SEMNALIZAREA

CELULARA
• Toate organismele au la bază următoarele acţiuni fundamentale:
– obţinerea nutrienţilor din mediu şi eliminarea produselor de degradare
– obţinerea energiei prin oxidarea compuşilor chimici
– reproducere şi creştere
– mişcare
– răspuns la mediul înconjurător
• La organismele unicelulare (procariote) fiecare celulă îşi realizează
singură aceste acţiuni.
• În organismele multicelulare, fiecare funcţie este îndeplinită de
celule specializate.
• Aceasta specializare necesită în schimb coordonarea activităţilor
ţesuturilor specializate, proces realizat prin mecanisme de
semnalizare intercelulară.

• Controlul alosteric al metabolismului, care apare în toate celulele,

procariote şi eucariote, este tipul de modulare a activităţii enzimatice
în care metaboliţii căilor biochimice controlează prin feed-back
enzimele, pe aceleaşi căi sau pe căi diferite
 control în întregime intracelular
 nu pot lua decizia ce cale metabolică ar trebui urmată
• de ex. o celulă hepatică poate să stocheze glicogenul sau să-l
consume. Celula hepatică, ea însăşi, nu poate decide aceasta,
procesul fiind determinat de semnalele chimice produse de alte
celule, în exemplul folosit, de insulină şi glucagon, produse de
pancreas.
• Controlul metabolic este numai vârful iceberg-ului semnalelor
celulare.
• Procesele celulare fundamentale sunt determinate de semnalul
extracelular.
• Dacă semnalele primite nu sunt acceptate, celulele normale
(necanceroase) nu cresc, nu se divid şi nu se diferenţiază.
• În cazul celulelor canceroase, căile semnal operează într-un mod
anormal, astfel încât celulele se divid necontrolat.

 Faptul că semnalele extracelulare controlează multe activităţi vitale

în numeroase celule diferite, susţine potenţialitatea intervenţiei
terapeutice în multe dintre boli, numeroase medicamente fiind
orientate spre semnalele celulare.
Elementele de bază ale semnalizării
• celulă semnalizatoare eliberează semnalul
• ligand - moleculă semnal eliberată de celula semnalizatoare
• celule ţintă - celule echipate pentru captarea semnalului

Moleculă semnal extracelulară

Receptor proteic

Cale de semnalizare intracelulară

Proteină reglatoare Proteine ţintă a unei proteină a

a unei gene enzime metabolice citoscheletului

modificarea expresiei metabolism modificarea formei

genice modificat sau mişcării celulare
• celula ţintă dispune de receptori proteici specifici la care se leagă
moleculele semnal,  un răspuns biochimic în interiorul celulei.

• receptorii proteici specifici - pe suprafaţa sau în interiorul celulei ţintă.

• transducţia (interpretarea) semnalului = mecanismele prin care

semnalele sunt recepţionate, interpretate şi căile prin care
maşinăria celulară răspunde la aceste semnale. (contracţie,
creştere, secreţie, modificări metabolice)

• Răspunsurile celulare includ:

– modularea expresiei genelor specifice
– efecte metabolice directe.

• Fiecare tip de celulă este capabilă să comunice = capacitatea de a

produce, recunoaşte, interpreta şi răspunde la semnalele din
mediul înconjurător (sânge, limfă, celule vecine).
• Majoritatea semnalelor sunt molecule chimice
• Componentele celulare de transfer al semnalului = elemente de
traducere ale semnalului în limbajul celulei.
Răspunsul celular la semnal
• Între semnalul extern şi efectele celulare au loc evenimente în cascadă
= cascadă de semnalizare.
• Simplificat, toate cascadele de semnalizare au obligatoriu următoarele
etape:

ligant (semnal) → receptor → mesager → efect celular

Răspunsurile celulare necesită:

– milisecunde (exemplu contracţia musculară indusă pe cale
nervoasă)  implică reglarea numai a proteinelor existente
– ore, zile, luni (răspunsurile la semnale hormonale)  implică
modificări în tipul şi cantitatea proteinelor.

Strategii de semnalizare
– Semnalizare la distanţă. Un exemplu în acest sens este acţiunea
hormonală de tip endocrin, paracrin sau autocrin.
– Semnalizare de contact. Realizată în cadrul adeziunii celulare, între
2 celule vecine sau între celulă şi matricea celulară. Răspunsurile
celulare au loc în urma modificărilor contactului celulei cu alte celule
(adeziunea celulară) sau cu matricea celulară.
– Semnalizare directă. De exemplu, molecule semnal din citoplasma
unei celule ajung în citoplasma celulei vecine prin canale de
joncţiune.
 Principalele căi de transfer intracelular
ale informaţiei sunt:
• Modificarea funcţionării unor canale ionice transmembranare pentru
Ca+2, K+, Na+, Cl-
S Ioni
S

Membrană

Canal închis
Canal deschis

• Modificarea activităţii unor receptori enzime transmembranare de

exemplu receptorii cu activitate tirozin-kinazică sau sisteme JAK-STAT.
S S

Membrană

Substrat-Tyr Substrat-Tyr- P
• Modificarea conformaţiei unor receptori transmembranari cu 7
domenii alfa -helix ce induc activarea unor enzime producătoare de
semnale intracelulare (mesageri secunzi). De exemplu:
S
Membrană
S
Enzimă

G G

Mesager
secund
• Activarea transcripţiei unor gene specifice prin legarea de
receptori intracelulari, de exemplu semnalizarea prin hormoni
hidrofobi. S

Membrană

proteine

R S ARNm
• Modificarea conformaţiei citoscheletului celular prin
intermediul receptorilor de adenozină ce leagă molecule din
matricea extracelulară.

membrană

Fibră
citoschelet

• În jur de 30% din cele aproximativ 30.000 de gene umane codifică

sinteza de proteine implicate în căile semnal: receptori, proteine
G, enzime producătoare de mesageri secunzi, protein kinaze,
proteine de desensibilizare, proteine de tip canal ionic. Aceste
proteine prezintă o organizare domenială cu elemente specifice
comune (SH2, SH3, domenii de legare ADN, domeniu Tyr-P etc)
domenii conservate de-a lungul evoluţiei la majoritatea speciilor.
•
Tipuri de semnale
• Semnalele celulare = molecule chimice organice sau anorganice ce apar
în mediul înconjurător.
• Numărul acestora este de ordinal sutelor, şi se descoperă altele, practic în
fiecare zi.
• Pot fi proteine, peptide mari, peptide mici, aminoacizi, nucleotide,
steroizi, eicosanoizi, hormoni tiroidieni, epinefrine, derivaţi ai
vitaminelor A şi D, gaze (oxid nitric)
• Structura lor chimică nu are relevanţă pentru mecanismul acţiunii lor, ea
interesând numai în legarea cu receptorii celulari specifici.
• Legătura dintre molecula semnal şi receptorul său specific este o
legătură necovalentă, foarte specifică şi reversibilă.
Moleculă semnal = orice moleculă ce induce un răspuns specific la
nivelul unei celule ţintă.
1. endocrini = hormoni, produşi de glande endocrine, ce acţionează la
distanţă de celulele secretoare
2. mediatori locali sau paracrini - acţionează local asupra celulelor vecine
(ex. transmiterea impulsului nervos); factorii de reglare ai inflamaţiei la
nivelul unui sector infecţie.
3. autocrini - anumite celule răspund la molecule semnal pe care le produc
ele însele (ex. limfocitele T răspund la stimularea antigenică prin sinteza
unui factor de creştere care determină autoproliferarea lor)
4. contactul fizic intre celule vecine care va genera un semnal contact-
dependent.
• Moleculele semnal hidrosolubile - neurotransmiţători, hormoni derivaţi de
AA, hormonii proteici, factorii de creştere proteici, nu pot străbate direct
stratul dublu lipidic al membranei celulare. Ele se leagă de domeniul
exterior al receptorului membranar  mesager secund.
• Moleculele semnal liposolubile - hormonii steroizi, hormonul tiroidian,
acidul retinoic, retinoizii, vitamina D3, intră direct în celulă şi se leagă de
receptorii intracelulari (nucleari şi citoplasmatici) ai celulei ţintă.
Acţiunea receptorilor de membrană Acţiunea receptorilor nucleari
Hormon Hormon
Receptor

Mesageri secunzi
Receptor
P
Protein
kinaze

P
Gene Gene
mARN mARN

NUCLEU NUCLEU

CITOPLASMĂ CITOPLASMĂ
Răspunsul la molecule semnal mediat de receptorii intracelulari
1. receptori citoplasmatici - legarea H la R  modificări
conformaţionale în complexul steroid-receptor (SR), fenomen numit
„activare” sau „transformare”.
• Activarea/transformarea conduce la translocarea SR în nucleu unde
acest complex interacţionează cu ADN şi cromatina pentru a
influenţa sinteza proteică.
2. Receptorii nucleari – au un domeniu central de legare la ADN
(DBD) care orientează receptorul spre secvenţele specifice ADN,
cunoscute ca „elemente de răspuns hormonal”.
• DBD este compus din 2 regiuni înalt conservate „zinc finger” care
diferenţiază receptorii nucleari de alte proteine de legare la ADN.
• LBD poate fi imaginat simplu ca un comutator molecular care după
legarea ligandului transformă receptorul într-o stare transcripţională
activă.
• Superfamilia receptorilor nucleari :
– familia receptorilor steroidici şi
– familia receptorilor tiroidieni/retinoizi/vitamina D.
• Fiecare tip de receptor are subfamilii (de exemplu subfamilia
receptorilor pentru acid retinoic). Aceste subtipuri sunt produse ale
unor gene individuale (RAR, RAR, RAR) iar izoformele
receptorilor apar datorită splicing-ului diferenţiat şi/sau utilizarea
unor promotori diferiţi (RAR1, RAR2).
• Un receptor nuclear tipic conţine o regiune variabilă N-terminală
(A/B), una conservată DBD (C), o regiune mediană variabilă (D),
una conservată LBD (E) şi o regiune variabilă C-terminală.

A/B C D E F
N DNA Ligand C

DBD LBD
Receptori steroidici Heterodimeri RXR
• Receptorii nucleari pot fi împărţiţi în 4 clase funcţie
GR glucocorticoid de legarea
TR hormon tiroidian
liganzilor, a ADN
GR GR
şi proprietăţile de dimerizare: RAR   all-trans
MR mineralcorticoid RXR RAR RA
1,25-(OH)2-VD 3
PR progesteronă VDR
– receptori AR steroidici,
androgen PPAR   eicosinoide
ER estrogen EcR ecdisonă
– heterodimeri RXR,
– receptori homodimeri orfani,
Receptori dimeri orfani Receptori monomeri orfani
– receptori monomeri orfani.
Pentru
RXR RXRreceptorii orfani încă nu se cunosc
RXR (usp) 9-cis RA NGFI-B liganzii naturali.
NGFI-B ?
COUP/ARP ? ELP/SF-1 ?
HNF-4 ?
 A/B C D E F
N DNA Ligand C

Receptori steroidici Heterodimeri RXR

GR glucocorticoid TR  hormon tiroidian
GR GR MR mineralcorticoid RXR RAR RAR   all-trans RA
PR progesteronă VDR 1,25-(OH)2-VD 3
AR androgen PPAR   eicosinoide
ER estrogen EcR ecdisonă

Receptori dimeri orfani Receptori monomeri orfani

RXR RXR
RXR (usp) 9-cis RA NGFI-B NGFI-B ?
COUP/ARP ? ELP/SF-1 ?
HNF-4 ?
 Fosforilare

P P P Dimerizare
HSP70
Translocare
HSP90
FKBP52
P CoA
CBP
DHT ARNpolI

ARE
5reductază
Disociere HSP
Nucleu
Citosol

Testosteron Răspuns celular

Calea semnal atestosteronului

 receptor
CITOPLASMĂ HSP

Glucocorticoid

Domeniu de legare la ADN

Membrana nucleară

NUCLEU Por
nuclear

ADN

Element de legare la ADN

Activarea transcripţiei

Calea semnal a glucocorticoizilor

 Răspunsul la molecule semnal mediat de receptorii
membranari
• Majoritatea căilor semnal utilizează receptorii membranari.
Receptori membranari
• proteine specifice localizate pe suprafaţa celulelor care acţionează
ca transductori ai semnalului transportat de o moleculă ligant;
• leagă ligandul cu mare afinitate şi transformă acest semnal
extracelular într-un semnal intracelular care modifică
comportamentul celulei ţintă.
• are un domeniu extern la care se leagă molecula semnal, un
domeniu transmembranar şi un domeniu citoplasmatic.
• Când molecula semnal se leagă de receptorul său specific,
domeniul său citoplasmatic suferă o modificare conformaţională
(prin adăugarea unui grup fosforil) care iniţiază calea semnal
• Calea semnal - finalitate - activarea de gene specifice şi/sau
sisteme metabolice de control.
• Cheia procesului de transmitere a semnalului celular este
fosforilarea intermediarilor proteici de semnalizare de către
proteinkinaze şi defosforilarea de către proteinfosfataze.
 Strategii de semnalizare
Calea Calea
JAK/ Fosfatidil
Calea - inozitol Calea
Calea PI-3 STAT NO
Calea RAS kinaza cAMP Lumină cGMP

G G G

TK TK JAK
cAMP PLC (cGMP) cGMP
TK Fosfatidil- Proteine
inozitol kinaza STAT PKA DAG Vedere
MEK IP3 cGMP
Ca2+
Fosfatidil-
ERK inozitol(3,4,5)P3 Efecte Efecte
PKC celulare celulare
Efecte
celulare Efecte
PKB celulare

Glicogen Efecte
sintaza celulare
 Clasificarea tipurilor de receptori membranari

1. receptorii tirozin-kinazici - enzime, activitatea le permite

asocierea cu molecule adaptor ce iniţiază calea semnal.
Funcţie de tipul moleculei adaptor se iniţiază următoarele cai semnal:
– calea Ras
– calea fosfatidil-inozit 3-kinaza (PI 3)
– calea receptorilor JAK/STAT
• Legătura moleculei semnal determină dimerizarea receptorilor, urmat de
autofosforilarea grupărilor tirozină ale domeniilor lor citoplasmatice, acestea
având ele însele activitate tirozin-kinazică.
• În citoplasmă există proteine care se leagă la receptorii fosforilaţi şi
acţionează ca molecule adaptor - legătura dintre receptorii activaţi şi căile
semnal care transmit semnalul de cele mai multe ori la nucleu.
• În apropierea locusului fosforilat al unui receptor există secvenţe de
aminoacizi la care aceste proteine se leagă specific, astfel că adaptorul
proteic corespunzător se leagă la receptorul corespunzător.
• La rândul lor, proteinele adaptor au locusul propriu de legare specific.
2. receptorii asociaţi cu proteine G - acţionează indirect,
reglând activitatea unei alte proteine legată de membrana citoplasmatică,
proteina ce poate fi o enzimă sau un canal ionic.
• Interacţiunea dintre receptori şi proteina ţintă este mediată de o a treia
proteină trimerică, legată de GDP sau GTP (proteina G).
• Acesti receptori nu dimerizează şi nu sunt fosforilaţi.
• Legarea moleculei semnal cauzează o modificare
conformaţională a domeniului citoplasmatic al receptorului.
• Au de asemenea molecule adaptor care suferă prin legare
modificări conformaţionale şi leagă receptorul la calea semnal
Căile semnal iniţiate prin acest mecanism sunt :
– calea AMPc
– calea GMPc
– calea fosfatidilinozitol
– procesul de transmitere a vederii – calea transmiterii energiei
luminoase
– procesul de transmitere a gustului, mirosului – celule
senzoriale specifice

.
(a)

Membrana citoplasmatică

P P P P
P P P P Proteină citoplsmatică
ataşată la receptorul
Tirozinkinază fosforilat (adaptor)

Domeniul de legătură
SH2

Efecte celulare
(b)

Efecte celulare
 Calea Ras
• Receptor tirozin kinazic
• implică receptorul şi o cascadă de 3 proteinkinaze citoplasmatice
(Raf, MEK, ERK – MAP kinaze), fiecare activând prin fosforilare
următorul component al căii.
• La finalul cascadei, ultimul element (ERK activat) pătrunde în nucleu
unde, prin fosforilarea unor factori transcripţionali, activează gene
specifice.
• În această cale nu există molecule mici cu rol de mesageri secunzi,
toate componentele sunt proteine.
• Există peste 50 de receptori cunoscuţi:
– factorul de creştere epidermal (EGF),
– factorul de creştere derivat din plachete (PDGF),
– factorul de creştere fibroblastic (FGF),
– factorul de creştere hepatocitar,
– insulina,
– factorul de creştere al endoteliului vascular (VEGF).
Receptor inactiv EGF

Membrana
Ras
PP P P GTP
celulară
GDP
Ras GRB SOS citoplasmă
GRB SOS Raf

Raf

P P
MEK

P P
ERK

Por nuclear
P P
ERK nucleu

P P

Factori de Factori de
transcripţie activaţi transcripţie inactivi

P P
Transcripţie
genică
Secvenţă reglatoare a
genei
• Mecanismul comutator Ras GTP/GDP
• Ras deţine un mecanism comutator de tip
închis/deschis utilizat în mare măsură în controlul căilor
semnal. Ras aparţine unei familii de proteine numite
monomeri mici GTP-azici. Au legată o moleculă de GDP
sau GTP. Ras este activă în forma GTP şi inactivă în
forma GDP (figura 14).
• Pentru activarea Ras (proces în urma căruia
aceasta activează următorul component) GDP trebuie
schimbat cu GTP, această schimbare având loc numai
când Ras este în contact cu complexul GRB-SOS legat
la receptorul activat (în cazul de faţă, numai când EGF
este ataşat la receptor). În urma schimbării GDP cu
GTP, proteina Ras-GTP trece pe poziţia deschis şi
induce activarea următorului element al căii. Această
stare activată durează foarte puţin deoarece Ras,
posedând capacitate GTP-azică, hidrolizează rapid GTP,
revenind în starea inactivă Ras-GDP.
• Inactivarea şi modularea căii Ras
• Ras este inactivată de activitatea sa intrinsecă GTP-azică. MEK şi ERK
activate sunt inactivate de protein-fosfataze specifice prin defosforilarea
lor. A fost descoperit că proteinkinazele şi fosfatazele corespunzătoare sunt
fizic legate împreună, sugerând faptul că timpii în care proteina este sub
forma fosforilată respectiv defosforilată se succed foarte rapid, proteina
trecând prin stările activă – inactivă.
• O cale semnal scăpată de sub control este caracteristică pentru
celulele canceroase.
• Există multiple căi similare de tipul Ras, fiecare cu o cascadă de
proteinkinaze terminată cu o MAP-kinază care pătrunde în nucleu şi
activează factorii transcripţionali ţintă.
• Sunt astfel multiple căi de tip Ras operând în paralel, cu proteinkinaze
specifice corespunzând ca funcţie la Raf, MEK şi ERK şi cu diferiţi factori
transcripţionali ţintă. Acestea nu apar ca şi căi liniare izolate, între ele
existând interconexiuni.
• Aceste căi multiple pot fi considerate curieri ai semnalelor de la diferiţi
receptori la nucleu unde activează gene specifice fiecărui tip de semnal.
• Nu se cunoaşte cum receptori complet diferiţi pot activa aceiaşi cale
Ras dar răspunsurile celulare la cele două semnale sunt complet diferite.
Este cunoscut că grupările kinazelor din diferitele căi sunt legate împreună
prin proteinele schelă (scaffold proteins) care astfel probabil aleg calea.
Căile semnal diferite par să fie interconectate între ele, element esenţial în
coordonarea multiplelor semnale pe care celula le primeşte.
 Calea PI 3-kinaza (fosfatidil-inozit-3-kinaza)

• controlul proliferării şi diferenţierii celulare

• controlul metabolic
• activată de receptori răspunzând la un număr foarte
mare de hormoni (insulina), factori de creştere şi
neurotransmiţători
• formă oncogenică a PI3-kinaza.
• fosfatidilinozitol 3-kinaza (PI3-kinaza) - Substratul este
un component membranar numit fosfatidilinozitol-4,5-
bifosfatul (PI(4,5)P2) care este fosforilat, rezultând
PI(3,4,5)P3 sau PIP3 (fosfatidil inozitol trifosfat) -
mesager secund.
• PIP3 activează proteinkinaze sau alte enzime
 Receptor insulinic

PI(4,5)P2

PI3-kinaza
IRS

insulina
PI3-kinza
activată

P PI(3,4,5)P3
P Mesag. sec.
P P
→ kinază
IRS
fosforilată
PKB-P
activată

Fosfataza Glicogen-
sintetazei activată
• La legarea insulinei, domeniul citoplasmatic al receptorului, care
este o tirozinkinază, devine fosforilat la gruparea hidroxil ale
resturilor de tirozina.
• Proteina adaptor IRS se leagă la acest receptor fosforilat şi este la
rândul său fosforilată de tirozinkinaza receptorului.
• O enzimă numită fosfatidilinozitol 3-kinaza (PI3-kinaza) se leagă la
IRS fosforilată, activându-se în acest fel şi apropiindu-se de
membrana citoplasmatică unde se găseşte substratul PI3-kinazei,
un component membranar numit fosfatidilinozitol-4,5-bifosfatul
(PI(4,5)P2). Sub acţiunea PI3-kinazei, acesta este fosforilat,
rezultând PI(3,4,5)P3 sau PIP3 (fosfatidil inozitol trifosfat), ce
constituie mesagerul secund.
• PIP3 atrage PKB citoplasmatică inactivă, ataşând-o la membrană.
• O kinază localizată membranar (PDK1) determină activarea
proteinkinazei B (PKB) prin fosforilare
• PKB activată determină activarea prin fosforilare a fosfatazei
glicogen sintetazei fosforilate inactive şi prin urmare se stimulează
sinteza de glicogen.
• PKB activează şi transferul intracelular al glucozei (GLUT4)
 P

IRS-1
P P
PI-3K PIP2

GSK3 PIP3
P
(inactiv) P
GS P
P PKB
(inactiv)

GSK3
(activ)

GS GLUT4
(activ)

GLICOGEN
Glucoză
 Conexiuni între calea Ras şi calea PI3-kinazei
Se constată că acelaşi semnal, de exemplu insulina poate declanşa
concomitent 2 căi de semnalizare diferite, calea PI3-kinazei şi calea Ras –
MAPK.
Este o cale mediată prin tirozin kinaze cu deosebirea că nu receptorul posedă
activitate tirozin kinazică ci o tirozin kinază solubilă din citoplasmă ce se
ataşează de receptorul modificat în urma legării semnalului.
Calea este utilizată de citokine, eritropoietină, interferon, etc.

Receptor insulinic

PIP3
PIP3

Ras Sos
Grb2 P P P PI-3K
P Raf-1 PKB
IRS-1
MEK
14-3-3
ERK P
P
PKC
MP1
 Calea JAK/STAT
• Interferonii, proteine protectoare, eliberate de celulele infectate de virusuri,
citokine
• Receptorul specific are asociat la domeniul său citoplasmatic câte o JAK-
kinază. Legarea interferonului la receptor determină dimerizarea
receptorilor şi activarea JAK-kinazelor.
• JAK-kinazele au două situsuri catalitice
• JAK-kinazele activate fosforilează resturile tirozină ale receptorului dimer.
• două STAT proteine din citosol se leagă la receptorul fosforilat
• JAK-kinazele, rămânând legate la receptor, fosforilează cele 2 STAT-
proteine.
• Proteinele STAT fosforilate migrează în nucleu, unde împreună cu o a 3-a
componentă proteică GAS (γ-interferon activates sequence element) se
asamblează într-un factor transcripţional activ determină transcripţia genelor
specifice.
• Spre deosebire de receptorul EGF, care este o tirozin-kinază, în această
cale dimerizarea receptorului activează tirozin-kinazele citoplasmatice
(Janus kinazele sau JAK- kinazele).
• O trăsătură caracteristică a acestui tip de cale este numărul redus de
intermediari: factorii citoplasmatici inactivi sunt activaţi şi migrează în nucleu
unde acţionează asupra genelor (calea Ras este mult mai complicată).
 Receptorii cuplaţi cu proteina G

• superfamilie de receptori folosiţi de numeroşi hormoni şi factori de creştere,

neurotransmiţători, neuropeptide, rodopsina, activată de lumină, receptorii
olfactivi din mucoasa nazală şi receptorii gustativi de la nivelul mugurilor
gustativi.
• Jumătate din medicamentele curente au drept ţinte receptori cuplaţi cu
proteine G.
• Din punct de vedere structural şi funcţional receptorii sunt proteine înrudite,
cu 7 motive transmembranare, cu structura α-helix, motiv pentru care au
fost numiţi şi motivul celor 7 elice. Aceşti receptori au un domeniu
extracelular care leagă ligandul (ex. proteinele) şi un domeniu citoplasmatic
ce face legătura cu proteinele G.
• Fiecare receptor are un locus specific citoplasmatic de legare a proteinelor
G heterotrimerice (α, β şi γ).
• Există o mare diversitate de proteine G care se pot cupla la o mare
diversitate de căi semnal.
• Receptorii asociaţi proteinei G nu au activitate enzimatică proprie.
Modificarea conformaţională a domeniului lor citoplasmatic, care survine în
urma legării moleculei semnal la domeniul extern al receptorului, cauzează
interacţiunea domeniului său citosolic cu proteine G asociate.
• exemplu tipic: adrenalina activează adenilat ciclaza la nivel hepatic, via
proteine G, cu producerea de AMPc şi în final glicogenoliza.
• receptor β-adrenergic: proteina G este ataşată la domeniul
citoplasmatic al receptorului. Dacă receptorul nu este legat de hormon, la
subunitatea α a proteinei G este legat GDP, aceasta este inactivă.
• Când adrenalina se leagă la receptor, aceasta suferă modificări
conformaţionale, care determină modificări de structură şi la nivelul
proteinei G.
• Proteina G, numită în acest caz Gs (s-stimulare), schimbă GDP cu
GTP la nivelul subunităţii α.
• Complexul subunitate α-GTP se detaşează de celelalte două proteine
β şi γ, se mişcă pe faţa internă a membranei şi se leagă de o moleculă de
enzimă, adenilat-ciclaza pe care o activează şi care va produce AMPc.
Hormonul determină producţia de AMPc folosind proteina G ca intermediar.
• Subunitatea α a proteinei G, în forma sa GTP, are activitate GTP-
azică, hidrolizând GTP la GDP.
• Subunitatea α-GDP revine la forma sa iniţială, se detaşează de
adenilat-ciclază şi se reasociază la complexul βγ, reconstituind proteina G
inactivă. Dacă la receptor este legat în continuare un hormon, întreg ciclul
poate începe din nou. Dacă receptorul nu mai are un hormon ataşat,
procesul încetează.
• Pentru a continua producţia de AMPc, subunitatea α a proteinei G
oscilează între receptor şi adenilat-ciclază, durata legării la adenilat-ciclază
depinzând de rapiditatea hidrolizei moleculei GTP ataşată de subunitatea α.
 Receptor
Membrana citoplasmatică


Proteină  Adenilat ciclaza inactivă
 GDP
G
trimeric
Adrenalina
ă
R

 GTP Adenilat ciclaza inactivă


Adenilat ciclaza activă

R
  ATP
GTP


AMPc

Adenilat ciclaza activă

R
 GTP  ATP
 +H2O

AMPc
GDP + Pi

Adenilat ciclaza inactivă

R



GDP
• Semnalul epinefrinic (adrenergic)
1. Receptor β-adrenergic - Proteina G - Gs (s-stimulare)
2. receptor α2 adrenergic - proteină G a cărui subunitate α-GTP
inhibă adenilat-ciclaza, proteină G notată Gi (i = inhibiţie).

 Astfel că un hormon (adrenalina), poate exercita diferite efecte în

diferite ţesuturi, în funcţie de tipul de receptor prezent în celulele
ţesutului.

• În holeră - blocarea hidrolizei subunităţii α-GTP are urmări

dramatice.
• Celulele mucoasei intestinale secretă Na+ în lumenul intestinal,
această activitate fiind controlată prin intermediul AMPc.
• Toxina holerică determină inhibarea activităţii GTP-azice a
subunităţii α a proteinei G. Astfel, odată ce un stimul hormonal
activează adenilat-ciclaza, calea se blochează în stadiul α-GTP.
• Prelungirea producţiei de AMPc determină pierderi masive de Na+ şi
de apă, determinând diaree masivă şi posibil moarte prin pierderi
hidro-electrolitice.
Efectele induse de AMPc sunt mediate prin activarea, ca următor intermediar
a protein kinazei dependente de AMPc (PKA).
În stadiul inactiv, PKA este formată din 2 subunităţi reglatoare (R) - capabile
să lege fiecare câte 2 molecule de AMPc şi 2 subunităţi catalitice (C). În
stadiul activ, subunităţile reglatoare care au legat 4 molecule de AMPc îşi
schimbă conformaţia şi se disociază de unităţile catalitice, care fosforilează
specific moleculele de substrat.
Răspunsuri:
• rapide - în celulele musculare striate, PKA activată fosforilează enzime
implicate în metabolismul glicogenului care declanşează simultan hidroliza
glicogenului la glucoză şi inhibă sinteza glicogenului, crescând cantitatea de
glucoză disponibilă în câteva secunde.
• lente - PKA activată (de creşterea concentraţiei AMPc în citosol) eliberează
subunităţile sale catalitice, care se deplasează în nucleu, unde fosforilează
factorul de transcripţie numit proteina de legare la elementul de răspuns la
AMPc (CREB). Odată fosforilat, CREB recrutează o proteină coactivatoare
CRB (proteină de legare la CREB) şi se leagă la regiunea reglatoare a
genei (CRE, element de răspuns la AMPc), stimulând transcripţia genei.

• Protein-fosfatazele compensează efectele proteinkinazelor. Acestea

inactivează CREB prin înlăturarea fosfatului activ, blocând răspunsul
transcripţional determinat de o creştere a concentraţiei AMPc.
 adrenalina
Receptor 2 adrenergic Adenilat ciclaza
activă
Membrana citoplasmatică
ATP
 GTP 
 GDP
 
GTP
Proteina G
AMPc

R C R
R C R
PKA inactivă

citosol PKA activată

Membrana nucleară
Por nuclear

PKA activată

CREB fosforilat, activat

CRB
CREB inactiv
P

Genă ţintă
Element de legare la CREB

TRANCRIPŢIE

TRANSLAŢIE

PROTEINE
Oprirea semnalizării şi regenerarea receptorului

• Oprirea semnalizării constă în desensibilizarea receptorului

după activarea produsă de moleculele semnal.
• După legarea adrenalinei de receptor, modificarea conformaţiei
acesteia induce şi legarea de o proteinkinază -adrenergică
citoplasmatică (ARK), care fosforilează receptorul.
• Receptorul fosforilat dobândeşte capacitatea de a lega arestina
– (proteina arr). Legarea acesteia detaşează receptorul de
proteinele G şi de membrana plasmatică printr-un proces de
endocitoză, acesta trecând într-o veziculă mică.
• Aici este defosforilat şi returnat în membrana plasmatică,
redevenind apt (sensibil) la acţiunea unei noi molecule de receptor.

•
 Calea cascadei fosfatidilinozitol
(cu proteina G intermediară)

• utilizează mesageri secunzi proveniţi din fosfolipidul membranar,

fosfatidilinositol-4,5-difosfat (PIP2).
• Această cale este utilizată de numeroşi hormoni şi factori de
creştere.
• Legarea hormonului la receptorul specific determină subunitatea α
să schimbe GDP cu GTP, apoi se detaşează şi migrează urmând să
activeze o enzimă legată membranar, fosfolipaza C (PLC) care
hidrolizează PIP2 în 2 mesageri secunzi diferiţi:
– inositol-1,4,5-trifosfatul (IP3) şi
– diacilglicerolul (DAG).
• Proteina G hidrolizează GTP la GDP şi Pi inactivându-se singură
după un interval de timp, asemănător cu sistemul adrenergic descris
anterior.
IP3 părăseşte membrana citoplasmatică şi difuzează rapid în citosol.
• La nivelul reticulului endoplasmatic IP3 se leagă la canalele
membranare dependente de IP3, care eliberează Ca2+ in citosol.
• Ca2+ eliberat prin canalele deschise va creşte rapid concentraţia
Ca2+ din citosol.
• Ca2+ nu se poate lega direct la enzime, ci la o proteină receptoare
din citoplasmă numită calmodulină (4Ca2+)  modificări
conformaţionale  complex activ Ca2+/calmodulină.
• Ca2+/calmodulina activează numeroase proteinkinaze, principalele
fiind kinaza lanţurilor uşoare a miozinei, care induce contracţia
muşchiului neted şi fosforilaz-kinaza, care activează fosforilaza şi
apoi scindarea glicogenului cu eliberarea glucozei.
• Activarea calmodulinei are, printre alte efecte, stimularea
permeabilităţii membranei RE pentru Ca2+, care revine în lumenul
reticulului endoplasmatic, prin pompa Ca2+ /ATP-aza.

• IP3 poate fi defosforilat de către fosfataze specifice cu formare de

IP2 sau fosforilat la IP4 (alt mediator intracelular), compuşi inactivi.
Ca2+ - important mesager secund
• în celula musculară creşterea nivelului citosolic al Ca2+ declanşează contracţia,
• în celulele secretorii declanşează secreţia,
• în neuroni declanşează eliminarea de neurotransmiţători
• în celula ou iniţiază dezvoltarea embrionului.
• activează unele enzime
Concentraţia Ca2+ din citoplasmă, din RE şi mitocondrie se menţine la valori scăzute
faţă de Ca2+ din lichidele extracelulare (10000 x),
 un gradient ce dirijează trecerea Ca2+ prin membrană din exterior spre citosol.
 Un semnal deschide canalele de Ca2+ din cele 2 membrane, citoplasmatică si RE
 Ca2+ revine în citoplasmă şi activează proteinele celulare sensibile la Ca2+.
DAG rămâne la nivelul membranei citoplasmatice unde exercită 2
funcţii:
1. poate fi clivat  acidul arahidonic  eicosanoizii cu rol de
mesageri secundari şi hormoni tisulari.
2. activează o serin/treonin kinază, proteinkinaza C (PKC), pe
care o translocă din citoplasmă pe faţa citoplasmatică a
membranei citoplasmatice. Acolo, PKC este activată de Ca2+ şi
DAG. DAG şi Ca2+ sunt amândoi necesari pentru activarea maximă a
PKC.

PKC activată fosforilează proteine ţintă care diferă funcţie de tipul

celulei, fiind implicate în fosforilarea factorilor transcripţionali din
nucleu cu rol control în reglarea diviziunii celulare.
Efectele DAG pot fi mimate de esterii forbol, analogi cu DAG, capabili
să activeze direct PKC conducând la diviziune celulară. Diferenţa
dintre DAG şi esterii forbol este aceea că DAG este rapid distrus şi
activarea PKC se realizează numai când este necesar, pe când
esterul forbol are viaţă lungă şi efect protumoral.
Croton tiglium  ulei de croton – conţine forbol
(diterpena) şi forbolesteri
 GMPc ca mesager secund

• GMPc este analog cu AMPc şi poate fi obţinut din GTP

sub acţiunea a 2 guanilat ciclaze (GC1, GC2) diferite
• Această cale este utilizată de unii hormoni (factor
natriuretic atrial, guanilina, acetilcolina, bradichinina) şi
de oxidul nitric.
• GMPciclic este un mesager secund care induce efecte
importante în diferite ţesuturi:
– În intestin şi rinichi modifică transportul ionilor şi
reţinerea apei.
– În muşchiul cardiac induce relaxare.
– În creier este un element important în procesele
funcţionale.
1. Hormoni - se ataşează la receptorul membranar
specific al cărui domeniu intracelular este o guanilat-
ciclază.
 modificare conformaţională la nivelul receptorului cu
activarea guanilat ciclazei membranare.
 GMPc 
 GMPc activează unele proteinkinaze specifice (PKG).
 Hidroliza GMPc de către fosfodiesteraze conferă
reversibilitate procesului.
Un exemplu este receptorul guanilatciclazei din intestin
care reglează secreţia Cl– în intestin. Receptorul are
ca agonist endotoxina produsă de E. coli sau alte
bacterii gram negative. Acţiunea acesteia menţine
constant un nivel ridicat al secreţiei de Cl– fapt ce
reduce reabsorbţia apei de către intestin, producând
diaree.
2. Oxidul nitric - rol în comunicarea intercelulară în sistemele nervos, imun şi
circulator.
• există o a 2-a guanilat ciclază complet diferită, prezentă în citoplasmă.
• NO este produs la nivelul endoteliului vascular de către NO-sintetaza, activată
nervos (acetilcolina).

Arginină + NADPH,H+ ------> citrulină + NO + NADP+

 NO difuzează rapid în celulele musculare netede din peretele vascular unde se

leagă la fierul din situsul activ al guanilat ciclazei citoplasmatice
  GMPc
 relaxarea musculaturii netede din peretele vascular şi vasodilataţia

Alte efecte ale NO

 antiagregant plachetar
 mediază acţiunea antibacteriană şi antitumorală a macrofagelor
 neurotransmiţător în creier

Efecte similare – medicamente - nitroglicerina şi viagra

• Nitroglicerina (tratamentul anginei pectorale)  NO
 relaxează coronarele şi reduce sarcina muşchiului cardiac.
• Viagra (sildenafil) inhibă fosfodiesteraza care distruge GMPc
 potenţează efectul NO, a cărui producţie este crescută de stimularea sexuală.
 Vasodilataţia vaselor de sânge peniene menţin penisul în erecţie.
Acţiunea NO pe musculatura netedă
 Receptori transmembranari de tip
canalele ionice dependente

• Excitabilitatea celulelor senzoriale, neuronilor şi a

miocitelor este dependentă de prezenţa canalelor ionice
la nivelul cărora are loc convertirea semnalelor care
dirijează transportul transmembranar al unor ioni
anorganici, precum Na+, K+, Ca2+ şi Cl-, ca răspuns la o
mare varietate de stimuli.
• Aceste canale ionice transmembranare se numesc
dependente deoarece pot fi închise sau deschise în
funcţie de activarea receptorului asociat prin legarea
substratului său specific:
– un neurotransmiţător
– modificări ale potenţialului electric transmembranar (Vm).
 1. Receptorul nicotinic colinergic este un
canal ionic ligand-dependent

• Canalul receptorului nicotinic colinergic se deschide ca răspuns la

acţiunea neurotransmiţătorului acetilcolină (şi al nicotinei). Acest receptor
se găseşte în membrana postsinaptică a neuronilor de la nivelul anumitor
sinapse şi în fibrele musculare (miocite) de la nivelul joncţiunilor
neuromusculare.
• Acetilcolina eliberată de către un neuron depolarizat interacţionează
cu receptorul pentru acetilcolină şi determină modificarea conformaţiei
receptorului din deschis în închis.
• Influxul de Na+ sau Ca2+ va depolariza membrane plasmatică, iniţiind
efecte specifice care variază în funcţie de tipul de ţesut:
– potenţialul de acţiune la nivelul neuronului postsinaptic
– depolarizarea fibrei musculare la nivelul joncţiunii neuromusculare cu
declanşarea consecutivă a contracţiei musculare.
• Concentraţia acetilcolinei la nivelul fantei sinaptice va fi redusă rapid
de către enzima acetilcolinesterază, prezentă la nivelul sinapsei.
• Când nivelul acetilcolinei rămâne crescut pentru mai mult de câteva
milisecunde, receptorul este desensibilizat, canalul ionic este închis şi
acetilcolina este puternic legată.
 2. Neuronii au canale receptor care răspund la acţiunea
diferiţilor neurotransmiţători

• Neurotransmiţătorii, cum ar fi 5-hidroxitriptamina (serotonina),

glutamatul şi glicina îşi pot exercita acţiunea prin intermediul
canalelor receptor care au o structură asemănătoare cu cea a
receptorului acetilcolinei.
• Canalele cationice conţin resturi de Glu şi Asp, încărcate
negativ.
• În cazul în care aceşti aminoacizi acizi sunt înlocuiţi cu
aminoacizi bazici, canalul cationic este transformat în canal anionic.
• În funcţie de ionul care trece printr-un canal, ligandul
(neurotransmiţătorul) pentru acel canal fie depolarizează fie
hiperpolarizează celula ţintă.
• Iniţial, membrana plasmatică a neuronului presinaptic este
polarizată (încărcată negativ în interior) prin acţiunea ATP-azei
Na+K+ care determină efluxul a 3 Na+ consecutiv influxului a 2 K+.
• (1) Un stimul care acţionează asupra neuronului determină declanşarea
potenţialului de acţiune care se deplasează de-a lungul axonului (săgeata
albă). Deschiderea unui canal de Na+ voltaj-dependent permite influxul de
Na+, iar depolarizarea locală astfel rezultată determină deschiderea
canalelor de Na+ adiacente. Procesul se repetă în mod similar. Direcţia
deplasării potenţialului de acţiune este menţinută de o perioadă refractară
scurtă care se instalează în urma deschiderii fiecărui canal de Na+ voltaj-
dependent.
• (2) Când unda de depolarizare ajunge la capătul distal al axonului,
canalele de Ca2+ voltaj-dependente se deschid, permiţând influxul de Ca2+
în porţiunea presinaptică a neuronului.
• (3) Concentraţia intraneuronală crescută de Ca2+ favorizează
eliberarea, prin exocitoză, a neurotransmiţătorului acetilcolină în fanta
sinaptică.
• (4) Acetilcolina se leagă de un receptor de la nivelul neuronului
postsinaptic, stimulând astfel deschiderea canalului ionic ligand-dependent.
• (5) Ionii de Na+ şi Ca2+ extracelulari intră prin acest canal,
depolarizând neuronul postsinaptic. Astfel, semnalul electric a pătruns în
corpul neuronului postsinaptic şi se va deplasa de-a lungul axonului
acestuia, prin aceleaşi mecanisme, spre un al treilea neuron.
 Recepţia fascicolului luminos la
nivelul ochiului vertebratelor
Vederea – proces dependent de un receptor
cuplat cu o proteină G

Fascicolul luminos care pătrunde prin pupilă este dirijat către retină
care reprezintă o reţea de neuroni înalt specializaţi pentru
recepţionarea şi prelucrarea semnalelor luminoase.
Neuronii fotosenzoriali primari (celulele receptoare) sunt reprezentaţi
de:
– celulele cu bastonaş (aprox. 109/retină), responsabile de
vederea nocturnă (scotopică), dar care nu oferă detalii ale
obiectelor şi nu sunt implicate în procesul de diferenţiere a
culorilor
– celulele cu conuri (aprox. 3 X 106/retină) care sunt mai puţin
sensibile la lumină, dar sunt responsabile de procesul de
discriminare a culorilor (vederea diurnă = fotopică).
Există 3 tipuri de celule cu conuri. În funcţie de pigmenţii pe care îi
conţin, acestea sunt responsabile de recepţia celor 3 culori
fundamentale: roşu, verde şi albastru. Lipsa unuia dintre pigmenţi
generează discromatopsii, cea mai cunoscută fiind daltonismul.
• Atât celulele cu conuri cât şi cele cu bastonaş sunt
formate din 2 componente:
– segmentul extern care conţine un număr mare de discuri
membranoase încărcate cu proteina membranară, rodopsină,
– segmentul intern care conţine nucleul şi mitocondriile care
generează moleculele de ATP necesare în procesul de
fotoconversie.
• Celulele cu bastonaş şi cele cu conuri formează sinapse
cu o reţea de neuroni intermediari (celule bipolare) care
transmit informaţia referitoare la activitatea electrică
către neuronii ganglionari (celule multipolare) localizaţi în
profunzimea retinei. Neuronii ganglionari integrează şi
transmit influxurile nervoase prin nervul optic către
cortexul occipital.
Celula cu bastonaş (fotoreceptorul cu prelungire în
formă de bastonaş) are 3 secţiuni:
– partea centrală care conţine nucleul, mitocondriile,
etc.
– un capăt al celulei care realizează o sinapsă cu o
celulă bipolară conectată la nervul optic
– celălalt capăt - segmentul extern - sub forma unui
bastonaş cilindric, conţinând aparatul fototransducţiei
: > 2000 de discuri suprapuse. Fiecare disc conţine
15 000 molecule de rodopsină (fotoreceptorul).
– Rodopsina are legat 11-cis retinal, capabil să
absoarbă fotonul
– Proteina G asociată este transducina (TF) care are
legat GDP
– Membrana plasmatică care înconjoară segmentul
extern conţine canale de Na+, Ca2+ GMPc
dependente.
Mecanismele declanşate ca urmare
a absorbţiei de fotoni mediată de
rodopsină la nivelul segmentului
extern al celulei cu bastonaş
• Receptorul luminos din discuri este rodopsina - proteina opsină şi 11-
cis-retinal.
• Ca şi alţi receptori asociaţi proteinei G are 7 helixuri transmembranare.
• Când rodopsina absoarbe un foton (molecula semnal), are loc o modificare
conformaţională în structura acesteia prin transformarea lui 11-cis-retinal
în trans-retinal. Astfel molecula de rodopsină devine activată.
• Rodopsina activată determină modificări în alcătuirea transducinei, o
proteină G trimerică, care schimbă GDP în GTP şi detaşarea subunităţii -
GTP.
• -GTP migrează la nivelul membranei citoplasmatice unde activează o
fosfodiesterază, GMPc-fosfodiesteraza, care va hidroliza GMPc.
•  scade nivelul GMPc din citosol care va determina o scădere a cantităţii
de GMPc legată la canalele de Na+,Ca2+ din membrana plasmatică a
segmentului extern al celulei cu bastonaş.
• Canalele de Na+ se închid, încetează afluxul de Na+ şi Ca2+ iar potenţialul
membranar creşte la –70mV.
• Astfel semnalul luminos este transformat în semnal electric cu formarea
unui impuls nervos ce străbate nervul optic până la centrul vederii din SNC.

• subunitateai -GTP este inactivată prin activitatea sa GTP-azică.

• Transducina revine astfel la stadiul inactiv
• Scăderea [Ca2+] determină activarea guanilciclazei (GC) şi inhibarea
PDE; [GMPc] creşte depăşind nivelul de “întuneric”, cu redeschiderea
consecutivă a canalelor cationice şi revenirea Vm la valoarea
anterioară stimulării.
• Rodopsin kinaza (RK) fosforilează rodopsina; nivelul scăzut al [Ca2+] şi
recoverinei (Recov) stimulează această reacţie.
• Arestina (Ar) inactivează rodopsina prin legarea de capătul carboxi-
terminal fosforilat al acesteia.
• Arestina se disociază, rodopsina este defosforilată, şi trans-retinal
este înlocuit cu 11-cis-retinal. Astfel, rodopsina este pregătită pentru un
nou ciclu de fotoconversie
 Transmiterea gustului şi mirosului

• Are loc similar cu cel al transmiterii semnalului luminos.

• Receptorii sunt proteine de tipul receptorilor membranari
cu 7 elici,
• Receptorii transmit semnale prin intermediul unor
proteine trimerice de tip G la nivelul adenilatciclazei ce
generează AMPc.
– G olfactiv pentru miros
– gustducină pentru gust
• AMPc va deschide canalele ionice depolarizând celula.
 Modificări ale căilor de semnalizare în cancer

• Genele ce codifică proteine implicate în procesul de creştere şi diviziune

celulară pot fi considerate protooncogene.
• Aceste proteine pot fi diferite elemente ale căilor de semnalizare: factori de
creştere, receptori proteine G, protein kinaze sau factori de transcripţie
implicaţi în progresia ciclului celular.
• Sub acţiunea diferiţilor factori: agenţi virali, agenţi mutageni chimici sau
fizici, rearanjări cromozomiale, protooncogenele suferă mutaţii în urma
cărora se pot transforma în oncogene. Produsul oncogenei, proteina,
prezintă modificări care alterează funcţia normală, amplificând sau
menţinând permanent activă calea de semnalizare implicată în creşterea
sau diviziunea celulară.
• De exemplu, în cancerul de sân, mutaţia genei ErbB, ce codifică receptorul
pentru factorul de creştere epidermal (EGFR) produce o formă mutantă a
receptorului ce menţine activă tirozin kinaza indiferent de prezenţa EGF.
Astfel calea de semnalizare specifică factorului de creştere generează
continuu semnal de diviziune celulară.
• Un alt exemplu este al mutaţiei genei ce codifică proteina Ras în urma
căreia aceasta pierde capacitatea GTP-azică. ca urmare Ras – GTP
rămâne permanent activată generând un semnal permanent.
• Mutaţiile proteinelor Ras se întâlnesc în 30 – 50% din cancerele de
plămân şi peste 90% în cele de pancreas.