Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Kinetoterapia în afecțiunile respiratorii

Componentele reabilitării respiratorii
1. Educația pacientului și a familiei sale, domeniu în care rolul medicului de
familie este primordial:
 se explică în ce constă boala, care sunt factorii de agravare,
principalele simptome în perioada de stare și în timpul exacerbărilor;
 se discută cu pacientul medicația necesară bolii, se demonstrează și
apoi se verifică tehnica administrării medicației cu dispozitivele inhalatorii de tip
pMDI, Diskus, Turbuhaler, Handihaler etc.;
 se întocmește schema individualizată de tratament, se discută
indicațiile și posibilele efecte secundare ale medicamentelor, se obține
consimțământul informat al pacientului;
 se abordează problematica nutrițională și i se dau pacientului
recomandări în funcție de indicele său de masă corporală: de creștere a greutății în
cazul pacienților cu BPOC subponderali (la care s-a dovedit experimental că există
o rată de supraviețuire mai mică), respectiv de scădere ponderală la cei cu supra-
greutate/obezitate.
2. Terapia propriu-zisă de reabilitare pulmonară, care cuprinde tehnici
diverse, dintre care se pot face în cabinetul medicului de familie. Acesta consiliază
pacientul/aparținătorii acestuia referitor la oportunitatea aplicării și beneficiile lor:
 kinetoterapia
 hidrokinetoterapia
 fizioterapia (spre exemplu, electroterapia, magnetodiafluxul)
 aerosoloterapia
 salinoterapia
 oxigenoterapia de lungă durată sau terapia cu presiune pozitivă
continuă la nivelul căilor aeriene, la pacienții cu forme foarte grave de boală
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

 psihoterapia - la pacienții care frecvent asociază anxietate și depresie

(așa cum se întâmplă, de obicei, în cazul bolilor cronice, invalidante).
3. Farmacoterapia specifică .

Obiectivele kinetoterapiei respiratorii

 dezobstrucția căilor aeriene prin poziționare și drenajul secrețiilor
bronșice;
 reglarea volumelor pulmonare și îmbunătățirea schimburilor gazoase;
 prevenirea și corectarea deformărilor de statică ale ansamblului
corporal (corectarea pozițiilor vicioase ale coloanei vertebrale, ameliorarea
contracturii musculare, creșterea laxității articulațiilor care participă la actul
respirator);
 tonifierea musculaturii respiratorii, în special a cuplului diafragm -
mușchiul transvers;
 combaterea tensiunilor mușchilor inspiratori accesorii
(sternocleidomastoidian, trapezi, scaleni, pectorali);
 controlul și coordonarea respirației;
 creșterea capacității de efort;
 reintegrarea pacientului în cadrul socioprofesional.
Obiectivul final al kinetoterapiei respiratorii devine astfel creșterea calității
vieții pacienților.
În mod didactic, indicațiile kinetoterapiei respiratorii sunt:
 bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC)
 astmul bronșic
 bronșiectaziile
 pre- și postoperator (chirurgie toracică), chiar și în cancerul pulmonar
 pre- și postoperator în chirurgia cardiacă, abdominală, ortopedică etc.
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Kinetoterapia dezvoltă mușchii costali și mușchiul diafragmatic, permițând

pătrunderea unei cantități mai mari de aer în plămâni (ameliorarea ventilației
pulmonare).

Contraindicațiile kinetoterapiei respiratorii

Contraindicația absolută este lipsa de complianță a pacientului sau lipsa
dorinței de a participa la programul de kinetoterapie respiratorie. Celelalte criterii
de excludere vor fi considerate în contextul particular al pacientului, ținând cont de
comorbiditățile acestuia și de medicația aferentă:
 cordul pulmonar cronic
 insuficiența respiratorie manifestă
 bronșiectazii cu hemoptizii repetate
 tuberculoza pulmonară activă/complicată
 micozele pulmonare grave.
Alte contraindicații se referă la: angina instabilă, insuficiența cardiacă
decompensată, infarctul miocardic recent (sub patru săptămâni), aritmiile cardiace
necontrolate, blocul atrio-ventricular (BAV) de gradul II sau III, ciroza hepatică
decompensată, insuficiența renală decompensată, cancerul metastatic, deficitul
cognitiv sever, afecțiunile psihiatrice asociate cu un status deficitar al memoriei și
al complianței, impedimente de comunicare, auz deficitar sau capacitate vizuală
limitată.
Pacienții vin pentru ședința de reabilitare de două, trei ori pe săptămână și
sunt încurajați ca între ședințe să efectueze singuri un antrenament fizic la
domiciliu.
Se poate face recuperare respiratorie și la domiciliul pacienților, iar medicul
de familie poate să colaboreze în acest sens cu sistemul de îngrijiri la domiciliu,
coordonând, verificând și evaluând programul de antrenament fizic.
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Metode de kinetoterapie respiratorie

Sunt metode simple, cu o mare eficiență clinică la sugar și copilul mic, dar și
la adulți și vârstnici, și despre care pacientul și familia/aparținătorii trebuie să fie
informați.
1. Poziționarea și posturile de facilitare a respirației
2. Tehnicile de eliminare a secrețiilor bronșice - „clappingul” și drenajul postural
3. Gimnastica respiratorie propriu-zisă
4. Educarea tusei
5. Educarea vorbirii
6. Antrenamentul dozat la efort.

1. Poziționarea și posturile de facilitare a respirației:

 din poziția de decubit lateral - pacientul stă cu spatele curbat, pe un
plan înclinat, cu genunchii semiflectați și cu antebrațele încrucișate la piept sau ca
în figura 1;
 din poziție șezândă - pacientul stă cu trunchiul în flexie anterioară, cu
sprijin pe perne, cu plantele pe sol și cu brațele care fixează sprijinul anterior
(figura 2);
 din poziție ortostatică (poziție facilitatoare pentru bolnavul cu dispnee
manifestă) - cu spatele sprijinit de un plan dur (figura 3).

2. Tehnicile de eliberare a secrețiilor bronșice vizează împiedicarea

acumulării de secreții în bronhii:
-Clappingul reprezintă, de fapt, zdruncinarea cuștii toracice care, lovită cu
latul palmei, caută să desprindă secrețiile de pereții bronșici înaintea manevrelor de
expectorație. Din punct de vedere practic, această tehnică se realizează din zona
toracală inferioară către zona toracală superioară, întotdeauna pe expir (un expir,
preferabil, viguros).
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

-Drenajul postural constă în întinderea bolnavului pe pat într-o poziție care,

sub acțiunea gravitației și a curgerii fluidelor datorită gradientului de înălțime,
ușurează drenajul secrețiilor spre trahee, acestea fiind apoi eliminate prin tuse.
Expectorația trebuie să se realizeze într-un borcan care ulterior se va închide cu un
capac, în care să existe dezinfectant (posibil BK prezent în spută.) Eficacitatea
drenajului crește prin asocierea acestei tehnici cu celelalte elemente: modularea
fluxului aerian prin căile respiratorii în funcție de fazele respiratorii, exercitarea
unei presiuni pe torace în timpul expirului, executarea de vibrații (clapping) sau
tapotaj toracic.
Ca reguli generale, pentru drenarea secrețiilor bronșice trebuie cunoscute
următoarele:
 zonele cele mai încărcate se drenează primele;
 la încheierea unei poziționări, pacientul inspiră profund, apoi expiră
profund, tușește de câteva ori și expectorează într-un borcan prevăzut cu capac
(vezi mai sus);
 după fiecare poziționare, terapeutul va executa vibrații sau tapotări
deasupra segmentului care trebuie drenat.
Pentru lobii pulmonari superiori:
-Regiunea anterioară - pacientul este așezat, cu trunchiul ridicat la verticală,
cu sprijin pe o pernă (figura 4).
-Regiunea posterioară - pacientul așezat, cu o pernă în brațe, realizează o
ușoară anteflexie a trunchiului superior pe pernă (figura 5).
Pentru lobii pulmonari inferiori
-Regiunea anterioară - pacientul se află în decubit dorsal, fără pernă sub cap,
dar cu două perne sub șezut, pentru ca extremitatea cefalică să fie cu 30 cm sub
nivelul șoldurilor (pentru facilitarea drenajului) - figura 6.
-Regiunea posterioară - pacientul se află în decubit ventral - cu fruntea
sprijinită în mâini; se plasează o pernă sub șolduri, astfel încât capul să fie cu 30 cm
sub nivelul șoldurilor (figura 7).
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

-Regiunea laterală - pacientul este în poziție decubit lateral stâng sau drept -
cu trei perne sub șold, astfel încât capul să fie cu 50 cm sub nivelul șoldurilor
(figurile 8 și 9).

3. Gimnastica respiratorie propriu-zisă are ca obiective specifice:

1. creșterea volumelor de aer mobilizabile, în tot plămânul sau numai pe anumite
regiuni;
2. reducerea travaliului respirator prin scăderea rezistenței dinamice la fluxul de
aer, ca o consecință a creșterii complianței toracice (datorită elasticității pulmonare)
sau prin ambele metode;
3. tonifierea musculaturii respiratorii;
4. controlul și coordonarea ritmului respirator(10,11,14).
Gimnastica respiratorie înseamnă a învăța pacientul să-și controleze
respirația și să folosească toți mușchii care participă, în mod normal, la actul
respirator.
Tehnica executării exercițiilor de respirație
Exercițiile de respirație pot fi variate prin:
 frecvența de respirație pe minut
 modalitatea de mișcare a toracelui și a abdomenului
 durata fazelor respiratorii
 combinarea fazelor respiratorii
 postura de execuție
 dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii.
Exercițiile își pierd valoarea dacă nu se evită fumatul și curenții de aer. Ele
se vor face dimineața (în anotimpul călduros, cu fereastra larg deschisă, sau în aer
liber, iar când e frig, în camera bine aerisită). Pentru a se evita apariția oboselii și a
amețelilor, respirația va fi amplă, profundă și rară. După patru-cinci respirații
profunde se va intercala o pauză. Poziția de început este așezat, cu spatele drept, cu
musculatura umerilor, a toracelui și a abdomenului relaxate. Inițial, se vor executa
câte cinci exerciții din fiecare tip, apoi numărul de repetări va crește treptat. Poziția
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

de „odihnă” între exerciții este cu coatele sprijinite pe genunchi, cu pacientul

relaxat, pentru a facilita respirația.
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

A. Dirijarea controlată/conștientă a aerului la nivelul căilor aeriene

superioare
Este primul lucru pe care bolnavul trebuie să-l învețe. Acest lucru presupune
reeducarea inspirului, dar și a expirului. Inspirul pe nas, deoarece este forma
fiziologică a respirației, care pregătește „calitatea bună a aerului”, adică îl
încălzește, purifică și umidifică. Pacientul este învățat să se concentreze pe
mișcarea respiratorie pe care o are de îndeplinit și să inspire pe nas, lin și prelung,
„ca și când ar mirosi o floare”, fără efort (executarea forțată a inspirului determină
bronhospasm). Inspirul mobilizează diafragmul și bombează abdomenul
(antepulsie). Expirul se face pe gură, dar cu buzele strânse, ca pentru a fluiera sau a
pronunța literele o, u, f, h, s sau pf. Această tehnică creează o presiune reglabilă la
ieșirea aerului în atmosferă, împiedicând colapsul bronșic expirator. Raportul între
inspir și expir trebuie să fie de cel puțin 1 la 2 și trebuie educat în acest sens.
B. Reeducarea respirației diafragmatice
Principala acțiune a mușchiului diafragm este cea de inspir, realizată prin
creșterea volumului și scăderea presiunii în cavitatea toracică și creșterea volumului
și presiunii în cavitatea abdominală. Agonistul diafragmului este mușchiul transvers
abdominal. Prin acțiunea sa, diafragmul crește diamentrul toracic cranio-caudal în
inspir.
Poziția corpului este foarte importantă: în decubit dorsal, diafragmul are cea
mai mare amplitudine, iar în poziția șezând sau ghemuit, cea mai mică.
În expir, diafragmul revine pasiv la poziția sa inițială prin acțiunea elastică a
plămânului, dar și prin presiunea abdominală. Ca principal mușchi inspirator,
diafragmul asigură 65% din ventilația de repaus, mușchii respiratori accesori
(scalenii, sternocleidomastoidienii, intercostalii) având și ei un rol în acest
proces(8,14).
Tehnica: pacientul se așază în decubit dorsal, cu capul în anteflexie prin sprijin pe
pernă și cu genunchii flectați pentru relaxarea musculaturii abdominale. Mișcările
se realizează cu palmele pe abdomen, pentru a conștientiza jocul presional de la
nivelul abdomenului: inspirul determină antepulsia (bombarea) abdomenului, iar
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

expirul, retropulsia (sucțiunea forțată). Exercițiul poate fi făcut fie liber, fie cu
rezistență, care poate fi opusă manual de către terapeut, sub formă de săculețe de
nisip, mingi medicinale, discuri, centuri elastice. Exercițiile se fac zilnic, minimum
trei luni. După ce se obține o respirație abdominală corectă, se vor asocia și mișcări
ale toracelui inferior, pentru a obține cel mai corect mod respirator: cel abdomino-
toracic inferior(14) (figura 10).
Variante de lucru:
 în poziția Trendelenburg, cu facilitarea expirului;
 în decubit lateral, cu reeducarea hemidiafragmului sau a
hemitoracelui.
Exemple practice de exerciții pentru reeducarea diafragmatică:
a. cu genunchii strânși
 poziție: culcat pe spate;
 expir: concomitent cu ducerea unui genunchi pe abdomen și (atât cât
este posibil) a unui călcâi pe fese. Apoi exercițiul se continuă cu ghemuirea
ambelor picioare. Se presează genunchii pe abdomen cu mâinile;
 inspir: concomitent cu revenirea în poziția inițială.
b. cu baston
 poziție: stând drept, cu picioarele depărtate și bastonul ținut orizontal,
cu brațele la lățimea umerilor;
 inspir: concomitent cu ridicarea brațelor în prelungirea corpului;
 expir: concomitent cu flexarea trunchiului înainte, cu brațele coborâte
până la sol (figura 11).
c. la spalier sau cu un scaun
 poziție: stând cu spatele lipit de spalier (sau o mobilă mai înaltă),
mâinile apucă o șipcă a spalierului (sau o piesă din mobilier);
 inspir: concomitent cu aplecarea trunchiului înainte;
 expir: concomitent cu revenirea la poziția inițială.
Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Gimnastica respiratorie
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Gimnastica respiratorie 2

C. Reeducarea respirației costale

Are la bază conștientizarea mișcărilor toracice care se realizează prin crearea unei
rezistențe pentru mișcările costale de către terapeut, forțând mușchii să lucreze la o
tensiune mai mare, ușor de remarcat de către pacient.
Tehnica: mâinile terapeutului se plasează la trei niveluri: costal inferior, mediu și
superior (obligatoriu în această ordine, de jos în sus) și se așază de-a lungul
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

coastelor. Se solicită pacientului un expir complet, timp în care mâinile execută o

presiune pe peretele costal, presiune care crește pe măsură ce expirul se apropie de
sfârșit (faza punerii în tensiune a mușchilor costali). Inspirul va găsi în zona
antrenată o contrarezistență (mâinile terapeutului), ceea ce va necesita o creștere a
tensiunii mușchilor inspiratori interesați pentru realizarea fazei de inspir. În
continuare, presiunea exercitată va slăbi treptat, pe măsură ce se termină inspirul,
astfel încât la final toracele este liber de orice presiune(14) (figurile 12, 13 și 14).
Exerciții practice pentru amplificarea respirației costale:
a. cu baston
 poziție: culcat pe spate, cu un baston ținut în mâini;
 inspir: concomitent cu ridicarea brațelor, până la 180 de grade;
 expir: concomitent cu revenirea brațelor la poziția inițială.
b. cu mișcare de brațe
 poziție: stând cu picioarele depărtate la lățimea umerilor;
 inspir: concomitent cu ridicarea brațelor lateral, în prelungirea
corpului;
 expir: concomitent cu revenirea la poziția inițială.
c. cu baston
 poziție: stând cu picioarele depărtate la lățimea umerilor, cu brațele
ridicate, mâinile ținând orizontal un baston;
 inspir: concomitent cu înclinarea laterală a trunchiului;
 expir: concomitent cu înclinarea trunchiului lateral, în direcție opusă,
pentru forțarea expirului (figurile 15 și 16).
D. Exerciții pentru controlul și coordonarea respirației
Sunt exerciții care urmăresc scăderea tahipneei și controlul fluxului de aer.
Scăderea tahipneei la bolnavii obstructivi se realizează prin controlul raportului
inspir/expir și prin apneea postinspiratorie, care are ca scop egalizarea ventilației în
toate compartimentele pulmonare. Controlul fluxului de aer se realizează prin
prelungirea inspirului, concomitent cu rărirea ritmului respirator.
Tipuri de exerciții:
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

 inspir profund (fără efort, lung, ca și când pacientul ar mirosi o floare),

apoi apnee postinspiratorie, expir și apnee postinspiratorie. Se „numără”,
prelungind durata de apnee postinspiratorie, respectiv postexpiratorie;
 cu mâinile la ceafă, în inspir se depărtează coatele, iar în expir se
apropie (figurile 17 și 18).
 cu mâinile ridicate și coatele îndoite, ca și când s-ar ține în mâini o
bară, se duc mâinile către spate în inspir și se apropie antebrațele în expir. În acest
fel se antrenează respirația costală superioară și se ventilează vârfurile pulmonare,
iar la nivelul cutiei toracice se modifică diametrele craniocaudal și anteroposterior.
Între exerciții se adoptă poziția de relaxare, cu coatele sprijinite pe genunchi și
respirație „liniștită”;
 cu palmele pe genunchi, se ridică în inspir brațele paralel cu solul, la
nivel mijlociu, timpul în expir însemnând rotația brațelor spre stânga, respectiv
dreapta;
 în ortostatism, cu spatele drept, pacientul face inspir profund, cu
aplecarea trunchiului în față, apoi revenirea trunchiului cu expir;
 exerciții pentru educarea fiecărui hemitorace se pot efectua din poziție
așezată sau la spalier; din așezat se ridică brațele pe rând, se duc lateral
(stânga/dreapta) în inspir, urmărindu-se cu privirea, apoi revenire în expir;
 cu banda elastică se fac exerciții pentru tonifierea grupelor musculare
inspiratorii, dar și a membrelor superioare și ale trunchiului, cu ridicarea brațului
stâng/drept și urmărirea sa cu privirea în inspir, revenirea în expir;
 din decubit dorsal și cu brațele depărtate se duc genunchii la piept, cu
ridicarea capului și poziționarea mâinilor pe genunchi în inspir și revenire în expir;
în acest fel se antrenează respirația costală inferioară și se intervine asupra
diametrului anteroposterior și transversal al toracelui.

4. Educarea tusei
Oricât ar părea de ciudat (tusea fiind un fenomen reflex, de apărare) și tusea
trebuie „învățată” de către pacient. Vorbim însă despre educarea, și nu despre
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

inhibarea tusei.
Pacientul cu boală respiratorie cronică, îndeosebi cu BPOC, trebuie „să învețe să
tușească” pentru ca:
 tusea lui să fie eficientă (adică să elimine secrețiile bronșice cu un
efort cât mai mic);
 să nu producă accidente legate de chinta de tuse, respectiv: rupturi
alveolare (mai ales dacă există emfizem pulmonar avansat), hemoragii la nivelul
vaselor subcutanate ale feței și gâtului, hernii de substanță albă sau dehiscențe de
mușchi drepți abdominali, hernii inghinale etc.
Educarea tusei presupune:
a. Poziționarea corpului în timpul tusei
b. Modalitatea de control al respirației în timpul tusei
c. Tonifierea musculaturii expiratorii(8,9,13).
a. Pentru poziționarea corpului în timpul tusei, se adoptă două posturi, în funcție de
starea clinică a pacientului:
 poziția șezând, cu umerii relaxați, rotați în afară, capul aplecat, spatele
ușor flectat, antebrațele sprijinite, genunchii flectați, picioarele sprijinite pe sol și cu
o mică pernă pe care o ține la nivelul abdomenului, cu care presează abdomenul,
ajutând la ridicarea diafragmului; în timpul tusei, pacientul va apleca trunchiul
înainte;
 poziția semișezând sau în decubit lateral (pentru pacienții imobilizați
la pat), cu trunchiul ridicat și aplecat în față și cu genunchii flectați.
b. Modalitatea de control al respirației în timpul tusei:
 pacientul va inspira pe nas, lent și profund. În inspir, trunchiul va fi
drept, capul ridicat, abdomenul va fi împins către înainte, iar perna, presată;
 se realizează apoi o scurtă perioadă de apnee, cu gura închisă;
 expulzia aerului se realizează în două-trei reprize, cu trunchiul aplecat
înainte și abdomenul tras înapoi.
Sunetul produs de tuse trebuie să fie profund, gros, ceea ce înseamnă că
tusea este eficientă și drenează căile bronșice inferioare; o tuse cu tonalitate ridicată
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

înseamnă o tuse ineficientă, din zonele superioare, laringiene și traheale(10). A nu

se uita faptul că expulzia secrețiilor se va realiza într-un recipient cu dezinfectant și
capac (figurile 19 și 20)!
c. Tonifierea musculaturii expiratorii este un obiectiv realizabil prin gimnastica
respiratorie propriu-zisă.

5. Educarea vorbirii
Pare și aceasta o „ciudățenie”, dar este importantă în cazul dispneei cronice
din BPOC sau alte afecțiuni respiratorii cronice. Tehnica educării vorbirii este
adaptată în funcție de gradul dispneei pe care o are pacientul și este utilă atunci
când acesta nu se poate exprima decât în propoziții scurte și într-o expirație care
cuprinde un număr limitat de cuvinte și silabe.
Tehnica: se vor alcătui grupuri de cuvinte pe care pacientul le va citi cu voce
tare, de mai multe ori pe zi. Fiecare grup de cuvinte va fi rostit pe un singur expir,
apoi urmează un inspir, un alt grup citit etc. Treptat, grupurile vor fi alcătuite din
mai multe cuvinte. Ritmul de citire se adaptează la potențialul respirator al
pacientului. Orice rărire a ritmului înseamnă o prelungire a expirului(6,10).

6. Antrenamentul la efort dozat

Acesta duce la îndeplinire ultimul obiectiv al kinetoterapiei respiratorii, și
anume creșterea capacității de efort. Este metoda de elecție și de neînlocuit în
BPOC și e considerat un „element-cheie” în recuperarea bolilor respiratorii.
Cei mai mulți dintre pacienții cu BPOC au capacitatea de efort scăzută,
pentru că declanșează crize de dispnee la efort fizic, pierd capacitatea de efort în
perioadele de acutizare a bolii sau își elimină singuri efortul din viața de zi cu zi, de
teama crizelor care pot apărea. Antrenamentul fizic la pacienții cu afecțiuni
respiratorii este mai facil decât cel al pacienților la care se face recuperarea bolilor
cardiovasculare, dar oricum trebuie să respecte câteva reguli:
 în timpul ședințelor de antrenament, intensitatea efortului nu trebuie să
depășească 60-70% din intensitatea care declanșează dispneea;
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

 antrenamentul are fazele cunoscute: încălzire, antrenament propriu-

zis, răcire;
 în perioada de încălzire, intensitatea efortului este de 60% din
capacitatea totală de efort și va crește treptat.
Se urmăresc următorii parametri:
 apariția sau accentuarea dispneei
 apariția unei stări de disconfort
 apariția sau accentuarea unei respirații zgomotoase
 apariția tahipneei
 tahicardie peste 110-120 bătăi/minut sau apariția aritmiilor cardiace
 apariția durerilor anginoase.
Mecanismele de acțiune care cresc toleranța în cazul antrenamentului dozat
la efort sunt:
1. ameliorarea ventilației pulmonare, prin mai buna coordonare a pompei musculare
toracoabdominale (antrenamentul mușchilor respiratori realizează o cheltuială
energetică mai mică);
2. ameliorarea raportului ventilație-perfuzie și ameliorarea difuziunii oxigenului;
3. creșterea extracției periferice a O2 în îmbunătățirea utilizării lui în respirația
tisulară;
4. creșterea PaO2 la cei mai mulți dintre bolnavi;
5. ameliorarea performanțelor cardiace;
6. scăderea anxietății legate de efort și de apariția dispneei(10).
Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Figura 19
Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Figura
20
 Elemente de pediatrie utilizate îîn recuperarea medicalaă

Metodologia antrenamentului la efort

Cel mai la uzual mijloc de antrenament îl reprezintă cicloergometrul
(bicicleta ergometrică), aparat pe care mulți pacienți îl au deja acasă și care are
avantajul că permite un dozaj foarte bun al efortului, permițând modularea
intensității și duratei acestuia.
Dezavantajele principale sunt legate de faptul că activitatea la
cicloergometru este monotonă și bolnavul se poate plictisi relativ repede, precum și
acela că antrenează îndeosebi musculatura membrelor inferioare.
Tehnica: pacientul începe pedalarea cu o frecvență de 55-65 rotații/minut, cu
monitorizarea inițială a tensiunii arteriale, a pulsului și a saturației în oxigen a
sângelui arterial. Puterea standard inițială va fi de 40 W, adaptând durata
pedalajului la capacitatea de efort a pacientului. Ședința de antrenament este
formată din două reprize de câte 3-10 minute, cu o pauză egală cu durata reprizei.
Când pacientul poate pedala 10 minute, se poate crește încărcarea până la dublare
(80 W), după care se crește durata ședinței până la 20-30 minute, fără a mai mări
pauza. Continuarea antrenamentului se va face din acest moment și sub alte forme:
mers, urcatul scărilor, alergări în aer liber, înotul, „manevre” care trebuie să devină
un adevărat stil de viață.
Un alt tip de antrenament, mai puțin utilizat, este antrenamentul la scăriță,
care poate fi, de asemenea, efectuat la domiciliu.