UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, ȘTIINȚE SOCIALE ȘI PSIHOLOGIE

SESIUNEA ȘTIINŢIFICĂ NAŢIONALĂ A STUDENŢILOR ȘI MASTERANZILOR DIN DOMENIUL ȘTIINŢE

SOCIALE – Ediția a III-a

Comportamentul profesional al cadrului didactic în educația Montessori

Autor 1a : Simionescu Iulia Ana-Maria

Autor 2b : Argeșeanu Miruna Maria
a
Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie, Specializarea Pedagogia
Învățământului Primar și Preșcolar, Anul al II-lea
b
Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie, Specializarea Pedagogia
Învățământului Primar și Preșcolar, Anul al II-lea

Coordonator științific: Conf.univ.dr. Neacșu Mihaela-Gabriela

Rezumat
Această lucrare prezintă unele aspecte psihopedagogice esențiale ce țin de comportamentul
profesional al cadrului didactic în alternativa educațională Montessori, punând în evidență inclusiv
importanța autocunoașterii și a autocontrolului comportamental al profesorului montessorian.
Pedagogul Maria Montessori a dezvoltat metoda „autoeducației” care se baza pe acordarea
libertății copilului de a se dezvolta în acord cu nevoile, posibilitățile și limitele sale. Pentru a putea
realiza această acțiune de autoeducație, educatorul era precocupat în primul rând de pregătirea sa
interioară. El trebuia să elimine obstacolele care stau în calea dezvoltării libere a copiilor
pregătindu-le acestora un mediu armonios și stimulativ, totodată acordându-le mijloacele vitale
pentru activitățile pe care aceștia vor să le desfășoare. Adeseori aceste obstacole țineau de conștiința
profesorului, iar pentru a le descoperi era nevoie o instruire aparte, o instruire a propriului suflet.
Punctul central de echilibru, în lipsa căruia cadrul didactic Montessori nu poate evolua, este
reprezentat de acțiunile acestuia de a se pregăti sufletește pentru „ghidarea” copilului în educație, de
a scăpa de complexul mâniei și mândriei, urmând să-și îmbrace ființa in compasiune și modestie.
Astfel, profesorul montessorian devine capabil de a înțelege copilul, luându-și rolul unui regizor care
veghează din spatele scenei pe care copilul se formează pe sine.

Cuvinte cheie:Educația Montessori, , autoeducație, autocunoaștere, control comportamental, dezvoltare

1. Introducere
În concepția Mariei Montessori „Copilul nu este o ființă inertă care ne datorează nouă
tot ceea ce poate face, ca și când ar fi un vas gol pe care noi trebuie să-l umplem. Nu, copilul
construiește adultul și nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva.”
(Montessori, M., 2006, p.19)
Educația Montessori țintește ca finalitate principală să ajute dezvoltarea copilului într-
o ființă umană complet adultă, confortabilă cu sine, cu societatea și umanitatea în ansamblul
ei. Acest tip de pedagogie se concentrează pe susținerea și sprijinirea procesului natural de
dezvoltare a ființei umane, astfel copilul având o mare predispoziție către a învăța lucrurile de
care are nevoie pentru a deveni un membru integrat în societate. Această alternativa
educațională se bazează pe respectarea libertății copilului într-un mediu organizat, bogat în
stimuli aleși în funcție de interesele și dorințele sale naturale.
 Această formă specială de educație necesită însă o pregătire riguroasă, dar nu aceea de
a transmite copiilor cunoștințe, scopul urmărit nefiind cel de a îndemna copilul să facă orice
acțiune fără greșeli. Dacă până acum, în pedagogia tradițională, profesorul era un „lider”, un
„furnizor” de cunoștințe, în educația montessoriană cadrul didactic joacă rolul unui „regizor”,
invitând și însoțind copilul pe calea cunoașterii.
2. Aspecte psihopedagogice ale manifestărilor comportamentale ale cadrului
didactic în educația Montessori
Punctul forte al concepției montessoriene este acela de a produce o schimbare
esențială: respectul dintre profesor și elev trebuie să fie bilateral nu „numai unilateral; cel slab
îl respectă pe cel puternic." (Montessori, M., 2018, p.112 ). În educația tradițională,
profesorii consideră că este dreptul lor să îi judece pe elevi, să le conducă sau să le desființeze
nevoile după propria voință, chiar dacă acțiunile lor rănesc sufletul copiilor. Educatorul nu
trebuie să creadă că este singurul demn de respect, el trebuie să înceteze să privească elevul
ca pe o oglindirea a propriei personalități.
Cadrul didactic care vrea să se dedice acestei forme pedagogice trebuie să cunoască
bine munca pe care o va avea de realizat, să cunoască materialul și mijloacele didactice,
elemente care îi vor deveni un sprijin în educarea copilului. Profesorul Montessori trebuie să
devină conștient de faptul că formarea sa nu depinde doar de studii, țelul său nefiind acela de
a deveni un om de cultură.
În alternativa Montessori, profesorul trebuie să pună accentul pe relația sa cu elevul.
Această legătură nu trebuie clădită doar pe temelia unor noțiuni teoretice despre copil și
despre metodele prin care li se pot transmite cunoștințele educaționale, urmând ca acestea să
fie evaluate riguros conform programelor școlare. Nu este exclus faptul că pregătirea
culturală a cadrelor didactice nu este importantă, însă în educația Montessori se oferă o
atenție deosebită pregătirii lăuntrice – o examinare a propriului suflet.
A deveni un cadru didactic Montessori este poate una dintre cele mai dificile
provocări. Profesorul trebuie să își însușească aptitudini de ordin moral, să fie capabil să se
autoexamineze pentru a-și descoperi propriile defecte și a le înlătura, deoarece aceste
reprezintă bariere în relația sa cu elevii. Observam faptul ca majoritatea cadrelor didactice
tind să scoată în evidență defectele copiilor, uitând să-și autoanalizeze propriile acțiuni și
comportamente.
Pregătirea cadrului didactic montessorian nu este deloc ușoară. Misiunea lui este
extrem de delicată. Profesorul adevărat este „omul care se eliberează de toate obstacolele care
îl împiedică să înțeleagă copilul” (Montessori, M., 1991, p.47), nefiind suficient să caute doar
căi de a deveni din ce în ce mai bun. Pedagogul nu trebuie să se impună în fața copiilor,
obligându-i să accepte anumite idei, preferințe sau interese nespecifice, ci îi va ajuta să-și
satisfacă propriile trebuințe.
Educatoarea trebuie să se „formeze pe sine înuși”, să aibă o capacitate de observație
extrem de dezvoltată, să fie calmă, răbdătoare, modestă și poate cel mai important, să-și
stăpânească propriile porniri. Îndatoririle ei nu se rezumă la cele de a ghida și inspira copilul.
Această formă de educație îi oferă oportunitatea de a dobândi o suplețe morală unică.
Participarea cadrului didactic în educația Montessori nu este nicidecum respinsă, ci
devine delicată, prudentă, multiformă. Transmiterea informațiilor nu mai reprezintă o
activitate de o importanță centrală. Profesorul facilitează accesul copiilor la cunoaștere,
conectându-i pe aceștia la cultură, respectând totodată caracteristicile vârstei lor. Scopul
intervențiilor sale este acela de a provoca curiozitatea copilului spre noi descoperiri.
Manifestările sale scurte, corecte și fascinante nu sunt menite a oferi răspunsuri prefabricate,
ci din contră, ele trezesc dorința de a cunoaște cât mai multe și dau naștere unor noi întrebări.
Cuvintele, energia, severitatea educatorului nu se îmbină cu acest tip de pedagogie.
Pedagogul Montessori trebuie să știe când să intervină, să cunoască momentul în care ar
trebui să-și ofere ajutorul, să ofere explicații sau să păstreze tăcerea. Intervenția sa trebuie
manifestată doar în momentul în care copilul încearcă, spre exemplu, să folosească un
material într-un alt scop decât cel ce îi este destinat. În mintea copilului se creează astfel
semnificația și utilitatea diferitelor materiale de care este înconjurat, înțelegând, totodată, că
acțiunile îi sunt restrânse de anumite reguli. Ajutorul acordat este întotdeauna limitat, doar
atât cât să se asigure ieșirea din impas.
În metoda Mariei Montessori, sarcina cea mai importantă a educatorului este aceea de
a crea mediul, nu copilul. Cunoaștem cu toții firea copiilor. Sunt asemenea unui burete,
absorb mental totul din mediul și cultura care îi înconjoară fără nici un efort. În această
„perioadă a minții absorbante educatorii trebuie să le creeze un mediu stimulativ, plin de
respect, ocrotitor și o îndrumare inteligentă și permanentă”. Putem considera această sarcină a
pedagogului a fi una obligatorie, el fiind dator să organizeze și să pregătească mediul cu
stimulii necesari fiecărui tip de personalitate al copiilor și în conformitate cu caracteristicile
vârstei lor.
Cum trebuie să arate acest mediu? Ambientul unei săli de clasă Montessori trebuie să
conțină materiale special proiectate, ușor de manipulat, care să îl stimuleze pe copil să aleagă
descoperirea elementelor de care este fascinat și să desfășoare activități de învățare alese în
mod liber. Totul trebuie să se afle la îndemâna copiilor, grupate în ariile de dezvoltare
specifice (viața practică, dezvoltarea senzorială, dezvoltarea limbajului, matematică), după
gradul de dificultate, pe tematici diverse. Fiecare obiect are locul său, mereu același, astfel
încât copilul să își poată alege liber elementele necesare nevoilor lui interioare.
În lucrarea „Descoperirea copilului”(1977), pedagogul este privit „ca un factor ce
pune pe copil în relație cu elementul care îl face să reacționeze”. Educatorul oferă
materialele, elevii își aleg în funcție de preferințele și pasiunile lor, în funcție de nevoia de
cunoaștere a fiecăruia.
Cunoașterea materialului nu reprezintă o sarcină care se rezumă la examinarea
acestuia sau utilizarea după un anumit model. Chiar dacă se învață teoretic principiile
generale ale folosirii lui, este necesar să se realizeze exerciții cu materialul, timp îndelungat,
spre a fi capabil să înțelegi interesul pe care l-ar putea trezi în sufletul copiilor. Aprecierea
utilității unui astfel de material se face după o practică riguroasă, devenind stăpân pe
modalitățile care variază atunci când acesta intră în contact cu copiii.
După cum spuneam, într-o clasă Montessori fiecare obiect își are locul său. De aici se
naște, așadar, o altă datorie a profesorului. El trebuie să îi pună pe copii în legătură cu ordinea
care domește în ambianță. Copilul își alege liber materialul cu care dorește să lucreze, iar
dupa ce munca sa a fost dusă la bun sfârșit, printr-un efort de bunăvoie, acesta este obligat să
așeze obiectele folosite la locurile lor, fiind de datoria lui să se îngrijească de aspectul lor.
Activitățiile alese nu pot fi întrerupte doar pentru a-și satisface propriile impulsuri. Copiilor
nu li se permite să paseze materialele unui alt coleg, prin urmare, nici să le ia de la acesta
deranjându-i activitățile. Dacă materialul dorit nu se află expus, fiind folosit de un alt coleg,
copilul va aștepta răbdător până obiectul va fi adus la locul său. Scopul acestor reguli este
acela de a elimina orice fel de competiție.
Predarea lecțiilor în metoda Montessori se realizează cu totul diferit. În munca cu
materialul aducatoarea îi va îndruma pe copii ținând cont de două etape:
1. Punerea copilului în contact cu materialul și inițializarea în utilizarea lui;
2. Educatoarea va interveni pentru a-l lămuri pe copilul care a reușit, prin exercițiile sale
spontane, cum să stabilească diferențele dintre lucruri.
Sarcinile cadrului didactic în metoda Montessori sunt simplificate în comparație cu
cele ale cadrului didactic din pedagogia tradițională, însă nu au o importanță deosebită. A fost
învățat să foloseasca ce este „necesar”, să evite „inutilul”, dăunător de altfel în educarea
copiilor. Această limită indicată este de fapt perfecțiunea.
 Intrând într-o clasă Montessori vei avea adesea senzația că acei copii sunt singuri
acolo. Adesea profesorul este o prezență atât de puțin vizibilă și discretă încât îți poate lua
ceva timp până ce îl identifici. La fel de discret poate cum este regizorul unei piese ce te
fascinează. Și atunci probabil că nu vei înțelege și te vei mira văzând totuși copii adânciți în
munca lor, fermecați de cunoaștere – care se entuziasmează cu nimic mai puțin decât niște
oameni de știință – în timp ce descoperă legități, fapte, pasiuni noi în fiecare zi. Și vei fi
surprins să vezi cu câtă seriozitate își tratează copiii proiectele și ce formă vor da acestor
proiecte. Vor fi asemenea cărților. Vor crește în complexitate pe măsură ce copiii vor dobândi
mai multe abilități de a se exprima pe sine și de a selecta informația.
Deși absent, profesorul este acolo, observând atent. Nu se expune tot timpul oferint
mereu aceleași informații unor minți și suflete ce nu sunt dornice să le primească, așa cum se
obișnuiește în educația tradițională. Profesorul Montessori nu se află în centrul atenției, având
astfel timp alocat pentru a observa fiecare copil în parte, pentru a observa unde îl conduc
pasiunile și a oferi suport pentru ele, pentru a pregăti condiții astfel încât semințele deja sădite
să încolțească, dar și pentru a observa ce anume alte pasiuni trebuiesc sădite, care sunt căile
facile prin care o anumită informație va ajunge mai bine la un anumit copil. Va calcula cu
precizie momentul în care o nouă lecție va fi prezentată unui grup de copii pasionați de
subiectul acesteia. Pe de altă parte copiii, nemaifiind în situația de a asculta pasivi lecțiile
care vin la rând în orar, așa cum se întâmplă în sistemul clasic, au și ei, la rândul lor, tot acest
timp pentru a aprofunda, pentru a-și urma pasiunile trezite, pentru a descoperi pe cont propriu
legi și a crea proiecte oricât de mari și îndrăznețe simt ei să le creeze.
Un lucru fascinant în această metodă pedagogică este felul în care educatoarea ajunge
să-i cunoască pe copii. Această „descoperire a copilului” se realizează din umbră. Copiii sunt
cei care dezvăluie educatorului, își arată înclinațiile către anumite pasiuni, exprimându-se
liber și dezvăluindu-și firea lor pură. Nimic nu le este impus. Educatoarea trebuie să pătrundă
în sufletele copiilor, să identifice prin observare atentă caracteristicile individuale ale
fiecăruia.
În lucrarea „Mintea absorbantă”(2006), Maria Montessori a comparat relația dintre
educator și copil cu cea dintre un valet și stăpânul său. Această legătură nu este una fizică, ci
una de ordin spiritual. Sub întruchiparea stăpânului nu se află educatoarea, ci însuși sufletul
copilului. Valetul (educatoarea) veghează la bunăstarea stăpânului, are grijă ca trebuințele
sale să fie îndeplinite indiferent de cât de dificil ar părea. Atunci când stăpânul își desfășoară
singur activitățile, după propria plăcere, slujitorul nu îl tulbură, intervine doar atunci când
este cu adevărat necesar ajutorul său.
Principiile pedagogiei Montessori se învârtesc în jurul devizei „copilul trebuie să
crească, educatoarea trebuie să se micșoreze”. Copilului nu îi este limitat dreptul de a
cunoaște. El învață să se autodisciplineze, să se descurce în lipsa adulților. Această
autodisciplină este posibilă doar atunci când copilul este absorbit de o activitate ce
corespunde nevoilor lui, de o activitate liber aleasă, neîntreruptă. Disciplina copilului
Montessori nu se limitează la mediul școlar, ci se extinde la societatea însăși.
Cadrul didactic nu este instanța supremă de control. Educatorul este mai degrabă un
creator al situațiilor de învățare decât o persoană care predă în mod direct anumite cunoștințe,
mai degrabă un îndrumător, un observator, un valet al Maiestății Sale – Copilul. Profesorul
trebuie să respecte valoarea intrinsecă a copilului și să-i insufle dragostea pentru cunoaștere.
O sarcină esențială a educatorului este aceea de a-i trezi copilului sentimentul de
independență, să-i stimuleze curajul de a se desfășura liber, fără temeri.
3. Concluzii și recomandări
Așadar, educatorul Montessori joacă un rol crucial în dezvoltarea copilului. Chiar
dacă implicarea lui nu se manifestă în mod direct, prin experiență, răbdare și înțelepciune,
conectându-se la nivel spiritual cu copilul, reușește să scoată la suprafață forma pură a
acestuia. Educatorul influențează personalitatea copiilor prin modelul lui personal ajutându-l
pe acesta să se autodisciplineze, să se automodeleze..
A sădi, a inspira, a regiza din spatele scenei în care copilul se creează pe sine! Acesta
este rolul educatoarei montessoriene: „Călăuza adevărată pe calea vieții, ea nici nu împinge și
nici nu trage după sine; este mulțumită de munca prestată atunci când a asigurat drumul drept
pentru acel prețios călător care este copilul.” (Montessori, M., 1977, p.179)
Lucrarea invită la reflecție pe baza următoarelor întrebări:
„- Prin ce se diferențiază comportamentul cadrului didactic din alternativa
Montessori de cel al cadrului didactic din învățământul tradițional?
- Credeți ca profesorul din învățământul tradițional poate împrumuta din strategiile
didactice din alternativa Montessori?
- Cum credeți că-l poate ajuta un profesor din învățământul tradițional un elev
format într-o școală Montessori să se integreze în sistemul educațional tradițional ?”.

4. Bibliografie

1. Albulescu, I., (2014). Pedagogii alternative, București, Editura ALL.

2. Cazan , C. M., (2017). Istoria pedagogiei, București, Editura Pro Universitaria.

3. Montessori, M., (1977). Descoperirea copilului, București, Editura Didactică și Pedagogică.

4. Montessori, M., (1991). Copilul – Ființă divină dar neînțeleasă, București, Editura CEDC.

5. Montessori, M., (2006). Mintea absorbantă, Drobeta Turnu-Severin, Ed. A.P.A.

6. Montessori, M., (2018). Taina copilăriei, București, Editura Vremea.

7. http://www.casamontessori.ro/rolul-profesorului-montessori/ accesat pe
05.04.2019, ora 16:50.