
Odată depăşit acest tip operator (extracţia fătului) începe să crească presiunea în
sinusurile carotidiene consecutive creşterii debitului cardiac şi prin refluxul vagal
care se creează se ajunge la încetinirea ritmului cardiac.8
În situaţia în care o gravidă este şi cardiopată sângele nu poate fi aruncat în
circulaţie, decât parţial, determinând decompensarea cardiacă. Sângele pierdut în
operaţia cezariană este în funcţie de mai mulţi factori şi variază în mod fiziologic
între 300-900 ml.
În plus se ştie că în sarcină, modificările hemodinamice interesează pompa
cardiacă, sistemul vascular şi conţinutul acestuia –sângele.
Modificările cardiace în sarcină
Sarcina reprezintă o stare fiziologică pentru organismul matern. Aparatul
cardiovascular este pus în faţa unei solicitări care creşte progresiv cu vârsta de
sarcină şi care impune necesitatea imobilizării rezervelor funcţionale ale aparatului
cardio-vascular. Dacă aceste rezerve sunt intacte, respectiv dacă aparatul cardio-
vascular a fost îndemn anterior sarcinii, organismul matern face faţă cu succes
sarcinii. În cele ce urmează vom trece în revistă modificările generate de sarcină la
nivelul pompei cardiace, al sistemului vascular şi al conţinutului acestuia, respectiv
sângele sau într-un cuvânt modificările hemodinamice în cursul puerperalitaţii.
a. – Poziţia cordului:
-se modifică mai ales în trimestrul al 3-lea de sarcină, prin ascensionarea
diafragmului ca urmare a uterului gravid;
-deplasarea vârfului cordului spre stânga, orizontalizarea şi rotaţia spre stânga a
cordului.
b. –Modificările de volum:
-uşoară hipertrofie, prin solicitare crescută şi prin modificările de poziţie.
c. –Modificările zgomotelor cardiace:
-apariţia de sufluri sistolice funcţionale, mai ales apicale şi pulmonare.
d. Alura ventriculară:
-creşte treptat începând cu saptamana a 8-a, atinge maximum în saptămâna a 35-a
şi scade apoi progresiv până la termen;
-cantitativ creşte până la 90 de bătăi/min.

8
G.Baltă,1988;
e. –Modificările electrice:
-deviaţia la stânga a axei electrice în 15-28% din cazuri;
-T aplatizat sau negativ în D3;
-subdenivelarea segmentului S-T;
-voltaj redus al complexelor QRS;
-Q profund în D3 şi AVF.
f.-Modificările debitului cardiac:
-creşte treptat pâna la maximum de 34-45% în săptămâna a 32-a –a 36-a;
-debitul creşte pe seama frecvenţei cardiace şi a debitului bătaie (care de la 84 ml,
în afara sarcinii, ajunge în săptămâna a 28-a la 96-98 ml);
-factorii care determină creşterea debitului cardiac în cursul sarcinii sunt:
-apariţia factorului metabolic utero-feto-placentar, care determină o creştere a
consumului de O2 cu 20-25% - metabolismul bazal creşte în T1 cu 10-15%, apoi
revine la normal în T2 şi T3 de sarcină;
-sporirea volemiei cu creşterea circulaţiei de întoarcere;
-apariţia circulaţiei utero-placentare, cu un debit de circa 600 ml/min;
-datorită acestor factori debitul cardiac ajunge de la 4,5 ml/min cât este în afara
sarcinii, la 5,24 l/min, cu un maximum de 5,75 l/min, în săptămâna a 36-a-a 38-a, -
în apropierea termenului revine la 4,6 l/min;
g. –Travaliul cardiac creşte cu aproape 50%.
h. –Viteza de circulaţie este în T1 de 12 sec, în T2 de 11 sec, ia3 în T3 de 10,2 sec.
i. –Presiunea arterială scade puţin între lunile IV-a şi a VI-a, iar valorile de la
primipare sunt ceva mai crescute decât cele de la multipare.
j. – Rezistenţa periferică este minimă în săptămânile 30-34, iar apoi până la termen
revine la valorile de dinaintea sarcinii.
k. – Presiunea venoasă se măreşte numai în ½ inferioară a corpului, de la 9 cm apă,
la 24 cm apă la termen. Aceasta explică apariţia varicelor la membrele inferioare şi
a celor vulvare.
l. – Circulaţia capilară se caracterizează în cursul sarcinii, printr-o creştere a
permeabilităţii şi o scădere a rezistenţei capilare, în special în ultimul trimestru de
sarcină.

Adaptarea vasculară

-scăderea tonusului arteriolelor cu scăderea rezistenţei periferice;


Un factor nefavorabil îl constituie jena circulatorie în artera coronară dreaptă, cu
uşoară ischemie a miocardului.

Modificări sanguine

-singura modificare care ne interesează din punctul de vedere al hemodinamicii este


scăderea vâscozităţii la 3,84 în săptămâna a 28-a, după care urmează o creştere
uşoară în lăuzie şi travaliu.
O privire generală asupra hemodinamicii în cursul sarcinii ar trata astfel:
-activitatea cordului este sporită prin:
-creşterea: -volumului sângelui circulant;
-necesităţilor metabolice;
-greutăţii corporale;
-apariţia circulaţiei utero-feto-placentare.
-Nevoile sporite de oxigen determină:
 Creşterea
-debitului cardiac;
-dibitului bătaie;
-frecvenţei cardiace;
-vitezei de circulaţie.
Funcţia cordului este stânjenită prin:
 Orizontalizarea şi tensiunea cordului;
 Jena circulatorie în artera coronară dreaptă cu uşoară ischemie
miocardică;
-scăderea capacităţii vitale respiratorii.
Factorii favorabili compensatori sunt:
 scăderea tonusului arteriolar cu scăderea rezistenţei periferice;
 scăderea vâscozităţii sanguine;
 utilizarea mai bună a oxigenului.
-În dilataţie cresc:
 rezistenţa periferică la fiecare contracţie;
 tensiunea arterială;
 presiunea venoasă, întoarcerea sângelui şi pulsul;
 consumul de oxigen şi glicogen, la fiecare contracţie.
-În expulzie:
 scade întoarcerea venoasă, prin creşterea presiunii
intrapulmonare (inspir forţat);
 creşte presiunea intraabdominală, iar după încetarea efortului
se măreste brusc întoarcerea venoasă şi presiunea din atriul
drept.
-În perioada IV depleţia bruscă a abdomenului atrage un aflux mare de sânge către
viscere, reducând întoarcerea venoasă pâna la colaps.
Având în vedere toate aceste considerente, concluziile care se pot trage sunt
următoarele:
-este important diagnosticul diferenţial între diferitele afecţiuni cardiace anterioare
sarcinii şi o serie de semne care apar în mod normal în timpul sarcinii şi care nu au
semnificaţie patologică;
-este foarte importantă cunoaşterea unor afecţiuni cardio-vasculare preexistente
sarcinii, pentru evaluarea posibilităţii ducerii sarcinii la bun sfârşit şi pentru
aplicarea unui tratament eficace în vederea păstrării sănătăţii şi vieţii cel puţin a
mamei;
-se relevă importanţa consultaţiei prenatale şi a controlului periodic în timpul
sarcinii, precum şi respectarea normelor de igienă a sarcinii şi a lăuzei.

2.4 ANATOMIA PATOLOGICĂ


Prin aplicarea unor fire radio-opace pe tranşa de sutură a uterului, în operaţia
cezariană şi pe constatarea ca segmentul distal al uterului glisează sub seroasă
peritoneală în timpul sarcinii prin distensie şi în post-partum prin involuţie ca locul
inciziei de histerotomie în operaţia cezariană pe segmentul inferior este variabil în
funcţie de gradul dilataţiei, la care s-a practicat histerotomia segmentară
transversal. Există o interdependenţă între glisarea uterului sub peritoneu şi starea
dilataţiei, în sensul că, cu cât dilataţia este mai mare, glisarea este mai amplă şi
cicatricea de histerotomie este mai jos situată.
În concluzie, este de menţionat că datorită glisării segmentului distal al uterului sub
seroasa peritoneală în timpul sarcinii, sediul histerotomiei faţă de regiunea cervico-
istmică este variabil în funcţie de gradul dilataţiei la care s-a practicat operaţia
cezariană.
Cicatricele peretelui uterin după operaţia cezariană, miomectomie,
miometrectomie, metroplastie, salpingectomie cu unei forme sau rezecţia cornului
uterin, prezintă un deosebit interes privind viitorul obstetrical al femeii, dat fiind
faptul că cicatricele uterine pot ocaziona rupture ale uterului atât în timpul evoluţiei
unei sarcini cât şi în travaliu.9
Prin probe radiologice, după aplicarea firelor radioopace pe tranşa de sutură a
histerotomiei dacă se practică operaţia cezariană segmento-transversală la dilataţie
completă, cicatricea o găsim situată pe col lung în porţiunea lui proximală, după
totala involuţie a uterului şi nu pe istm. Ruptura uterină de-a lungul cicatricei în
acest caz este posibilă numai în travaliu, cu ocazia altei sarcini.
Operaţia cezariană segmento-transversală practicată pe col lung sau dilataţie mică,
situează cicatricea, după involuţia totală a uterului la nivelul istmului, iar cu ocazia
altei sarcini, ruptura uterină este posibilă atât în timpul sarcinii când cicatricea post-
cezariană începe să fie supusă fenomenului de distensie, când începe formarea
segmentului inferior, cât şi în travaliu. Această remarcă credeam că poate să ofere o
altă optică investigaţiilor de viitor, privind cicatricea de histerotomie în operaţia
cezariană, cu referiri la gradul de rezistenţă a cicatricei în funcţie de sediu (istm sau

9
L. Titircă,1999;
col), în funcţie de metoda folosită în sutura tranşei şi, în sfârşit, în lărgirea noilor
indicaţii care decurg din aceste consideraţiuni.
Studiul clinic şi experimental întreprins asupra morfo-patologiei cicatricei uterine
postcezariană privind vasele şi nervii prezintă un interes deosebit prin faptul că în
urma datelor constatate, din punct de vedere histologic s-a demonstrat că materialul
de sutură întrebuinţat constituie deseori cauza care întreţine procese inflamatorii la
nivelul cicatricei.
În cazul unei evoluţii postoperatorii favorabile, ligaturile sunt încapsulate în ţesutul
conjunctiv care la maturaţia cicatricei se condensează. Înduraţia ulterioară a
cicatricei este însoţită de diminuarea vascularizaţiei prin rarefierea vaselor şi prin
dezvoltarea neuniformă a acestora.
În centru, vasele sunt în numar mult mai redus decât la periferie, acest fenomen
ieşind în evidenţă, mai ales la cicatricele cu o vechime de 2-5-8 luni. După un an de
la operaţia cezariană reţeaua vasculară a cicatricei devine stabilă, numărul vaselor
fiind repartizat tot neuniform, central cicatricei continuând să rămână slab
vascularizat.Vasele nu se diferenţiază în artere şi vene, iar cicatricea se prezintă cu
un ţesut colagen fibros, grosier.
Studiind cicatricele uterine la femeie după operaţia cezariană, miomectomie,
miometrectomie etc., s-a constatat că la vindecarea plăgii se formează un ţesut
conjunctiv cicatriceal în care găsim fascicule musculare în stadiul de atrofie.
Datele în acest domeniu arată că este posibilă restabilirea aproape integral a
ţesutului muscular la nivelul cicatricei după operaţia cezariană, miomectomie,
miometrectomie etc.
Rupturile uterine de-a lungul cicatricei se produc de cele mai multe ori, în primii
cinci ani după intervenţia pe uter,care le-au fost observate şi mult mai târziu.
Rupturile uterine se pot produce atât în cicatricea însăşi, cât şi pe ţesutul de
tranziţie dintre cel cicatriceal şi cel muscular. Acest lucru nu exclude însă
posibilitatea rupturii uterine şi într-o zonă departată de cicatrice.
La femei care au fost supuse operaţiei cezariene iterative cu ocazia unei sarcini
ulterioare, s-a putut constata că ruptura uterină se poate produce atât în timpul
sarcinii (mai ales în ultimul trimestru) cât şi în travaliu. Din această cauză, operaţia
cezariană în antecedente asociată cu făt mare, în prezentaţie pelviană într-o sarcină
următoare, constituie indicaţie categorică de operaţie cezariană iterativă.
Dat fiind faptul că tabloul clinic al rupturii uterine de-a lungul cicatricei poate fi
puţin manifestată, considerăm indicat că toate femeile care urmează să nască
spontan, dar având o operaţie cezariană în antecedente, să li se facă un examen
manual de control al pereţilor uterului, după expulzia placentei.
Ruptura uterină este posibilă de-a lungul cicatricei, indiferent de locul şi direcţia
acesteia. Cicatricea transversal-segmentară este mai rar supusă rupturii uterine
decât cea corporeală.
După operaţia cezariană, reţeaua nervoasă de la nivelul cicatricei se află în stare de
distrofie şi se manifestă prin fragmentare şi vacuolizare, ceea ce este de bună seamă
şi este condiţionat de influenţa ţesutului cicatriceal asupra lor şi de modificările de
vârstă ale organelor genitale.
Operaţia cezariană practicată tardiv la o femeie epuizată, cu sindrom Bandl-
Frommel instalat, cu perioada alichidiană îndelungată asociată cu infecţie, precum
şi poziţia îndelungată a craniului fetal într-un singur plan al uterului are drept
rezultat efecte nefavorabile asupra evoluţiei postoperatorii şi asupra cicatricei
uterine, cu tulburări în regenerarea ţesutului muscular, vascular şi nervos, chiar în
cazul cicatricelor segmento-transversale.
Cicatricele cu suturi în două sau mai multe straturi, produc ridicarea şi devierea
anterioară a colului, pentru că tranşa inferioară a segmentului este tracţionată în
sus.
Cercetări histopatologice arată că după sutură într-un singur strat este posibilă
restabilirea aproape integrală a ţesutului muscular la nivelul cicatricei segmentului
inferior.
Prin sutură într-un singur plan, cicatricea de histerotomie este mai suplă, mai
elastică, neretractilă, şi nu impiedică evoluţia unei noi naşteri pe căi naturale,
bineînţeles, sub observaţie atentă.
Pentru aprecierea stării cicatricei după operaţia cezariană s-au examinat 75 de
femei cărora li s-au executat anterior variate operaţii cezariene. Printre cazurile
examinate cele mai numeroase au fost femeile supuse anterior operaţiei cezariene
corporeale, care prezintă cea mai mare ameninţare potenţială de rupturi uterine în
sarcinile şi naşterile următoare.
În funcţie de metoda de examinare, autorii au împărţit femeile examinate în două
grupe. În grupa I au intrat 32 de femei, din care la 29 s-a practicat operaţia
cezariană clasică; cezariana cu histerotomie segment-longitudinală, iar la două
cazuri s-a practicat operaţia cezariană segment-transversală.
Din acest grup de 29 de femei, 10 cazuri au fost examinate cu ajutorul ‘’pneumo-
pelviografiei’’, la care s-a folosit ‘’bicontrastarea’’, adică asocierea pneumo-
pelviografiei cu histerografia.
În urma experienţei acumulate, autorii au ajuns la concluzia că pentru a aprecia
caracterul vindecării cicatricei uterine şi grosimea peretelui anterior al uterului,
după operaţia cezariană, este indicat să se facă radiografii în proiecţie laterală. În
contrastarea dublă pentru obţinerea radiografiilor axiale şi laterale, autorii au folosit
tot poziţia genu-pectorală.
Pneumo-pelviografia organelor genitale executată după operaţia cezariană a pus în
evidenţă diferite devieri de la starea normală a organelor pelviene.
La 21 de femei din 32 examinate s-a constatat latero-poziţia uterului faţă de linia
mediană. La 3 femei, s-a observant retroversia uterină, la 6 dintre ele s-a observat
supradenivelare, iar la 2 dintre ele rotaţia uterului. Deplasarea uterului este legată
de formarea cicatricei şi aderenţelor.
La unele femei, după operaţia cezariană s-a constatat că suprafaţa anterioară a
uterului este deformată, iar la altele este plată şi fară aderenţe. În alte situaţii s-a
constatat că suprafaţa anterioară a uterului apărea herniata în formă de carenă, iar
cea posterioară mai bombată.
Numai la 14 din 43 de femei examinate, lungimea cavităţii uterine a fost în limite
normale, iar la 28 de femei ea depăşea lungimea normală, ceea ce se explică prin
modificarea tonusului musculaturii uterine, pe de o parte, iar pe de altă parte, la
unele femei, prin prezenţa aderenţelor şi elongaţia colului.
La majoritatea femeilor examinate după operaţia cezariană corporeală, lăţimea
cavităţii uterului între unghiurile trompelor a fost mai mică decât în mod normal.
Cu ajutorul histerografiei după operaţia cezariană s-au constatat deformaţii
importante ale uterului, deformaţii reprezentate prin nise cu defecte de umplere.
Aceste date radiografice ne indică pe de o parte formarea vicioasă a cicatricei
uterine, iar pe de o altă parte insuficienţa ei.
Metodele radiologice ca histerografia, pneumo-pelviografia şi contrastarea dublă
permit aprecierea obiectivă a stării cicatricei şi facilitează uneori atitudinea pe care
trebuie să o avem în conducerea travaliului, în scopul obţinerii unei naşteri
fiziologice pe căi naturale, după operaţia cezariană.
În urma unui studiu efectuat pe un număr de 150 de femei care au fost supuse
operaţiei cezariene, s-a ajuns la concluzia, că contrar celor afirmate de alţi autori,
forma imaginii radiologice singura este insuficienţa pentru că pe această bază să se
prevadă starea sau dimensiunile cicatricei. O cicatrice defectuoasă este iniţial
prezentă în orice uter după operaţia cezariană, dar ea dispare progresiv.
De aceea, decelarea unui defect al cicatricei uterine prin examen radiologic, este în
funcţie de momentul efectuării histerografiei.
În cazurile cu o cicatrice functional slabă, defectul va persista.
Cazurile la care datele radiologice au prezentat cicatrice deficientă nu au prezentat
totdeauna şi modificări ale istmului uterin.
Aceasta confirmă concluzia că defectul istmic pe care îl constatăm, atât de frecvent
nu poate fi considerat ca indicând o cicatrice vicioasă.

2.5 TABLOUL CLINIC


După o operaţie cezariană pacienta este monitorizată atent pentru următoarele 24 de
ore în vederea prevenţiei complicaţiilor. Pacienta va primi medicaţie antialgică
(contra durerii) şi va fi încurajată să se mobilizeze pe distanţe scurte încă din
primele 24 de ore postoperator. Mersul poate ajuta la eliberarea gazelor acumulate
în abdomen. De obicei mobilizarea este deranjantă, dar durerea se va reduce treptat
la câteva zile după naştere. Perioada medie de spitalizare după cezariană este de 3
până la 5 zile. Pacienta poate hrăni şi îngriji nou-nascutul imediat ce se simte în
stare. Înainte de externare pacienta va primi instrucţiuni de îngrijire postoperatorie
şi date despre simptomele unor eventuale complicaţii. Incizia abdominală se
vindecă în medie în aproximativ 4 săptămîni şi este posibil ca pacienta să prezinte
dureri în zona respectivă pâna la un an post-operator.

Operaţia cezariană este considerată relativ sigura. Există însă risc crescut în apariţia
complicaţiilor materne comparativ cu naşterea naturală.O pacientă cu operaţie
cezariană necesită un timp mai mare de recuperare faţă de cea care a născut natural.

Complicaţii serioase ce survin în primele 60 de zile după naşterea naturală şi


cezariană (la 1000 de femei).

Complicaţii medicale ce necesită reinternare după naşterea naturală şi după


naşterea cezariană:
Toate complicaţiile:
-Infecţii uterine
-Leziuni chirurgicale
-Hemoragii, pierderi masive de sânge
-Patologia vezicii biliare
-Complicaţii genitale sau urinare

Complicaţii pulmonare sau cardiace (cardiopulmonare)


Trombi sanguini (tromboembolism)
Alte riscuri ale operaţiei cezariene includ:
- greaţă, vărsături, dureri severe de cap după naştere (legate de anestezie şi de actul
chirurgical)
- infecţia inciziei
- traume ale copilului în timpul naşterii
- imaturitate pulmonară a noului născut, dacă data probabilă a naşterii a fost
calculată gresit
- mortalitatea maternă (foarte rară). Riscul total de deces al femeilor care au
planificat operaţia cezariană este foarte scăzut (mai putin de 3 la 100 000).
Cele mai multe decese materne după o operaţie cezariană apar atunci când aceasta
este facută în urgenţă (30 la 100 000).
Deşi majoritatea femeilor se recuperează fară complicaţii atât după naşterea
naturală cât şi după cea prin cezariană, acestea din urmă necesită un timp mai
îndelungat pentru recuperare şi îngrijiri medicale speciale postoperatorii, deoarece
operaţia cezariană este totuşi o intervenţie chirurgicală majoră. Femeile ce nasc prin
cezarină necesită 3 până la 5 zile de spitalizare, comparativ cu 1 sau 2 zile pentru
cele ce au născut natural. Recuperarea completă după naşterea prin cezariană este
de 4 până la 6 săptămâni, comparativ cu 1 până la 2 săptămâni pentru naşterea
naturală.
Riscuri tardive

Femeilor cu cicatrice uterină le creşte riscul apariţiei complicaţiilor tardive. Aceste


riscuri cresc cu fiecare operaţie cezariană adăugată şi includ:
- ruperea cicatricei uterine la o sarcină ulterioară sau în timpul travaliului (ruperea
uterină)

- placenta praevia, adică implantarea placentei în partea inferioară a


uterului,blocând astfel cervixul
- placenta acretă, placenta incretă şi placenta precretă (ultima fiind cea mai gravă)
reprezentând dezvoltarea placentei în profunzimea peretelui uterin, ceea ce poate
duce la o hemoragie severă după naştere, uneori necesitând histerectomie
(îndepărtarea pe cale chirurgicală a uterului).

2.7 INVESTIGAŢII
 Calcemia- Nivelul calciului con ţinut în sânge.
Calcemia este foarte stabilă, în jur de 2,5 milimoli pe litru. Aceasta rezultă dintr-un
echilibru permanent între absorbţia calciului, fixarea sa în oase - sau, din contră,
eliberarea sa - şi eliminarea sa prin urină – hipercalcemie.
 Glicemia- reprezintă concentrația glucozei în sânge.

Reglarea nivelului sangvin al glucozei se face prin unele substanțe, de natură mai
ales hormonală. Unele micșorează glicemia, cum ar fi insulina, iar altele o cresc,
cum ar fi glucagonul, adrenalina și hormonul de creștere.

 Formula leucocitară- reprezintă exprimarea procentuală a categoriilor de


leucocite din sânge sau alte lichide ale mediului intern şi stabilirea raportului
dintre acestea.
Leucocitele sunt celule mobile, cu activitate metabolică intensă, implicate în
apărarea organismului; ele circulă şi pe cale limfatică, putând străbate prin
diapedeză endoteliile superioare.
 V.S.H- -ul sau Viteza de Sedimentare a Hematiilor este o analiză a sângelui
care evidenţiază existenţa unei inflamaţii şi monitorizează evoluţia acesteia.
Este un test frecvent folosit, deşi este nespecific, nu poate pune un diagnostic de
precizie, adică nu poate stabili natura sau localizarea inflamaţiei respective, iar pe
de altă parte rezultatele pot fi influenţate de numeroşi factori. Totuşi, este o analiză
simplă, accesibilă, necostisitoare şi încă utilă în formularea unui diagnostic, mai
ales dacă se face împreună cu alte investigaţii sau teste sau orientează ea însăşi în
alegerea unor noi investigaţii diagnostice.10
 Hemoglobina- reprezintă componentul principal al eritrocitelor (95 % din
proteinele citoplasmatice eritrocitare) şi serveşte ca vehicul pentru
transportul oxigenului şi dioxidului de carbon.
Hemoglobina este o proteină conjugată constând dintr-un tetramer format din 2
perechi de lanţuri polipeptidice (globine), fiecare dintre acestea fiind conjugat cu
un grup hem, un complex al unui ion de fier cu pigmentul roşu, porfirina, care
conferă sângelui culoarea roşie. Fiecare gram de hemoglobină poate transporta 1.34
ml oxigen per 100 mL de sânge.
Hemoglobina serveşte de asemenea ca tampon în lichidul extracelular. În ţesuturi,
la pH scăzut, oxigenul se disociază de Hb; Hb deoxigenată se leagă de ionii de
hidrogen; în eritrocite anhidraza carbonică converteşte dioxidul de carbon în
bicarbonat şi ioni de hidrogen. Pe masură ce ionii de hidrogen se leagă de
hemoglobină, ionii bicarbonat părăsesc celula; pentru fiecare ion bicarbonat care
parăseşte celula intră un ion de clor.
Formele de hemoglobină prezente în mod normal în circulaţie includ:

10
G. Ivanovici,1995
deoxihemoglobina (HHb), oxihemoglobina (O2Hb), carboxihemoglobina (COHb)
şi methemoglobina (MetHb), toate acestea fiind determinate împreună în sângele
total. În anumite situaţii clinice diferitele forme de Hb pot fi determinate individual.
 Hematocrit- reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum
de sânge.
Procedeul constă în recoltarea sângelui dintr-o venă, apoi acesta se combină cu o
substanţă antiocoagulantă şi se repartizează într-un tub de sticlă foarte îngust, care
se centrifughează puternic la o centrifugă. În urma acestei operaţii se observă
separarea sângelui în stratul superior (plasma) şi stratul inferior, format din globule
roşii, care constituie hematocritul.
Hematocritul se poate defini ca fiind volumul stratului de globule roşii (în
procente) faţă de volumul total al sângelui din tubul de sticlă.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multă apă din corp prin
transpiraţie, prin febră, prin vărsături (deshidratare) precum şi în boala care se
caracterizează prin creşterea exagerată a numărului de globule roşii (poliglobulie).
Scăderea hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau când se
consumă multe lichide înainte de recoltarea sângelui. Hematocritul, alături de
numărătoarea globulelor roşii şi de dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui
diagnostic mai precis de anemie.
 Fosfotaza alcalină- este o enzimă ce face parte din clasa hidrolazelor
(ortofosfomonoesterfosfohidrolaza) şi este alcatuită în principal din trei
forme izoenzimatice (hepatobiliară, osoasă, intestinală), la care se adaugă în
timpul sarcinii o formă tranzitorie (forma placentară).
Deşi se poate face o evaluare rezonabilă în privinţa originii hepatice sau non-
hepatice a creşterii fosfatazei alcaline utilizând doar date clinice, există şi metode
biochimice ce pot face diferenţierea între izoenzime.
2.8 DIAGNOSTIC
Tehnici utilizate pentru diagnosticul prenatal
Există multe tehnici şi proceduri disponibile pentru diagnosticul prenatal al bolii
genetice şi anomaliilor/deficitelor la naştere.
a. Examenul radiologic. Această investigaţie poate fi valoroasă în cazuri selectate,
implicând anomaliile tubului neural, nanismul şi anomaliile de densitate osoasă
cum ar fi osteogeneza imperfectă
Examenul radiologic nu este utilizat frecvent datorită unei posibile creşteri a
riscului unui copil nenăscut de a dezvolta leucemie în perioada preşcolară.
b. Amniografia. Este efectuată prin injectarea unui lichid solubil, colorat radio-
opac, în cavitatea uterină, urmat de evaluare prin examen radiologic.
Iniţial această procedură a fost utilizată între a 16-a şi a 20-a săptămână de
gestaţie,când se punea în discuţie o anomalie a SNC la un copil încă nenăscut.
Determinarea alfa-fetoproteinei în lichidul amniotic precum şi a ecografi ei. În
prezent amniografia este utilizată rar.
c. Fetoscopia constă în inserţia unui instrument fibroscopic în cavitatea uterină
pentru examinarea vizuală sau pentru recoltarea de eşantioane de sânge sau
tegument pentru studiu . În cazuri selectate, fetoscopia poate fi un instrument de
diagnostic valoros.
Prin fetoscopie sau direct prin puncţie placentară poate fi efectuat diagnosticul
prenatal al hemoglobinopatiilor, incluzând siclemia şi beta-talasemia.
Această tehnică este încă utilizată în Europa pentru diagnosticul prenatal al
hemoglobinopatiilor.
Sângele fetal obţinut prin fetoscopie poate fi utilizat în diagnosticul hemofiliei
(factorii VIII, IX), bolii von Willebrand, al deficienţei de alfa-1-antitripsină, bolii
granulomaroase cronice, neutropeniei congenitale şi antigenelor eritrocitare.
Biopsiile de tegumente la făt prin fetoscopie au făcut posbil diagnoticul prenatal al
unor boli de piele, incluzând ichtioza, eritrodermia ichtioziformă şi
epidermoliza biuloasă
d. Ecografia (ultrasonografică) oferă o vizualizare a uterului, placentei şi fătului.
Prin această metodă se poate determina mărimea craniului fetal, în scopul
diagnosticării encefaliei şi evaluării gradului de osificare a craniului fetal în unele
boli genetice ca osteogenesis imperfecta, nanism şi hipofosfatazia congenitală.
Ecografia a fost de asemenea utilizată în diagnosticul prenatal al hidrocefaliei.
Ecografia poate facilita diagnosticul altor anomalii congenitale în primele 20 de
săptămâni de gestaţie. Aceste anomalii includ nanismul, rinichii polichistici,
agenezia renală, anomaliile mebrelor, malformaţii congenitale de cord, pulmonare
şi ale tubului digestiv.
În general, ecografia este efectuată anterior amniocentezei pentru a indica poziţia
fătului, localizarea placentei, prezenţa a mai multor feţi şi vârsta gestaţională
e. Amniocenteza este o procedură care se efectuează la aproximativ 16 săptămâni
după ultimul ciclu menstrual. Metoda constă în inserţia unui ac steril prin peretele
abdominal al mamei în cavitatea uterină. Se extrag aproximativ 20 ml de lichid
amniotic. Lichidul amniotic conţine celule ale fătului, care sunt viabile în proporţie
de aproximativ 50% şi care vor creşte când se realizează o cultură.
Este posibilă examinarea cromozomilor sau anormali în număr sau structură,
analiza enzimelor, analiza celulelor prin utilizarea tehnicii de restricţie a
endonucleazelor.
f. Studiul vilozităţilor chorionice. Este indicat de a fi efectuat între a 9-a şi a 11-a
săptămână de gestaţie. CVS este utilizat pentru diagnosticul feţilor cu anomalii
cromozomiale, al bolilor genetice de metabolism şi
al sicklemiei.

2.8.1 DIAGNOSTIC POZITIV


Diagnosticul pozitiv clinic al sarcinii

Există mai multe simptome şi semne care pot sugera prezenţa unei sarcini. Cu toate
acestea, stabilirea diagnosticului de sarcină clinic, poate fi dificilă, în special în
primul trimestru. Odată cu dezvoltarea metodelor paraclinice de diagnostic (testele
de sarcină, ecografia), diagnosticul clinic şi-a pierdut din importanţă, astăzi in
marea majoritate a cazurilor simptomele şi semnele caracteristice sarcinii ridică
doar suspiciunea existenţei sarcinii, confirmarea acesteia făcându-se prin
vizualizarea ecografică a embrionului.
Orice femeie căreia i-a intârziat menstruaţia, care nu este la menopauză şi care nu
alăptează, până la proba contrarie este posibil însărcinată. Amenoreea, este primul
indiciu al prezenţei sarcinii, dar trebuie excluse alte cauze posibile de amenoree,
printre care se numără: menopauza, lactaţia, caşexia, bolile neoplazice, anemiile
severe ş.a.
Diagnosticul clinic al sarcinii se bazează pe:

-semne prezumtive de sarcină


-semne de probabilitate
-semne de certitudine
Semne prezumtive:
-Digestive – greţuri, vărsături, ptialism, balonări, constipaţie.
-Urinare – polakiurie, disurie
-Modificări ale sânilor – tensiune mamară, creştere în volum, hiperpigmentare
-Tulburări comportamentale – oboseală, astenie, adinamie, insomnii, iritabilitate
Semne de probabilitate:
-Mărirea in volum a abdomenului
-Modificări uterine
-Modificari ale corpului uterin: creşterea în volum, modificarea formei (formă
piriformă în absenţa sarcinii/formă globuloasă în sarcină), reducerea consistenţei
modificări ale colului uterin: înmuierea colului, modificarea coloraţiei (roz în afara
sarcinii/ violacee în sarcină)
Semne de certitudine: nu pot fi utilizate în prim trimestru de sarcină.
-Ascultarea bătăilor cordului fetal
-Perceperea mişcărilor fetale de către un examinator

2.8.2 DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL


O sarcină poate fi confundată cu un uter neînsărcinat mărit de un miom,dar de
obicei este mai ferm şi mai neregulat.Tumora ovariană poate fi gasită pe linia
median, deplasând uterul neînsărcinat lateral sau posterior.
Ecografia şi testul de sarcină va oferi un diagnostic precis în aceste circumstanţe.

2.9.1 TRATAMENTUL PROFILACTIC


Tratamentul cu antibiotice cu scop de profilaxie:
-Antibioticoterapia administrată profilactic, reduce substanţial riscul complicaţiilor
postoperatorii severe ca abcesul pelvin, şocul septic şi tromboflebita septică
pelviană;
-Un efect protector la fel de important se observă şi în cazul endometritelor;
-Gradul de reducere a riscului infecţiei de la nivelul plăgii operatorii este oarecum
mai mic dar rămâne totuşi important;
-Doze profilactice de antibiotic se recomandă tuturor femeilor ce nasc prin operaţia
cezariană după clemarea cordonului ombilical se introduce o singură doză de
antibiotic profilactic:
-Ampicilină 2,0g sau
-Cefazolină1,0 g.
Tromboprofilaxia
Pentru femeile din grupul de risc minor (femeile care nu au avut complicaţii în
evoluţia sarcinii, care au avut operaţie cezariană programată şi risc minor ) este
indicată hidratarea şi restabilirea precoce.
Pentru femeile din grupul de risc moderat, care prezintă una sau două dintre
caracteristicile de mai jos:
-vârsta peste 35 de ani;
-obeze;
-au născut mai mult de patru copii;
-au varice masive;
-infecţie intrauterină;
-preeclampsie;
-imobilizate mai mult de patru zile înainte de operaţie;
-maladie curentă gravă;
-operaţie cezariană de urgenţă în timpul travaliului
Se recomandă ciorapi pentru maladia tromboembolică, bandajul pneumatic,
aspirină.
Pentru femeile din grupul de risc înalt, care prezintă mai mult de trei factori de risc
din cei enuntaţi mai sus, sau:
-paralizia membrelor inferioare;
-maladia tromboebolitică;
-tromboflebita în fişa medicală;
-personală sau în familie;
-prezenţa anticorpilor antifosfolipidici;
-trebuie să fie efectuat tratamentul cu heparină.

2.9.2 TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC


Naşterea prin operaţie cezariană presupune respectarea unei serii complete de
reguli alimentare.
Chiar dacă în momentul spitalizării, proaspetei mămici i s-a recomandat un regim
bazat pe mai multe lichide,fiind evitată mâncarea solidă imediat după naştere, acest
tip de alimentaţie va trebui respectat şi după ajungerea acasă cu bebeluşul, iar în
unele cazuri, până la terminarea alăptării şi înţărcarea bebeluşului.
Şi cum spuneam că imediat după naştere, mămica este hranită cu ajutorul
perfuziilor, intravenos. După primele 24 de ore, acesteia i se va permite consumul
de lichide.Cu toate acestea, datorită stării de slabiciune de după naştere, multe
mămici vor fi tentate să guste din alimentele aduse de către familie.
Chiar dacă medicii nu dau voie să consume lichide, este bine să încerce să stea cât
mai departe de băuturile acidulate, carbogazoase întrucât pot crea o aciditate
gastrică destul de periculoasă, mai ales după un asemenea moment. Se pot înlocui
cu sucuri naturale, făcute în casă, prin stoarcerea portocalelor , piersicilor sau a
altor fructe preferate. Sucul de portocale va fi cel mai bun remediu pentru a evita
balonarile sau durerile abdominale. În plus, conţinutul de calciu şi vitamina C va
favoriza atragerii fierului în organism, atât de important după orice fel de
intervenţie chirurgicală.
Pierderea mare a cantitaţii de sânge din timpul operaţiei presupune refacerea
carenţelor de fier pierdute odată cu acesta. Aşadar, consumul de carne, fructe, dar şi
multe legume verzi sunt obligatorii pentru absorbţia fierului în organism. Pentru ca
absorbţia de fier să fie mai sigură se va recomanda consumul de alimente cu un
aport ridicat de vitamina C întrucât favorizează mai bine fixarea fierului în
organism.
După naştere, gravidelor li se va recomanda un consum ridicat de alimente ce
conţin elemente vitaminice. Cu toate acestea , pentru o mai bună refacere se vor
recomanda astfel de suplimente medicamentoase.

2.9.3 TRATAMENTUL MEDICAMENTOS


Dacă pacientei i s-a efectuat anestezie generală, anestezistul poate adăuga morfină,
un bun calmant al durerilor de după naştere, acţionând în primele 24 de ore.
Morfina fiind mult mai eficientă decât orice alt calmant sintetic. Dacă pacienta
alăptează copilul nu i se recomandă nici un fel de analgezic, cu atât mai puţin
morfină, pentru că aceasta poate trece în lapte şi poate determina anumite probleme
copilului.
După ce anestezia generală a trecut, i se va prescrie o medicaţie cu calmante
sistemice, de obicei tablete conţinând un narcotic, şi posibil Acetaminophen. De
asemenea Ibuprofenul s-ar putea să ajute. Nu în ultimul rând i se va da şi o
medicaţie anticonstipaţie pentru a preveni efectele calmantelor sistemice.
Dacă a avut anestezie generală la operaţia cezariană sau nu mai primeşte morfină
prin şira spinării sau epidurală după operaţie, i se va da narcotice sistemice pentru a
calma durerile inerente.

2.9.4 TRATAMENT CHIRURGICAL


Procedura chirurgicală de scoatere a copilului printr-o incizie făcută în peretele
abdominal inferior. Acesta este cel mai comun tip de cezariană care se efectuează în
prezent.
Incizia
Prima tăietură se face prin piele, orizontal, în dreptul segmentului uterin inferior.
Incizia de obicei este de aproximativ 15 pâna la 20 cm. Această incizie expune
muşchii abdominali, care sunt doi muşchi lungi, aşezaţi vertical, care se întind de la
osul pubian pâna la stern.
Muşchii abdominali se întâlnesc în mijlocul burţii femeii. În mod normal, aceşti
muşchi se separă uşor în timpul sarcinii.
Muşchii abdominali sunt uşor traşi de medic de fiecare parte a corpului femeii.
Această acţiune expune vezica, care este poziţionată inferior,în faţa uterului. Vezica
urinară este îndepărtată cu un instrument numit retractor, iar apoi segmentul
inferior al uterului poate fi vizualizat în întregime de medicul care operează.
În acest punct, o incizie de 10-12 cm este efectuată orizontal, pe segmentul inferior
al uterului (de obicei similar cu incizia prin piele). Când se intamplă acest lucru,
lichidul amniotic din jurul copilului ţâşneşte afară. Asistentele vor folosi un tub de
aspirare pentru a colecta acest lichid. Sunetul este similar cu al unui aspirator sau al
unei căzi care se goleşte de apă.11
După ce incizia este facută în uter, umărul copilului (sau partea inferioară a
spatelui, dacă copilul este în poziţie pelviană), poate fi observat clar.

11
D. Vasile,1997;
Incizia peretelui abdominal inferior
Naşterea
Capul copilului (în cazul în care naşterea are loc la termen, iar capul este aşezat în
jos) se află, de obicei, un pic mai jos decât incizia, înfipt în pelvisul femeii.
În cazul în care poziţia copilului este pelviană, fundul este cel care este amplasat în
pelvis.
Medicul işi foloseşte fie mâinile, fie un forceps (forcepsul nu este folosit pe fundul
unui copil dacă se află într-o poziţie pelviană; în acest caz, sunt folosite mâinile),
pentru a scoate prin incizie capul copilului (sau fundul, după caz) din pelvisul
femeii. Acest lucru poate necesita o mică presiune şi mişcare din partea medicului,
lucru pe care, foarte probabil, femeia îl simte dacă este sub anestezie totală. Uneori
patul de operaţie este înclinat cu ’’capul în jos’’, pentru a-i uşura chirurgului
capacitatea de a ridica capul (sau fundul) copilului, în afara bazinului femeii.
Odată ce capul a ieşit afară, chirurgul sau asistentul aspiră orice fluid din nasul şi
gura copilului, mai ales dacă există meconiu în lichidul amniotic. Ulterior, restul
corpului este tras în sus, în afara uterului, definitivând procesul de naştere.
Momentul în care corpul copilului părăseşte în întregime uterul este consemnat
drept ora efectivă a naşterii.
De la prima incizie până la naştere nu trec, de regulă, mai mult de cinci minute. În
cazul în care copilul este bine şi sănătos, chirurgul îl poate ridica deasupra
ecranului de pânză, pentru ca mămica şi partenerul său, în cazul în care acesta a
însoţit-o în sala de operaţii, să îl vadă.
Cordonul ombilical este clampat şi tăiat de medic, iar apoi copilul este preluat de
medicul neonatolog.
Placenta
Odată ce copilul se naşte şi se clampează cordonul ombilical, copilul este înmânat
moaşei, iar chirurgul continuă să îşi vadă de treabă mai departe, pentru a scoate şi
placenta. În acelaşi timp, anestezistul îi administrează femeii, prin perfuzie, un
medicament sintetic bazat pe hormonul numit oxitocină. Acesta ajută uterul să se
contracte şi să stabilizeze sângerarea. Este vorba despre acelaşi medicament care se
administrează uneori prin injecţie în timpul unei naşteri naturale.
Placenta este livrată fie trăgând uşor cordonul (prin incizia făcută la naştere), fie
prin introducerea uneia din mâinile chirurgului în uterul femeii pentru a ‘’mătura’’
placenta de pe peretele uterului, proces numit ‘’îndepărtare manuală’’.
După ce este eliminată, placenta este considerată reziduală, astfel ca după ce este
verificată de medic şi plasată într-o pungă de plastic, va fi arsă împreună cu
celelalte reziduri contaminate cu sânge din spital.
Cusăturile

Cusăturile
După ce placenta este expulzată, chirurgul închide incizia în straturi.
Mai întâi este cusut uterul femeii prin cusătura intradermică – fire pe care
organismul le dizolvă singur (uterul este de multe ori scos din abdomenul femeii
pentru a face acest lucru). Apoi, uterul este repoziţionat, iar muşchii abdominali
sunt capabili să revină în locul lor iniţial,deasupra uterului. Stratul de grăsime de-a
lungul muşchilor este apoi cusut tot cu fire ce se dizolvă în organism, înainte de a fi
cusută pielea.
Pielea este cusută fie cu fire ce pot fi vizibile pe piele, fie printr-o cusatură
continuă, sub piele (aici se poate alege între o sutură intradermică sau copci ce vor
trebui îndepărtate la un anumit moment dat). Cele două capete ale cusăturii
continue sunt scoase în afara pielii şi înnodate în mijlocul liniei de incizie, pentru a
preveni dispariţia sub piele.
Unii chirurgi vor insera o drenă prin rana indusă de incizie, pe masură ce realizează
cusăturile. Drena în cauză este un tub mic de plastic, de aproximativ 5-7 milimetri,
care este poziţionat sub piele şi are rolul de a scurge cantităţile mici de sânge în
exces, care s-ar putea colecta sub incizie după operaţie. De obicei, se scurg între 50
şi 100 ml. Capătul drenei este ataşat la o pungă sau container de plastic care
colectează sângele. Drena va fi îndepărtată după o zi sau două de la operaţie sau în
momentul în care chirurgul consideră că s-au diminuat scurgerile.
Copilul este, de obicei, transportat într-un incubator, cântărit şi măsurat, îi este luată
temperatura, apoi este spălat şi îmbrăcat.

2.10 EVOLUŢIE.PROGNOSTIC.COMPLICAŢII
Evoluţie şi prognostic:-mortalitatea maternă (foarte rară ); riscul total de deces al
femeilor care au planificat operaţia cezariană este foarte scăzut (mai puţin de 3 la
100 000).
Deşi majoritatea femeilor se recuperează fără complicaţii după cezariană,acestea
necesită un timp mai îndelungat pentru recuperare şi îngrijiri medicale special
postoperatorii, deoarece operaţia de cezariană este totuşi o intervenţie chirurgicală
majoră.
Femeile ce nasc prin cezariană necesită 7 până la 8 zile de spitalizare, comparativ
cu 3 sau 4 zile pentru cele ce au născut natural. Recuperarea completă după
naşterea prin cezariană este de 4 până la 6 săptămâni, comparativ cu 1 până la 2
săptămâni pentru naşterea naturală.
Complicaţii
Complicaţiile care apar în cursul sau după operaţiile cezariene sunt de mai multe
tipuri, decurgând din condiţiile anatomice şi fiziopatologice ale femeii gravide şi de
multe ori, pot fi consecinţa situaţiilor limita care au hotărâ-o, stării critice în care se
poate afla pacienta. Există însă şi cazuri în care indicaţia operatorie este dată cu
prea mare uşurinţă, riscul complicaţiilor depăşind cu mult beneficiul faţă de o
naştere normală.
După momentul apariţiei lor, complicaţiile pot fi: imediate (accidente
intraoperatorii), precoce (în primele ore postoperator), tardive (după ziua a treia de
la operaţie) şi îndepărtate.
Din punct de vedere etiopatogenic, complicaţiile pot fi: infecţioase, hemoragice,
tromboembolice.
Complicaţiile imediate (accidente intraoperatorii).
1). Hemoragia este cea mai gravă şi de cele mai multe ori dramatică complicaţie,
pentru că se poate pierde o cantitate mare de sânge. În operaţia cezariană sunt mai
mari decât în naşterea normală, variind între 274-3180 ml, în medie 1300 ml.
Sediul şi sursa hemoragiilor poate fi diferit:
-tranşa uterină, după extragerea fătului;
-venele segmentare, care în mod normal nu mai sângerează după extragerea
fătului;
-suprafaţa de decalare a placentei;
-lezarea plexurilor laterale uterine sau a pediculilor prin prelungirea excesivă a
inciziei transversale.
2). Leziunile aparatului urinar: lezarea vezicii urinare este întâlnită de obicei la
deschiderea peritoneului , obişnuit fiind lezat fundul vezicii; lezarea ureterului,
foarte rară 1/1000 de naşteri prin operaţie cezariană sau ligatura ureterului.
3). Leziuni ale intestinului subţire şi ale colonului
4). Embolia amniotică, este greu de diagnosticat, fiind apreciată ca stare de şoc şi
coagulopatie. Din păcate, de cele mai multe ori, diagnosticul este pus retrospectiv,
anatomopatologic.
5). Corp străin intraabdominal sau intrauterin.
Complicaţiile imediate(precoce, în primele ore postoperator) sunt de cele mai multe
ori, fie consecinţa unui accident intraoperator, fie continuarea unui proces patologic
care a constituit indicaţia operatorie. Câteva din cele mai frecvente sunt:
1). Hemoragia uterină poate avea mai multe cauze: deficit de factori ai coagularii,
atonia uterină, desfacerea suturilor.
2). Şocul hemoragic
3). Atonia intestinală apare ca efect al iritării intraoperatorii a peritoneului cu sânge
şi/sau lichid amniotic sau pur şi simplu datorită manevrelor abdominale şi tracţiuni
pe diferite organe.
4). Complicaţiile infecţioase sunt rare în primele ore şi zile, dar atunci când apar au
semnificaţii grave.
Complicaţii tardive: apar după a 3-a zi, postoperator, sunt cele mai numeroase şi
sunt de gravitate diferită.
Statisticile mortalităţii dintre marile servicii obstetricale, moderne, frapeaza încă,
prin indicele crescut de complicaţii după operaţia cezariană.
Infecţii localizate
Dintre infecţiile localizate pe segmentul inferior cele mai frecvente sunt date de:
-hematomul infectat al tranşei de sutură a uterului cu necroza şi eliminarea lui prin
vagin; se manifestă prin dureri în etajul inferior al abdomenului însoţite de febră şi
puls accelerat. Hematomul este acoperit de un exudat fibrinos cu elemente celulare
pe cale de degenerescenţă, o adevarată zonă de apărare de-a lungul tranşei de sutură
a segmentului inferior. Mai târziu această zonă se sfacelează şi se necrozează
producând dezunirea plăgii uterine şi eliminarea prin vagin a tranşei uterine.
Endometrita
Endometrita după operaţia cezariană este una dintre cele mai frecvente complicaţii
şi are drept cauză pătrunderea germenilor patogeni în cavitatea uterină. În formele
uşoare febra apare de obicei între a 3-a şi a 6-a zi de la intervenţie, ajungând până
la 38°C, fiind însoţită de accelerarea pulsului, starea generală a lăuzei fiind însă
bună. În formele mai severe, febra ajunge la 39-40°C, este insoţită de frisoane care
se repetă şi de puls accelerat (100-120/minut). Starea generală se alterează. Femeia
prezintă cefalee, polipnee, inapetenţă, limba saburală, urini tulburi şi
hiperconcentrate.
Local, acuză dureri abdominale iar la palpare prezintă subinvoluţie uterină, cu uter
de consistenţă diminuată şi foarte dureros la mobilizare. Lohiile se modifică şi ele
căpătând o culoare carămizie, cenuşie, cremoasă, sau chiar purulente şi cu miros
fetid.
Lohiometria
Lohiometria apare ori de câte ori există un obstacol în scurgerea lohiilor.
Lohiometria este de multe ori un simptom în cadrul endometritei puerperale. Ea
determină alterarea stării generale a operaţiei, subinvoluţie uterină cu febră mare şi
puls accelerat şi cu dureri în etajul inferior al abdomenului. În cazul lohiometriei,
înlăturarea cauzei fie prin redresarea uterului, fie prin lărgirea canalului cervical ca
lohiile să se scurgă, duce la amendarea semnelor arătate. Când lohiometria
constituie un simptom în cadrul endometritei, tratamentul i se va adăuga antibiotice
în funcţie de antibiogramă şi ocitocice (ergomet, metergin, oxiton etc.).
Când endometrita nu este oportun şi corect tratată şi bariera leucocitară este
depăşită de agresiunea microbiană, se produce invazia septică a limfaticelor, a
venelor şi spaţiilor intramusculare uterine, determinând metrita parenchimatoasă cu
evoluţie foarte gravă.
Metrita parenchimatoasă
Metrita parenchimatoasă sau metrita totală se caracterizează prin aceea ca
agresiunea microbiană interesează sinusurile venoase ale peretelui uterin, alcătuind
mici limfoflebite, cu fenomene de infarct şi necroză a peretelui uterin.
În aceste condiţii fibra musculară degenerează, este înconjurată de micro abcese
care mai târziu confluează şi se transformă într-un abces care cuprinde peretele
uterin în totalitate. Metrita totală după operaţia cezariană poate evolua la început
(8-10 zile) ca o endometrită,dar febra se menţine foarte ridicată cu oscilaţii mari,
puls accelerat, frisoane repetate, oligurie, inapetenţă şi stare generală alterată cu tot
tratamentul instituit energic cu antibiotic, vitamine şi lichide în perfuzie pentru
reechilibrarea hidroelectrolitică a bolnavei.
În continuare starea generală a operaţiei se alterează din zi în zi, faciesul devine
palid, subicteric, semn al insuficienţei hepatice care se instalează, iar limba este
uscată şi cefaleea intensă.
Local,uterul rămâne subinvolent şi dureros la palpare, iar lohiile sunt purulente.
Infecţia se poate produce prin propagare dinăuntru în afară. Tranşa de sutură a
peretelui abdominal şi a uterului se dezuneşte, realizând fistula utero-parietală.
Invazia microbiană pe cale limfatică determină într-un prim stadiu flebita
periuterină, pentru ca mai târziu complicaţiile să ducă la pelviperitonită, peritonită
generalizată, tromboflebite, cu complicatii pulmonare şi chiar septicemia, prin
generalizarea infecţiei.
Tratamentul metritei parenchimatoase constă în administrarea de antibiotic cu
spectru larg şi în funcţie de antibiogramă în perfuzii cu sânge izogrup, izo-Rh, în
reechilibrarea hidroelectrolitică a bolnavei prin perfuzii cu seruri potasate,
glucozate, clorurate etc., la care se adaugă vitaminele.
Infecţia şi dezunirea plăgii peretelui abdominal
După operaţia cezariană, începând cu a 4-a –a 5-a zi de la intervenţie sau chiar mai
târziu, la nivelul peretelui abdominal pot apare infecţii, fie datorită unui hematom
subaponevrotic format prin lipsa de hemostază, şi care s-a infectat, fie a unui abces
al peretelui abdominal datorită stafilococului, streptococului, bacilului coli sau
anaerobilor de la nivelul tegumentului şi hipodermului. Frecvent în practica
chirurgicală obstetricală şi ginecologică întâlnim asociaţii microbiene responsabile
de evoluţia unui abces al peretelui abdominal. Mai rar abcesul peretelui abdominal
poate fi aseptic după operaţia de cezariană, prin pătrunderea de substanţe
dezinfectante- iod, alcool în grosimea peretelui abdominal prin plaga operatorie.
Oricum, tratamentul va consta în deschiderea largă a peretelui abdominal cu
evacuarea abcesului şi drenaj. Dacă dezunirea plăgii operatorii s-a facut spontan, ea
va fi mult lărgită de către medic, drenată, şi făcut zilnic tratamentul local cu
dezinfectante.
În funcţie de antibiogramă, se vor administra de la caz la caz antibiotic dacă starea
femeii impune un asemenea tratament. De cele mai multe ori, însă, pansamentele
zilnice corect făcute şi dezinfecţia plăgii peretelui abdominal, după operaţia
cezariană. Dacă dezunirea marginilor plăgii peretelui abdominal este foarte largă,
plaga va fi răsturnată cu fire totale de aţă după ce plaga a fost complet aseptizată şi
regenerarea ţesuturilor a început.
În aceste condiţii, în sala de operaţie, sub anestezie locală cu novocaină 0,50% sau
sub anestezie rahidiană, în condiţii perfecte de asepsie şi antisepsie, se reface
peretele abdominal lăuza rămâne internată şi firele vor fi suprimate la 8-12 zile de
la reintervenţie.
Infecţiile localizate în operaţia cezariană, dacă nu sunt tratate în timp util, devin
stadia premergătoare ale infecţiilor propagate.
Infecţii propagate
Flegmoanele pelviene sunt infecţii propagate de la uter pe cale limfatică la ţesutul
celular pelvian. În aceste condiţii agresiunea microbiană prin propagare realizează
celulita pelviană difuză şi flegmoane ale pelvisului în care colecţiile purulente se
pot constitui în teaca hipogastrică, la baza ligamentului larg sau între cele două
foiţe ale acestuia la anexe, dând abcese tubo-ovariene, între uter şi peretele
abdominal, realizând abcesul utero-parietal care fistulizând dă fistula utero-
parietală, în timp ce colecţiile Douglasului retrouterin dau abcesul Douglasului.
Flegmoanele pelviene au la început o fază congestivă inflamatorie, difuză, ca
ulterior să treacă în faza de supuraţie, care poate să fuzeze şi la ţesuturile vecine.
Flegmonul ligamentului larg sus situate, se poate propaga în regiunea lombară sau
către peretele abdominal, deasupra arcadei înghinale. Flegmonul ligamentului larg
se poate deschide spontan în peritoneu, determinând peritonite, sau la tegumente,
vezică, rect determinând fistule. De asemenea, flegmonul propagat de la uter la
peretele abdominal trece in faza de supuraţie dând frecvent fistule uteroparietale.
Flegmonul tecii hipogastrice este o complicaţie relativ frecventă în operaţia
cezariană. La tactul vaginal se constată: subinvoluţie moderată, uterul fixat şi
dureros la încercarea de a-l mobiliza, fundul de sacvaginal de partea flegmonului
este scurtat, foarte dureros îndurat sau fluctuent, fără şanţ de delimitare între uter şi
tumefacţia latero-uterină. Când şi trompele sunt prinse de procesul inflamator şi
propagarea infecţiei se face şi către rect şi vezică, cuprinzând muşchiul psoas,
procesul inflamator ajunge până la peretele osos. Cum semnele clinice sunt în
funcţie de propagarea infecţiei, extensia posibilă a flegmonului pelvian trebuie
bine cunoscută de către obstetrician.
Sub tratament bine condus flegmonul pelvian evoluează către resorbţie, febra
scade, semnele locale se amendează. Alteori el evoluează către supuraţie. În acest
din urmă caz, starea generală a femeii începe să se altereze, pulsul este accelerat,
febra mare, 39-400C, iar semnele locale constau în ramolirea şi fluctuenţa
tumefacţiei pelviene.
În general, flegmonul ligamentului larg şi flegmonul utero-parietal au o evoluţie
abdominală, pe când flegmonul tecii hipogastrice are frecvent o evoluţie pelviană.
În perioada de congestie se vor administra femeii antibiotice cu spectru larg în
funcţie de antibiogramă, la care se va adăuga după necesitate şi tratamentul
chirurgical.
Flegmonul ligamentului larg se incizează şi se drenează la nivelul arcadei
înghinale, iar cel utero-parietal la nivelul peretelui abdominal pe tranşa de sutură a
plăgii tot prin deschidere şi drenaj. Flegmonul tecii hipogastrice se va deschide pe
cale vaginală-colpotomie cu drenaj. Flegmoanele pelviene fistulizate vor beneficia
de cura fistulei prin incizie largă şi drenaj, urmată ulterior de refacerea tranşei
fistulizate sub anestezie locală, rahidiană sau generală.
Flegmoanele pelviene lasă uneori cicatrice retractile, care determină modificări de
poziţie ale organelor din pelvis, aderente peri-uterine, compresiuni ale ureterelor,
tulburări menstruale, tulburări urinare sau algii pelviene şi altele. Din această cauză
tratamentul sechelelor flegmoanelor pelviene este absolut necesar şi va consta în
fizio- şi roentgenterapie.
Pelviperitonita în operaţia cezariană este infecţia peritoneului pelvian cu
stafilococ, streptococ, bacil coli etc.
Deschiderea cavităţii uterului prin eliminarea tranşei de sutură a segmentului
inferior, este una din cauzele pelviperitonitei şi a peritonitei.
De asemenea abcesul tubo-ovarian în operaţia cezariană se poate complica prin
abcedare cu o pelviperitonită sau peritonită. Lipsa unei toalete riguroase în operaţia
cezariană ocazionează rămânerea în fundul de sac Douglas a unei cantităţi oarecare
de lichid hemato-amniotic care se poate infecta şi transforma în abces al
Douglasului capabil să declanşeze la rându-i pelviperitonita sau chiar peritonita
postcezariană.
Tratamentul pelviperitonitei postcezariană constă în administararea de antibiotic cu
spectru larg şi antibiogramă, punga cu gheaţă pe abdomen. Un număr destul de
important de pelviperitonite se transformă de la o zi la alta în peritonite generalizate
prin difuzarea infecţiei în marea cavitate peritoneală.
Peritonita generalizată este una din complicaţiile foarte grave în operaţia
cezariană. Ea este urmarea deschiderii colecţiilor purulente tubo-ovariene, ale
ligamentului larg, ale tecii hipogastrice, ale abceselor utero-parietale, ale abceselor
retro-uterine ale Douglasului etc., care însămânţând cu germeni întreaga cavitate
peritoneală, realizează peritonita difuză.
Exsudatul hiperseptic sau puroiul se găseşte la început liber în toată cavitatea
peritoneală. Peritonita în acest caz este secundară. Ea poate fi însă primitivă.
Debutul bolii este în general brutal şi precoce, manifestările peritonitice fiind
prezentă chiar de a 2-a zi de la intervenţia cezariană când peritonita este primitivă
şi insidious şi tardiv când ea este secundară. Durerile abdominale sunt localizate la
început în etajul inferior al abdomenului şi se exacerbează la palpare şi mobilizare.
Apar greţurile şi vărsăturile, la început alimentare şi apoi bilioase, cu febră 39-400C
şi puls accelerat, cu alterarea stării generale, limbă uscată, prăjită, leucocitoză,
V.S.H. şi uree sanguină crescute. Abdomenul nu prezintă încă apărare musculară,
este destins şi dureros, iar în locul constipaţiei apare diareea. Lăuza prezintă stare
generală mult înrăutăţită cu tegumente palide şi uscate, cu dezechilibru
hidroelectrolitic, cu facies peritoneal caracterizat prin cearcăne cu ochii înfundaţi în
orbite, cu nas pensat şi limbă arsă, cu sughiţuri şi vărsături, cu oprirea tranzitului
intestinal. Lăuza nu se poate alimenta şi apare contractură abdominală. Febra se
menţine ridicată, cu puls accelerat (coordonare între puls şi temperatură), oligurie.
Mai târziu, starea generală a lăuzei este profund alterată. Vărsăturile sunt
continue,dezechilibrul hidro-electrolitic este mare, pulsul este în discordanţă cu
febra, abdomenul este meteorizat, imobil, creând disfuncţie respiratorie încărcată.
Hiperestezia cutanată, matitatea declivă abdominală şi ureea sanguină, foarte
crescută, sunt prezente. Acum apare starea de euforie a bolnavei, caracteristică
peritonitelor puerperale.
Tratamentul peritonitei generalizate este strict chirurgical cu respectarea
următoarelor principii:
-Reanimare pre-, intra- şi postoperatorie.
-Intervenţie chirurgicală de urgenţă cu drenajul larg al cavităţii peritoneale şi
histerectomie de necesitate.
-Antibioterapie pre-, intra- şi postoperatorie în funcţie de antibiogramă.
-Reanimarea pre,- intra- şi postoperatorie în peritonita generalizată este absolut
obligatorie, ea contribuind la succesul operaţiei.
Intervenţia chirurgicală, în peritonită generalizată, trebuie practicată în timp util,
cât mai precoce, pentru ca prognosticul să fie cât mai bun.
Boala trombo-embolică
Tromboflebitele venelor pelviene şi ale venelor profunde ale membrelor inferioare
care pot apare după operaţia cezariană prezintă puls tahicardic care se accelerează
treptat, ‘’puls căţărător’’.
Apariţia durerii spontană sau la presiune în plantă sau de o parte şi de alta a
tendonului Achile este un semn clinic foarte important. Tromboflebitele venelor
profunde debutează în general cu o sărăcie de simptome.
Apariţia unei embolii indică gravitatea bolii. Tabloul clinic al tromboflebitelor
pelviene şi al venelor profunde ale membrelor inferioare se caracterizează prin
tumefacţie şi edem perimaleolar, care cuprinde treptat tot membrul inferior, iar în
cazul ca tromboflebita interesează vena cavă inferioară tumefacţia şi edemul se
extind şi la membrul inferior opus şi la regiunea lombo-abdominală.
Femeia are senzaţia de greutate în membrul inferior afectat, asociată cu impotenţă
funcţională, mai mult sau mai puţin importantă, cu febră şi puls accelerat. În plica
înghinală, sub ligamentul înghinal, acolo unde vena părăseşte coapsa, femeia
prezintă o sensibilitate foarte mare la presiune.
Vindecarea se face lent. Femeia va fi aşezată în decubit la pat şi cu membrul
inferior afectat, ridicat pe un suport. În această situaţie edemul începe să cedeze
treptat pe măsură ce circulaţia de întoarcere se restabileşte prin sistemul venos
colateral si prin organizarea trombilor. Edemul membrului afectat durează adesea
luni sau chiar mai mult până când diferenţa de volum dintre membrul inferior şi cel
sănătos dispare.
Boala trombo-embolică se întâlneşte în ultima vreme din ce în ce mai rar, după
operaţia cezariană, datorită mobilizarii mai precoce a femeilor operate.
După operaţia cezariană, sistemul venos pelvian mult dezvoltat în timpul sarcinii
nu poate asigura o circulaţie sanguină normală, din cauza scăderii contractile
vasculare, motiv pentru care circulaţia de întoarcere este încetinită şi chiar
stagnează în aceste teritorii, favorizând tromboza.
Repausul la pat în primele zile al lăuzelor operate constituie o cauză favorizantă a
trombozei. Trombii venoşi se pot infecta secundar cu germeni, cu punct de plecare
uterin,care pătrund în circulaţia generală, realizând tromboflebita.
Tromboflebitele venoase superficiale ale membrelor inferioare se manifestă prin
dureri în membrul inferior afectat care are o culoare albastră-roşiatică şi edem
discret. Femeile rămân pe toată viaţa cu o predispoziţie la recidive trombo-flebitice
şi la formarea de ulcere varicoase ale gambelor foarte rebele la tratament.
Pentru evitarea tromboflebitelor postcezariene este necesar ca medicul obstetrician
în colaborare cu medicul cardiolog să instituie lăuzelor cu boli de cord tratamentul
corespunzator încă din timpul sarcinii şi după operaţia cezariană.
Bolnava cu tromboflebită superficială va fi mobilizată numai cu ciorapi elastici, iar
în cazul instalării tromboflebitei profunde femeia va sta la pat cu imobilizarea
membrului pelvin, într-o gutieră capitonată şi la un nivel mai ridicat faţă de planul
orizontal.
Septicemia
Este întâlnită astăzi din ce în ce mai rar în operaţia cezariană. După părerea lui
Schottmuller, septicemia este rezultatul formării unui focar infecţios în organism de
la care ajung în circulaţie, constant sau periodic, germeni patogeni care declanşează
simptome subiective şi obiective de boală.
Dacă în circulaţie pătrunde rapid o cantitate mare de germeni patogeni şi
organismul prin sistemele sale de apărare nu mai poate face faţă invaziei
microbiene, atunci apare boala, septicemia.
În septicemia postcezariană, focarul septic de la care transportul germenilor şi al
embolusurilor se declanşează boala, este de obicei uterul infectat sau alte organe
septice din pelvis.
În septicemia puerperală se formează frecvent focare secundare, septicemice, în
plămâni, în endocard, la nivelul venelor profunde ale membrelor inferioare etc.
Semnele clinice ale septicemiei puerperale constau în primul rând în alterarea gravă
a stării generale. După o stare la început de bine relativ, se instalează cefaleea cu
poliartralgii, toropeală, delir, inapetenţă, sete, vărsături, diaree. Febra poate să fie
ridicată la 400C, din primele 24 de ore de la operaţia cezariană sau să crească
progresiv din primele 3-4 zile de la intervenţie. În general, însă, febra apare brusc,
cu frison violent şi repetat, care epuizează bolnava. Puseurile febrile sunt
intercalate uneori de scăderi bruşte până la afebrilitate, însoţite de transpiraţii
profuze. Febra se menţine mai mult în platou, însă cu valori între 39-410C, cu puls
accelerat, moale, depresibil, filiform şi chiar imperceptibil, mai târziu. Bolnava
prezintă polipnee, superficială şi sacadată. Limba este uscată, ca şi tegumentele la
suprafaţa cărora apar pete roşii hemoragice, exantem septic şi abcese. Bolnavele au
o paloare specific septicemică, cu cianoză, icter, extremităţi reci, colaps circulator,
datorită parezei splanhnicului, oligurie cu urini concentrate şi cu albuminurie
pronunţată, urmată de anurie.
Septicemia postcezariană poate să apară şi mai târziu. În astfel de situaţii frisonul
are o apariţie bruscă în a doua sau chiar a treia săptămână de la intervenţie, iar
boala apare sub forme clinice variate, în funcţie de localizarea metastazelor
septicemice.
Frecvent, metastazele interesează plămânul şi se manifestă clinic prin dispnee, tuse
cu expectoraţie, infarct pulmonar, abcese pulmonare, gangrene pulmonare şi
pleurite. Uneori, septicemia postcezariană evoluează supraacut, sau alteori se
caracterizează printr-o evoluţie cronică, timp mai îndelungat, că după amendarea
semnelor întâlnite să apară recidivele.
Diagnosticul pozitiv al septicemiei se bazează pe gravitatea simptomelor generale
şi de prezenţa agenţilor patogeni în sângele circulant. Prezenţa germenilor patogeni
este controlată prin hemoculturi repetate. Mortalitatea prin septicemie în operaţia
cezariană este astăzi destul de redusă datorită tratamentului cu antibiotice şi
chimioterapice.
În schimb se întâlnesc mai frecvent complicaţii tardive, sub forma unor abcese
incapsulate a unui ileus tardiv după peritonită, care se poate vindeca numai prin
intervenţii chirurgicale.
Tratamentul septicemiei trebuie să fie orientat asupra inhibării sau distrugerii
agenţilor microbieni, precum şi asupra mobilizarii şi susţinerii forţelor de apărare a
organismului.

CAPITOLUL III
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA
PARTURIENTEI DUPĂ CEZARIANĂ
‘‘Nu cunosc o altă satisfacţie care să se compare cu sentimentul că eşti folositor
celorlalţi. Ceilalti te apreciază, iar tu îi ajuţi să-şi schimbe vieţile în mai bine.
Oamenilor le place să facă lucruri care îi satisface, dar nursing-ul este ceva pe care
îl faci cu capul, cu inima şi cu mâinile’’. Virginia Henderson.
Nursingul promovează sănătatea, previne îmbolnăvirile, tratează pacienţii din punct
de vedere somatic şi psihic în orice unitate sanitară, comunitate şi are rolul de a
suplini nevoia afectată, pentru a recupera în timp util persoana, pacienta.
Asistenta medicală este conştiinţa celui lipsit de cunoştiinţă, dragostea de viaţă
pentru un amputat recent, vocea pentru cel prea slab ca să vorbească.
Asistentei îi revin o serie de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească cu multă
seriozitate şi profesionalism, dintre care cea mai importantă este aceea de a ajuta
pacienta cu tact, înţelegere, delicateţe şi atenţie.
Procesul de nursing este un complex de acţiuni care implică reacţii, interacţuni între
satisfacerea celor 14 nevoi fundamentale. Nursing-ul implică, gândire, relatare,
judecată, acţiune în relaţie cu starea de sănătate manifestată de pacientă.
Funcţia specifică a nursing-ului este de a ajuta pacientele să facă faţă sau să se
adapteze la problemele lor de sănătate. După ce am cunoscut şi înţeles bine
programul de nursing am găsit în aplicarea lui faptul că nevoile spirituale ale unei
persoane au aceeaşi importanţă ca şi cele somatice sau psihosociale de aceea ele
trebuie îngrijite şi satisfăcute ca orice altă nevoie. Ceea ce nursa gândeşte despre
planul spiritual al omului se va reflecta în relaţia acesteia şi pacientă, de aceea eu
cred că cel mai important factor în acordarea îngrijirilor este atitudinea şi viziunea
noastră pe care o avem privind importanţa acestui domeniu.12
Acţiunile întreprinse în planul de îngrijire nu se reduc numai la tratament delegat
şi-sau la aplicarea în mod mecanic a unor cunoştinţe dobândite se urmăreşte
atingerea obiectivului pentru fiecare nevoie perturbată şi de multe ori este atât de
important ca pacienta să simtă şi afectivitatea noastră deoarece îi este benefic un
zâmbet încurajator, o atingere blândă, o privire senină, acestea putând fi o rază
caldă de soare care va pătrunde în colţurile întunecate şi reci ale disconfortului
cauzat de durerea fizică sau de alte nelinişti.
Asistenta medicală, trebuie să dea dovadă de bună pregătire profesională, de
blândeţe, tact, siguranţă, bunăvoinţă şi devotament. În acest mod unind şi
conştiinţa, asistenta medicală devine un sprijin activ al pacientei şi medicului.

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE. NOŢIUNI TEORETICE


Componentele planului de îngrijire
1. Culegerea datelor, se face prin discuţii directe cu pacienta sau cu
aparţinătorii acestuia. Se urmăreşte identificarea şi stabilirea antecedentelor
personale şi a antecedentelor heredo-colaterale, motivele internării şi
istoricul bolii.
2. Planificarea îngrijirilor în funcţie de necesităţi, de o reală importanţă este
cunoaşterea celor 14 necesităţi ale omului, stabilite de Virginia Henderson,
cadrul mediu sanitar fiind independent în a satisface nevoile pacientei.
3. Stabilirea obiectivelor în funcţie de priorităţi, această etapă este dirijată în
două subetape: examinarea datelor culese cu interpretarea lor (ţinând cont şi
de datele ştiinţifice) şi stabilirea problemelor reale ce afectează sănătatea
pacientei şi a sursei de dificultate.

12
L. Titirca, 2002;
4. Realizarea îngrijirilor, o dată obiectivele formulate se poate trece la
realizarea îngrijirilor, care reprezintă baza procesului de îngrijire. De felul
cum se va acţiona acum, de calitatea intervenţiei cadrului mediu sanitar,
depinde mersul evolutiv , al bolii, spre vindecare sau cronicizare.
5. Evaluarea - analizarea şi evaluarea obiectivelor propuse, permite evaluarea
procesului de îngrijire şi aducerea de modificări pe întreaga evoluţie a stării
de sănătate a pacientei.

3.1. ROLUL PROPRIU


Asisistenta medicală este persoana care poate acorda îngrijire calificată cu
devotament, posedând cunoştinţe tehnice necesare şi având un simţ al
responsabilităţi foarte dezvoltat. Funcţiile ei se concretizează în acordarea acestor
îngrijiri competente persoanelor a căror stare o necesită, ţinând cont de nevoile
afective, spirituale fizice şi în observarea şi comunicarea către ceilalţi membri ai
echipei de îngrijire a condiţiilor ce exercită un efect important asupra sănătăţii
pacientei.
Rolul asistentei constă în:
-rol de îngrijire
-promovarea igienei spitaliceşti
-pregătirea şi perfecţionarea elevelor asistente medicale debutante şi cadre auxiliare
-organizarea şi gestionarea îngrijirilor
-educarea sanitară a pacientelor şi persoanelor sănătoase, având ca scop
promovarea sănătăţii prevenirea îmbolnăvirilor, ajutorul vindecării şi recuperare.

3.1.1 ASIGURAREA CONDIŢIILOR DE SPITALIZARE


Pentru asigurarea confortului pacientelor, saloanele trebuie să aibă un număr redus
de paturi,iar pentru izolarea unor cazuri mai grave, un număr de saloane vor fi sub
formă de rezerve de un pat.
Pentru fiecare pat se va asigura o suprafaţă cuprinsă între 6,5-10 m2 şi un volum de
12-20m3
Culoarea pereţilor trebuie să fie odihnitoare; culorile albastru deschis şi verde pal
sunt cele mai recomandate.
Cele mai indicate materiale pentru pardoseală sunt mozaicul, gresia şi linoleumul,
care permit efectuarea cu uşurinţă a curăţeniei.
Saloanele trebuie să fie luminoase, să permită o aerisire bună şi să asigure o
temperatură constantă în jur de 200C.
Multe paciente suportă cu greu chiar şi faptul că sunt internate în spital, de aceea:
-saloanele, coridoarele şi anexele trebuie să fie astfel mobilate şi amenajate, ca să
se poată apropia cât mai mult de mediul obişnuit al pacientei, cu zugrăveli unice,
dar variate şi în culori pastel;
-coridoarele să fie dotate cu scaune şi măsuţe, unde la nevoie, pacientele în trecere
să se poată odihni câteva minute;
-mobilierul să fie uşor de curăţat, estetic, capitonat cu materiale plastic colorate;
-măsuţele vor fi acoperite cu feţe de masă, iar colţurile şi decorurile să fie aranjate
foarte bine şi estetic;
-pe coridoare şi în saloane se vor pune flori;
Asistenta poate crea în saloane un mediu plăcut, în care pacientele să se simtă bine
şi să stea cu plăcere:
-saloanele să fie cât mai mici, cu 2-4 paturi, distanţate între ele, pentru ca pacientele
să nu se deranjeze reciproc;
-ferestrele să fie prevăzute cu perdele uşor de spălat;
-vesela, lenjeria, instrumentarul şi orice obiect de inventor al secţiei să fie într-o
stare impecabilă;
-nu se vor ţine în saloane foile de observaţie, de temperatură şi tăbliţa cu datele
personale şi diagnosticul pacientelor.
Liniştirea pacientelor, pregătirea lor psihică, menţinerea instrumentelor în stare de
perfectă funcţionalitate, sunt etape pregătitoare, obligatorii, ale oricărei intervenţii
de explorare sau de tratament.
Regimul terapeutic de protecţie ţine seama de odihna pasivă şi activă a pacientelor
ca important mijloc terapeutic.
Patul se aranjează în funcţie de preferinţa pacientei, asigurându-i acesteia cea mai
comodă poziţie, iar pentru cei într-o stare mai puţin gravă, se vor asigura fotolii.
Alimentaţia pacientelor în sufrageria secţiei uşurează foarte mult îngrijirea lor,
creându-le un anturaj cu aspect extraspitalicesc. Asistenta trebuie să ştie cum să
înlăture frica din conştiinţa pacientei. Aceasta trebuie să privească cu încredere
procedurile de tratament, iar mijlocul cel mai bun pentru a obţine acest lucru este
folosirea unei tehnici corecte, executată cu instrumente bine întreţinute, care reduc
durerea la minimum sau o înlătură complet.
Se va respecta somnul pacientei, care, prin inhibiţia scoarţei cerebrale constituie un
important factor terapeutic.
Condiţiile create în spital trebuie să asigure pacientei un somn mai bun decât cel
obişnuit.
Curăţenia exemplară a saloanelor, aranjamentul paturilor şi noptierelor, asigurarea
semnalizării otice sau acustice, transformă o cameră rece şi tristă de spital într-una
ospitalieră şi familiară.
În întreţinerea acestei ambianţe plăcute a saloanelor, un rol deosebit revine
personalului mediu şi auxiliar, care-şi petrece cea mai mare parte a timpului la patul
pacientei.
Secţia cu paturi trebuie să fie împărţită într-un compartiment aseptic şi unul septic,
pentru a preveni declanşarea unor infecţii intraspitaliceşti.
Pacienta este condusă de asistentă în salonul prealabil hotărât de către medic.
Salonul se alege în funcţie de starea pacientei. Asistenta conduce pacienta în salon,
o ajută să-şi aranjeze obiectele personale în noptieră şi să se instaleze comod şi în
poziţia indicată de medic în pat.
Pregătirea patului şi accesoriilor: patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni
potrivite care să satisfacă atât cerinţele de confort a pacientei, cât şi ale personalului
de îngrijire.
Pacientei i se aduce la cunoştinţă regulamentul de ordine interioară a secţiei precum
şi indicaţiile medicului referitoare la alimentaţie, poziţie indicată dacă este cazul şi
scopul acestuia.
Pentru a crea un mediu de securitate şi confort şi pentru a diminua factorii de stres
este indicat ca saloanele să aibă o temperatură de 18-200 C să fie curate, liniştite şi
bine aerisite cu aer umidificat.
Asigurarea regimului alimentar: Asistenta va completa o anexă la foaia de
alimentaţie pe care o va trimite la blocul alimentar, astfel noua pacientă va primi
alimentaţia necesară încă din prima zi de internare.
Asistenta este obligată să măsoare şi consemneze înălţimea, greutatea, vârsta,
aspectul tegumentelor şi mucoaselor, faciesul şi starea psihică a pacientei.
Asigurarea igienei generale şi corporale
Înaintea intervenţiei chirurgicale, pacienta este capabilă să îşi efectueze singură
igiena corporală. În seara zilei precedente intervenţiei se face o baie generală a
pacientei şi se va pregăti tubul digestiv pentru intervenţie prin efectuarea unei
clisme evacuatoare urmată de un duş. La pregătirea pacientei pentru actul operator
se va acorda atenţie deosebită cavităţii bucale mai ales la cele care urmează să fie
intubate. Se pregăteşte tegumentul regiunii pe care se va opera prin spălare cu apă
şi săpun, degresare şi dezinfectare cu alcool. Dacă regiunea prezintă pilozităţi
acestea vor fi rase cu aparat de ras individual.
Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative:
-Respiraţia se măsoară în scopul evaluării funcţiei respiratorii a pacientei, fiind
indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
Valorile normale a respiraţiei sunt: la adulţi 16-18 respiraţii/minut.
-Se masoară temperatura şi se notează în foaia de observaţie dimineaţa şi seara şi
ori de câte ori este nevoie. Valorile normale a temperaturii: adult 36-370 C
-Se supraveghează pulsul, pacienta trebuie să fie în repaus fizic şi psihic cel puţin
5-10 minute înainte de numărătoare,întru-cât un efort sau o emoţie oarecare în
timpul sau înaintea luării pulsului ar putea modifica valorile reale. Braţul pacientei
trebuie să fie sprijinit, pentru ca musculatura antebraţului să se relaxeze.Valorile
normale a pulsului sunt: la adult 60-80 pulsaţii/minut.
-Tensiunea arterială trebuie controlată permanent şi se notează în foaia de
observaţie, valorile normale ale tensiunii arteriale la adult sunt: 115/140-75/90 mm
Hg.
-Urmărirea diurezei este importantă în vederea stabilirii bilanţului hidric. Cantitatea
de urină eliminată în 24 de ore în mod normal este de aproximativ 1500 ml.

3.1.2. ROLUL ASISTENTEI ÎN EXAMINAREA CLINICĂ A


PACIENTEI
Medicul efectuează examinarea clinică a pacientei în colaborare cu asistenta
medicală atât în dispensar cât şi în spital. Participarea asistentei la examenul clinic
medical al pacientei este o obligaţie profesională. Ajutând medicul şi pacienta în
examenul clinic, asistenta contribuie la crearea unui climat favorabil pentru relaţia
medic-pacient.
Începând de la sosirea pacientei în spital şi pe tot parcursul îngrijirii, culegerea de
date permite asistentei să-şi stabilească acţiunile de îngrijire.
Toate informaţiile culese pot fi grupate în două categorii:
Date relativ stabile: informaţii generale: nume, vârstă, sex, stare civilă;
caracteristici individuale: rasă, limbă, religie, ocupaţie; gusturi personale şi
obiceiuri: alimentaţie, ritm de viată; evenimente biografice legate de sănătate: boli
anterioare, sarcini, intervenţii chirurgicale, accidente; elemente fizice şi reacţionale:
grup sanguin, deficite senzoriale sau motorii, proteze, alergii; reţeaua de susţinere a
pacientei: familie, prieteni.
Date variabile: sunt date în continuă evoluţie, care cer o constantă reevaluare din
partea asistentei medicale: tensiune arterială, puls,temperatură, funcţia respiratorie,
apetit sau anorexie, eliminarea,somnul, mişcarea, reacţii alergice, inflamaţii,
infecţii, oboseală, intensitatea durerii, reacţii la tratament.
Date variabile legate de condiţiile psihosociale: anxietate, stres, confort, inconfort,
stare depresivă, stare de conştienţă, grad de autonomie, capacitatea de comunicare.
Colaborarea la examinarea clinică a pacientei este una din sarcinile importante ale
asistentei.
Sarcinile asistentei în pregătirea şi asistarea unui examen clinic medical sunt
următoarele:
 pregătirea psihică a pacientei;
 adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar;
 dezbrăcarea şi îmbrăcarea pacientei;
 aducerea pacientei în poziţiile adecvate examinărilor;
 asigurarea iluminaţiei necesare la examinările cavităţilor naturale;
 deservirea medicului cu instrumente;
 ferirea pacientei de traumatisme şi răceală;
 aşezarea pacientei în pat după examinare şi facerea patului.
Pregătirea psihică a pacientei se încadrează în muncă de educaţie şi de liniştire pe
care asistenta o duce cu pacienta din momentul primirii ei în secţie.
Atitudinea ei faţă de pacientă trebuie să reflecte dorinţa permanentă de a-l ajuta;
crearea climatului favorabil, atitudinea apropiată, constituie factorii importanţi ai
unei bune pregătiri psihice, în preajma examinărilor de orice natură, asistenta
trebuie să lămurească pacienta asupra caracterului inofensiv al examinărilor,
căutând să se reducă la minimum durerile care eventual vor fi provocate prin unele
manevre simple.
Ţinând seama de simţul pudorii, asistenta va izola patul pacientei (în special la
prima examinare), despărţind-o cu un paravan de celelalte paturi, ceea ce linişteşte
pe multe paciente.
Adunarea, verificarea şi pregătirea instrumentarului necesar examinării clinice
medicale. Pentru examenul clinic medical, obişnuit, asistenta pregăteşte
următoarele:
-o învelitoare uşoară de flanelă;
-stetoscopul şi o bucată de tifon pentru auscultaţie directă;
-tensiometrul cu fonendoscop propriu;
-mănuşi sterile de cauciuc, vaselină;
-ciocanul de reflexe pentru luarea reflexelor osteo-tendinoase, ace şi esteziometrul
(pentru cercetarea sensibilităţii pielii), o lanternă electrică (pentru examinarea
refluxului pupilar şi cercetarea cavităţilor accesibile);
-un termometru;
-o tăviţă renală pentru depunerea mănuşilor, compreselor utilizate;
-instrumente special în funcţie de natura examinării şi de recomandările
examinatorului (valve vaginale, specul nazal etc.);
-două prosoape curate şi săpun pentru spălarea mâinilor
-stetoscop pentru BCF.
Instrumentele vor fi verificate în ceea ce priveşte starea de funcţiune, apoi vor fi
aşezate pe o tavă utilizată numai pentru acest scop şi învelite cu un şervet.
Asistenta va sta în faţa medicului de cealaltă parte a patului. Tava cu instrumente o
depune pe noptiera pacientei.
Dezbrăcarea şi îmbrăcarea pacientei.
Pacienta trebuie dezbrăcată complet, cu ocazia examinării, însă dezbrăcarea nu
trebuie făcută neapărat deodată. Pentru examinările părţii superioare a corpului:
gât, umeri, torace, axile, membrele superioare, se va scoate cămaşa sau pijamaua,
partea inferioară a corpului rămânând acoperită cu învelitoarea de flanelă până la
ombilic. Pacienta nu trebuie să stea complet dezvelită în faţa oricărei examinări,
însă dezvelirea parţială a suprafeţelor de examinat prin tragerea şi răsucirea cămăşii
la gâtul pacientei, spre exemplu, sau dezvelirea parţială a abdomenului la pacienta
îmbrăcată nu trebuie practicată, căci aceasta poate ascunde o serie de simptome
importante.13
După terminarea examenului clinic, pacienta trebuie să fie îmbrăcată în rufăria de
spital, îmbrăcarea şi dezbrăcarea trebuie efectuate cu foarte mult tact şi fineţe,
pentru a nu provoca dureri sau mişcări inutile.
Aducerea pacientei în poziţia adecvată examinării şi sprijinirea ei uşurează mult,
atât munca medicului cât şi eforturile pacientei, în cursul examinării, pledurile şi
plapumile vor fi împăturite la capătul distal al patului.
Examinarea se începe prin luarea anamnezei. În acest timp, pacienta va sta în
poziţia cea mai comodă pentru ea. La examenul obiectiv însă, ea trebuie adusă
totdeauna în poziţiile cele mai adecvate observaţiei. Astfel, inspecţia generală se va
face aducând pacienta în decubit dorsal. La nevoie, asistenta va ajuta pacienta să se
întoarcă, pentru a putea fi observate şi tegumentele de pe faţa posterioară a
corpului.
Examinarea capului, gâtului, şi a cavităţii bucale se poate face în decubit dorsal sau
în poziţie şezând. Pentru examenul mucoasei cavităţii bucale, limbii, faringelui şi
amigdalelor, pacienta va apleca capul înapoi, fiind sprijinită de asistentă. Asistenta
va asigura la nevoie iluminarea cavităţii examinate, cu ajutorul unei lămpi sau
lanterne electrice aşezată la stânga medicului, sau dacă acesta examinează,
examinează cu oglinda frontală, atunci înapoia şi la stânga pacientei, la înălţimea
urechilor ei. În acest fel, razele de lumină se vor reflecta foarte bine în cavitatea
cercetată.
Examinarea organelor toracice se completează cu măsurarea tensiunii arteriale.
Pentru aceasta, imediat după examinarea toracelui, asistenta aplică banda
tensiometrului pe braţul pacientei. Ajutorul acordat medicului şi pacientei în cursul
examinării clinice degrevează pe aceasta din urmă de eforturi fizice, îi previne o
serie de suferinţe inutile, contribuie la crearea unui climat favorabil între pacientă şi
medic, face accesibilă medicului explorarea tuturor regiunilor organismului,
servindu-l şi cu instrumentarul necesar, toate acestea intervenind pentru scurtarea
timpului expunerii pacientei în stare gravă la traumatismul examinărilor, în acest
fel, ajutorul asistentei la examinările clinice este indispensabil în cazul pacientelor
în stare gravă şi foarte utilă în cazul tuturor pacientelor.
Pelvimetria

13
F. Marin, 1978;
1. Anamneza:
-istoric de naşteri anterioare în prezentaţie pelvină
-jena dureroasă localizată la nivelul epigastrului şi datorată prezenţei extremităţii
cefalice la acest nivel.
2. Inspecţia:
-mărire în sens longitudinal al abdomenului
-primipare: uter cilindric
3. Palparea:
-hipogastrică: prezenţa unei formaţiuni voluminoase (pelvisul fetal), de consistenţă
semidură.
-epigastrică: în cazul formei decomplete
-hipocondrică: forma completă
Spatele fătului va fi palpat în unul dintre flancuri, în funcţie de poziţie şi poate fi
convex în formele complete, sau rectilnii, în cele decomplete.
2. Ascultaţia: deasupra ombilicului, de o parte sau de cealaltă a liniei mediei, se
ascultă bătăile cordului fetal.

3.1.3. SUPRAVEGHEREA PACIENTEI


În îngrijirea pacientei asistenta medicală este obligată să o supravegheze pentru a
culege toate datele privind starea generală şi evoluţia bolii acestuia, comunicând
medicului tot ce a observat la pacientă în cursul zilei sau a nopţii.
Pentru ca informaţiile ei să fie într-adevăr complete şi valoroase, ea trebuie să ştie
să facă observaţii sistematice, metodice şi să cunoască ce anume trebuie să facă.
Acestea vor fi notate în F.O care reprezintă oglinda pacientei, în ea fiind trecute
toate datele privitoare la starea sănătăţii sale din trecut, motivele pentru care se află
internată, la acestea adăugându-se şi rezultatele examenelor de laborator sau alte
explorări precum şi tratamentele aplicate.
F.O trebuie să fie astfel întocmită încât să dea persoanei care studiază o imagine cât
mai completă privitoare la starea sănătăţii pacientei. Datele culese de asistenta
medicală din supravegherea pacientei prin măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative
se notează grafic în foaia de temperatură, componentă a F.O.
Asistenta trebuie să urmarească:
Faciesul pacientei trebuie urmărit atent, modificarea acestuia putând să ne
informeze asupra unor complicaţii imediate; paloarea exagerată este semnul unei
hemoragii interne; cianoza este semnul asfixiei; buzele uscate pot evidenţia
deshidratarea.
Temperatura uşor scăzută imediat după intervenţie, poate să crească până la 38°C
în prima zi, pentru ca apoi să scadă în limite normale. Menţinerea temperaturii
peste 37 °C sau apariţia febrei în zilele următoare este semn de infecţie.
Respiraţia poate fi amplă şi rară imediat după operaţie, datorită anesteziei, devine
uşor accelerată din cauza durerii postoperatorii şi a anxietăţii, revine la normal după
24-36 de ore. Menţinerea unui ritm alert vădeşte o complicaţie pulmonară, iar
respiraţia zgomotoasă arată o obstrucţie. Mobilizarea precoce are un rol deosebit în
prevenirea complicaţiilor postoperatorii, de asemenea, tusea asistată, tapotajul
toracic,exerciţiile respiratorii.
Pulsul trebuie urmărit, deoarece creşterea frecventei şi scăderea volumului sunt
semnele hemoragiei în primele ore, în următoarele zile trebuie corelat cu valoarea
temperaturii.
Tensiunea arterială este în directă corelaţie cu pulsul, se observă culoarea
unghiilor, buzelor, tegumentelor.
Diureza nu suferă modificări importante. Prima micţiune apare, de regulă, după
şase ore de la intervenţie.
Tranzitul intestinal este o problemă pe care asistenta medicală trebuie să o aibă
permanent în atenţie. După ce trece perioada de pareză intestinală postoperatorie,
pacienta începe să emită gaze, semn că peristaltismul s-a restabilit. În mod normal,
după 48-72 de ore de la intervenţie apare primul semn, după reluarea tranzitului
pentru gaze, alimentaţia poate fi mai abundentă şi mai variată.
Prevenirea complicaţiilor postoperatorii
Complicaţiile pulmonare – se previn prin exerciţii respiratorii, imediat ce este
posibil, tuse asistată şi tapotaj, la nevoie, aşezarea pacientei într-o poziţie adecvată.
Infecţia – se previne la nivelul plăgii prin pansament aseptic, tratament cu
antibiotice, la indicaţia medicului, mai ales atunci când a avut o infecţie înaintea
intervenţiei, completează măsurile de profilaxie.
3.1.4 PREGĂTIREA PREOPERATORIE ŞI ÎNGRIJIREA
POSTOPERATORIE

PREGĂTIREA PREOPERATORIE
Pregătirea generală preoperatorie
Pregătirea generală preoperatorie, constă în examenul clinic şi paraclinic, pregătirea
psihică, îngrijiri igienice, urmărirea funcţională, vitală şi vegetativă, precum şi
observarea schimbării în starea pacientei şi regimul dietetic preoperator.
Pregătirea preoperatorie presupune :
- pregătirea fizică şi psihică a pacientei
- pregătire generală:
= bilanţ clinic
= bilanţ paraclinic
- pregătirea pentru operaţie (sau îngrijiri preoperatorii)
Scop :
- pregătirea pacientei înaintea intervenţiei chirurgicale este un element major de
prevenire a infecţiilor postoperatorii. De ea depinde reuşita operaţiei şi evoluţia
postoperatorie
- neutralizarea surselor de suprainfecţie, care au originea la nivelul pielii(incizie)
sau la distanţă(naso-faringian şi vezică urinară)
- reducerea posibilităţilor de contaminare ale pielii, prin utilizarea de antiseptic
- depistarea şi semnalarea unor leziuni cutanate, infecţii ORL sau urinare recente
ori vindecate, paraziţi externi, posibilităţi de alergie

Examenul clinic
Acesta este efectuat de către medicul ginecolog, ajutat de cadrul mediu sanitar şi
pune în evidenţă starea fiziologică a pacientei dând totodată posibilitatea depistării
unor deficienţe ale organismului şi ale unor boli însoţitoare. El este completat de
examinări paraclinice.
Intervenţia chirurgicală reprezintă un eveniment deosebit în viaţa pacientelor, în
general, şi a femeii, în special, care va fi resimţită ca un şoc sau ca o agresiune
percepută conştient sau inconştient.
Pregătirea fizică şi psihică
Ajunsă în secţie, pacientei trebuie să i se asigure confort fizic şi psihic. Pacientele
internate sunt agitate, speriate, inhibate de teama intervenţiei chirurgicale, de
diagnosticul imprevizibil, de anestezie, de durere, de moarte. Asistenta medicală
are obligaţia ca prin comportamentul şi atitudinea ei să înlăture starea de anxietate
în care se găseşte pacienta :
- să o ajute pe bolnava să-şi exprime gândurile, teama, grijile
- să-i insufle încredere în echipa operatorie
- să-i explice ce se va întâmpla cu ea în timpul transportului şi în sala de
preanestezie,cum va fi aşezată pe masa de operaţie, când va părăsi patul, când va
primi vizite
- să o asigure că va fi însoţită şi ajutată.
Asistenta medicală trebuie să răspundă cu amabilitate, profesionalism, siguranţă şi
promptitudine la solicitările tuturor pacientelor, încât acestea să capete încredere în
serviciul în care a fost internate. Prin atitudinea ei, nici distantă, dar nici familiară,
nici dură dar nici cu slăbiciune, binevoitoare dar şi autoritară, va reuşi cu siguranţă
să inspire pacientelor încredere.

Pregatirea general

Bilanţul clinic
Asistenta medicală, printr-o observaţie clinică justă şi susţinută asupra pacientei,
are obligaţia :
- să observe şi să consemneze aspectul general al pacientei, înălţimea şi greutatea
sa (obezitatea şi caşexia), vârsta aparentă şi reală, aspectul pielii(ne ajută să
cunoaştem starea de hidratare sau deshidratare a organismului), ţinuta, faciesul,
mersul, starea psihică
- să urmărească, atent şi sistematic, necesităţile pacientei şi manifestările de
dependenţă generate de nesatisfacerea nevoilor, ca să poată stabili obiective
evaluabile pentru o îngrijire pertinentă şi de calitate
- să ia cunoştinţă de situaţia globală în care se află pacienta şi, într-o manieră
selectivă, să remarce detaliile importante, schimbările care apar în evoluţia ei şi
utile pentru explorarea preoperatorie
- să culeagă date din diverse surse: FO, foaia de temperatură, familia
pacientei,ceilalţi membri ai echipei de îngrijire, însă principala sursă rămâne
pacienta. Culegerea datelor să se facă cu mare atenţie şi minuţiozitate, pentru a nu
scăpa problemele importante şi pentru a se face o evaluare corectă a lor
- toate datele privind starea generală a pacientei şi evoluţia bolii acesteia se
notează permanent în FO şi planul de îngrijire, pentru a obţine un tablou clinic
exact care va fi valorificat de echipa de îngrijire şi va fi baza unui nursing de
calitate.
- Culegerea de date privind antecedentele pacientei
- Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative
 măsurarea şi notarea TA
 măsurarea şi notarea pulsului
 observarea şi notarea respiraţiei (la indicaţia medicului)
 măsurarea şi notarea temperaturii
 observarea diurezei
 observarea scaunului
Bilanţul paraclinic
Completează examenul clinic şi permite o apreciere exactă a stării viitoarei operate.
Rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul şi corectitudinea cu
care asistentele medicale au făcut recoltarea produselor biologice şi patologice sau
au pregătit bolnava pentru investigaţie.
Examene de rutină
Examene de laborator obligatorii înainte de operaţie
-hemoleucograma
-TS, TC
-grup sanguin şi Rh
-hematocrit
-glicemie
-uree sanguină
-HLG completă
-VSH
-transaminaze
-examen sumar de urină
Pregătirea pentru operaţie
– se face în funcţie de timpul avut la dispoziţie şi de starea generală a pacientei.
În ziua precedentă
– repaus, regim alimentar (uşor digerabil, consum de lichide pentru menţinerea TA,
dezintoxicarea şi mărirea diurezei, diminuarea setei postoperatorii, diminuarea
acidozei postoperatorii, spălături vaginale cu antiseptice, antibioterapie când se
anticipează apariţia unei infecţii postoperatorii
În seara zilei precedente
– pregătirea pielii (baie generală, se verifică regiunea suprapubiană, unghiile tăiate
scurt, fără lac de unghii) şi pregătirea tubului digestiv(clismă evacuatoare,
alimentaţie lejeră )
În ziua intervenţiei
- pacienta nu mai bea
- se mai face eventual o clismă cu 4 ore înaintea intervenţiei
- se îndepărtează bijuteriile -se rade zona suprapubiană
- se badijonează cu antiseptic
- se îmbracă pacienta cu lenjerie curată şi se pregătesc documentele (FO, analize,
care vor însoţi pacienta) şi se transportă pacienta în sala de operaţie (cu căruciorul
sau targa şi însoţită de asistenta medicală, în poziţie confortabilă şi acoperită)
În sala de preanestezie
– se verifică regiunea rasă
-se pregătesc zonele pentru perfuzie prin badijonare cu soluţii antiseptic
- se instalează sondă urinară dacă este cazul de către asistenta de sală după spălatul
chirurgical al mâinilor, îmbrăcatul cu echipament steril şi câmp steril în zona
genitală
În sala de operaţie
– se instalează şi se fixează pacienta pe masa de operaţie, monitorizarea funcţiilor
vitale, obţinerea unui abord venos, pregătirea câmpului operator, badijonarea cu
alcool şi tinctură de iod, ajută la instalarea câmpului steril textil(uneori).

ÎNGRIJIRILE POSTOPERATORII
Încep imediat după intervenţia chirurgicală şi durează până la vindecarea completă
a pacientei. Îngrijirile postoperatorii se acordă pentru restabilirea funcţiilor
organismului, asigurarea cicatrizării normale a plăgii şi prevenirea complicaţiilor.
Pacienta operată sub anestezie generală, trebuie supravegheată cu toată atenţia până
la apariţia reflexelor (de deglutiţie, tuse, faringian şi cornean), până la revenirea
campletă a stării de conştienţă cât şi în orele care urmează, de altfel transportul din
sala de operaţie se execută după revenirea acestor reflexe.
Perioada postoperatorie reprezintă intervalul dintre sfârşitul operaţiei şi completa
vindecare a pacientei. Această perioadă durează câteva zile sau săptămâni.14
Îngrijirile din această perioadă variază după natura anesteziei, starea pacientei şi
după complicaţiile sau accidentele postoperatorii. Pacienta necesită în această
perioadă o supraveghere şi o îngrijire foarte atentă, de aceasta depinzând de multe
ori nu numai rezultatul operaţiei dar şi viaţa pacientei.15
Pacientele cu rahianestezie trebuie supravegheate în permanenţă şi perfuzate cel
puţin cu ser glucozat în timpul operaţiei pentru a menţine în limite normale
constantele biologice care au tendinţa uneori a se altera ca urmare a efectului
rahianesteziei. Se va controla foarte des TA, pulsul, numărul respiraţiilor pe minut,
faciesul, culoarea extremităţilor şi starea generală a pacientei. Se administrează
permanent oxigen pe sondă nazală. Pacienta va fi aşezată în pat în decubit dorsal,
fără pernă, pentru cel puţin şase ore.
Pregătirea salonului şi a patului

14
9. L. Titircă,1998;
15
L. Titircă,2001;
Încă din timpul operaţiei se pregăteşte salonul şi patul pentru primirea pacientei.
Pentru ai proteja sistemul nervos, după operaţie este bine să fie plasată într-o
cameră cât mai izolată, cu puţine paturi. Lumina să fie redusă şi difuză; în primele
ore se va păstra chiar o stare de obscuritate.
Temperatura din salon nu va depăşi 200C.
Temperatura mai ridicată produce transpiraţie ceea ce contribuie la deshidratarea
pacientei.
Patul se pregăteşte cu lenjerie curată, muşama, traversă, eventual colac de cauciuc
şi se încălzeşte cu termofoare sau cu sticle cu apă caldă care se vor îndepărta din
pat la sosirea pacientei, pentru a nu-i produce o vasodilataţie generalizată cu
scăderea consecutivă a tensiunii arteriale sau arsuri.
Pregătirea fizică-poziţia pacientei după rahianestezie este decubit dorsal fără pernă.
Se supraveghează trezirea pacientei, cu revenirea stării de conştienţă, a sensibilităţii
şi a motilităţii.
Supravegherea pacientei în primele zile după operaţie
A doua zi după operaţie pacienta va fi aşezată în poziţia pe care o suportă cel mai
bine; se recomandă poziţia Fowler (permite relaxare a musculaturii membrelor
inferioare şi abdomenului, mişcările respiratorii se pot efectua mai uşor).
Mărimea uterului
După naştere fundul uterin-la ombilic sau 2 cm sub ombilic
-ziua a 6-a -la1/2 distanţei ombilic-simfiză;
-ziua a 12-a –la nivelul simfizei pubiene;
-după ziua 12-organ pelvin;
-6-8 săptămâni-aspect normal
Presiunea lactaţiei
Pe parcursul sarcinii, progesteronul, estrogenii, hormonul lactogen placentar,
prolactina, insulina şi cortizonul acţionează pentru dezvoltarea glandei mamare.
Secreţia lactată în sarcină este oprită de nivel crescut de estrogeni şi progesteron
placentar. Stimularea secreţiei de prolactină în sarcină se datorează creşterii
nivelului estrogenic. Creşterea nivelului estrogenic stimulează formarea
receptorilor de prolactină, dar peste un anumit nivel se produce inhibarea lor.
Receptorii de prolactină se activează după delivrenţă datorită scăderii bruşte a
nivelului seric al progesteronului şi estrogenilor şi determină secreţia albuminelor
specifice (alfa-lactalbumina şi lactoza).
Oxitocina contractă celulele mioepiteliale şi stimulează eliminarea laptelui, reflex
produs de actul suptului. Suptul stimulează eliberarea de oxitocină care la rândul ei
suprimă eliberarea de la nivelul hipotalamusului a PIF (prolactin inhibiting factor)
cu eliberarea reflexă de prolactină. Reflexul de supt inhibă eliberarea FSH şi a
LHB. Mecanismul producerii secreţiei lactate este de tip merocrin (ecrin şi
apocrin).
Aspectul general al pacientei. Asistenta va urmări aspectul general al pacientei:
Se supraveghează faciesul şi comportamentul pentru a sesiza apariţia: -modificările
coloraţiei tegumentelor sau mucoaselor; modificările temperaturii exterioare a
corpului; apariţia unei stări de agitaţie sau persistentă unui calm prelungit.
Temperatura se măsoară de cel puţin două ori pe zi, iar la indicaţia medicului şi de
mai multe ori. În primele zile după intervenţie se întâlnesc des stări subfebrile
cauzate de resorbţia detritusurilor din plagă; febra poate surveni şi după anestezia
rahidiană. Persistenţa ei sau ridicarea ei treptată indică de cele mai multe ori o
complicaţie în evoluţia postoperatorie (infecţie, pneumonie, supuraţia
hematomului). Creşterea în aceste cazuri este însoţită şi de alte fenomene, care
permit interpretarea justă a cauzei ce o produce (dureri, fenomene inflamatorii,
tuse, junghi etc.).
Se combate durerea postoperatorie cu medicaţia recomandată:
-analgezice majore (opiacee);
-analgezice minore (neopiacee);
-Sedative (Diazepam)
Se combate vărsăturile:
-se administrează Metoclopramid o fiolă IM.
Profilaxia trombo-emboliilor postoperatorii:
Cu 2 ore momentul intervenţiei şi se continuă după intervenţie cât timp va
recomanda medicul; se administrează fraxiparină (0,4) urmată la 24 de ore de o altă
doză, subcutanat.
Se administrează soluţii perfuzabile la recomandarea medicului (Ser Glucozat,
soluţie izotonă, ser fiziologic).
Aparatul cardio-vascular Asistenta va urmări pulsul de mai multe ori pe zi.
Datorită pierderii de sânge şi a narcozei, frecvenţa pulsului creşte şi devine moale,
dar curând după intervenţie revine la normal. Modificările de puls pot semnala
aparţia complicaţiilor: de exemplu, pulsul filiform, o hemoragie etc.
După operaţii grele şi la pacientele slăbite, revenirea pulsului la normal se face mai
greu.
Aparatul respirator se supraveghează stabilind timpul, frecvenţa şi amplitudinea
respiraţiei. Respiraţia poate fi îngreunată de un pansament abdominal sau toracic
prea strâns. În caz de dispnee sau respiraţie superficială se anunţă medicul şi la
indicaţia lui se administrează oxigen sau medicamente adecvate. Secreţiile
traheobronşice vor fi îndepărtate prin aspiraţie.
Aparatul excretor
În primele ore după operaţie, pacienta în general nu urinează. După 6-12 ore însă se
va solicita pacienta să-şi golească vezica urinară în cazul în care nu s-a lăsat sonda
permanentă în vezica urinară.
Aparatul digestiv
Asistenta va supraveghea şi îngriji pacienta în timpul vărsăturilor.Va urmări dacă
are sughiţuri, semne de iritaţie peritoneală.
Asistenta trebuie să supravegheze aspectul limbii, mucoaselor bucale şi abdomenul
pacientei. Ea va urmări cu atenţie restabilirea funcţiei tubului digestiv. Întârzierea
eliminării gazelor provoacă balonări şi dureri abdominale; în aceste cazuri se
introduce în rect tubul de unică folosinţă.
În general, funcţiile digestive se restabilesc în a doua zi după intervenţie şi se
manifestă prin eliminarea spontană de gaze. Primul scaun spontan are loc în general
în a treia zi. Frecvenţa şi caracterul scaunului se notează în foaia de temperatură a
pacientei. Dacă pacienta are suferinţe abdominale, dureri, greutate în regiunea
epigastrică etc. se recomandă provocarea scaunului prin clismă evacuatoare. La
pacientele mobilizate precoce funcţia digestivă se restabileşte mai repede; ele au de
cele mai multe ori scaun spontan.
Combaterea durerilor postoperatorii şi ridicarea moralului pacientei
O atenţie deosebită trebuie acordată supravegherii şi menajării sistemului nervos al
pacientei, care are rolul primordial în coordonarea activităţii tuturor organelor.
Datorită traumatismului operator, pacienta suferă dureri postoperatorii. Intesitatea
este în raport cu locul, felul intervenţiei, precum şi cu tipul de activitate nervoasă
superioară a pacientei. Durerile cele mai intense apar în primele 24 de ore după
intervenţie, ajungând la intensitatea maximă noaptea după care se diminuează
treptat şi dispar în decurs de 36-48 de ore.
Pentru combaterea durerii se va folosi un complex de măsuri ţinând seama de
factorii etiologici care au provocat-o, astfel se va recurge la:
liniştirea pacientei/aparţinătorilor;
aşezarea ei în poziţii de menajare a punctelor dureroase;
utilizarea agenţilor fizici şi mecanici;
tratamentul medicamentos calmant.
Liniştirea pacientei are o importanţă foarte mare în primele zile. Pacientele suportă
cu greu durerile şi suferă din cauza fricii de durere şi nelinişte pentru reuşita
intervenţiei. Îngrijirea atentă serioasă, supravegherea permanentă, lămurirea
pacientei, asupra modului de evoluţie şi de regresare treptată a durerilor în perioada
postoperatorie vor avea efect pozitiv asupra stării sale.
Rehidratarea şi alimentarea pacientei
Din cauza pierderii de lichide din timpul intervenţiei şi restricţiei de alimentaţie,
pacienta prezintă o intensă senzaţie de sete. Pentru restabilirea echilibrului hidric se
vor da pacientei lichide în cantitate suficientă pe cale parenterala. Calea fiziologică
este cea bucală, dacă pacienta nu varsă, se pot administra apă, apă minerală, ceai cu
lămâie, zeamă de fructe în cantităţi mici şi repetate, câte o înghiţitură la 10-15
minute. Dacă pacienta prezintă vărsături, nu se permite ingerarea lichidelor.
Senzaţia de sete va fi potolită prin ştergerea buzelor şi a limbii cu un tifon ud sau
prin clătirea cavităţii bucale cu apă.
Alimentaţia pacientei în perioada postoperatorie
Parturienta va avea nevoie de o alimentaţie bogată atât în vitamine şi minerale
(inclusiv calciu şi fier pentru vindecarea anemiei) cât şi glucide (pentru sistemul
energetic) şi proteine (pentru refacerea celulară dar şi pentru funcţiile hormonale
necesare alăptării). Totodată femeia nu are voie să mănânce preparate complexe
greu digerabile pentru că în timpul mesei şi timp de o oră după mult sânge este
mobilizat la nivelul organelor digestive pentru a asigura funcţia de digerare şi
pentru a favoriza absorbţia. Astfel dacă femeia mănâncă alimente ,,grele” îi va fi
rău. De asemenea după masă se recomandă repaus. Este indicat să mănânce multe
fructe şi legume în stare proaspătă, o supă sau două (la prânz şi seara) pe zi, un ou
la 3 zile, carne de pui ăi peşte la grătar sau la cuptor cel puţin o masă pe zi.
Este recomandat să mănânce mese mai mici, dar dese, aproximativ 5-6 mese pe zi.
Trebuie să bea multe lichide atât pentru buna funcţionare a rinichilor cât şi pentru
refacerea fluidelor circulatorii. Sunt recomandate suplimentele alimentare,
vitaminele şi separat vitamina C, cea care activează sinteza colagenului, acesta
constituind matricea tisulară de vindecare a rănii.
Îngrijirea regiunii operate:
-asistenta medicală urmăreşte pansamentul pacientei continuu şi dacă apare vreo
modificare anunţă de urgenţă medicul;
-se aplică peste pansament punga cu gheaţă înfăşurate în câmp chirurgical;
-se face toaleta plăgii în fiecare zi de către medicul care a efectuat cezariana
Administrarea medicamentelor: asistenta medicală respectă cu stricteţe
administrarea medicamentelor la indicaţia medicului, respectă dozele stabilite de
medic, orarul efectuării medicaţiei, modul de administrare.
După operaţia cezariană pacienta este monitorizată atent pentru următoarele 24 de
ore în vederea prevenţiei complicaţiilor.
Această perioadă presupune o atenţie deosebită din partea întregului personal
pentru urmărirea operaţiei şi tratarea la timp şi corect a eventualelor complicaţii
care pot apare.
Această perioadă este caracterizată printr-o serie de reacţii ale organismului
asemănătoare şocului traumatic si pe care Leriche a denumit-o ‘’boala
postoperatorie’’. Aceste reacţii, indiferent de intensitatea lor( mai atenuate sau mai
accentuate) reprezintă reacţii de adaptare a organismului la noile condiţii şi au la
bază excitarea sistemului nervos vegetativ şi a axului hipofizo-suprarenalian.
Perioada postoperatorie evoluează în două faze:
a. Catabolizantă care durează 3-4 zile şi dominată de sistemul nervos simpatic,
de secreţia de adrenalină şi de cortizon;
b. Anabolizantă care se caracterizează prin dominaţie vagală, prin secreţie de
mineralocorticoizi şi androgeni şi prin evoluţia spre vindecare;
Îngrijirile postoperatorii se adresează condiţiilor materiale, menţinerii constantelor
fiziologice în limite normale şi prevenirii sau tratării eventualelor complicaţii
apărute.
Perioada postoperatorie poate evolua simplu sau poate necesita îngrijiri deosebite
datoritî tarelor existente, complexităţii actului operator sau apariţiei unor
complicaţii.
Complicaţii:
-hipotensiune arterială;
-recurarizare;
-stopul cardio-respirator;
-aspiraţia unei vome;
Semnele clinice relevate pentru aceste complicaţii:
-paloarea feţei;
-respiraţie superficială;
-puls accelerat şi slab;
-sudori reci;
-hipotensiune arterială;
- cianoză;
Se monitorizează următorii parametrii:
-faciesul;
-aspectul şi culoarea limbii;
-temperatura;
-respiraţia;
-pulsul;
-tensiunea arterială;
-presiunea venoasă centrală;
-diureza;
-electrocardiograma;
Pentru o evoluţie postoperatorie normală, în zilele următoare se urmăreşte:
-mobilizarea precoce a bolnavei;
-reluarea alimentaţiei;
-restabilirea tranzitului intestinal;
-profilaxia infecţiilor postoperatorii;
-menţinerea asepsiei plăgii operatorii;
Complicaţiile din perioada postoperatorie:
-apar imediat (în primele 24 ore), precoce (până la 14 zile) sau tardiv şi sunt
condiţionate de anestezie, actul operator, tare organice;
-asfixia prin căderea mandibulei sau bazei limbii sau prin aspirarea vărsăturii;
-sincopa cardiorespiratorie;
-hemoragiile postoperatorii imediate sau tardive;
-parezele digestive: ilieusul paralitic intestinal, dilataţia acută gastrică;
-complicaţiile pulmonare: pneumotoraxul, atelectaziile, pneumoniile,
bronhopneumoniile, revărsatele pleurale;
-complicaţiile cardiace: insuficienţa cardiacă, edemul pulmonar acut;
-trombozele vasculare, emboliile arteriale,infarctul mesenteric;
-ocluziile intestinale mecanice prin volvulus sau aderente;
-perforaţia sau sângerarea unui ulcer gastric şi anterior existent preoperator;
-colecistita acută postoperatorie ;
-infecţiile plăgii sau la distanţă (digestive, pulmonare, septicemii);
-evisceraţiile, eventraţiile;
- retenţiile acute de urină, oliguriile, anuriile reflexe sau datorită insuficienţei
renale acute postoperatorii;
-comele diferite (diabetică, hepatică);
-fistulele digestive sau purulente la nivelul plăgii operatorii;
-reacţiile alergice la diverse medicamente, antiseptice, material de sutură;
-paralizii diverse.

3.1.5 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ALIMENTAŢIA


PACIENTEI
Una din cele mai importante probleme ale îngrijirii pacientei este alimentaţia.
Asigurarea aportului caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale pacientei,
stabilirea regimului alimentar adecvat pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi
administrarea alimentelor constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărei
paciente spitalizate sau tratate la domiciliu.
Independent de felul regimului sau forma şi consistenţa alimentelor, el trebuie să
fie astfel alcătuit ca să acopere necesităţile energetice în întregime, căci numai în
acest fel se pot menţine forţele fizice ale organismului, factor absolut necesar
pentru procesul de vindecare.
Alimentaţia pacientei urmăreşte:
 Să acopere cheltuielile energetice de bază ale organismului şi cele necesare
refacerii pierderilor prin cheltuieli exagerate.
 Să asigure aportul de vitamine şi săruri minerale necesare desfăşurării
normale a metabolismului, creşterii şi celorlalte funcţii ale organismului.
 Să favorizeze condiţiile prielnice procesului de vindecare, cruţând organele
îmbolnăvite şi asigurând un aport de substanţe necesare organismului.
Alimentaţia raţională este şi un factor terapeutic important. Ea poate influenţa
tabloul clinic al majorităţii bolilor, caracterul procesului patologic şi ritmul
evoluţiei acestuia.
Ţinând seama de cele de mai sus, regimul dietetic al pacientelor trebuie astfel
alcătuit, incât să satisfacă, atât necesităţile cantitative, cât şi pe cele calitative ale
organismului.
Aportul de substanţe alimentare trebuie asigurat pe baza necesităţilor reale de
calorii. În caz că nu se asigură cantitatea necesară de alimente, organismul recurge
la rezervele proprii tisulare. Necesităţile calorice ale unei paciente adulte variază
între 2 500 şi 3 000 de calorii; dacă organismul este supus unui regim de foame, va
consuma din ţesuturile sale proprii circa 1 kg în 24 de ore, ceea ce se traduce printr-
o slăbire rapidă în greutate, mascată eventual printr-o retenţie exagerată de apă.
Necesităţile calorice la pacienta în repaus absolut la pat se apreciază în jurul cifrei
de 25 calorii/kilocorp.
În ingrijirea pacientei alimentaţia este un obiectiv important. Deoarece prin
alimentaţie se menţine energia organismului, îngrijirea pacientei are în vedere atât
stabilirea unui regim alimentar echilibrat corespunzator bolii cât şi administrării lui.

3.1.6 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EDUCAŢIA


SANITARĂ A PACIENTEI
În procesul educaţional asistenta medicală explorează cunoştiinţele, priceperile,
deprinderile pacientei faţă de sănătate şi oferă material informativ atractiv ce-l
explică pe înţelesul pacientei.
Organizează acţiuni educative pentru menţinerea sănătăţii: discuţii interactive,
cursuri, demonstraţii practice, filme etc.
Motivează pacienta să respecte în continuare măsurile igienice şi profilactice.
Asistenta medicală identifică modul în care pacienta defineşte sănătatea şi
evaluează capacitatea lui de a-şi promova propria sănătate.
Determină starea de sănătate a pacientei şi identifică factorii de risc.
Încearcă să-i crească pacientei stima de sine permiţându-i să-şi asume
responsabilităţi mai mari faţă de propria-i sănătate.
Asistenta medicală trebuie să aleagă momentul potrivit în procesul educaţional ( la
internare, la externare, pe timpul spitalizării) când pacienta este dispusă să înveţe.
Ea va utiliza limbajul pacientei putând recurge la analogii simple respectând
principiile educative.
Trebuie să sesizeze orice comportament care indică o scădere a interesului sau a
atenţiei şi să stabilească împreună cu pacienta obiectivele educaţionale.
Va trebui să observe progresele pacientei în autoîngrijire şi să rămână la dispoziţia
ei pentru a o ajuta.
Asistenta medicală trebuie să încerce integrarea educaţiei în procesul de îngrijire
(de exemplu educaţia sanitară în timpul efectuării îngrijirilor igienice sau în timpul
efectuării unui pansament).
Poate să utilizeze şi metode de educaţie în grup, care permit schimbul de idei şi
participanţii învaţă unii de la alţii.
Obligaţia profesională a asistentei medicale generaliste care lucrează la cabinet,
medic de familie sau clinică de obstetrică şi ginecologie este de a face educaţie
sanitară pacientelor de vârstă fertilă, privind sarcina şi evoluţia sarcinii.
Femeia însărcinată trebuie informată asupra importanţei consultaţilor prenatale,
pentru a se depista eventualele manifestări patologice în evoluţia sarcinii.
Ecografia obstetrical este obligatorie pentru a se depista prezentaţiile distocice
(transversală, pelvină, etc) pentru a se stabilii dacă femeia naşte natural sau prin
cezariană.
De asemeni femeile care au mai născut prin cezariană trebuie avertizate asupra
riscurilor la care se expun în următoarea sarcină.
Timpul necesar refacerii organismului după o cazariană este de 2 ani între două
operaţii de cezariană. Dacă vrea să nască natural următorul risc: factorii cresc
riscul rupturii unei cicatrici uterine în timpul travaliului, ca o cicatrice verticală, trei
sau mai multe cicatrici postoperaţie de cezariană; sarcini cu tripleţi sau mai mulţi
sunt riscante pentru un uter cicatriceal.
Probleme ce au condus la un travaliu dificil sau o naştere prin cezariană anterioară
la o pacientă cu un pelvis îngust sau un făt mare (disproporţie cefalopelvină); sau
un făt foarte mare de la 4,1 kg până la 4,5 kg sunt de asemenea riscuri pentru orice
gravidă.
Aceste gravide cu risc trebuie monitorizate de către serviciile de specialitate, pentru
a se putea lua la timp măsurile necesare ce se impun pentru asistentă la naştere.
Pacientele trebuie să respecte indicaţiile medicului obstetrician asupra numărului de
operaţii de cezariană pe care suportă o femeie.
Naşterea prin cezariană a crescut de la 5 % până aproape de 25% din totalul
naşterilor.
Specialiştii în sănătate publică îşi exprimă îngrijorarea că obstetricienii folosesc
abuziv operaţia cezariană. O gravidă ce naşte prin cezariană are risc crescut de a
face complicaţii şi are nevoie de o perioadă mai lungă pentru recuperare
comparativ cu cea care a născut prin metoda naturală.

3.2 ROLUL DELEGAT


Toate acţiunile pe care le execută asistenta medicală în rolul delegat sunt efectuate
numai la indicaţia medicului.
Rolul delegat al asistentei medicale în îngrijirea pacientei cu operaţie cezariană
vizează abilitatea ei de a îndeplini sarcini şi de a aplica îngrijiri medicale sub
prescripţie medicală.

3.2.1 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EXAMINAREA


PARACLINICĂ
Asistenta medicală va explica pacientei planul de examinare, natura examinărilor, mediul
în care se execută şi rezultatul care se aşteaptă pentru a preveni stresul inutil şi a câştiga
colaborarea ei la examinare.

Examinarea paraclinică cuprinde examene de laborator şi explorări morfofuncţionale.


a) Examene de laborator: asistenta medicală va recolta sânge pentru HLG, VSH, uree,
glicemie, creatinină, TGP, TGO, sumar de urină
b) Explorări morfofuncţionale:
- ecografie abdominală;
Asistenta medicală pregăteşte materiale necesare pentru manevrele medicale, pregăteşte
psihic pacienta, pregăteşte locul de elecţie,i se explică pacientei tehnica şi necesitatea ei,
se recoltează produsul patologic, se etichetează, se trimite la laborator şi se notează în
foaia de observaţie. Pentru examinările morfofuncţionale, pacienta va fi însoţită de
asistenta medicală.
Pregătirea bolnavei.
Camera în care se fac examinările trebuie să aibă o temperatură constantă de 20°,
bolnava în timpul explorărilor fiind dezbrăcată. Este bine ca examinarea să se facă
dimineaţa pe nemâncate, sau cel puţin la 2-3 ore după ultima alimentaţie. În ziua
respectivă, până la efectuarea examinărilor, bolnava să nu fumeze. Înainte de examinare,
bolnava să stea jumătate de oră în repaus, în poziţie de decubit.
Pentru obţinerea cooperării active a bolnavei i se va explica scopul, tehnica şi
inocuitatea examenului, lămurind-o că valorile obţinute vor reflecta realitatea numai în
măsura în care ea va participa activ la reuşita examinărilor.
Asistenta se va îngriji ca bolnava să fie transportată din salon în camera de explorări
funcţionale pe targă sau cu fotoliul rulant, iar după sosire, să se odihnească încă 10-15
minute - de preferinţă în decubit dorsal - căci orice efort fizic în preajma
determinărilor ar putea modifica valorile reale ale probelor. Repausul în camera de
explorări asigură şi aclimatizarea bolnavei cu mediul înconjurător. Este important ca
ea să fie însoţită de asistenta de salon.16

3.2.2. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA


MEDICAŢIEI
Una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale este administrarea
medicamentelor. Medicamentele sunt substanţe utilizate cu scopul de a preveni, a
ameliora sau a vindeca bolile. Ele sunt prescrise de medic dar asistenta care
16
L. Titircă,1994;
administrează aceste medicamente trebuie să aibă o serie de cunoştinţe asupra
medicamentelor pentru a nu transforma efectul lor salutar într-o otravă cu acţiune
ireversibilă.
REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR
1.Respectarea întocmai a medicamentului prescris;
2.Identificarea medicamentelor administrate;
3.Verificarea calităţii medicamentelor administrate;
4.Respectarea căilor de administrare;
5.Respectarea dozajului prescris;
6.Respectarea orarului de administrare;
7.Respectarea somnului pacientei;
8.Evitarea incompatibilităţilor de medicamente;
9.Administrarea imediată a medicamentelor deschise;
10.Respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor;
11.Luarea medicamentelor în prezenţa asistentei;
12. Servirea pacientului spitalizat cu doze unice de medicamente;
13. Prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti;
14. Lămurirea pacientei asupra medicamentelor prescrise;
15. Raportarea imediată către medicul secţiei a greşelilor de administrare.
Una din sarcinile cele mai importante ale asistentei medicale este administrarea
medicamentelor, prescrise de medic.
Medicamentele sunt substanţe utilizate cu scopul de a preveni, a ameliora sau a
vindeca bolile.
Acţiunea lor asupra organismului depinde în primul rând de structura lor chimică,
dar o importanţă aproape tot atât de mare o au şi doza administrată, precum şi calea
de administrare.
Aceeaşi substanţă poate să acţioneze ca aliment, medicament sau toxic, după
cantităţile în care a fost introdusă în organism.
Din aceste motive la fiecare medicament se vor deosebi:
Doza terapeutică, adica doza utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit,
fără ca prin aceasta să se producă vreo acţiune toxică, asupra organismului.
Doza maximă, doza cea mai mare suportată de organism, fără să apară fenomene
toxice reacţionale.
Doza toxică, cantitatea care, introdusă în organism, provoacă o reacţie toxică,
periculoasă pentru organism.
Doza letală, doza care omoară omul.
Administrarea medicamentelor trebuie făcută foarte punctual respectându-se orarul
de alimentaţie, astfel s-ar putea ajunge la efecte nedorite. Fenomenele secundare ale
medicamentelor, ca: arsurile stomacale, eructaţiile, uscăciunea mucoaselor,
tulburările vizuale, trebuie semnalate medicului.
În vederea urmăririi efectului medicamentelor asistenta trebuie să cunoască:
-efectul care se aşteaptă de la medicamentul respectiv, pentru care a fost de fapt
administrat
-timpul necesar după care poate fi aşteptat efectul
-efectele secundare ale medicamentelor, dintre care unele pot fi pozitive asupra
pacientei dar altele pot fi nedorite, chiar dăunătoare. În această ordine de idei,
trebuie să ştie să diferenţieze manifestările bolii de bază,de manifestările survenite
ca efecte secundare ale tratamentului
-fenomenele de obişnuinţă şi de acumulare, legate de unele medicamente utilizate
sistematic un timp mai îndelungat
-fenomenele de hipersensibilitate, legate de acţiunea unor medicamente ca:
idiosincrazia sau alergia medicamentoasă
Asistenta medicală trebuie să cunoască reacţiile adverse ale medicamentelor pentru
a putea interveni la timp. Astăzi intoleranţa medicamentoasă este foarte frecventă
chiar la antibiotice. Dacă nu se iau anumite măsuri sunt de temut reacţiile alergice
şi numeroase alte tulburări.
Tot ceea ce asistenta medicală observă la pacientă în cursul supravegherii ei, în
timpul şi după administrarea medicamentelor, se raportează medicului.

3.3DESCRIEREA A DOUĂ TEHNICI


3.3.1 TEHNICA PUNCŢIEI VENOASE
Definiţie17 – crearea unei căi de acces într-o vena prin intermediul unui ac de
puncţie.
Scop:
 diagnostic: - recoltarea sângelui pentru examene de laborator-biochimice,
hematologie, serologie şi bacteorologie;
 terapeutic: - administrarea unor medicamente sub forma injectiei şi perfuziei
intravenoase;
-recoltarea sângelui în vederea autotransfuzării;
-transfuzie de sânge sau derivate ale sângelui;
-sângerare;
Avantaje:
-obţinerea de produse biologice pentru determinarea parametrilor biologici;
-se pot administra medicamente la care dorim ca acţiunea să se facă cât mai rapid şi
absorbţia să fie cât mai mare;
Dezavantaje:
-metotă invazivă;
-necesită o tehnică bună;
Indicaţii:
-administrarea unor medicamente, soluţii izotone, hipertone;
-edemul pulmonar acut, hipertensiune arterială – când e indicată sângerarea (300-
500 ml);
-toate cazurile în care e indicată transfuzia (hemoragii, anemie);
Clasificare:
 pentru abordul venos periferic:
-celulita, tromboflebita, fistula arterio-venoasă;
 pentru abordul venos central:

17
-celulita, tromboflebita, antecedente chirurgicale locale, radioterapie locală,
tulburări de coagulare, proteza vasculară
Loc de elecţie:
-vena cefalică;
-vena bazilică;
-vena mediană;
-venele de pe faţa dorsală a mâinii;
-venele subclaviculare;
-venele supraclaviculare;
-venele femurale;
-venele maleolare interne;
-venele jugulare şi epicraniene;
-vena jugulară internă;
-vena jugulară externă;
-reţeaua venoasă dorsală a piciorului;
-venele safene (mare şi mică);
Materiale necesare:
 de protecţie:
-muşama, aleză;
 pentru fixarea locului de elecţie:
-pernă elastică pentru sprijinirea braţului;
-atelă dacă vena aleasă este deasupra unei articulaţii şi puncţionarea venei se
face în scopul unei perfuzii sau transfuzii, (atenţie, metoda de fixare – faşa
sau scai, să nu aibă efect de garou);
 pentru dezinfecţia tegumentului: alcool etilic, betadină, tinctură de iod;
 instrumentar şi materiale sterile:
-pense, mănuşi chirurgicale, tampoane;
-ace de 25-30 mm, diametru 6/10, 7/10, 10/10 mm;
-seringi;
-canule venoase (cateter sau branulă ) pentru cateterizarea venei; se aleg în
funcţie de mărimea venei şi de scopul propus:
-terapie medicamentoasă – de obicei cateter mic;
-rehidratare – cu cât diametrul e mai mare cu atât debitul fluidelor e mai
mare;
 alte materiale:
-garou sau bandă Esmarch;
-eprubete uscate şi etichetate;
-cilindru gradat;
-fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii perfuzabile;
-tăviţa renală (materialele se vor pregăti în funcţie de scopul puncţiei);
-medii de cultură;
Pregătirea pacientei:
 psihică:
-explicarea necesităţii administrării medicamentului;
-se informează asupra scopului puncţiei;
 fizică:
 poziţia: - pentru puncţia la venele braţului, antebraţului se aşează în decubit
dorsal – poziţie confortabilă atât pentru pacientă, cât şi pentru persoana ce
execută puncţia;
-pentru puncţionarea venelor jugulare, pacienta se aşează în decubit dorsal,
în Trendelenburg sub un unghi de 15°, cu capul întors contralateral;
-pentru vena femurală: în decubit dorsal, cu membrele inferioare în abducţie
şi rotaţie externă;
-pentru vena subclavie: în decubit dorsal, în Trendelenburg sub un unghi de
15°, cu capul intors contralateral, cu un rulou între omoplaţi şi braţele de-a
lungul corpului;
 se examinează calitatea şi starea venelor;
 se îndepărtează hainele care împiedică circulaţia de întoarcere;
 se protejează patul cu o muşama;
 se aşează braţul pe periniţă în abductie şi extensie maximă;
 se degresează şi dezinfectează tegumentele;
 se aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm deasupra locului puncţiei,
strângându-l astfel încât să oprească circulaţia venoasă fără a o întrerupe pe
cea arterială;
 pacienta va strânge pumnul, venele devenind astfel turgescente;
Tehnica:
 efectuată de: asistenta medicală în puncţionarea vaselor periferice sau de
medic pentru cele centrale;
 acţiuni premergătoare:
-spălare cu apă şi săpun, îmbrăcarea mănuşilor;
-poziţia asistentei: vis-à-vis de bolnav;
-fixarea venei cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul puncţiei,
comprimând şi tracţionând în jos ţesuturilor vecine;
 poziţia seringii: cu gradaţiile şi acul ataşat cu bizoul în sus, în mâna dreaptă,
între police şi restul degetelor;
 tehnica propriu-zisă :
-se pătrunde cu acul (oblic sub un unghi de 30 de grade) traversând
tegumentul, peretele venos, până când apare senzaţia de înaintare în gol;
-se schimbă direcţia acului pentru a pătrunde 1-2 cm în lumenul venei;
-se controlează pătrunderea acului în venă prin aspiraţie cu seringa;
-se continuă tehnica în funcţie de scopul puncţiei venoase: injectarea
medicamentelor, recoltarea sângelui, perfuzie;
-în caz de sângerare se prelungeşte acul de puncţie cu un tub din polietilenă
care se introduc în vasul colector, garoul rămânând legat pe braţ;
 terminarea tehnicii:
-se îndepărtează staza venoasă prin desfacerea garoului şi a pumnului;
-se aplică tamponul îmbibat în soluţie dezinfectantă la locul de pătrundere a
acului;
-se retrage brusc acul;
-se comprimă locul puncţiei 1-3 minute, braţul fiind în poziţie verticală

3.3.2 TEHNICA EFECTUĂRII PANSAMENTULUI


Scop - pansamentul protejează plaga18 ( leziunea) de factori nocivi ( mecanici
termici, climaterici şi infecţioşi ai mediului înconjurător), asigură o bună absorbţie
a secreţiilor, un repaus perfect al regiunii lezate şi favorizează cicatrizarea.
- doua, se efectuează un tampon care se îmbibă cu apă oxigenată, turnând-o
din sticlă;
- se toarnă în plagă apa oxigenată, având rol dezinfectant, hemostatic şi de
îndepărtare a impurităţilor şi secreţiilor( prin efervescenţa produsă). Se curăţă
marginile plăgii periferic, de câteva ori, la fiecare ştergere folosind un alt tampon
( cel utilizat fiind aruncat în tăviţa renală)
- se şterg marginile plăgii cu un tampon uscat
- se dezinfectează tegumentele sănătoase din jurul plăgii
- Materiale necesare:
- tava medicală sau măsuţa de instrumente;
- trusa cu instrumente sterilizate: 1-2 pense hemostatice, 1-2 pense anatomice,
1-2 foarfece;
- casoleta cu comprese şi tampoane de tifon şi vată sterile, vată hidrofilă sterilă
tăiată în dreptunghiuri;
- tăviţa renală;
- muşama şi aleză (în funcţie de regiune);
- soluţii antiseptice: alcool 70º, tinctură de iod sau alcool iodat 2%,
permanganat de potasiu 1/4000, nitrat de argint 1-2‰, acid boric 4%, bromocet
1%, rivanol 1‰, apă oxigenata;
- unguente şi pulberi cu antibiotice, sulfamide;
- feşi de diferite mărimi;
- galifix sau leucoplast.
- pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:
- se pregătesc materialele şi instrumentele necesare pe tava medicală sau
măsuţa de instrumente

18
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului:
- se explică pacientei necesitatea efectuării pansamentului;
- se aşează pacienta în poziţie cât mai comodă, şezândă sau în decubit dorsal,
în funcţie de regiunea în care este situată plaga
Efectuarea tehnicii:
- spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun, dezinfectare cu alcool medicinal
- examinarea plăgii şi a tegumentelor din jur. Dacă plaga a fost pansată, se
desface faşa şi se ridică pansamentul vechi cu multă blândeţe, pentru a nu produce
dureri prin dezlipire brutală; dacă nu se desprinde, se înmoaie cu apă oxigenată şi
apoi se ridică pansamentul;
- se îndepărtează din plagă eventualele secreţii prin tamponarea cu comprese
sterile uscate şi se aruncă fiecare compresă utilizată în taviţa renală.
- se folosesc două pense anatomice din trusa sterilă de instrumente pentru
îndepărtarea pansamentului vechi;
- cu o pensă porttampon se ia o compresă sterilă şi cu ajutorul celei de-a - nu
plaga – cu alcool iodat 1%, tinctura de iod sau alcool de 70º
- se curăţă plaga prin tamponare
- se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să depăşească marginile plăgii
cu cel puţin 1-2 cm, uscate sau îmbibate cu soluţii antiseptice;
- peste pansament se aşează un strat de vată sterilă hidrofilă, cu rol absorbant
- se fixează pansamentul cu leucoplast sau prin bandajare cu o faşă în funcţie
de regiune
- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun şi dezinfectare cu alcool
- îngrijirea pacientei după tehnică:
- pacienta se aşează în poziţie cât mai comodă
- regiunea lezată se pune în repaus pentru a se reduce durerea şi a asigura
vindecarea cât mai rapidă
- se acoperă pacienta
Reorganizarea locului de muncă:
- se aruncă materialul infectat din tăviţa renală în incineratorul
electric( tampoane, cruste, etc.)
- se curaţă, se spală, se degresează şi se dezinfectează instrumentele utilizate şi
se pregătesc pentru sterilizare
- se aeriseşte salonul
Atenţie:
- toaleta plăgii şi a tegumentelor din jur se face în condiţiile unei asepsii
perfecte.
- sunt categoric interzise apăsarea, stoarcerea sau masajul plăgii sau regiunilor
învecinate; prin acestea s-ar putea provoca o diseminare a germenilor din plagă
determinându-se o septicemie.
- nu se introduc în casoletă instrumentele cu care se lucrează în plaga.
Pentru păstrarea asepsiei se poate întrebuinţa o pensă numai pentru servirea
materialului necesar ( alta la fiecare pansament). În cazul pansamentelor care
produc dureri se administrează sedative ale sistemului nervos.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ
Caz nr.1
Dg. Operaţia cezariană

CULEGEREA DATELOR

A. DATE RELATIV STABILE

NUME: C
PRENUME: I
VÂRSTA: 38 ani
SEX : F
RELIGIE: ortodoxă
RASA: albă
LIMBA VORBITĂ:.română
DOMICILIU: Braşov
OCUPAŢIA: învăţătoare
GRUP SANGUIN: AB IV….Rh……negativ
AHC: nesemnificative
APP: scarlatină la 5 ani
DEFICITE SENZORIALE: nu
ALERGII: nu
OBICEIURI: consumă o ceaşcă cafea /zi
ÎNĂLŢIME: 1,70 m

B. DATE VARIABILE
T.A. – 100/60 mmHg
PULS – 118 pulsaţii/minut
TEMPERATURĂ – 36,5°C
RESPIRAŢIE – 18 respiraţii/minut
GREUTATE – 72 Kg

MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ
Prezintă :
 vertij , suflu cardiac
 inapetenţă
 constipaţie
 fatigabilitate
 insomnie
 durere
 teamă,nelinişte
GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENŢĂ

NEVOIA MANIFESTĂRI SURSE DE PROBLEMA GRAD DE


FUNDAMENTAL DE DIFICULTATE DE DEPENDENŢĂ
Ă DEPENDENŢĂ DEPENDENŢĂ

1. A RESPIRA ŞI T.A :100-60 Creşterea Circulaţie Dependent


A AVEA O mm/Hg presiunii inadecvată
BUNĂ intravasculare
CIRCULAŢIE Puls :118/min
vertij,suflu
cardiac
2. A MÂNCA ŞI Inapetenţă Intervenţia Alterarea Dependent
A BEA chirurgicală nutriţiei-deficit
3. A ELIMINA Constipaţia Operaţia Alterarea Dependent
cezariană tranzitului

4. A SE MIŞCA ŞI Fatigabilitate Intoleranţă la Alterarea Dependent


A AVEA O efort mobilităţii
BUNA
POSTURĂ
5. A DORMI ŞI A Trezire frecventă Durere Perturbarea Dependent
SE ODIHNI abdominală somnului
Ore insuficiente postoperatorie
de somn
6. A SE Durere Operaţia Imposibilitatea Dependent
ÎMBRACĂ ŞI cezariană de a se îmbrăca
DEZBRĂCA
7. A MENŢINE
TEMPERATURA
CORPULUI ÎN - - - Independent
LIMITE
NORMALE

8. A FI CURAT, Plaga Intervenţia Alterarea Dependent


ÎNGRIJIT ŞI A integrităţii
PROTEJA operatorie chirurgicală tegumentelor
TEGUMENTELE
ŞI MUCOASELE

9. A EVITA Teamă Plaga Anxietate Dependent


PERICOLELE operatorie
Nelinişte

10. A - - - Independent
COMUNICA
11. A ACŢIONA
CONFORM
PROPRII LOR
CONVINGERI ŞI - - - Independent
VALORI, DE A
PRACTICA
RELIGIA

12. A FI
PREOCUPAT ÎN
VEDEREA - - - Independent
REALIZĂRII

13.A SE - - - Independent
RECREEA
14. A ÎNVATA Cunoştinţe Lipsa Deficit de Dependent
CUM SĂ-ŞI insuficiente informaţiilor cunosţinţe
PĂSTREZE despre afecţiune despre afecţiune
SĂNĂTATEA

EXAMINĂRI PARACLINICE
INVESTIGAŢII DE LABORATOR

Valori normale Valori reale


Hemoleucograma:leucocite 4200 –8000/mm³ 10800/mm³
hemoglobina Femei = 13  2 g% 9,8%
Bărbaţi = 15 ± 2 g%
hematii Femei= 4,2– 4,8mil/mm³ 4,2mil/mm³
Bărbaţi =4,5-5,5mil/mm³
Bărbaţi =

Viteza de sedimentare a la 1 oră = 1 -10 mm la 1 oră =7 mm


hematiilor (VSH) la 2 ore = 7 -15 mm la 2 ore =12 mm
Transaminaze
T.G.O. 2 - 20 U.I/L 25 U.K
T.G.P. 2 -16 U.I/L 23 U.K
Bilirubina : - totală 0,6 -1 mg % 0,6 mg %
Fibrinogen 200-400 mg % 763 mg%
Glicemie 80 – 120 mg % 110 mg%
Uree 20-40 mg % 36 mg%
Creatinină : - în sânge 0.6 -1.2 mg % 0,73 mg%

Indice de protrombină 80-100 % 60%


Proteina C Reactivă negativa negativa
Examen urină normal normal
PLAN DE ÎNGRIJIRI

DIAGNOSTIC INTERVENŢII
OBIECTIVE EVALUARE
DE ÎNGRIJIRE ROL PROPRIU ROL DELEGAT
Circulaţie Pacienta să - asigur condiţii optime de mediu -recoltez sânge pt 05.03.2013 :
inadecvată prezinte o bună - asigur repausul fizic şi psihic examenul de T.A: 100-60 mm/Hg
datorită creşterii activitate laborator:
presiunii cardiacă, să - monitorizez funcţiile vitale HLG,VSH,glicemie, Puls: 118/min
arteriale prezinte puls şi - monitorizez semnele de activitate cardiacă uree,creatinină, 06.03.2013 :
manifestată prin T.A în limite (T.A , puls )
examen urină T.A: 110-60 mm/Hg
vertij şi suflu normale
-efectuez bilanţul hidric ( pt. depistarea Puls: 90/min
cardiac -EKG
scăderii K care provoacă aritmii )
-Ecocardiografie 07.03.2013:
-asigur un regim alimentar adecvat
T.A: 120-70 mm/Hg
-aplic tehnici de favorizare a circulaţiei
(efectuez masaje ) Puls: 76/min
-informez pacienta asupra stadiului operaţiei
-pregătesc bolnava pt. efectuarea F.O
-recoltez probe biologice (sânge,urină) pt.
examenul de laborator
-educ pacienta să-şi crească treptat
activitatea fizică, să alterneze repausul cu
odihna
Alterarea Pacienta să se -evaluez starea de nutriţie a -hidratare orală,regim -în urma
nutriţiei datorită poată alimenta pacientei,greutatea corporală hiposodat cu evitarea intervenţiilor
intervenţiei corespunzator alimentelor care pot fi pacienta a înţeles
chirurgicale -explic pacientei cât de important este un alergeni importanţa
manifestată prin aport alimentar adecvat şi o încurajez să alimentaţiei şi se
inapetenţă accepte regimul impus alimentează
-asigur o alimentaţie usor digerabilă,regim corespunzator
lichid şi semilichid,reduc aportul de sodiu
-supraveghez pulsul,T.A,apetitul, semnele
de deshidratare, greutatea corporală şi le
notez in F.O
-asigur o atmosferă plăcută pentru servirea
mesei
-ajut pacienta să adopte o poziţie comodă şi
corectă în timpul mesei
-fracţionez necesarul caloric în 5-6 mese/zi
pt. stimularea apetitului
-monitorizez greutatea pacientei
zilnic,calculez bilanţul ingesta/excreta pe 24
ore
-aerisesc salonul fiecarei mese
Alterarea Pacienta să -evaluez defecaţia,ritmicitatea -particip la -pacienta prezintă un
tranzitului prezinte un eliminărilor,consistenţa materiilor fecale examinarea pacientei tranzit intestinal
intestinal tranzit intestinal -depistez factorii favorizanţi -administrez normal
manifestată prin adecvat medicaţie laxativă
constipaţie -reevaluez medicaţia folosită
Dulcolax seara
datorită operaţiei -aplic tehnica clismei evacuatorii înainte de culcare 1
cezariene cpr
-evaluez gradul anxietăţii pacientei şi o
încurajez să consume suficiente fibre
alimentare
-încurajez pacienta să evite sedentarismul
-educ pacienta să-şi creeze reflexul de
defecaţie
Alterarea Pacienta să -asigur în faza iniţială repaus la pat,după -colaborarea cu -pacienta prezintă o
mobilităţii prezinte care elaborez împreună cu pacienta un familia şi echipa mai bună toleranţă la
datorită diminuarea program adecvat de mobilizare medicală efort
intoleranţei la fatigabilităţii şi -monitorizez toleranţa la efort : puls,
efort manifestată creşterea tensiune, respiraţie
prin fatigabilitate toleranţei la
efort -reduc la maxim eforturile pacientei în
timpul explorărilor,a efectuării igienei
corporale,asigurarea alimentaţiei la pat
-ajut pacienta în satisfacerea nevoilor
fundamentale
-încurajez pacienta să efectueze mişcări
pasive şi active în vederea păstrării
tonusului muscular
Alterarea Pacienta să aibă -evaluez şi notez calitatea şi orarul -administrez -în urma
somnului din un somn somnului ; capacitatea de a dormi, numărul Dormicum 1 cpr intervenţiilor
cauza durerii odihnitor de treziri pe noapte, numărul de ore de seara pacienta prezintă un
postoperatorii somn, senzaţia de odihnă sau oboseală la somn odihnitor
manifestată prin trezire ;
treziri frecvente -asigur o ambianţă corespunzătoare în
salon : aer curat, temperatură şi umiditate
adecvată
-învăţ pacienta să execute tehnici de
relaxare
-comunic cu pacienta şi o lămuresc asupra
stării sale, înlăturând teama şi tristeţea
-asigur un climat de calm şi securitate
-planific îngrijirile şi intervenţiile delegate,
astfel încât să evit trezirea pacientei între
orele 22-06.
Imposibilitatea Pacienta să se -identific capacitatea şi limitele fizice ale -colaborarea cu -pacienta reuşeşte să
de a se îmbrăca poată îmbrăca şi pacientei familia, infirmiera se adapteze la noua
şi dezbrăca din dezbrăca -sugerez să îmbrace haine largi, uşor de sa condiţie
cauza operaţiei singură îmbrăcat
manifestată prin
durere -pregătesc lenjeria la îndemâna pacientei,
explic toate gesturile ce urmează a fi
efectuate
-ajut pacienta la efectuarea tehnicii
-felicit pacienta pentru fiecare progres
realizat
Alterarea -vindecarea -asigurarea confortului fizic şi psihic -am administrat -evoluţie favorabilă
integrităţii plăgii -urmărirea apariţiei sensibilităţii la nivel medicaţia prescrisă: a plăgii postoperator
tegumentelor -prevenirea abdominal -cefort 2gr-1fl-1gr,
legată de complicaţiilor
intervenţia -monitorizarea plăgii operatorii 1fl la 12 ore i.m
chirurgicală -efectuarea corectă a pansamentelor şi în -pansament steril
manifestată prin condiţii de strictă asepsie
prezenţa plăgii
-efectuarea toaletei parţiale a pacientei
operatorii
pentru menţinerea igienei tegumentelor
Anxietate din Pacienta să fie -asigur condiţii de mediu optime pentru ca -colaborarea cu -în urma
cauza plăgii echilibrată pacienta să-şi exprime emoţiile, nevoile familia, echipa intervenţiilor
operatorii psihic -evaluez nivelul de anxietate a pacientei şi a medicală pacienta devine
manifestată prin manifestărilor acesteia optimistă, este
teamă, nelinişte echilibrată psihic
-favorizez adaptarea pacientei la mediul
spitalicesc
-creez un mediu optim pentru ca pacienta
să-şi poată exprima emoţiile, anxietatea
-furnizez explicaţii clare şi deschise despre
boală, despre explorări şi despre îngrijirile
programate
-învăţ pacienta tehnici de relaxare
Deficit de Pacienta să aibă -evaluez nivelul de cunoştinţe al pacientei -colaborarea cu -pacienta are
cunoştinţe cunoştinţe privind boala, modul de manifestare, echipa medicală cunoştinţe suficiente
datorită lipsei de despre măsurile preventive şi curative despre afecţiune, a
informare afecţiune, -stimulez dorinţa de cunoaştere şi determin înţeles
manifestată prin prevenirea şi pacienta să conştientizeze rolul său în recomandările
cunoştinţe tratamentul la vindecare privind regimul de
insuficiente domiciliu viaţă
-recomandarea meselor mici, dar dese,
aproximativ 5-6 mese pe zi
-alimentaţie bogată în vitamine, minerale,
glucide şi proteine
-efectuarea igienei locale
-schimbarea pansamentului zilnic în primele
zile
-educ pacienta să evite efortul fizic
-evitarea efortului fizic deosebit în primele
6 săptămâni
-repaus sexual timp de 6 săptămâni după
naştere
-exerciţii uşoare sau gimnastică în 6-8
săptămâni
-evitarea hainelor strânse în zona
abdomenului
EVALUARE FINALĂ
Pacienta C.I în vârstă de 38 de ani se internează în data de 05.03.2013 cu
următoarele manifestări de dependenţă: vertij, suflu cardiac, inapetenţă,
constipaţie, fatigabilitate, insomnie, durere, teamă, nelinişte.
Datele culese sunt analizate şi interpretate definindu-se problemele de
dependenţă, diagnosticele de îngrijire şi obiectivele de îngrijire.
În urma intervenţiilor cu rol propriu şi delegat, obiectivele propuse pentru
problemele de dependenţă au fost realizate.
În consecinţă în data de 07.03.2013 pacienta prezintă stare generală bună,
cu funcţii vitale în limite fiziologice, somn fiziologic, echilibrată psihic şi se
decide externarea.
Pacienta s-a externat cu următoarele recomandări:
-evitarea efortului fizic deosebit în primele 6 săptămâni
-repaus sexual timp de 6 săptămâni după naştere
-exerciţii uşoare sau gimnastică în 6-8 săptămâni
-evitarea hainelor strânse în zona abdomenului
-efectuarea igienei locale
-schimbarea pansamentului zilnic în primele zile
-recomandarea meselor mici, dar dese, aproximativ 5-6 mese pe zi
-alimentaţie bogată în vitamine, minerale, glucide şi proteine
Caz nr. 2
Dg. Operaţia cezariană
CULEGEREA DATELOR

C. DATE RELATIV STABILE


NUME: D
PRENUME: I
VÂRSTA: 31 ani
SEX : F
RELIGIE: ortodoxă
RASA: albă
LIMBA VORBITĂ:.română
DOMICILIU: Braşov
OCUPAŢIA: casnică
GRUP SANGUIN: O I ….Rh……negativ
AHC: fără importanţă
APP: bolile copilăriei
DEFICITE SENZORIALE: nu
ALERGII: nu
OBICEIURI: 3 ceşti cafea / zi
ÎNĂLŢIME: 1,68 m

D. DATE VARIABILE
T.A. – 120-40 mm/Hg
PULS – 78 pulsaţii/minut
TEMPERATURA – 36,9°C
RESPIRAŢIE – 18 respiraţii/minut
GREUTATE – 87 Kg
MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ:
Pacienta prezintă :
 Vertij, suflu cardiac
 Inapetenţă
 Polakiurie
 Fatigabilitate
 Insomnie
 Durere
 Teamă,nelinişte
GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENŢĂ

NEVOIA MANIFESTĂRI SURSE DE PROBLEMA GRAD DE


FUNDAMENTAL DE DIFICULTATE DE DEPENDENŢĂ
Ă DEPENDENŢĂ DEPENDENŢĂ

1. A RESPIRA ŞI T.A :120-40 Creşterea Circulaţie Dependent


A AVEA O mm/Hg presiunii inadecvată
BUNĂ intravasculare
CIRCULAŢIE Puls :78/min
vertij,suflu
cardiac
2. A MÂNCA ŞI Inapetenţă Intervenţia Alterarea Dependent
A BEA chirurgicală nutriţiei-deficit
3. A ELIMINA Polakiurie Intervenţia Alterarea Dependent
chirurgicală eliminării

4. A SE MIŞCA ŞI Fatigabilitate Intoleranţă la Alterarea Dependent


A AVEA O efort mobilităţii
BUNĂ
POSTURĂ
5. A DORMI ŞI A Trezire frecventă Durere Perturbarea Dependent
SE ODIHNI abdominal somnului
Ore insuficiente postoperatorie
de somn
6. A SE Durere Operaţia Imposibilitatea Dependent
ÎMBRACĂ ŞI cezariană de a se îmbrăca
DEZBRĂCA
7. A MENŢINE
TEMPERATURA
CORPULUI ÎN - - - Independent
LIMITE
NORMALE
8. A FI CURAT, Plaga operatorie Intervenţia Alterarea Dependent
ÎNGRIJIT ŞI A chirurgicală integrităţii
PROTEJA tegumentelor
TEGUMENTELE
ŞI MUCOASELE

9. A EVITA Teamă Plagă Anxietate Dependent


PERICOLELE operatorie
Nelinişte

10. A - - - Independent
COMUNICA
11. A ACŢIONA
CONFORM
PROPRII LOR
CONVINGERI ŞI - - - Independent
VALORI, DE A
PRACTICA
RELIGIA

12. A FI
PREOCUPAT ÎN
VEDEREA - - - Independent
REALIZĂRII

13.A SE - - - Independent
RECREEA

14. A ÎNVATA Cunoştinţe Lipsa Deficit de Dependent


CUM SĂ-ŞI insuficiente informaţiilor cunoştinţe
PĂSTREZE despre afecţiune despre afecţiune
SĂNĂTATEA
EXAMINĂRI PARACLINICE
INVESTIGAŢII DE LABORATOR

Valori normale Valori reale


Hemoleucograma:leucocite 4200 –8000/mm³ 6500/mm³
hemoglobina Femei = 13  2 g% 11%
Bărbaţi = 15 ± 2 g%
hematii Femei= 4,2– 4,8mil/mm³ 4,2mil/mm³
Bărbaţi =4,5-5,5mil/mm³
Bărbaţi =

Viteza de sedimentare a la 1 oră = 1 -10 mm la 1 oră =5 mm


hematiilor (VSH) la 2 ore = 7 -15 mm la 2 ore =14 mm
Transaminaze
T.G.O. 2 - 20 U.I/L 19 U.I/L
T.G.P. 2 -16 U.I/L 11 U.I/L
Bilirubina : - totală 0,6 -1 mg % 0,8 mg %
Fibrinogen 200-400 mg % 265 mg%
Glicemie 80 – 120 mg % 100 mg%
Uree 20-40 mg % 38 mg%
Creatinină : - în sânge 0.6 -1.2 mg % 0,75 mg%

Indice de protrombină 80-100 % 50%


Proteina C Reactivă negativa negativa
Urocultura normal pozitiv
PLAN DE ÎNGRIJIRE
DIAGNOSTIC OBIECTIVE INTERVENŢII EVALUARE
DE ÎNGRIJIRE
ROL PROPRIU ROL DELEGAT
Circulaţie Pacienta să - asigur condiţii optime de mediu -recoltez sânge pt 20.04.2013 :
inadecvată datorită prezinte o bună - asigur repausul fizic şi psihic examenul de T.A: 110-60 mm/Hg
creşterii presiunii activitate laborator:
arteriale cardiacă,să - monitorizez funcţiile vitale HLG,VSH,glicemie,u Puls: 118/min
manifestată prin prezinte puls şi - monitorizez semnele de activitate ree,creatinină,examen 21.04.2013 :
vertij şi suflu T.A în limite cardiacă (T.A , puls ) urină
T.A: 120-40 mm/Hg
cardiac normale -EKG
-efectuez bilanţul hidric ( pt. depistarea Puls: 90/min
scăderii K care provoacă aritmii ) -Ecocardiografie
22.04.2013:
-asigur un regim alimentar adecvat
T.A: 120-60 mm/Hg
-informez pacienta asupra stadiului
operaţiei şi asupra gradului de efort pe care Puls: 79/min
poate să-l depună
-învăţ pacienta să poarte îmbrăcăminte
lejeră (care să nu stânjenească circulaţia)
-pregătesc bolnava pt. efectuarea F.O
-recoltez probe biologice (sânge,urină) pt.
examenul de laborator
-educ pacienta să-şi crească treptat
activitatea fizică, să alterneze repausul cu
odihna
Alterarea nutriţiei Pacienta să se -evaluez starea de nutriţie a -hidratare orală,regim -în urma intervenţiilor
datorită intervenţiei poată pacientei,greutatea corporală hiposodat cu evitarea pacienta a înţeles
chirurgicale alimenta alimentelor care pot fi importanţa
manifestată prin corespunzător -explic pacientei cât de important este un alergeni alimentaţiei şi se
inapetenţă aport alimentar adecvat şi o încurajez să alimentează
accepte regimul impus corespunzător
-asigur o alimentaţie uşor digerabilă,regim
lichid şi semilichid
-reduc aportul de sodiu
-supraveghez pulsul,T.A,apetitul, semnele
de deshidratare, greutatea corporală şi le
notez în F.O
-asigur o atmosferă placută pentru servirea
mesei
-ajut pacienta să adopte o poziţie comodă şi
corectă în timpul mesei
-fracţionez necesarul caloric în 5-6 mese/zi
pt. stimularea apetitului
-monitorizez greutatea pacientei
zilnic,calculez bilanţul ingesta/excreta pe
24 ore
-aerisesc salonul fiecărei mese
-conştientizez pacienta asupra importanţei
alimentaţiei în menţinerea sănătăţii

Alterarea eliminării Pacienta să -evaluez cantitativ şi calitativ eliminările -administrez -pacienta prezintă
din cauza prezinte urinare (cantitatea pe 24/h ,culoare,miros) medicaţie antibiotică eliminări normale
intervenţiei eliminări -evaluez integritatea tegumentară şi Cefort 1-2 g/zi
chirurgicale adecvate mucoasa
manifestată prin
polakiurie -asigur igiena riguroasă
-schimb lenjeria de pat şi de corp ori de
câte ori este nevoie
-asigur un climat cald, confortabil
-evaluez raportul ingesta/excreta
-educ pacienta să recunoască semnele
infecţiei urinare,a altor manifestări urinare
-încurajez pacienta să îşi exprime
sentimentele şi gândurile
Alterarea Pacienta să -asigur în faza iniţială repaus la pat,după -colaborarea cu -pacienta prezintă o
mobilităţii prezinte care elaborez împreună cu pacienta un familia şi echipa mai bună toleranţă la
datorită diminuarea program adecvat de mobilizare medicală efort
intoleranţei la fatigabilităţii şi -monitorizez toleranţa la efort : puls,
efort manifestată creşterea tensiune, respiraţie
prin fatigabilitate toleranţei la
efort -reduc la maxim eforturile pacientei în
timpul explorărilor,a efectuării igienei
corporale,asigurarea alimentaţiei la pat
-ajut pacienta în satisfacerea nevoilor
fundamentale
-asigur igiena tegumentelor şi a lenjeriei de
pat şi corp
-încurajez pacienta să efectueze mişcări
pasive şi active în vederea păstrării
tonusului muscular
Alterarea Pacienta să -evaluez şi notez calitatea şi orarul -administrez -în urma
somnului din aibă un somn somnului ; capacitatea de a dormi, numărul Dormicum 1 cpr intervenţiilor
cauza durerii odihnitor de treziri pe noapte, numărul de ore de seara pacienta prezintă un
postoperatorii somn, senzaţia de odihnă sau oboseală la somn odihnitor
manifestată prin trezire ;
treziri frecvente -asigur o ambianţă corespunzătoare în
salon : aer curat, temperatură şi umiditate
adecvată
-învăţ pacienta să execute tehnici de
relaxare, exerciţii respiratorii înainte de
culcare
-comunic cu pacienta şi o lămuresc asupra
stării sale, înlăturând teama şi tristeţea
-asigur un climat de calm şi securitate
-planific îngrijirile şi intervenţiile delegate,
astfel încât să evit trezirea pacientei între
orele 22-06.
-observ efectul acestuia asupra organismului
Imposibilitatea de Pacienta să se -identific capacitatea şi limitele fizice ale -colaborarea cu -pacienta reuşeşte să
a se imbrăca şi poată îmbrăca pacientei familia, infirmiera se adapteze la noua
dezbrăca din şi dezbrăca -sugerez să îmbrace haine largi, uşor de sa condiţie
cauza operaţiei singură îmbrăcat
manifestată prin
durere -pregătesc lenjeria la îndemâna pacientei,
explic toate gesturile ce urmează a fi
efectuate
-ajut pacienta la efectuarea tehnicii
-felicit pacienta pentru fiecare progres
realizat
Alterarea -vindecarea -asigurarea confortului fizic şi psihic -am administrat -evoluţie favorabilă
integrităţii plăgii -explorez deprinderile de igienă şi curăţenie: medicaţia prescrisă: a plăgii postoperator
tegumentelor -prevenirea toaleta zilnică -cefort 2gr-1fl-1gr,
legată de complicaţiilor
intervenţia -stabilesc împreună cu pacienta un program 1fl la 12 ore i.m
chirurgicală igienic adecvat posibilităţilor şi activităţilor -pansament steril
manifestată prin zilnice ale acesteia
prezenţa plăgii -urmărirea apariţiei sensibilităţii la nivel
operatorii abdominal
-monitorizarea plăgii operatorii
-efectuarea corectă a pansamentelor şi în
condiţii de strictă asepsie
-efectuarea toaletei parţiale a pacientei
pentru menţinerea igienei tegumentelor
Anxietate din Pacienta să fie -asigur condiţii de mediu optime pentru ca -colaborarea cu -în urma
cauza plăgii echilibrată pacienta să-şi exprime emoţiile, nevoile familia, echipa intervenţiilor
operatorii psihic - asigurarea bolnavei de evoluţia favorabilă medicală pacienta devine
manifestată prin optimistă, este
a bolii.
teamă, nelinişte echilibrată psihic
- redarea încrederii în sine, înlăturarea stării
de singurătate şi a sentimentului de
inutilitate.
- atragerea în discuţii care sa o sustragă de
la gândurile care şi le face în legătură cu
evoluţia bolii şi a stării de sănătate
-evaluez nivelul de anxietate a pacientei şi a
manifestărilor acesteia
-favorizez adaptarea pacientei la mediul
spitalicesc
-creez un mediu optim pentru ca pacienta
să-şi poata exprima emoţiile, anxietatea
-furnizez explicaţii clare şi deschise despre
boală, despre explorări şi despre îngrijirile
programate
-învăţ pacienta tehnici de relaxare
Deficit de Pacienta să -evaluez nivelul de cunoştinţe al pacientei -colaborarea cu -pacienta are
cunoştinţe aibă cunoştinţe privind boala, modul de manifestare, echipa medicală cunoştinţe suficiente
datorită lipsei de despre măsurile preventive şi curative despre afecţiune, a
informare afecţiune, - educarea pacientei să apeleze la medicul înţeles
manifestată prin prevenirea şi recomandările
de familie ori de câte ori apar modificări,
cunoştinţe tratamentul la privind regimul de
insuficiente domiciliu chiar şi minore în starea de sănătate viaţă
despre boală -stimulez dorinţa de cunoaştere şi determin
pacienta să conştientizeze rolul său în
vindecare
-educ pacienta să evite efortul fizic deosebit
în primele 6 săptămâni
-repaus sexual timp de 6 săptămâni
-educ pacienta să efectueze exerciţii uşoare
sau gimnastică în 6-8 săptămâni
-evitarea hainelor strânse în zona
abdomenului
-efectuarea igienei locale
-schimbarea pansamentului zilnic în primele
zile
EVALUARE FINALĂ
Pacienta D.I.în vârstă de 31 de ani se internează în data de 20.04.2013 cu
următoarele probleme de dependenţă: vertij, suflu cardiac, inapetenţă, polakiurie,
fatigabilitate, insomnie, durere, teamă, nelinişte.
Datele culese sunt analizate şi interpretate definindu-se problemele de dependenţă,
diagnosticele de îngrijire şi obiectivele de îngrijire.
În urma intervenţiilor cu rol propriu şi rol delegat, obiectivele propuse pentru
problemele de dependenţă au fost realizate.
În consecinţă în data de 22.04.2013 pacienta prezintă stare generală bună, cu funcţii
vitale în limite fiziologice, somn fiziologic, echilibrată psihic şi se decide
externarea.
Pacienta s-a externat cu următoarele recomandări:
-exerciţii uşoare sau gimnastică în 6-8 săptămâni
-evitarea efortului fizic deosebit în primele 6 săptămâni
-repaus sexual timp de 6 săptămâni după naştere
-evitarea hainelor strânse în zona abdomenului
-efectuarea igienei locale
-schimbarea pansamentului zilnic în primele zile
-recomandarea meselor mici, dar dese, aproximativ 5-6 mese pe zi
-alimentaţie bogată în vitamine, minerale, glucide şi proteine
STUDIU DE CAZ

Caz nr.3
Dg. Operaţie cezariană

CULEGEREA DATELOR

E. DATE RELATIV STABILE

NUME: E
PRENUME: M
VÂRSTA: 25 ani
SEX : F
RELIGIE: ortodoxă
RASA: albă
LIMBA VORBITĂ:.română
DOMICILIU: Braşov
OCUPAŢIA: studentă
GRUP SANGUIN: A II….Rh……negativ
AHC: nesemnificative
APP: rujeolă la 10 ani
DEFICITE SENZORIALE: nu
ALERGII: nu
OBICEIURI: consumă o ceaşcă cafea /zi
ÎNĂLŢIME: 1,70 m

F. DATE VARIABILE
T.A. – 110-40 mmHg
PULS – 120 pulsaţii/minut
TEMPERATURA – 38,2°C
RESPIRAŢIE – 18 respiraţii/minut
GREUTATE – 73 Kg

MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ
Pacienta prezintă :
 Vertij, suflu cardiac
 Inapetenţă
 Fatigabilitate
 Insomnie
 Durere
 Teamă,nelinişte
 Febră
GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENŢĂ

NEVOIA MANIFESTĂRI SURSE DE PROBLEMA GRAD DE


FUNDAMENTAL DE DIFICULTATE DE DEPENDENŢĂ
Ă DEPENDENŢĂ DEPENDENŢĂ

1. A RESPIRA ŞI T.A :140-60 Creşterea Circulaţie Dependent


A AVEA O mm/Hg presiunii inadecvată
BUNĂ intravasculare
CIRCULAŢIE Puls :120/min
vertij,suflu
cardiac
2. A MÂNCA ŞI Inapetenţă Intervenţia Alterarea Dependent
A BEA chirurgicală nutriţiei-deficit
3. A ELIMINA - - - Independent

4. A SE MIŞCA ŞI Fatigabilitate Intoleranţă la Alterarea Dependent


A AVEA O efort mobilităţii
BUNĂ
POSTURĂ
5. A DORMI ŞI A Trezire frecventă Durere Perturbarea Dependent
SE ODIHNI abdominală somnului
Ore insuficiente postoperatorie
de somn
6. A SE Durere Operaţia Imposibilitatea Dependent
ÎMBRACĂ ŞI cezariană de a se îmbrăca
DEZBRĂCA
7. A MENŢINE Febră, frison Proces infecţios Hipertermie Dependent
TEMPERATURA
CORPULUI ÎN
LIMITE
NORMALE
8. A FI CURAT, Plaga operatorie Intervenţia Alterarea Dependent
ÎNGRIJIT ŞI A chirurgicală integrităţii
PROTEJA tegumentelor
TEGUMENTELE
ŞI MUCOASELE

9. A EVITA Teamă Plaga Anxietate Dependent


PERICOLELE operatorie
Nelinişte

10. A - - - Independent
COMUNICA
11. A ACŢIONA
CONFORM
PROPRII LOR
CONVINGERI ŞI - - - Independent
VALORI, DE A
PRACTICA
RELIGIA

12. A FI
PREOCUPAT ÎN
VEDEREA - - - Independent
REALIZĂRII

13.A SE - - - Independent
RECREEA

14. A ÎNVATA Cunoştinţe Lipsa Deficit de Dependent


CUM SĂ-ŞI insuficiente informaţiilor cunostinţe
PĂSTREZE despre afecţiune despre afecţiune
SĂNĂTATEA
EXAMINĂRI PARACLINICE
INVESTIGAŢII DE LABORATOR

Valori normale Valori reale


Hemoleucograma:leucocite 4200 –8000/mm³ 10000/mm³
hemoglobina Femei = 13  2 g% 11%
Bărbaţi = 15 ± 2 g%
hematii Femei= 4,2– 4,8mil/mm³ 4,5mil/mm³
Bărbaţi =4,5-5,5mil/mm³
Bărbaţi =

Viteza de sedimentare a la 1 oră = 1 -10 mm la 1 oră =7mm


hematiilor (VSH) la 2 ore = 7 -15 mm la 2 ore =14 mm
Transaminaze
T.G.O. 2 - 20 U.I/L 19 U.I/L
T.G.P. 2 -16 U.I/L 11 U.I/L
Bilirubina : - totală 0,6 -1 mg % 0,8 mg %
Fibrinogen 200-400 mg % 265 mg%
Glicemie 80 – 120 mg % 100 mg%
Uree 20-40 mg % 38 mg%
Creatinină : - în sânge 0.6 -1.2 mg % 0,75 mg%

Indice de protrombină 80-100 % 50%


Proteina C Reactivă negativa negativa
Examen de urină normal normal
PLAN DE ÎNGRIJIRI

DIAGNOSTIC INTERVENŢII
OBIECTIVE EVALUARE
DE ÎNGRIJIRE ROL PROPRIU ROL DELEGAT
Circulaţie Pacienta să - asigur condiţii optime de mediu -recoltez sânge pt 01.05.2013 :
inadecvată prezinte o bună - asigur repausul fizic şi psihic examenul de T.A: 140-60 mm/Hg
datorită creşterii activitate laborator:HLG,VSH,
presiunii cardiacă,să - monitorizez funcţiile vitale glicemie,uree,creatini Puls: 120/min
arteriale prezinte puls şi - monitorizez semnele de activitate cardiacă nă,examen urină 02.05.2013 :
manifestată prin T.A în limite (T.A , puls ) -EKG T.A: 130-60 mm/Hg
vertij şi suflu normale
-efectuez bilanţul hidric ( pt. depistarea -Ecocardiografie Puls: 90/min
cardiac
scăderii K care provoacă aritmii )
03.05.2013:
-asigur unn regim alimentar adecvat
T.A: 120-70 mm/Hg
-informez pacienta asupra stadiului operaţiei
Puls: 80/min
-pregătesc bolnava pt. efectuarea F.O
-recoltez probe biologice (sânge,urină) pt.
examenul de laborator
-însoţirea pacientei pentru examene
paraclinice
-educ pacienta să-şi crească treptat
activitatea fizică, să alterneze repausul cu
odihna
-educ pacienta despre aplicarea unor tehnici
de favorizare a circulaţiei: exerciţii active,
pasive, masaje.
Alterarea Pacienta să se -evaluez starea de nutriţie a -hidratare orală,regim -în urma
nutriţiei datorită poată alimenta pacientei,greutatea corporală hiposodat cu evitarea intervenţiilor
intervenţiei corespunzator alimentelor care pot fi pacienta a înţeles
chirurgicale -explic pacientei importanţa unei alimentaţii alergeni importanţa
manifestată prin adecvate şi necesitatea unei hidratări alimentaţiei şi se
inapetenţă corespunzatoare alimentează
-asigur o alimentaţie uşor digerabilă,regim corespunzator
lichid şi semilichid,reduc aportul de sodiu
-supraveghez pulsul,T.A,apetitul, semnele
de deshidratare, greutatea corporală şi le
notez în F.O
-conştientizez pacienta asupra importanţei
regimului alimentar în evoluţia
postoperatorie
-asigur o atmosferă plăcută pentru servirea
mesei
-ajut pacienta să adopte o poziţie comodă şi
corectă în timpul mesei
-fracţionez necesarul caloric în 5-6 mese/zi
pt. stimularea apetitului
-monitorizez greutatea pacientei
zilnic,calculez bilanţul ingesta/excreta pe 24
ore
-aerisesc salonul fiecarei mese
Alterarea Pacienta să -asigur în faza iniţială repaus la pat,după -colaborarea cu -pacienta prezintă o
mobilităţii prezinte care elaborez împreună cu pacienta un familia şi echipa mai bună toleranţă la
datorită diminuarea program adecvat de mobilizare medicală efort
intoleranţei la fatigabilitatii şi -monitorizez toleranţa la efort : puls,
efort manifestată creşterea tensiune, respiraţie
prin fatigabilitate toleranţei la
efort -reduc la maxim eforturile pacientei în
timpul explorărilor,a efectuării igienei
corporale,asigurarea alimentaţiei la pat
-ajut pacienta în satisfacerea nevoilor
fundamentale
-încurajez pacienta să efectueze mişcări
pasive şi active în vederea păstrării
tonusului muscular
-felicit pacienta pentru fiecare progres pe
care îl face în mobilizare
Alterarea Pacienta să -evaluez şi notez calitatea şi orarul -administrez -în urma
somnului din aibă un somn somnului ; capacitatea de a dormi, numărul Dormicum 1 cpr intervenţiilor
cauza durerii odihnitor de treziri pe noapte, numărul de ore de seara pacienta prezintă un
postoperatorii somn, senzaţia de odihnă sau oboseală la somn odihnitor
manifestată prin trezire ;
treziri frecvente -asigur o ambianţă corespunzătoare în
salon : aer curat, temperatură şi umiditate
adecvată
-învăţ pacienta să execute tehnici de
relaxare
-comunic cu pacienta şi o lămuresc asupra
stării sale, înlăturând teama şi tristeţea
-asigur un climat de calm şi securitate
-întocmesc planul de îngrijire astfel încât să
nu perturb somnul pacientei în timpul nopţii
-realizez un program în salon care să
permită somnul (stingerea luminii la ora 22,
menţinerea liniştii în secţie).
Dificultate în a se Pacienta să se -identific capacitatea şi limitele fizice ale -colaborarea cu -pacienta reuşeşte să
îmbrăca şi poată îmbrăca pacientei familia, infirmiera se adapteze la noua
dezbrăca din şi dezbrăca -sugerez să îmbrace haine largi, uşor de sa condiţie
cauza operaţiei singură îmbrăcat
manifestată prin
durere -pregătesc lenjeria la îndemâna pacientei,
explic toate gesturile ce urmează a fi
efectuate
-ajut pacienta la efectuarea tehnicii
-felicit pacienta pentru fiecare progres
realizat

Hipertermie Diminuarea -monitorizez temperatura corporală din 2 în -hidratare orală -în urma
datorită febrei şi 2 ore -Nurofen 3 cps./zi intervenţiilor
procesului menţinerea -aplic comprese hipotermizante de 2-3 ori obiectivul a fost
infecţios temperaturii pe zi,pe frunte pe torace ,la nivelul realizat
manifestată prin corporale în membrelor ; şi la nevoie împachetări reci
febră limite normale
-asigur un climat corespunzator în salon
-ajut pacienta să-şi schimbe lenjeria de corp
după fiecare val de transpiraţie
-educ pacienta să poarte lenjerie
comodă,absorbantă (din bumbac)
-observ apariţia semnelor de deshidratare
Alterarea -vindecarea -asigurarea confortului fizic şi psihic -am administrat -evoluţie favorabilă
integrităţii plăgii -urmărirea apariţiei sensibilităţii la nivel medicaţia prescrisă: a plăgii postoperator
tegumentelor -prevenirea abdominal -cefort 2gr-1fl-1gr,
legată de complicaţiilor
intervenţia -monitorizarea plăgii operatorii 1fl la 12 ore i.m
chirurgicală -efectuarea corectă a pansamentelor şi în -pansament steril
manifestată prin condiţii de strictă asepsie
prezenţa plăgii
-efectuarea toaletei parţiale a pacientei
operatorii
pentru menţinerea igienei tegumentelor
-explorez deprinderile de igienă şi
curăţenie : toaleta zilnică
-stabilesc împreună cu pacienta un program
igienic adecvat posibilităţilor şi activităţilor
zilnice ale acesteia
Anxietate din Pacienta să fie -asigur condiţii de mediu optime pentru ca -colaborarea cu -în urma
cauza plăgii echilibrată pacienta să-şi exprime emoţiile, nevoile familia, echipa intervenţiilor
operatorii psihic -evaluez nivelul de anxietate a pacientei şi a medicală pacienta devine
manifestată prin manifestărilor acesteia optimistă, este
teamă, nelinişte echilibrată psihic
-favorizez adaptarea pacientei la mediul
spitalicesc
-creez un mediu optim pentru ca pacienta
să-şi poată exprima emoţiile, anxietatea
-furnizez explicaţii clare şi deschise despre
boală, despre explorări şi despre îngrijirile
programate
-învăţ pacienta tehnici de relaxare
-asigurarea unui microclimat corespunzator
-asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării
activităţilor
Deficit de Pacienta să -evaluez nivelul de cunoştinţe al pacientei -colaborarea cu -pacienta are
cunoştinţe aibă cunoştinţe privind boala, modul de manifestare, echipa medicală cunoştinţe suficiente
datorită lipsei de despre măsurile preventive şi curative despre afecţiune, a
informare afecţiune, -stimulez dorinţa de cunoaştere şi determin înţeles
manifestată prin prevenirea şi pacienta să conştientizeze rolul său în recomandările
cunoştinţe tratamentul la vindecare privind regimul de
insuficiente domiciliu viaţă
-educ pacienta să evite efortul fizic deosebit
în primele 6 săptămâni
-efectuarea igienei locale
-schimbarea pansamentului zilnic în primele
zile
-alimentaţie bogată în vitamine, minerale,
glucide şi proteine
-evitarea efortului fizic deosebit în primele
6 săptămâni
-evitarea hainelor strânse în zona
abdomenului
-exerciţii uşoare sau gimnastică în 6-8
săptămâni
EVALUARE FINALĂ

Pacienta D.I.în vârstă de 31 de ani se internează în data de 20.04.2013 cu


următoarele probleme de dependenţă: vertij, suflu cardiac, inapetenţă, polakiurie,
fatigabilitate, insomnie, durere, teamă, nelinişte.
Datele culese sunt analizate şi interpretate definindu-se problemele de
dependenţă, diagnosticele de îngrijire şi obiectivele de îngrijire.
În urma intervenţiilor cu rol propriu şi rol delegat, obiectivele propuse pentru
problemele de dependenţă au fost realizate.
În consecinţă în data de 22.04.2013 pacienta prezintă stare generală bună, cu
funcţii vitale în limite fiziologice, somn fiziologic, echilibrată psihic şi se decide
externarea.
Pacienta s-a externat cu următoarele recomandări:
-exerciţii uşoare sau gimnastică în 6-8 săptămâni
-evitarea efortului fizic deosebit în primele 6 săptămâni
-repaus sexual timp de 6 săptămâni după naştere
-evitarea hainelor strânse în zona abdomenului
-efectuarea igienei locale
-schimbarea pansamentului zilnic în primele zile
-recomandarea meselor mici, dar dese, aproximativ 5-6 mese pe zi
-alimentaţie bogată în vitamine, minerale, glucide şi proteine
CONCLUZII

Ca urmare a analizei efectuate referitoare la operaţia cezariană am ajuns la


concluzia că este reprezentată prin naşterea chirurgicală a unui copil printr-o incizie
la nivelul abdomenului şi uterului mamei. Incizia poate fi făcută la nivelul
abdomenului inferior, deasupra zonei pubiane (transvers) sau, în anumite situaţii,
sub forma unei linii ce uneşte ombilicul cu zona pubiană (verticală).
În majoritatea cazurilor femeia ce naşte prin cezariană poate rămâne conştientă pe
parcursul naşterii şi poate fi cu noul născut imediat după operaţie.
Deşi mai mulţi copii s-au născut prin metodă chirugicală decât prin cea naturală, o
mamă ce naşte prin cezariană are risc crescut de a face complicaţii şi are nevoie de
o perioadă mai lungă pentru recuperare comparativ cu cea care a născut prin
metoda naturală. Complicaţiile posibile sunt infecţia, pierderi semnificative de
sânge, probleme cu vezica biliară, traume ale mamei şi copilului legate de actul
chirurgical.
Dacă rămâne din nou însărcinată, o femeie cu cicatrice de cezariană are şanse
minime de a naşte natural în condiţii de siguranţă, deoarece există riscul ca
cicatricea să se rupă în timpul travaliului (ruptura uterină).
Din 1970 şi până la începutul anilor 1980 naşterea prin cezariană a crescut de la 5%
până aproape de 25% din totalul naşterilor. Încă de atunci specialiştii în sănătate
publică şi-au exprimat îngrijorarea că obstetricienii folosesc abuziv operaţia
cezariană.
Astăzi, doctorii au mai multe criterii care să-i ajute în a lua decizia de a practica
cezariana.
Numărul operaţiilor cezariene este în continuă creştere în ultimii ani.
Operaţia cezariană este considerată relativ sigură. Există însă risc crescut în apariţia
complicaţiilor materne comparativ cu naşterea naturală.O pacientă cu operaţie
cezariană necesită un timp mai mare de recuperare faţă de cea care a nascut natural.
Deşi majoritatea femeilor se recuperează fără complicaţii atât după naşterea
naturală cât şi după cea prin cezariană, acestea din urmă necesită un timp mai
îndelungat pentru recuperare şi îngrijiri medicale speciale postoperatorii, deoarece
operaţia cezariană este totuşi o intervenţie chirurgicală majoră. Femeile ce nasc prin
cezariană necesită 3 până la 5 zile de spitalizare, comparativ cu 1 sau 2 zile pentru
cele ce au născut natural. Recuperarea completă după naşterea prin cezariană este
de 4 până la 6 săptămâni, comparativ cu 1 până la 2 săptămâni pentru naşterea
naturală.
Deşi medicina a evoluat foarte mult în ultimul timp şi acum operaţiile de cezariană
nu mai sunt atât de riscante, trebuie să ştim că totuşi încă mai există anumite
riscuri, de care ar trebui să ţinem cont.
De obicei, naşterea prin cezariană se face în următoarele cazuri:
Cauze materne:
- boli asociate sarcinii;
- operaţii plastice perineale;
- tumori benigne sau maligne praevia.

Cauze fetale:
- stresul fetal;
- prematuritate;
- supramaturaţia;
- anomalii fetale, cum ar fi: defecte de buză, nas, globi oculari, implantare joasă a
urechilor, tumori tegumentare, sindromul Down, etc.

Anexiale:
- placenta praevia;
- patologie de cordon.

Într-adevăr cezariana este mult mai comodă decât naşterea naturală, pentru că nu
presupune efort din partea mamei. Însă, după operaţie nu poate face lucrurile pe
care le-ar face dacă ar naşte normal. Trebuie să evite pe cât posibil efortul şi
suprasolicitarea cel puţin o perioadă de 5 săptămâni. Cicatricea se va atenua abia
după 3 luni şi poate chiar să nu mai fie foarte vizibilă. De asemenea trebuie să ştie
că menstruaţia nu va reveni imediat, uneori se poate ajunge şi până la 6 luni până la
prima menstruaţie normală de după naştere.
Ştim că cezariana poate afecta alăptarea şi că lactaţia nu se declanşează imediat
după naştere. Depinde şi de anestezie, dacă mamei i se administrează anestezia
epidurală va putea alăpta chiar la un scurt timp după naştere, dar în cazul anesteziei
generale durează câteva zile.
În primele zile după naştere va primi câteva medicamente, desigur fără să afecteze
perioada alăptării. Avantajul lor constă în faptul că va ajuta să se relaxeze şi astfel
se stimulează secreţia de lapte.
PROPUNERI ŞI NOUTĂŢI
Numărul naşterilor prin cezariană a ajuns la 30 % în România 19, fiind de trei
ori mai multe decât în urmă cu zece ani, acelaşi procent fiind înregistrat şi în cazul
naşterilor provocate, rezultă dintr-un studiu lansat de Federaţia Organizaţiilor
Neguvernamentale pentru Copii (FONPC).
Cezariana se decide la indicaţii medicale sau la cerere, iar această modalitate
de naştere se realizează şi din cauza stării de sănătate fizice sau psihice a mamei,
care nu este întotdeauna pregătită pentru naştere. De asemenea, se ţine cont de
patologia gravidei şi de factorii de mediu, în anumite situaţii fiind preferată
cezariana şi pentru că gravidele obosesc şi nu mai participă la actul naşterii.
30 la suta dintre naşteri au fost prin operaţie cezariană. Privită în dinamică,
această cifră arată că, în ultimii 10 ani, ponderea naşterilor prin cezariană s-a triplat
în România. Această creştere a fost explicată de medici, în interviurile de grup, prin
teama de malpraxis şi frica de durere“, se arată în raportul de evaluarea a serviciilor
şi practicilor de îngrijire ale femeilor din România în timpul sarcinii, naşterii şi
lăuziei “Acompanierea naşterii în România”.
Iniţiatorii studiului au constatat că mass-media are o influenţă negativă
asupra modalităţii de a naşte, deoarece fie promovează prea mult cezariana, fie
discută prea mult despre riscurile pe care le are o naştere pe cale naturală sau
despre ce situaţii pot să apară la acest tip de naştere.
“La nivel urban şi în rândul tinerelor intelectuale se observă orientarea către
naşterea naturală şi alăptare. Totuşi, cam 75 % dintre gravide solicită cezariana
pentru evitarea durerilor“,20 mai rezultă din studiu.
Şi în cazul femeilor care au născut natural, 30% dintre naşteri au fost provocate.
În ceea ce priveşte recomandarea medicului privind modul de naştere: 5%
dintre gravide au primit recomandare de naştere naturală, 16,1% de naştere prin
cezariană, iar 22,6% nu au primit nicio recomandare pe durata sarcinii.

19

20
“Atrage atenţia procentul de 10 % în care naşterea prin cezariană s-a
practicat deoarece mama avea o cezariană în antecedente. Acest fapt explică parţial
spirala ascendentă a acestei practici, care se multiplică automat. De asemenea, este
de remarcat numărul mare de mame care cred că, raportat la naşterea naturală,
cezariana este o soluţie mai bună pentru ele şi copil sau numai pentru ele.

Rezultatele arată că puţine femei au avut alături persoane apropiate în timpul


travaliului. În timpul naşterii, proporţia gravidelor care au avut alături o persoană
apropiată este de sub 1%.De altfel, majoritatea femeilor nu a stiut ca pot fi
acompaniate in timpul travaliului. Doar 27 %dintre femei au ştiut că au dreptul să
aibă un însoţitor pe durata travaliului iar peste 50% au declarat că nu era permisă în
sala de travaliu prezenţa unui însoţitor (ales de ele), lucru explicat prin condiţiile
fizice din maternităţi, dar şi prin anumite cutume legate de igiena sau teama de
infecţii.

Pe de altă parte, studiul a arătat că aşteptările femeilor în ceea ce priveşte


serviciile intra-natale nu au fost mari. Aproximativ 58 % dintre ele nu au formulat
nici-o propunere de îmbunătăţire a serviciilor, iar 35 % au dorit schimbarea
atitudinii personalului.
Doar o pondere mică a femeilor consideră că serviciile prenatale ar fi
deficitare/ neadecvate. Aspectul deficitar cel mai frecvent invocat a fost cel legat de
personalul medical, în sensul că femeile simţeau că nu se acordă suficientă atenţie
problemelor lor. Mai puţin de o treime dintre femei au propuneri pentru
îmbunătăţirea serviciilor prenatale. Ponderea cea mai mare a propunerilor se referă
şi de data aceasta la «atenţia personalului»“.
BIBLIOGRAFIE

1. Albu Maria Roxana, Anatomia şi fiziologia omului, Editura


Corint, Bucureşti, 1997
2. Analize de laborator şi alte explorări diagnostice, pentru cadre
medicale şi pacienţi, Editura MedicArt, 2007.
3.Baltă G.-Tehnici generale de îngrijire a bolnavului, Ed.didactică și
pedagogică,București,1988.
4. Dr. Nicolae Crişan, Dr. Dimitrie Nanu, Ginecologie, Editura
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997.
5.Dașchievici Silvian,M.Mihăilescu-Chirurgia pentru cadre
medii,Ed.Medicală,București,2000.
6.Duminică Al.-Modul de administrare al medicamentelor,
Ed.Medicală,București,1969.
7.Ivanovici G.-Interpretarea analizelor de laborator,Ed. Medicală,București,1995.
8.Marin F.,C.Popescu-Explorări funcționale pentru cadre medii,
Ed.Medicală,București,1978.
9. Nițescu V.-Obstretică și ginecologie, manual pentru școli sanitare
postliceale,Ed.D.P.,București,1996.
10. Negru T.,M.G.Șerban-Fiziopatologie,manual pentru școli
sanitare postliceale,Ed.D.P.,București,1994.
11.Prof Dr. Ştefan Buţureanu, Clinica Obstetrică-Ginecologie III, Maternitatea
„Elena Doamna" Iaşi
12.Radulescu I., Operatia cezariana. Bucuresti. 1982. 182 P.
13. Titircă L.-Ghid de nursing,Ed.Viața Medicală Românească, București,1994.
14.Titircă Lucreţia , GHID DE NURSING - Editura Viaţa
Medicală Romanească, 1998
15.Titircă L.-Nursing,tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții
medicali,Ed.Viața Medicală Românească, București,1999.
16. Titircă Lucreţia, TEHNICI DE EVALUARE ŞI INGRIJIRI ACORDATE DE
ASISTENŢII MEDICALI – Editura Viaţa Medicală Romanească, 2001
17. Titircă L ucreţia, Urgenţe medico-chirurgicale, Editura
Medicală, Bucureşti 2002
18. Vasile D.,M.Grigoriu-Chirurgie și specialități înrudite, manual pentru școli
postliceale sanitare,E.D.P.,București,1997

ANEXE

FIG.1 Extragerea fătului din uter


FIG.2. Operaţia cezariană

FIG.3. Incizia cordonului ombilical


FIG.4 Sala de operaţii