În secolul XX se insistă pe definirea unităților limbii.

Noțiunea de câmp semantic e

cercetată de mai mulți lingviști. Întreg lexic al unei limbi era văzut ca o structură complexă,
alcătuită dintr-un ansamblu de microsisteme.

Începând cu anii ’30 ai secolului al XX-lea, obiectivul principal în argumentarea existenţei

câmpurilor lexicale devine demonstrarea interdependenţei conţinuturilor semantice ale cuvintelor
care formează un câmp lexical.(4, pag.15)
Câmpului lexical este cercetat sub două aspecte: cea tradițională, din punct de vedere
diacronic (Jost Trier, Leo Weisgerber) și cea structuralistă, din punct de vedere sincronic,
formulată de Eugen Coșeriu.
,,Primele încercări de teoretizare şi de relevare în mod concret, prin exemple, a existenţei
câmpurilor lexicale în limbă sunt legate direct de începuturile structuralismului european şi îşi
afirmă originile în concepţia lui Wilhelm von Humboldt despre limbă, şi anume că aceasta
se organizează la toate nivelurile ei într-un mod specific şi în acord cu întreaga cultură a
vorbitorilor acelei limbi. ” (4, pag.24)
Câmpul semantic reprezintă o unitate a limbii și acesta a poate fi definit în mai multe
moduri. Gruparea cuvintelor în serii asociative e o dovadă că vocabularul are caracter sistematic,
dispunerea sistematică a cuvintelor unei limbi fiind demonstrată de F. de Saussure, care a folosit
noţiunea grupuri asociative. Cuvintele unei limbi date sunt grupate în interiorul diferitor câmpuri
semantice, iar un câmp semantic este constituit dintr-un cuvânt împreună cu conceptele înrudite
ale acestuia. (1, pag.3)
Expresia „câmp semantic” a fost introdusă de G. Ipsen, în 1924, iar teoria câmpurilor
semantice, a fost propusă de J. Trier. Trier defineşte câmpul semantic drept un ansamblu de relaţii
între cuvinte care au semnificaţie în virtutea acestor relaţii ca urmare, o semnificaţie există numai
în cadrul unui câmp. Fiecare câmp semantic formează, împreună cu altele, un câmp mai întins şi
aşa mai departe, până se ajunge la ansamblul general al lexicului limbii, câmpul semantic cel mai
vast, acesta având aspectul unei combinaţii de subsisteme, fără goluri sau suprapuneri. (1, pag.2)
,,Sistemul câmpurilor semantice ordonează gândirea, deci suntem puşi în faţa afirmaţiei
neopozitiviste că limba determină gândirea. Importanţa acestei teorii constă în elaborarea unei
metode de structurare a lexicului, de determinare a influenţei limbii asupra gândirii.”(1, pag.3)
 Câmpul lexico-semantic este calificat drept o categorie ce are la bază relaţiile semantice
dintre cuvinte. Pe baza unor trăsături semantice comune, pe baza apropierii obiectelor din realitate
pe care le denumesc, cuvintele dintr-o limbă sunt grupate în cadrul unui câmp lexico-semantic.
Astfel, numele de rudenie, numele de culori, denumirile locuinţelor, denumirile animalelor
domestice sau sălbatice etc. pot servi drept exemplu de câmpuri lexico-semantice. Între termenii
subansamblului se stabilesc şi diferenţe semantice exprimate prin seme variabile. Un subansamblu
dintr-o limbă anume are existenţă practică numai după efectuarea analizei câmpului, după ce sunt
puse în evidenţă opoziţiile semantice caracteristice lui.. Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele
care aparţin aceluiaşi domeniu şi care au trăsături de sens comune. În câmpul lexical intră
sinonimele acestor cuvinte, inclusiv derivatele lor, şi expresiile care le cuprind.
,,Un câmp lexical presupune existenţa unor raporturi la nivel semantic între cuvinte ca
elemente individuale ale limbii, raporturi prin care lexicul unei limbi este organizat în nişte grupe
care acoperă o arie semantică unitară, bazată pe o interdependenţă a semnificaţiei elementelor ce
o compun. Indicaţiile de bază date mai sus în termenii cei mai generali arată că preocupările majore
în teoria câmpului lexical trebuie să se axeze pe două aspecte: raportul și elementele între care se
stabileşte raportul.”(4, pag.21)

Dinu Moscal a analizat teoria câmpurilor lexicale propusă de Coșeriu ,,teoria câmpurilor
lexicale are ca rezultat evidențierea și descrierea structurilor existente la nivelul lexicului bazate
pe anumite distincții semantice, ceea ce oferă o perspectivă clară în situații tratate oarecum
neordonat în dicționare”. (5, pag.10)

E. Coşeriu ajunge la concluzia că delimitarea câmpului sau a subansamblului lexico-

semantic prezintă interes teoretic şi practic. Criteriul de delimitare este de natură semantică.
Termenii unui subansamblu sunt reuniţi pe baza unor proprietăţi semantice comune. Astfel,
câmpul lexico-semantic este calificat drept o categorie ce are la bază relaţiile semantice dintre
cuvinte. Pe baza trăsăturilor semantice comune, pe baza apropierii obiectelor din realitate pe care
le denumesc, cuvintele dintr-o limbă sunt grupate în cadrul unui câmp lexico-semantic. Astfel,
numele de rudenie, numele de culori, denumirile locuinţelor, denumirile animalelor domestice sau
sălbatice, denumirile instituţiilor, denumirile părţilor corpului, denumirea gradelor militare etc. pot
servi drept exemplu de câmpuri lexico-semantice. Între termenii subansamblului se stabilesc şi
diferenţe semantice exprimate prin seme variabile. Un subansamblu dintr-o limbă anume are
existenţă practică numai după efectuarea analizei câmpului, după ce sunt puse în evidenţă
opoziţiile semantice caracteristice lui. Câmpurile sunt considerate structuri paradigmatice, fiind
vorba de alegerea unui singur termen al unei asemenea structuri, într-un context lexical determinat.
Câmpul lexical cuprinde toate cuvintele care aparţin aceluiaşi domeniu şi care au trăsături de sens
comune. În câmpul lexical intră sinonimele acestor cuvinte, inclusiv derivatele lor, şi expresiile
care le cuprind.

Unul dintre meritele importante ale lui Coseriu în clarificarea conceptului de «câmp
lexical» este acela de a diferenţia între diferitele tipuri de structuri lexicale şi de a da identitate
câmpurilor lexicale în acest cadru mai larg. Pentru a stabili locul câmpului lexical în cadrul
structurilor lexicale, Coseriu a operat întâi o delimitare între structurile paradigmatice şi structurile
sintagmatice. Structurile paradigmatice se bazează pe opoziţii de conţinut între termeni, în timp ce
structurile sintagmatice se referă la combinaţii impuse de limbă între două lexeme
Eugen Coșeriu definește câmpul lexical ca: ,,O structură paradigmatică constituită din
unități lexicale ce se repartizează unei zone de semnificație comună și se află în opoziție imediată
unele cu altele. La acest nivel câmpul lexical se opune clasei lexicale, care se bazează pe o trăsătură
comună și nu se supune criteriului opoziției imediate, ci formează o clasă prin combinații lexicale
sau gramaticale la un anumit lexem. Structurile primare sunt numite așa deoarece nu există vreun
raport prim-secund între elementele componente, așa cum este cazul la cele secundare, unde un
element prim este supus unui proces de schimbare: modificarea (pădure-pădurice), dezvoltarea
(pădure-împăduriri) și compunerea (ai-de-pădure, lumină-de-pădure).” (3, pag.3)

,,Câmpul lexical nu se prezintă ca un întreg ale cărui elemente trebuie identificate, ci este
un întreg la care se ajunge de la lexem, urmărind raporturile sale cu alt(e) lexem(e) până la
identificarea unei structuri complete a unui câmp pe baza unei trăsături caracteristice tuturor
elementelor componente , câmp care poate funcționa ca o unitate complexă în raport cu un alt
câmp privit ca o altă unitate complexă.” (ibidem, pag.6).

În opinia lui Eugeniu Coşeriu, „câmpul este o structură paradigmatică care constă din
unităţi lexicale (lexeme), care îşi împart o zonă de semnificaţie comună şi care se află unele cu
altele în opoziţie nemijlocită; aşa, de exemplu, verbele de deplasare formează un câmp lexical: a
merge pe jos–a alerga–a fugi–a zbura–a înota–a merge cu un vehicul, tot aşa bătrân–vechi/tânăr–
nou sau adjectivele care indică temperatura (rece–răcoros–călduţ– cald–fierbinte)” (Coseriu
1974: 34). Câmpul lexical este definit astfel ca fiind constituit de termenul prezent într-un punct
dat al lanţului vorbit şi termenii pe care prezenţa sa îi exclude. Dacă ceva e albastru, se exclud alte
culori – verde, roşu, negru. Termenii trebuie să aparţină aceluiaşi câmp.
Eugeniu Coşeriu compară câmpurile lexicale cu sistemele de consoane sau vocale în
fonologie, deoarece acestea sunt analizabile în trăsături distinctive (seme) sau pot fi contrapuse
pentru a stabili opoziţii şi respectiv noi trăsături distinctive, cum ar fi staticitate/dinamicitate,
dimensiune în timp/dimensiune în spaţiu (tânăr/nou/vechi; mic/mare). Dar analogia nu înseamnă
identitate, prin urmare sunt prezentate şi diferenţe între câmpurile lexicale şi sistemele de vocale
şi consoane, de exemplu arhilexemele, care pot fi mai numeroase în lexematică.
Vasile Bahnaru explică definiția lui Coșeriu: ,,Câmpul lexical este definit astfel ca fiind
constituit de termenul prezent într-un punct dat al lanţului vorbit şi termenii pe care prezenţa sa îi
exclude. Dacă ceva e albastru, se exclud alte culori – verde, roşu, negru. Termenii trebuie să
aparţină aceluiaşi câmp. Eugeniu Coşeriu compară câmpurile lexicale cu sistemele de consoane
sau vocale în fonologie, deoarece acestea sunt analizabile în trăsături distinctive (seme) sau pot fi
contrapuse pentru a stabili opoziţii şi respectiv noi trăsături distinctive, cum ar fi
staticitate/dinamicitate, dimensiune în timp/dimensiune în spaţiu (tânăr/nou/vechi; mic/mare). Dar
analogia nu înseamnă identitate, prin urmare sunt prezentate şi diferenţe între câmpurile lexicale
şi sistemele de vocale şi consoane, de exemplu arhilexemele, care pot fi mai numeroase în
lexematică.”(1, pag. 5)
Potrivit definiției lui Coșeriu, trebuie să privim câmpul ca pe un ansamblu de semne, iar
obiectivul principal în analiza câmpurilor lexico-semantice e identificarea relațiilor interne ale
acestuia, care e determinată prin opoziția semantică.
«Pentru stabilirea mai riguroasă a relaţiilor de sens prezintă interes delimitarea claselor şi
subclaselor din care este alcătuit un câmp: de exemplu, în câmpul denumirilor locuinţelor în
funcţie de semul „specificul construcţiei” se distinge clasa alcătuită din lexemele casă, locuinţă,
de clasa castel, palat. În această ordine de idei, sunt interesante opoziţiile semantice obţinute, de
exemplu, prin modificări în planul expresiei: lexemele mamă/tată pot fi înlocuite cu unchi/mătuşă,
deoarece semul „linie directă” se înlocuieşte cu semul „linie colaterală”. De fapt, structurarea şi
funcţionarea câmpurilor nu depinde numai de tipurile formale de opoziţie, dar şi de sensul ontic,
de tipul raportului lor cu realitatea extralingvistică pe care o organizează (referentul).»
 Aplicând aceste criterii şi combinându-le cu altele câteva: „numărul dimensiunilor
manifestate de opoziţiile unui câmp”; „felul în care dimensiunile (când există mai mult de una) se
combină în interiorul câmpului”; „tipul raportului dintre conţinut şi expresia lexemelor (şi a
opoziţiilor lor)”, Eugeniu Coşeriu ajunge la constituirea unei tipologii a câmpurilor lexicale.
Astfel, din punctul de vedere al numărului de dimensiuni care funcţionează în câmpuri,
acestea pot fi clasate în două tipuri foarte generale: câmpurile cu o singură dimensiune (câmpurile
simple sau unidimensionale) şi câmpurile cu mai mult de o dimensiune (câmpuri complexe sau
pluridimensionale).
Sunt unidimensionale câmpurile adjectivelor privind temperatura, în vreme ce câmpurile
adjectivelor privind vârsta sau câmpurile numelor de rudenie sunt câmpuri pluridimensionale. În
câmpul adjectivelor care privesc temperatura funcţionează dimensiunea semantică „grad relativ de
temperatură constatată prin simţul termic”; iar în câmpul adjectivelor care privesc vârsta avem
dimensiunea „vârstă” şi dimensiunea „clasă desemnată pentru vârsta persoanelor şi pentru vârsta
animalelor şi plantelor”, dar şi pentru vârsta lucrurilor. Câmpul numelor de rudenie se
caracterizează prin dimensiuni ca: sex (masculin/feminin), tipuri de rudenie (rudenie
naturală/rudenie socială), linie (directă/colaterală), grad (primul grad/al doilea grad etc.). Acestea,
la rândul lor, pot fi şi ele de mai multe subtipuri, determinate de tipurile formale de opoziţii pe care
se bazează sau care le caracterizează. Să reţinem că termenii unui câmp lexico-semantic aparţin
unei singure părţi de vorbire.” (1, pag. 6)
Pe baza acestor criterii are loc delimitarea semnelor comune și a claselor paradigmatice,
astfel se alcătuiește inventarul câmpului (de la 50 de termeni în cazul numelor de rudenie la
aproape 200, de exemplu, pentru termenii cromatici).
Conform lui Coşeriu, trebuie să evităm structurarea lingvistică la cea obiectivă a realului,
astfel va trebui să ignorăm experiența obiectivă și să ne menținem la aspectul lingvistic.
Identificarea perspectivei lingivstice , în raport cu cea a lucrurilor, implică deosebirea între: lexic
și terminologie; cunoașterea cuvintelor și cunoașterea lucrurilor; asociații datorate ideilor și
opiniilor despre lucruri și implicațiile efective și aprecierile încorporate în lexeme ca trăsături
distinctive; structurarea lingvistică și structurarea obiectivă. (2,pag.3)
Distincția dintre cunoașterea cuvintelor și cunoașterea lucrurilor se manifestă idiomatic.
Coșeriu dă un exemplu relevant, lexemele casă-iglu-bungalov aparțin câmpului semantic al
locuinței, doar că în limba română nu există o opoziție semantică directă ca între bordei-colibă-
casă. (2, pag.4)

Coseriu prezintă şapte distincţii lingvistice prin care se stabileşte statutul lexemului ca
unitate funcţională în limbă şi ca element al structurilor lexicale. Distincţiile nu sunt prezentate
într-o ordine aleatorie, ci sunt subsumate astfel:

„lucruri”
│
limbaj ─ metalimbaj
─ limbaj primar ─ discurs repetat
─ tehnică liberă ─ diacronie
─ sincronie ─ arhitectura (limba istorică)
─ structura (limba funcţională)

Ceea ce trebuie remarcat este că fiecare distincţie (începând cu cea de-a doua) se substituie realităţii
desemnate prin cel de-al doilea element al distincţiei anterioare. În acest fel, orice chestiune legată
de teoria câmpurilor lexicale nu poate fi discutată la un nivel „superior” ultimei distincţii, câmpul
lexical stabilindu-se doar la nivelul raporturilor de semnificare în cadrul structurii limbii (limba
funcţională). De exemplu, două cuvinte precum fr. travail şi boulot sau rom. cartof şi barabulă nu
pot fi considerate ca elemente constituente ale unui câmp lexical, deoarece sunt sinonime
complete şi nu formează nici o opoziţie la nivel semantic. (3, pag. 201-202).
Teoria câmpurilor lexicale e utilă doar dacă o aplicăm în lexicografie. Teoria câmpurilor lexicale
scoate în evidență distincțiile semnatice.
Dinu Moscal oferă următorul exemplu:
Conform DEX (1996) îngust: „1. care are lăţime mică (în raport cu lungimea). 2. Subţire, delicat.
3. Strâmt, neîncăpător, mic, limitat”.
Termenii aşezaţi după definiţie la 2 şi la 3 apar aici numai în urma apartenenţei lor la categoria
‘dimensiune mică’, fără să se ia în considerare diferenţele existente în cadrul acestei categorii.
Prima diferenţiere ce trebuie făcută este cea dintre ‘suprafaţă’ şi ‘grosime’, apoi cea dintre ‘mic’
şi ‘mare. Ignorarea acestor principii simple conduce la prezentări ale unui cuvânt ca cea de mai
sus, în care, deşi se specifică faptul că e vorba despre lăţime, deci despre o suprafaţă, se trece la
categoria ‘grosime’ fără a se face vreo specificare (2. Subţire, delicat.), în interiorul căreia se trece
la sensul căpătat prin extensie de către cuvântul subţire (fapt specificat în articolul de sub cuvântul
titlu). Trecerea la o altă dimensiune (3. Strâmt, neîncăpător, mic, limitat) ar putea fi însoţită de
informaţia că termenul este specific pentru spaţiu interior sau că este folosit cu perspectiva de
spaţiu interior (o sacoşă este strâmtă, dacă ne referim la interior, dar este îngustă, dacă ne referim
la dimensiunile ei), fapt observabil însă prin alăturarea sinonimului neîncăpător. Apariţia
termenului subţire (precum şi termenul alăturat acestuia, delicat) într-un asemenea mod într-un
articol de dicţionar nu prezintă în mod corect lexicul limbii române şi mai degrabă îl induce în
eroare pe utilizator, termenul constituind o serie cu strâmt, care, în cele mai multe cazuri, nu se
opune lui îngust: „drum strâmt”/ „drum îngust”, „ieşire strâmtă”/ „ieşire îngustă”. Aceste distincţii
rezultate prin cercetarea raporturilor dintre semnificaţi, au ca rezultat revelarea existenţei unui
câmp lexical organizat pentru suprafaţa percepută pe două dimensiuni inegale (dimensiunea mare
şi dimensiunea mică). Aceste observaţii conduc la o definiţie adecvată, alături de care apar termenii
împreună cu care formează un câmp lexical, precizându-se tipul de opoziţie. Astfel, după definiţia
pentru îngust, unde trebuie să se specifice că este vorba despre suprafaţă (de exemplu, „suprafaţă
cu lăţime mică”), trebuie să apară întâi strâmt, termenul cel mai apropiat din punct de vedere
semantic, cu care intră în opoziţie sinonimică (sinonime sunt cuvintele egale semantic, dar care
aparţin unui alt nivel de limbă: pisică, mâţă; cartof, barabulă; etc.) sau doar să se specifice că intră
în opoziţie sinonimică cu strâmt, la care să se indice în paranteză că este vorba despre ‘spaţiu
interior’. Subţire trebuie să apară cu specificarea că se află în opoziţie echipolentă, la care să se
indice că este vorba despre ‘grosime’. În opoziţie echipolentă este şi cu scurt, prin raportare la
dimensiunea mare a suprafeţei (lungimea). În sfârşit, trebuie adăugat şi antonimul lat. Prin urmare,
o descriere corectă şi utilă trebuie să conţină toate aceste informaţii. Aşadar, pentru termenul
îngust, descrierea semantică corectă şi completă este:
ÎNGUST 1. Suprafaţă cu lăţime mică. 2. (O p. si n.) Strâmt (pt. spaţiu interior). 3. (O p. ech i p.)
Scurt (pt. lungime), subţire (pt. grosime). 4. (O p. an t.) Larg.
În urma acestei descrieri se adaugă celelalte sensuri ale lui îngust (nu şi ale altor termeni cu care
intră în diferite raporturi, aşa cum apare în DEX la subţire, unde se adaugă delicat). Un exemplu
care validează această organizare este prezentarea dimensiunilor unei fâşii de pânză, care poate fi
scurtă pe dimensiunea mare a asuprafeţei, îngustă pe dimensiunea mică a suprafeţei, dar nu poate
fi strâmtă, pentru că îi lipseşte dimensiunea /+interior/. (3, pag. 208-209)
În concluzie, teoria câmpurilor formulată de Coșeriu trebuie aplicată în lexicografie. Dinu Moscal
demonstrează acest fapt prin exemplul oferit. Teoria lingvistului român are o finalitate anume în
practică, astfel i se confirmă utilitatea acesteia.
BIBLIOGRAFIE:
1. Bahnaru V. Conceptul de câmp semantic în lexicologia modernă (cu referire
specială la studiile lui Eugeniu Coșeriu), În: Lucrările Colocviului Internațional ,,Eugeniu
Coșeriu-90 de ani de la naștere, ed. Academiei Române, București, pag. 95-103
2. Lazăr Lucian. Criterii de tipologizare a câmpurilor lexicale, În:
DACOROMANIA, VII-VIII, 22 2 -2003, Cluj-Napoca, pag. 79-99.
3. Moscal Dinu. Contribuția lui Eugenio Coseriu la evoluția conceptului de
câmp lexical, În: Philologica Jassyensia”, Iași, Institutul de Filologie Română „A.
Philippide”, Iaşi An VII, Nr. 2 (14), 2011, p. 199–211.
4. Moscal Dinu. Teoria câmpurilor lexicale, Iași: Editura Universității ,,A.I.
Cuza”, 2013 (ebook).