Fondul Social European Programul Operațional Capital Uman 2014-2020

Axa prioritară 6. “Educație și competențe” Prioritatea de investiții: 10i „Reducerea şi prevenirea abandonului şcolar
timpuriu şi promovarea accesului egal la învăţământul preşcolar, primar şi secundar de calitate, inclusiv la parcursuri
de învăţare formale, non formale şi informale pentru reintegrarea în educaţie şi formare”
Partener: Universitatea din Pitești Titlul proiectului: „Motivație, stabilitate și competență – perspectiva calității
formării resursei umane din școli defavorizate [MSC-EDU]” (Numărul de identificare al contractului:
POCU/73/6/6/106918) Contract de finanțare nr.: 30920/08.05.2018 Cod SMIS: 106918

REFERAT 2

Metode calitative de cercetare

Conf. Univ. dr. Burtoiu Natalia

Cursant: N
Grupa: Reconversie profesională jud. Mureș – Petelea
An de studiu I, sem. I
 Cercetările calitative se bazează pe presupunerea că oamenii atribuie anumite semnificații
lumii în care trăiesc, iar aceste semnificații sunt într-o anumită măsură diferite de la o persoană la
alta (Myers, 2000). Investigarea modului în care oamenii își trăiesc experiențele de viață oferă
posibilitatea de a descrie realități subiective diferite. Prin contrast, cercetarea calitativă caută să
surprindă o realitate unică în varietatea experiențelor individuale. Diferența dintre o cercetare
cantitativă și una calitativă începe odată cu formularea problemei cercetării (Kuma, 2011).
Abordarea cantitativă se bazează pe o formulare specifică, în care atât variabilele cât și relațiile
dintre ele sunt bine precizate (ipoteză). Cel mai frecvent, cercetările sunt de tip confirmator,
urmărind verificarea uneia sau mai multor ipoteze. În abordarea calitativă problema cercetării se
formulează, de regulă, în termeni generali, ceea ce lasă loc unui proces de investigare flexibil, de
tip explorator. Bazându-se cu precădere pe analiza semnificației cuvintelor în locul semnificației
numerelor, metoda calitativă oferă posibilitatea unei înțelegeri mai profunde a subiectului
cercetării și, pe această cale, șansa unei explicații mai complexe a acestuia. În loc de a fi studiată
prin descompunere în constructe și relații transversale, ca în metoda cantitative, abordarea
calitativă propune analiza întregului și a dinamicii fluide a relațiilor dintre fenomene. În fond,
acesta este și obiectivul metodei cantitative, atâta doar că încearcă să ajungă la el pe o cale
indirectă, mediată de măsurare și analiza statistică a datelor.
Cercetarea calitativă este, de regulă, o procedură de recoltare a datelor empirice care
investighează un număr relativ mic de cazuri (uneori, doar unul singur), în condițiile unei
interacțiuni strânse între cercetător și cazurile respective (Schwab, 2005). Principalele obiective
ale acestui tip de abordare sunt atitudinile, modelele comportamentele cotidiene, experiențele
individuale în relația cu mediul social și interpersonal, aspectele care țin de valorile și normele
culturale, comunicarea interpersonal, verbală și nonverbală (Dawson, 2002; Dincă, 2003;
Yin,2011)

Trăsăturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, şi nu de experimente de laborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce

presupune selectarea datelor esenţiale dintr-un număr mare de informaţii.

- Se ocupă de cercetări holistice; fenomenul social în totalitatea lui înseamnă mai mult
decît o sumă de componente.
 - Este specifică participarea personală a cercetătorului, care se foloseşte de raţionamente
intuitive de tip insight şi trebuie să poată apela la empatie.

- Presupune o abordare dinamică; aceasta se referă la capacitatea de adaptare în faţa

schimbărilor din evoluţia sistemului social. În ciuda existenţei unui plan de cercetare, etapele nu
sunt fixate imuabil.

- Este orientată spre unicitate; presupunem încă din debutul cercetării că fiecare situaţie
cercetată este unică, evolutivă şi trebuie cercetată ca atare. Utilizează analiza contextuală (cadrul
istoric şi temporal).

- Empatia nu se referă în acest caz la rezonarea afectivă, ci are un sens obiectiv, acela de
neutralitate empatetică, adică acea capacitate de a rămîne neutru (obiectiv) şi, în acelaşi timp, de
a percepe empatic trăirile participanţilor la cercetare.

Principiile metodologiei calitative

1. Deschiderea: cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată prin ipoteze şi

proceduri care să-i influenţeze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop, nu o condiţie a cercetării;
există totuşi precizat un obiectiv, un scop de cercetare.

2. Comunicarea: cercetarea calitativă presupune directa relaţie între cercetător şi

participanţi; această relaţie directă este un travaliu comun care permite obţinerea unui maximum
de informaţie. Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, iar cercetătorul selectează
şi păstrează ceea ce este esenţial, comun şi definitoriu din informaţiile primite.

3. Realitatea socială ca proces: scopul cercetării calitative este identificarea modului de

construire a patternurilor comportamentale şi definirea sensului acţiunilor umane.

4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a
luat naştere. Analiza acestuia presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările
contextuale.

5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează este obligat să explice
scopul cercetării în amănunt, onest şi fără să inducă anumite răspunsuri. Analiza datelor urmează
descrierii şi teoretizării unui context social, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un sunet
puternic determină scăderea atenţiei).

6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor şi procedeelor, cît şi al

designului; designul se poate schimba pe parcurs, în funcţie de realitatea din teren. Etapele pot să
nu se deruleze în ordinea fixată.

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor

cantitative şi este de dorit ca, într-o cercetare, să se utilizeze ambele.

Tehnica grupului nominal

Este specifică abordării calitative şi este suficient de puternică încît să înlocuiască o

documentare clasică. Se bazează pe ideea că reunirea unui grup de experţi pentru discutarea unei
problematici anume oferă la fel de multe informaţii ca şi studiul lucrărilor publicate anterior pe
acea temă.

Tehnica grupului nominal reprezintă o tehnică de identificare şi fixare a problemei şi a

temei de cercetare, ca şi a implicaţiilor acestora. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui
cu succes documentarea clasică.

Etapele cercetării calitative

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este de a

stabili modalitatea de desfăşurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii de
cercetare presupune utilizarea de tehnici cum ar fi: interviuri cu experţi, discuţii de grup cu
persoane competente în domeniu, tehnica grupului nominal, analiza rapoartelor ştiinţifice (din
punct de vedere calitativ) pe tema dată.

II. Formularea problemei de cercetat. În funcţie de rezultatele etapei de analiză a

problematicii de cercetare, cercetătorul face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a
acestora, ceea ce presupune atît stabilirea importanţei problemei de cercetat, dar şi analiza
propriilor competenţe.

III. Studiile pregătitoare presupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu este neapărat
obligatorie; se poate reveni sau sări de la un pas la altul.
1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate) presupune analiza globală a
documentelor, discuţii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea experţilor în domeniu.

2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe domeniul larg din
care face parte tema, iar a doua se focalizează pe tema aleasă.

3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi; se precizează

tehnicile şi metodele de cercetare.

4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii la cercetare şi are drept scop verificarea
instrumentelor şi precizarea posibilelor dificultăţi.

5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilor de culegere şi analiză a

datelor, stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similară cu pasul cinci al studiilor
pregătitoare; se fixează clar tema de cercetare, obiectivele cercetării şi metodele.

V. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. Se fixează caracteristicile grupului cu

care se lucrează; grupul trebuie să fie suficient de mare, în funcţie de problema de studiu, astfel
încît datele obţinute să permită atingerea scopului fixat. Dacă în cercetările de tip cantitativ,
numărul minim de participanţi este de 30-50, în cele de tip calitativ el poate fi mult mai mic; însă
rezultatele obţinute nu se pot generaliza asupra altei populaţii decît cea din care provin
participanţii, chiar dacă aceasta îndeplineşte toate condiţiile primei populaţii, pentru că intervin
efectele de timp.

VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectivă în teren şi culegerea informaţiilor. Deosebit

de important în această etapă este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord
reprezintă un document important prin faptul că oferă informaţii de "memorie vie" a cercetării.
Cercetătorul va nota tot ce se întîmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile sale reflecţii.
Informaţiile pot fi structurare pe patru direcţii: note de context, note personale, note
metodologice şi note teoretice.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelor calitative (care
presupune prelucrări statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferenţe de
procentaje) şi analiza calitativă a datelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare şi
teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativă a datelor încearcă să construiască
sensul logic al unui set de informaţii care surprind un eveniment social.

VIII. Validarea internă constă în validarea raţionamentelor obţinute în etapa anterioară,

de analiză a rezultatelor. Presupune întrebări de tipul: "Cît am surprins din realitatea socială şi cît
a rămas nedescoperit?". Validitatea reprezintă exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei
categorii de informaţii formulate teoretic la fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune şi sugestii pentru cercetări viitoare.

X. Validarea externă presupune verificarea informaţiilor obţinute cu informaţiile

existente din alte cercetări pe aceeaşi temă. Presupune strategii ca: utilizarea unităţilor de
observaţie, verificarea critică a rezultatelor de către o persoană din afara studiului. Se mai
numeşte şi "confirmare internă" şi se bazează pe prezumţia că un cercetător este inapt să fie sută
la sută obiectiv.

Validitatea cercetării calitative

Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, la conţinut şi la criteriu.

Aceste tipuri de validitate sunt utile atunci cînd apelăm la test ca instrument de evaluare
(diagnostic) şi prognostic. APA face o altă clasificare a tipurilor de validitate: de conţinut,
conceptuală, predictivă şi descriptivă.

Validitatea unei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumită inferenţă făcută
plecînd de la un test sau probă are înţeles şi este potrivită. Validarea este procesul sau operaţia
prin care se investighează gradul de validitate sau de realism a interpretării propuse de un
instrument.

Un test este valid în măsura în care el măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi în
măsura în care prin itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie măsurat, şi nu altceva.

Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu şi H. Pitariu, sau patru stabilite de
APA) nu sunt categorii disjuncte şi nu se poate spune că un anumit tip de validitate este mai bun
sau mai potrivit decît celălalt. Se optează pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba
sau instrumentul respectiv.
 Validitatea de construct (reprezentată de validitatea de conţinut şi de cea conceptuală)
este utilă pentru a verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. În acest scop, este
necesar să se realizeze o descriere a constructelor, în termeni comportamentali concreţi.

Validitatea de conţinut implică, după cum considera A. Anastasi, examinarea

sistematică a conţinutului probei pentru a determina dacă el acoperă un eşantion reprezentativ
din domeniul de comportament pe care testul îl măsoară.

Validitatea de criteriu se referă la cadrul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile

unei probe concordă cu cele bazate pe alte măsurări, numite criteriu. Măsura-criteriu trebuie să
evalueze un construct similar celui pe care dorim să-l validăm. Spre exemplu, pentru un test de
creativitate, criteriul va fi tot o probă care măsoară creativitatea.

Validarea calitativă: validitatea calitativă a unui instrument este influenţată de cultură;

ea poate fi: a) ideologică, b) de gender, c) de limbaj sau discurs şi d) de apărător social.

Validitatea înseamnă încredere în cunoştinţele noastre, dar nu certitudine. Putem apela

la metode de validare tipic calitative, cum sunt: metoda triangulaţiei şi metoda juriului.

Metoda triangulaţiei este o strategie prin care se suprapun şi se combină mai multe
tehnici de culegere a datelor, pentru a compensa pierderile de informaţie inerente într-o cercetare.
Denumirea este preluată din topografie. Apelul la triangulaţie este necesar pentru că fenomenele
psihice sunt în evoluţie, şi nu constante, motiv pentru care poate avea loc adesea pierderea de
informaţii. Metoda permite ca interpretarea să fie mai obiectivă, prin apelul la mai multe tipuri
de verificare. Tipuri de triangulaţie:

A. Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe şi, prin urmare, sunt
măsurate mai multe faţete ale fenomenului studiat. Se face în trei direcţii: spaţială, temporală şi a
subiecţilor.

B. Triangulaţia cercetătorului presupune participarea la cercetare a unui grup de minimum doi

cercetători. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare membru al echipei separat se compară,
se analizează, obţinîndu-se o validare de semnificaţie.
 C. Triangulaţia teoretică presupune interpretarea informaţiilor obţinute prin încadrarea
succesivă în diferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privită ca fiind determinată
genetic sau ca fiind comportament învăţat).

D. Triangulaţia metodologică obligă la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a

datelor; se apelează la o baterie de probe: observaţie, interviu, analiză de conţinut, desen, focus
grup etc. Utilizarea unor tehnici diferite permite obţinerea unor informaţii relativ diferite şi
reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.

E. Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunea cercetătorului de a supune

participanţii la studiul unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute pentru a putea
determina categoriile comportamentale. Această verificare îi permite cercetătorului să facă
corecţiile necesare, în funcţie de situaţia reală din teren.

Metoda juriului este impusă de metoda triangulaţiei.

Interviul comprehensiv

Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale în secolul XIX. Astăzi
este utilizat în studiile asupra motivaţiei, în psihologia organizaţională şi în studiile culturale.
Între interviul clasic, cantitativ (chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv (non-
directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temă stabilită, utilizînd conversaţia, există o
luptă strînsă.

Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodă centrală într-un

design de cercetare, pînă la cel de instrument auxiliar şi complementar de obţinere a
informaţiilor. Există interviu de explorare şi interviu de ilustrare (în faza finală, cu scopul de a
verifica rezultatele obţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoane avizate pe marginea
rezultatelor cercetării.

Interviul comprehensiv presupune două personaje: intervievatorul şi intervievatul sau

actorul. Termenul de "actor" este frecvent utilizat în psihologia calitativă, referindu-se atît la o
persoană, cît şi la un grup cu anumite caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv
este atitudinea non-directivă a intervievatorului, care asigură libertatea de exprimare a
intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceasta presupune apelul la o serie de tehnici
care au ca scop menţinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesară pentru a obţine informaţii
cît mai complete şi cît mai puţin influenţate de fenomenul de dezirabilitate socială. Atitudinea
non-directivă presupune:o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;
obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin raportare la tema dată;
obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie, pentru a nu modifica discursul
celui intervievat (fără a accepta însă divagaţii pe teme paralele cu cea discutată);

Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul că demersul nu este
liniar, putînd să apară întreruperi pentru documentare, putem delimita:

1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau prin tehnica grupului
nominal); se pune la punct grila de întrebări, care trebuie verificată. În această etapă se face şi o
schiţă de plan al cercetării. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza asupra altor tipuri de
populaţie.

2. Activitatea de intervievare propriu-zisă. Se face apel la reformulări. Ca instrumente de lucru

specifice interviului calitativ se folosesc notiţele descriptive, reportofonul, camera video etc.

3. Redactarea raportului de cercetare se face după regulile clasice pentru cercetarea cantitativă.

Validitatea rezultatelor

În evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că metodele calitative au un

potenţial mai mare de detectare a comportamentelor şi proceselor sociale. Utilizarea acestor
metode permite descrierea evoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei teorii. În modelul
cantit Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult de coerenţa logică a
discursului, de susţinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corectă într-o realitate socială.
Se recomandă unele instrumente de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor
intervievate, care permite reluarea cercetării pe un eşantion mai mare şi validarea sa.

Focus grupul

Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul cu
un grup de lucru şi un moderator. Între focus grup şi alte tipuri de interviuri (tehnica grupului
nominal, tehnica Delphi, tehnica brainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii) există o serie de
deosebiri.
Analiza de conţinut

S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici de

cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi
descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele
concluzii privind individul şi societatea, sau privind comunicarea însăşi, ca proces de
interacţiune socială.

Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în

analiza imaginilor, a mesajelor orale etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă,
complementară de studiu al comportamentului uman, care oferă informaţii foarte obiective,
deoarece reacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.

Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care sunt adaptative

şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Ca tehnici utilizate pentru culegerea datelor se
folosesc: observaţia, chestionarul şi, eventual, interviul.

H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind acţiunea umană observabilă care este
suficient de completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii; un comportament
poate fi considerat incident critic în următoarele condiţii: acţiunea umană trebuie să fie o situaţie
distinctă, cu limite bine definite; cauzele, ca şi urmările sale, trebuie să fie evidente, astfel încît
să poată fi descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoană; descrierea situaţiei şi a
comportamentelor umane prezente în situaţie trebuie să fie clară; comportamentele pozitive sau
negative care se dezvoltă în situaţia respectivă trebuie să fie cazuri extreme, pentru a putea fi
considerate incidente.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, apariţia cross-culturalităţii se datorează lărgirii

domeniului funcţional al acestei discipline. Raţiunea de a fi a psihologiei cross-culturale este
aceea de a susţine o interacţiune cît mai eficientă între culturi, în baza explorării fiecărei culturi
în parte.
 În 1992, psihologia cross-culturală a fost definită ca fiind studiul similitudinilor şi
diferenţelor la nivel individual, în grupuri şi culturi etnice diferite, studiul comparativ între
variabilele psihologice şi cele socio-culturale, ecologice, biologice, precum şi evoluţia intrinsecă
a acestor variabile.

Testul este foarte important, pentru că trebuie găsite acele teste care pot funcţiona similar
în culturi diferite; ca urmare, testele trebuie verificate pentru a se vedea dacă ele funcţionează şi
în alte culturi.

BIBLIOGRAFIE

Belmont, CA: Woodsworth. Chelcea, S. (1995). Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente

metodologice, Bucureşti: Editura Institutului Naţional de Informaţii.

Chelcea, S. (2001). Metode cantitative şi calitative, Bucureşti: Editura Economică. Cocoradă,

E., Cazan, A.M., Cavaco, C., Orzea, I. (2014) Metode de cercetare calitativă în psihologie şi
ştiinţele educaţiei , Editura Universităţii "Transilvania", Brașov

Dincă, M. (2003). Metode de cercetare in psihologie - note de curs: Editura Universității Titu
Maiorescu
Flammarion. Kuhn, T.S. (2008). Structura revoluţiilor stiinţifice, Bucureşti: G., Popescu
Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie,Bucureşti: Albatros.

Popper, K. (1981). Logica cercetării, Bucureşti: Editura ştiinţifică.