PSIHOPEDAGOGIA DEFICIENȚILOR DE AUZ – NOTE DE CURS

NOȚIUNI INTRODUCTIVE dr. LUCIANA FRUMOS

Curs 1
SURDOPSIHOPEDAGOGIA / SURDOLOGIA

Psihopedagogia deficienţilor de auz este domeniul de studiu care cercetează ştiinţific întreaga problematică a
deficienţei auditive, în scopul unei mai bune înţelegeri a problematicii specifice universului deficienţilor de auz
şi formulării de principii şi legităţi care să guverneze educarea şi terapia acestei categorii de persoane.
Ştiinţa care se ocupă cu dezvoltarea psihică, educaţia şi instrucţia, formarea deprinderilor de muncă ale
persoanelor cu deficienţe de auz se numeşte surdopsihopedagogie sau, mai scurt, surdologie.
Sarcinile principale ale surdopsihopedagogiei sunt urmatoarele:
• Surdologia studiază şi stabileşte cauzele şi consecinţele imediate şi îndepărtate ale pierderii auzului, precum
şi principiile şi metodele generale şi speciale de demutizare, toate acestea în raport cu specificul dezvoltării
psihofizice a copilului cu deficienţe auditive (surd, hipoacuzic sau asurzit);
• Surdologia studiază de asemenea metodologia recepţiei vorbirii prin labiolectură, a emiterii şi corectării
vorbirii cu sau fără ajutorul aparaturii audioacustice;
• Surdopsihologia şi surdopedagogia studiază mecanismele compensatorii în cazul distrugerii parţiale sau
totale a aparatului auditiv.
• Metodele instructiv-educative şi metodologia corectiv- recuperatorie folosite în vederea atingerii integrării
socio-profesionale.
Surdopsihopedagogia este compusa din surdopedagogie si surdopsihologie.

SURDOPEDAGOGIA

Surdopedagogia este o componenta a pedagogiei speciale care se ocupa cu studiul problemelor si legitatilor
educatiei si instructiei deficientilor auditivi. Ea studiaza si stabileste cauzele si consecintele imediate si
îndepartate ale pierderii auzului, principiile si metodele de demutizare în raport cu specificul dezvoltarii psiho-
fizice a copilului cu disfunctie auditiva, metodologia receptiei vorbirii prin labio-lectura, a emiterii si corectarii
vorbirii cu si fara ajutorul aparaturii electroacustice.

SURDOPSIHOLOGIA

Surdopsihologia este componenta a psihologiei speciale care studiaza particularitatile si legitatile specifice ale
dezvoltarii psihice a deficientilor auditivi, precum si aspectele sihologice ale procesului de instructie si educare
a acestora.
Sarcini :
 Identificarea particularitatilor psihopedagogice ale deficientilor de auz;
 Adaptarea continuturilor invatamantului la posibilitatile reale ale deficientilor de auz;
 Organizarea procesului de invatamant pornind de la specificul si consecintele in plan psihic determinate
de tulburarile de auz;
 Valorificarea celor mai eficiente metode si procedee ( de la caz la caz) in activitatile didactice cu
deficientii de auz;
  Formarea si dezvoltarea functiilor psihice prin dezvoltarea limbajului;
 Familiarizarea deficientilor de auz cu activitatile productive in scopul adaptarii si integrarii lor sociale;
 Asigurarea suportului psihoafectiv necesar unei structurari armonioase a personalitatii.

COMPENSARE / RECUPERARE / REEDUCA RE / REABILITARE / CORECTARE

Scopul educaţiei speciale cu copiii cu deficienţe de auz este integrarea acestora în mediul auzitorilor. Pentru a
se realiza, trebuie mai întâi să se realizeze demutizarea. Concomitent cu aceste două scopuri, surdologia
urmăreşte şi reabilitarea copiilor surdomuţi pe următoarele coordonate: medical, social, educativ, profesional.
1. COMPENSAREA, este un proces adaptativ care se realizeaza mai mult sau mai putin constient sicare tinde sa
restabileasca echilibrul considerat dereglat al unui sistem complex, asa cum este
organismul uman. Echilibrul se deregleaza la solicitarea mediului (natural sau social). La persoanele cu surditate,
compensarea se poate realiza pe cale organica, functionala sau mixta.
a) compensarea organica la nivelul fiecarui bloc sau organ de simt se realizeaza in cazul hipoacuziei prin marirea
perceptiei auditive. In compensarea organica nu se pune problema perfectarii partii distruse din organul auditiv,
cat mai ales exersarea si marirea eficientei auditive pe baza resturilor de auz existente;
b) Compensarea functionala sau intrasistemica se realizeaza in cadrul pierderii totale a organului de simt
(cofoza), la nivelul intregului sistem psihofizic. Compensarea este functionala deoarece presupune
restructurarea schemei functionale prin preluarea de catre analizatorii valizi a functiei pierdute. In acest caz
auzul deficitar este compensat de vaz ( prin labiolectura) si mai ales de suplinirea mintala ( pentru interpretarea
corecta a informatiilor primite pe cale vizuala si vizual-motrica);
c) Compensarea mixta care presupune completarea reciproca a celor 2 tipuri de compensare.
2. RECUPERAREA presupune utilizarea totala sau partiala a unei functii care altfel s-ar pierde. La
persoanele cu surditate se pune problema recuperarii in perioada optima a resturilor auditive si a invatarii
comunicarii verbale. Recuperarea poate fi biologica (prin operatii de timpanoplastie,
protezare, medicamentatie etc. ) si sociala (integrarea socio-profesionala).
3. REEDUCAREA - termen ce are o sfera foarte larga dar in cazul nostru se refera la reeducarea auditiva
(exersarea auzului) pe cale naturala sau tehnica.
4. REABILITAREA Reabilitarea se refera la un sistem larg de masuri sau actiuni medicale, pedagogice,
profesionale, culturale si sociale coordonate in vederea formarii personalitatii copilului deficient de auz si a
integrarii lui in micro si macro climatul social si profesional. Insusirea comunicarii verbale constitue in aceptiunea
medicala instrumentul principal al recuperarii si reabilitarii copilului deficient de auz.
• reabilitarea medicală cuprinde toate demersurile care se fac pentru recuperarea fizică a organului auditiv;
de exemplu, un timpan perforat se poate remedia printr-o timpanoplastie;
• reabilitarea socială cuprinde integrarea deficientului în societate, în viaţa familială, colectivă, profesională;
se face atenuând obstacolele care-l împiedică în acest proces de adaptare;
• reabilitarea educativă înseamnă a se oferi copilului cu deficienţe de auz posibilitatea de a beneficia de
serviciile tuturor instituţiilor publice şi şcolare care sigură educaţia;
• reabilitarea profesională presupune ca surzii să beneficieze de o orientare profesionala adecvată deficienţei
lor, să se califice într-o meserie şi chiar să-şi găsească un loc de muncă.
5. CORECTAREA este inlaturarea deprinderilor gresite, indepartarea, corijarea deprinderilor gresite de
articulare prin mijloace ortofonice si a limbajului sub aspect semantic si gramatical.
Scopul final urmarit în educatia persoanelor cu deficienta auditiva, poate fi realizat în mod optim prin
respectarea cel putin a unui numar minim de cerinte:
1. Inceperea timpurie a educatiei odata cu depistarea si diagnosticarea tulburarii de auz si vorbire in familie,
gradinite si mediu scolar
2. Colaboararea dintre familie, medic, specialist psihopedagog si audiolog; implicarea familiei în formarea
comunicarii si dezvoltarii psiho-fizice a copilului
3. Formarea în unitate a receptiei vorbirii prin protezare individualizata si labiolectura, asociate cu articularea si
comunicarea verbala.
4. Elaborarea unei metodologii complexe de demutizare bazata pe îmbinarea învatarii globale,
spontane a limbii cu învatarea dirijata în raport cu potentele psihice si psihomotrice ale copilului
5. Studierea posibilitatilor de adaptare si introducere treptata a copilului în mediul vorbitor, în vederea integrarii
ulterioare sub diferite forme în învatamântul general. Integrarea scolara nu se poate realiza decât în momentul
în care copilul este protezat de timpuriu, si poseda instrument de contact si stabilire a interrelatiei prin
intermediul limbajului vorbit.

PERSPECTIVE ASUPRA SURDITĂȚII: MEDICAL VS. CULTURAL

Incepand cu anii ’60 -’70 perspectiva culturala vine sa-si faca aparitia in abordarea problematicii persoanelor cu
deficiente de auz, cea culturala, sustinând ca atitudinile sociale si comunitare joaca un rol foarte important in
viata acestora. Perspectiva medicala in surdologie e bazata pe imaginea ideala a unei persoane sanatoase fara
nici o deficienta. A fi surd inseamna sa nu-ti poti folosi la intreaga capacitate analizatorul auditiv. Alternativa
culturala se centreaza pe statutul cultural si social al persoanei surde in societate, si în special privita ca un
membru deplin al comunitatii persoanelor cu deficiente de auz.
Diferentele principale intre cele doua abordari ar fi urmatoarele:
 Din punct de vedere medical surditatea este un deficit senzorial inascut sau dobandit, deficit care
conduce inevitabil la o incapacitate functionala a auzului. In abordarea social-culturala, surdiatatea
ofera persoanei potentialul de a fi membru autonom al unei comunitati de surzi, avand in comun un
limbaj si o cultura.
 Daca ne gandim la implicatiile referitoare la dezvoltarea comunicarii, observam ca în perspectiva
medicala atentia se concentreaza pe limitele comunicarii, referindu-se în special la limba scrisa si
vorbita. Termenul de “bilingvism” este mai putin folosit. Trecand la cea de-a doua abordare, ne
 concentram pe “bilingvism” inteles ca o combinatie intre limbajul semnelor si limba romana in varianta
ei scrisa si vorbita.
 Pentru a putea comunica in mod eficient, perspectiva medicala accentueaza strategiile compensatorii
ale auzului, ca de exemplu proteze auditive. In cadrul modelului cultural comunicarea eficienta se
dobandeste atunci cand partile prezente in actul de comunicare folosesc o intreaga panoplie de
mijloace de comunicare vizuala specifice limbajului semnelor.
 Daca ne gandim la implicatiile dezvoltarii cognitive observam ca modelul medical sugereaza o
importanta intarziere a copilului surd fata de cel cu auz normal. Perspectiva culturala ne demonstreaza
dezvoltarea normala a copilului surd în raport cu indicatorii de vârsta specifici auzitorilor, daca i se pun
la dispozitie mijloace adecvate de acces la cunostiintele si informatiile pe care ceilalti copii le dobândesc
prin auz.
Valoarea modelului cultural poate fi exemplificat cel mai bine considerand situatia copiilor surzi, nascuti in familii
de surzi (5-10% din total). Cercetările au aratat ca in familiile de surzi, copiii cu deficiente de auz se dezvolta
psihologic mai bine decat in cele de auzitori. Astfel s-a vazut ca acesti copii au rezultate academice mai bune, si
raporteaza o stima si incredere de sine crescuta.
Factorul important in rezultatele pozitive obtinute de copiii surzi cu parinti surzi, este chiar mediul familial unde
ei comunica utilizand limbajul semnelor. Copiii surzi ai caror parinti sunt auzitori tind sa aiba intarzieri serioase
in dezvoltarea limbajului, decalaj ce se pastreaza pana cand au posibilitatea sa comunice in limbaj gestual, limbaj
care devine destul de repede metoda favorita de comunicare.
De fapt, raspunsul si atitudinea parintilor la surditatea copilului este factorul cheie ce influenteaza dezvoltarea
in copilaria mica. Cel putin o parte din reactia parintilor e determinata de atitudinea societatii fata de surditate
si limbajul semnelor in general. Parintii surzi isi percep copilul ca pe un membru deplin al comunitatii si
acționează în consecință.
Astfel ei tind:
- sa ofere feedback facial pozitiv la vederea copilului mic mai des decat parintii auzitori. Aceasta expresie faciala
de incurajare poate fi socotita echivalentul vizual al unui ton cald folosit de parinti in relatia lor cu copiii;
- sa plaseze copilul in acele locatii din casa care sa-i permita un contact vizual cat mai mare, sa
poata observa postura, mainile si privirea parintelui;
- sa mentina atentia copilului treaza mult mai eficient si o perioada mai indelungata in timpul jocului.

DELIMITĂRI TERMINOLOGICE
Pentru a denumi persoanele cu tulburări de auz se utilizează un evantai noţional atât în limbajul ştiinţific, cât şi
în cel obişnuit. De exemplu: surdo-mut, surdo-vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncţional auditiv,
hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit.
Iniţial s-a folosit termenul de surdomut (scris într-un cuvânt) şi se referea la persoanele care şi-au pierdut auzul
înainte de însuşirea limbajului verbal (până la vârsta de 2-3 ani). În momentul în care s-a conştientizat faptul că
între surditate şi mutitate nu este o legătură indestructibilă, cuvântul surdo-mut a fost despărţit prin cratimă.
Termenul surdo-vorbitor se referă la deficientul de auz demutizat şi la asurzit.
Hipoacuzicul este deficientul de auz cu reziduuri auditive. Surditatea totală (pierderi de peste 90 dB)
poartă denumirea de cofoză.
Menţionăm că în literatura anglo-saxonă termenul de surditate este folosit pentru toţi deficienţii de auz, iar în
literatura modernă este folosit de asemenea pentru toţi deficienţi de auz termenul de hipoacuzici, considerându-
se că şi cei cu pierderi de peste 90 dB au totuşi nişte resturi auditive.
Surditatea - disfuncţie auditivă - nu are efect defavorabil asupra dezvoltării psiho-fizice generale a copilului, prin
ea însăşi, ci prin mutitate, adică prin neînsuşirea limbajului ca mijloc de comunicare şi instrument operaţional
pe plan conceptual.

Depistarea şi diagnosticarea precoce a surzeniei, constituie primul semnal de alarmă al familiei în

vederea organizării educaţiei auditive, a învăţării limbajului şi comunicării, a exersării cogniţiei şi a
întregului potenţial psihic al copilului.
În absenţa comunicării verbale se remarcă instaurarea unui ritm lent şi specific, pentru adaptarea la condiţiile
mediului, nu numai pentru dezvoltarea psihică. În acelaşi timp, amânarea preocupărilor faţă de deficientul de
auz şi începerea demutizării la vârsta mare, fac să crească tot mai mult decalajul dintre copilul surd şi copilul
care aude. Prin protezare, deficientul de auz este ajutat să elimine sau să evite posibilităţile instaurării unui
decalaj major între dezvoltarea lui şi cea a auzitorului.