I.

Componentele sistemului economic

Obiectivul economiei ca știință îl reprezintă cunoașterea sistemului economic, a modului

său de funcționare precum și a căilor prin care activitatea economică poate deveni mai eficientă
și poate contribui într-o măsură mai mare la creșterea bunăstării populației. Pentru înțelegerea
modului în care funcționează sistemul economic, primul pas îl reprezintă cunoașterea
componentelor sale. La fel cum pentru ingineri cunoașterea modului în care funcționează un
sistem tehnic presupune, înainte de toate, cunoașterea componentelor sale, pentru cei care
doresc să cunoască și să înțeleagă modul de funcționare a sistemului economic, cunoașterea
componentelor sale reprezintă prima etapă pe care trebuie să o parcurgă. Primele întrebări puse
de către orice începător în studiul economiei sunt: Cine participă la producerea bunurilor? Cine
sunt cei care se bucură de bunurile produse? Ce forțe pun în mișcare mecanismul economic?
Participanții la viața economică sunt agenții economici, adică toți cei care înfăptuiesc
activități de producție, distribuție, vânzare, consum, investiții, export, import, economisire,
creditare etc. Agenții economici sunt foarte diferiți, în sensul că desfășoară o mare diversitate de
activități, dar, în același timp, au și caracteristici care îi aseamănă. Aceste caracteristici comune
stau la baza grupării lor în sectoare de activitate. Un sector este reprezentat de un grup de agenți
economici care îndeplinesc funcții similare în cadrul economiei. Principalele sectoare ale
economiei sunt: sectorul real, sectorul guvernamental, sectorul monetar-financiar și sectorul
extern. Acestea pot fi considerate componentele sistemului economic.
Figura 1.1 oferă o imagine a acestor componente. Sectorul real poate fi privit ca un
substrat, ca un fundament al vieții economice a unei națiuni. Pe acest fundament apare și
funcționează sectorul guvernamental și sectorul monetar. Sectorul real există pentru a satisface
unul din scopurile finale ale activității economice, respectiv satisfacerea trebuințelor oamenilor.
Cum oamenii nu pot trăi fără bunuri, o economie nu poate exista fără sectorul real.

Sectorul guvernamental:
administrația centrală,
administrațiile locale și
instituțiile publice
Sectorul real: Sectorul extern:
firmele și gospodăriile restul lumii
populației
Sectorul monetar - financiar:
băncile, alte instituții de
credit, bursa de valori

Figura 1.1. Principalele sectoare ale economiei

1
 Sectorul real, sectorul guvernamental și sectorul monetar sunt reprezentate ca fiind
situate în interiorul țării. Ele se întrepătrund și formează un complicat mecanism, de funcționarea
căruia depinde, în mare măsură, nivelul de trai al populației. Activitatea firmelor poate fi
stimulată sau poate fi îngreunată de sectorul guvernamental și de sectorul monetar - financiar.
Dorința de a munci, de a investi, de a prospera și chiar dorința de a scăpa de sărăcie, pot fi
influențate de politicile guvernamentale. Politicile monetar – financiare pot avea un impact
semnificativ asupra activității productive și asupra consumului de bunuri și servicii. Cunoașterea
acestui sistem de interdependențe între sectorul real, sectorul guvernamental și sectorul
monetar – financiar reprezintă un obiectiv important al studiului economiei.
Sectorul extern este reprezentat oarecum separat de celelalte sectoare. Cu toate acestea,
sectorul extern reprezintă o componentă importantă a mecanismului economic al oricărei țări.
Economia nici unei țări nu poate funcționa fără să aibă legături cu economiile altor țări, deoarece
nici o economie nu poate oferi membrilor săi toate bunurile pe care aceștia și le doresc. Iar
oamenii, când sunt liberi, au dorințe foarte diverse, nelimitate.

I.1. O scurtă prezentare a sectoarelor economice

I.1.1. Sectorul real

Sectorul real cuprinde toți producătorii și consumatorii dintr-o economie. Aceștia sunt
reprezentați de firme, numite și societăți comerciale, precum și de către gospodăriile populației.
Firmele au ca principală funcție în economie, producerea bunurilor și prestarea unor
servicii, care sunt destinate, în cea mai mare parte, vânzării. Firmele mai sunt denumite societăți
comerciale pentru că producția lor, constând în bunuri și servicii, este destinată, în cea mai mare
parte, comercializării. Bunurile produse și serviciile prestate sunt foarte diverse, firmele fiind
libere să își aleagă tipul activității, cantitățile de bunuri produse, furnizorii de factori sau piețele
de desfacere. Semnalele primite din cadrul pieței stau la baza adaptării activității firmelor la
cerințele cumpărătorilor. Scopul lor principal este obținerea profitului. Profitul firmelor este egal
cu diferența dintre încasările obținute din vânzarea bunurilor produse și cheltuielile implicate de
producerea acestor bunuri.
Gospodăriile populației au ca principal rol în economie, consumul bunurilor produse și
serviciilor prestate, precum și oferirea unor servicii productive firmelor, îndeosebi munca.
Gospodăriile populației, denumite uneori familii, deoarece în marea lor parte sunt formate dintr-
un grup de persoane înrudite, obțin cea mai mare parte a veniturilor lor din muncă, fie că aceasta
este desfășurată în sistem salarial, fie că activitățile desfășurate sunt pe cont propriu. Unele
gospodării obțin venituri importante din proprietate. Gospodăriile populației dețin în proprietate
terenuri și alte mijloace de producție, iar prin folosirea acestora sau prin darea lor în folosință
unor firme, obțin venituri care le completează pe cele salariale. Cea mai mare parte a veniturilor
obținute de gospodăriile populației este cheltuită de către acestea pentru a obține bunuri
necesare satisfacerii trebuințelor umane. O altă parte a veniturilor este folosită pentru plata
taxelor către administrația publică, iar partea din venituri rămasă necheltuită este economisită.
2
 Gospodăriile populației oferă
firmelor munca, plus servicii
productive ale altor factori

Firmele Gospodăriile
populației

Firmele oferă gospodăriilor

populației bunuri și servicii,
pentru satisfacerea nevoilor

Figura 1.2. Sectorul real

În Figura 1.2 este reprezentat sectorul real al unei economii. Se pot observa fluxurile de
bunuri care există între firme și gospodăriile populației. De la firme spre gospodăriile populației
curge un flux nesfârșit de bunuri și servicii. De la gospodăriile populației către firme curge un flux
nesfârșit de servicii de muncă sau servicii ale altor factori, ținând cont că unele gospodării dețin
în proprietare terenuri, utilaje, construcții etc, bunuri pe care le pun la dispoziția firmelor, spre a
fi folosite. Pentru firme, munca și toate celelalte resurse folosite în procesul de producere a
bunurilor, reprezintă factorii de producție.
Sectorul real poate fi considerat motorul economiei, deoarece activitatea economică este
pusă în mișcare în acest cadru. Acest motor nu încetează niciodată să funcționeze, dar
funcționarea sa poate fi întotdeauna îmbunătățită. Căile de îmbunătățire sunt diverse, opțiunile
și oportunitățile fiind, la rândul lor, foarte diverse. Activitățile economice implică participarea
oamenilor, iar oamenii au convingeri diferite unii de alții. Răspunsurile la întrebările de mare
interes pentru mulți oameni, implicați direct sau indirect în activitatea economică, precum: Cât
de mult poate produce economia? Ce categorii de bunuri trebuie produse? Cât de eficiente sunt
tehnologiile folosite? Ce resurse de dezvoltare are economia? și altele, pot fi date prin analiza
sectorului real. La fel cum în inginerie este importantă cunoașterea componentei motrice a unui
sistem tehnic, de exemplu cunoașterea funcționării motorului unui autoturism, la fel și în
economie este importantă cunoașterea sectorului real, ca parte esențială a mecanismului
economic.
Studiul sistematizat al modului în care firmele și gospodăriile populației interacționează
în cadrul sistemului economic este denumit Microeconomie. Microeconomia este interesată de
felul în care, componentele sistemului economic, luate separat, își îndeplinesc funcțiile în cadrul
sistemului economic. Studiul mecanismului economic, în ansamblul său, este denumit
Macroeconomie. Macroeconomia este interesată de cunoașterea proceselor economice al căror
impact se resimte la nivelul economiei, în ansamblul său.

3
 Sectorul
guvernamental

Firmele Gospodăriile
populației

Figura 1.3. Sectorul guvernamental

I.1.2. Sectorul guvernamental

Sectorul guvernamental, denumit și sectorul public sau administrația publică, include

agenți economici care, în principal, oferă servicii cu titlu gratuit colectivităților sau populației în
ansamblul său. Componentele principale ale acestui sector sunt: administrația centrală, adică
ministere, agenții și alte instituții publice centrale, administrațiile locale, adică primăriile și
prefecturile, și administrațiile tuturor celorlalte instituții publice, cum ar fi cele de apărare, ordine
publică, educație, sănătate, siguranță națională, justiție, artă, cultură etc. Privite în ansamblu,
toate aceste componente sunt denumite sector guvernamental, deoarece guvernul este cel care
asigură conducerea și finanțarea activității lor.
Serviciile oferite populației de către administrația publică, cum sunt, de exemplu, cele de
apărare, nu presupun vânzarea acestora în cadrul pieței. Nimeni nu face o ofertă de servicii de
apărare a țării și nimeni nu cumpără astfel de servicii în cadrul pieței. Dar apărarea țării este
foarte importantă pentru societate, în ansamblul său. Apărarea este un domeniu de activitate în
care inițiativa privată nu își găsește locul, iar regulile pieței nu funcționează în acest domeniu.
Apărarea țării nu are ca obiectiv obținerea profitului, ci satisfacerea unei cerințe supreme a
oricărui popor, respectiv apărarea teritoriului în care trăiește. Apărarea este în grija guvernului.
La fel sunt și serviciile de ordine publică, de siguranță națională și altele, aflate în
responsabilitatea administrației publice.
Oferirea serviciilor cu titlu gratuit către colectivități, implică costuri. Banii necesari pentru
acoperirea acestor costuri provin, în cea mai mare parte, din taxe. Taxele sunt prelevări
obligatorii pe care administrația publică le aplică asupra veniturilor și cheltuielilor gospodăriilor
populației. Practic, la finanțarea serviciilor de interes public participă toți membrii societății, prin
taxele pe care le plătesc. Veniturile obținute de sectorul guvernamental din taxe se evidențiază
4
în bugetul de stat. Tot în acest buget se evidențiază și modul în care sunt folosite aceste venituri,
respectiv principalele destinații ale cheltuielilor bugetare. O parte din aceste cheltuieli sunt
folosite de sectorul guvernamental pentru a finanța unele investiții publice, ca de exemplu,
construirea unor noi școli, noi spitale, noi străzi și autostrăzi etc. O altă parte din venituri este
folosită pentru a cumpăra bunurile necesare asigurării funcționării curente a instituțiilor publice.
Când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, bugetul are un deficit.
În Figura 1.3 este reprezentat sectorul public al unei economii, în interacțiunea sa cu
sectorul real. Administrația publică interacționează cu gospodăriile populației prin serviciile pe
care le prestează și prin modul în care își asigură veniturile bugetare. Gospodăriile populației sunt
beneficiare ale serviciilor publice, dar și cele care asigură finanțarea acestora. Administrația
publică cumpără bunuri produse de firme. Firmele realizează lucrările de investiții publice,
comandate de administrația publică.
Sectorul public are o influență semnificativă asupra bunei funcționări a mecanismului
economic. Administrarea eficientă a veniturilor bugetare are un impact favorabil asupra
sistemului economic. Dimpotrivă, lipsa eficienței în alocarea fondurilor bugetare poate avea un
efect negativ, uneori de lungă durată, asupra bunului mers al activității economice. Întrebările
care se pot pune sunt: Cât de mari sunt veniturile bugetare? Cât de mari sunt cheltuielile publice
și care sunt principalele destinații ale acestora? Ce investiții face guvernul? Câți bani sunt alocați
pentru educație sau pentru sănătate? Dar pentru apărare? și altele.

I.1.3. Sectorul monetar-financiar

Sectorul monetar-financiar include toate instituțiile care asigură banii necesari

funcționării sistemului economic. Economiile moderne sunt economii monetare, în sensul că
folosesc banii, sau moneda, cum se mai spune, pentru a mijloci schimbul bunurilor. Astfel,
fluxurile monetare reflectă, în oglindă, fluxurile de bunuri. Firmele vând bunurile gospodăriilor
populației și primesc în schimb bani. Banii încasați din vânzarea bunurilor sunt folosiți de firme
pentru a plăti munca sau pentru a cumpăra noi bunuri de capital, necesare dezvoltării producției.
Banii ajung din nou la gospodăriile populației, care îi folosesc pentru a cumpăra noi bunuri. O
parte din venituri este economisită. Cel mai adesea, economisirile populație sunt plasate la bănci,
sub forma unor depozite bancare. Economisirile unora sunt folosite de alții, care împrumută
aceste economisiri pentru a investi sau pentru a asigura bunul mers al activității productive.
Sectorul monetar-financiar este format din agenți economici care au ca principală funcție
atragerea disponibilităților bănești din economie și oferirea de credite. Partea principală a
veniturilor lor este reprezentată de diferența dintre dobânzile încasate pentru creditele acordate
și dobânzile plătite deponenților. În acest sector sunt incluse Banca centrală, băncile comerciale
și alte instituții financiare, cum ar fi casele de economii, casele de ajutor economic reciproc etc.
O altă componentă a acestui sector este bursa de valori, care facilitează tranzacțiile cu active
financiare, respectiv cu acțiuni și obligațiuni. Oferind servicii financiare celorlalte componente ale
economiei, sectorul monetar-financiar îndeplinește un rol important în cadrul mecanismului
economic.
5
 Sectorul
guvernamental

Firmele Gospodăriile
populației

Sectorul
monetar-financiar

Figura 1.4. Sectorul monetar-financiar

În Figura 1.4 este reprezentat sectorul monetar-financiar al unei economii și unele dintre
interacțiunile sale cu celelalte sectoare. Se pot observa fluxurile monetare, simbolizate cu linii
punctate, care leagă sectorul monetar de celelalte sectoare. Gospodăriile populației își păstrează
economisirile la bănci, în diferite conturi. Depozitele bancare constituite de către gospodăriile
populației, reprezintă active monetare pentru acestea, deoarece au capacitatea de a genera
venituri viitoare, sub formă de dobânzi. Aproape toate gospodăriile populației au conturi bancare
deoarece salariile, pensiile, alocațiile bursele etc. se plătesc prin transferul sumelor
corespunzătoare în conturile bancare ale beneficiarilor.
Sumele din conturi pot fi folosite de bănci pentru a acorda credite gospodăriilor
populației. Pentru folosirea temporară a acestor sume, gospodăriile populației plătesc o
dobândă. Firmele se împrumută de la sistemul bancar, iar o parte din economisiri utilizează
pentru finanțarea unor obiective de investiții. Pentru împrumuturile făcute firmele plătesc o
dobândă. Firmele pot să obțină sumele necesare investițiilor și prin vânzarea unor active
financiare, cum ar fi acțiunile. Sectorul guvernamental își păstrează disponibilitățile bănești la
bănci și împrumută economisirile populației în cazul în care se impune acest lucru. La fel ca
firmele sau gospodăriile populației, pentru folosirea economisirilor private, sectorul public
plătește o dobândă.
Sistemul monetar-financiar îndeplinește un rol fundamental în economie. Prin
intermediul său sunt puși în circulație banii, care reprezintă, conform lui Paul Samuelson,
“sângele care irigă sistemul economic”. Funcțiile banilor sunt: instrument de măsură, mijloc de
schimb, mijloc de plată, instrument de economisire și simbol al avuției. Suma totală de bani aflată
în circulație, la un moment dat, se numește masă monetară. Întrebările legate de sectorul
monetar – financiar sunt: Cum contribuie sistemul monetar la dezvoltarea activității economice?
Cât de greu este accesul la credite? Cât de scumpe sunt creditele? Care sunt activitățile finanțate
de sectorul monetar? Prin măsurile luate, se asigură stabilitatea prețurilor? Răspunsurile la
aceste întrebări presupun o bună cunoaștere a funcționării sistemului monetar dintr-o țară.
6
 Sectorul
guvernamental

Sectorul Sectorul
real extern

Sectorul
monetar-financiar

Figura 1.5. Sectorul extern

I.1.4. Sectorul extern

Sectorul extern este reprezentat de toți agenții economici nerezidenți, care au relații
economice cu agenții economici rezidenți. Un agent economic are rezidența în tara în care are
centrul principal de interes economic. Agenții economici rezidenți sunt cei care au centrul
principal de interes economic în interiorul țării. Agenții economici nerezidenți își au centru de
interes în altă țară. Rezidența nu are legătură cu naționalitatea. În România, de exemplu, multe
firme rezidente sunt deținute de străini: hoteluri, restaurante, întreprinderi industriale, societăți
de consultanță, societăți financiare etc. Există și români care au afaceri în alte țări, iar dacă centrul
principal de interes al afacerilor lor este în țări străine, atunci sunt rezidenți în țările respective.
Sectorul extern se mai numește și restul lumii, deși se referă doar la acei agenți economici din
restul lumii care au legături economice cu economia națională.
În Figura 1.5 este reprezentat sectorul extern, fiind marcate unele din interacțiunile sale
cu celelalte sectoare ale economiei. Firmele, gospodăriile populației și administrația publică
cumpără bunuri și servicii produse în alte țări. Aceste bunuri, în ansamblul lor reprezintă importul.
Pe de altă parte, unele dintre bunurile și serviciile produse în interiorul țării se vând străinilor.
Aceste bunuri, în ansamblul lor, reprezintă exportul. Tranzacțiile financiare, respectiv
împrumuturile acordate de agenții economici rezidenți celor nerezidenți, sau creditele
contractate de agenții economici rezidenți de la nerezidenți, sunt, de asemenea, o componentă
a relațiilor externe.
Se poate observa că toate sectoarele economiei naționale au legături cu sectorul extern.
Cu cât aceste legături sunt mai ample, cu atât economia are o deschidere mai mare către restul
lumii. Economia României, de exemplu, este o economie deschisă către restul lumii, existând
multiple relații economice între agenții economici rezidenți și cei nerezidenți. Aceste relații sunt
legate, îndeosebi, de desfășurarea unor operațiuni de export sau de import, de contractarea sau
7
acordarea unor credite, de cumpărarea sau vânzarea unor active fizice sau financiare, de
deplasarea forței de muncă în alte țări etc. Tranzacțiile între agenții economici rezidenți și cei
nerezidenți se desfășoară, de regulă, în monede acceptate pe plan internațional, cum ar fi dolarul
american, euro, lira sterlină și altele. Aceste monede se numesc valute. Pentru facilitarea
desfășurării schimburilor internaționale, moneda națională este schimbată pe astfel de monede,
rata de schimb fiind numită curs de schimb valutar, sau mai pe scurt, curs de schimb.
Studiul interacțiunilor cu alte economii presupune, mai întâi, cunoașterea modului în care
sunt înregistrate diferitele tipuri de activități cu partenerii străini. Aceste înregistrări constituie,
în ansamblul lor, balanța de plăți. În balanța de plăți se notează toate tranzacțiile pe care
economia unei țări le are cu restul lumii. Balanța de plăți are trei părți, denumite conturi: contul
curent, contul de capital și contul financiar. Cunoașterea conținutului acestor conturi permite
adâncirea analizei modului în care sistemul economic național este influențat de restul lumii. Prin
analiza datelor înregistrate în balanța de plăți se poate da un răspuns la întrebări precum: Cât din
producția internă este vândută străinilor, cât este exportul? Care sunt principalele piețe externe
pentru produsele naționale? Cât este volumul importurilor și care este structura acestora? Există
un echilibru între exporturi și importuri? Cum este influențat acest echilibru de cursul de schimb?
Un alt instrument statistic folosit în analiza sectorului extern este poziția investițională
internațională, care înregistrează nivelul și tipul activelor și datoriilor pe care economia le are cu
restul lumii, la un moment dat.