Introducere

Virusul papiloma uman (HPV) este responsabil de o treime dintre

cazurile de neoplazii induse de agenţi infecţioşi (cancere de col
uterin, vaginale, vulvare, anale şi de orofaringe) (1). HPV este un virus
ADN dublu catenar, fără anvelopă, cu o capsidă icosaedrică.
Genomul de 7900 de perechi de baze este alcătuit din trei regiuni
funcţionale: o regiune necodantă LCR (long control region) sau URR
(upstream regulatory region), cu rol în reglarea transcripţiei şi
replicării, şi două regiuni de ORF (open reading frames), timpurii
(early E1-E7) şi târzii (late L1 şi L2). Rolul major în oncogeneză îl au
proteinele codificate de E5, care se leagă de receptorul factorului de
creştere epidermal, stimulându-i acţiunea, şi de E6 şi E7, care
inactivează prin legare factori supresori de tumori: p53 şi proteina
rb (proteina retinoblastomului). De asemenea, E6 şi E7 pot bloca
procesul de apoptoză. Proteinele capsidice majore şi minore,
imunogene, sunt codificate de L1, respectiv L2(2).
Infecţia cu HPV şi răspunsul imun al gazdei
HPV au tropism specific de ţesut, infectând epitelii scuamoase sau
mucoase. Ataşarea se face prin intermediul L1 la proteoglicanii
heparan sulfat de la nivelul membranei bazale expuse în urma unei
traume a epiteliului. Ataşarea determină o modificare
conformaţională a capsidei, cu expunerea capătului N-terminal al L2
care va fi clivat de furină sau convertaza proproteină (PC) 5/6,
expunându-se astfel situsul de legare de suprafaţa celulară.
Receptorul specific nu se cunoaşte încă. A fost propusă a6-integrina.
Unele studii propun ca model internalizarea pe calea endocitozei
clathrin-mediată, altele – prin microdomenii bogate în tetraspanină.
Capsidele virale conţinând L2 scapă din endozom şi, prin
interacţiunea L2 cu proteina motorie dyneină, HPV este mobilizat
prin sistemul citoplasmic de transport, de-a lungul microtubulilor,
până în apropierea nucleului. Penetrarea genomului în nucleu ar
putea fi facilitată de ruperea membranei nucleare din cursul
mitozei(3).
HPV sunt împărţite în genotipuri pe baza secvenţei nucelotidice care
codifică proteina capsidică majoră L1, care prezintă variaţii de peste
10%. În prezent se cunosc peste 120 de genotipuri, dintre care 40 la
nivelul mucoasei cervico-vaginale. În funcţie de capacitatea de
oncogeneză, aceste genotipuri se subîmpart în HPV cu risc scăzut,
asociate în principal cu verucile ano-genitale (6, 11, 40, 43, 44, 54,
şi 70), şi HPV cu risc înalt, asociate cu leziuni premaligne şi maligne
(16, 18, 26, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 53, 56, 58, 59, 66, 68, 73 şi
82)(4).
Unele studii experimentale au arătat că preluarea VLP (virion
like particles – proteine virale asamblate sub formă de capsidă, fără
ADN viral) de către celulele Langherhans de la nivelul epiedermului
nu iniţiază un răspuns imun, ci mai degrabă un fenomen de
toleranţă, spre deosebire de celulele dendritice stromale sau
dermale, care determină formarea de limfocite T L1 specifice. Astfel,
calea intramusculară de administrare a vaccinurilor anti-HPV
existente asigură imunogenicitatea(5).
Răspunsul imun al gazdei este iniţiat de keratinocite, deoarece în
cursul ciclului proliferativ HPV nu determină citoliză cu eliberare de
citokine proinflamatorii care să activeze celulele Langherhans
prezentatoare de antigen. Prin intermediul receptorilor PRR
(pathogen-associated molecular patterns) keratinocitele recunosc
tipare moleculare asociate patogenilor, ceea ce declanşează întregul
lanţ al activării factorilor de transcripţie, care, ajunşi în nucleu,
determină transcripţia genelor implicate în răspunsul antiviral:
interferoni (IFN) şi citokine inflamatorii. Activarea receptorilor PRR
determină ca etapă finală activarea caspazei 1, care clivează pro-IL-
1b şi pro-IL-18, secretate în mod constitutiv de keratinocite, la forma
activă. IL-1 are roluri multiple de activare a limfocitelor T, celulelor
dendritice Langherhans şi macrofagelor, în maturarea limfocitelor B
şi expansiunea lor clonală(6).
E6 şi E7 ale genotipurilor de HPV cu risc mare de oncogeneză inhibă
fiecare dintre aceste etape: activarea receptorilor PRR, transcripţia
genică, acţiunea IFN.
Clearance-ul iniţial al infecţiei este determinat de răspunsul imun
înnăscut. Pentru regresia leziunilor constituite este necesară
formarea de limfocite specifice anti-HPV, citotoxice CD8+ şi T helper
1, CD4+. La nivelul leziunilor progresive se constată densitatea mică
a acestor populaţii celulare, cu predominanţa celulelor regulatoare
CD25+. Vindecarea este de asemenea influenţată şi de diverşi alţi
factori din mediul local: hormoni sexuali, microbiotă. Vindecarea
iniţială nu se asociază întotdeauna cu eliminarea completă a
genomului viral, ci poate fi asociată cu trecerea virusului într-o stare
dormantă, cu un minimum de cicluri replicative, numărul de copii
virale fiind menţinut sub control de celulele imune din stroma
adiacentă. Reactivarea HPV poate apărea în caz de
imunosupresie(7,8).
Infecţia cu HPV reprezintă una dintre cele mai frecvente infecţii cu
transmitere sexuală, un maxim al incidenţei corelându-se cu debutul
activităţii sexuale la tineri. La 80-90% dintre indivizi, infecţia este
tranzitorie, fără manifestări clinice, cu scăderea prevalenţei bolii pe
măsura înaintării în vârstă şi a dezvoltării unui răspuns imun
adecvat(9).
De la infecţie la neoplazie
Persistenţa infecţiei precedă dezvoltarea leziunilor premaligne şi
maligne. Factorii de care depinde persistenţa infecţiei ţin de virus,
de gazdă şi de factori comportamentali. Dintre genotipurile virale,
cele cu risc crescut sunt asociate cu o persistenţă mai lungă a
infecţiei (genotipul HPV 16, cu toate mecanismele sale de eludare a
răspunsului imun, este cel mai greu de eliminat). Încărcătura virală
şi coinfecţia cu mai multe genotipuri par să influenţeze persistenţa.
Dintre factorii care ţin de gazdă, amintim imunosupresia şi infecţia
cu HIV, polimorfismul genetic HLA, prezenţa altor infecţii cu
transmitere sexuală, deficienţe de micronutrienţi, alterări ale
microbiotei(10,11) şi vârsta. Cu cât expunerea la HPV se face la vârste
mai tinere, cu atât riscul de dobândire a infecţiei este mai mare, din
cauza unui răspuns adaptativ imatur şi/sau existenţei unor arii mai
largi de epiteliu cervical care suferă metaplazie scuamoasă şi care
favorizează accesul HPV la celulele bazale. O a doua grupă cu risc
crescut este cea cu vârsta de 55 de ani, când sistemul imun
slăbeşte, şi pot apărea reactivări virale.
Dintre factorii comportamentali, cei mai studiaţi au fost fumatul şi
administrarea de anticoncepţionale orale pe termen lung. Numărul
mare de parteneri sexuali influenţează în primul rând riscul de
dobândire a infecţiei cu HPV(12).
Un pas important către transformarea malignă a leziunilor îl
constituie integrarea genomului HPV în genomul celulei-gazdă.
Acest proces este demonstrat de prezenţa genomului HPV integrat
în liniile celulare tumorale şi favorizat de oncoproteinele virale E6 şi
E7, care, încă din stadiul premalign, când virusul se găseşte
episomal, determină instabilitate cromozomială, perturbă duplicarea
şi segregarea cromozomilor din mitoză(13).
Integrarea se face aleatoriu, cu predilecţie pentru situsurile fragile,
producând în genomul uman mutageneză inserţională şi, în
secvenţa ADN HPV integrat, deleţia genei E2, genă regulatoare a
transcripţiei, urmată de supraexpresia oncogenelor E6 şi E7 (14). S-a
demonstrat, de asemenea, interacţiunea dintre oncoproteina E7 şi
ADN metiltransferaza 1, oncoproteina E7 şi metilarea unor
promoteri, mecanisme, prin care se controlează expresia genică (15).
Supraexpresia genelor E6 şi E7 conferă celulelor un avantaj de
creştere şi expansiune clonală(16).
Vaccinarea împotriva HPV
Infecţia cu HPV şi patologia malignă asociată pot fi prevenite prin
vaccinare. Există trei vaccinuri disponibile: bivalent Cervarix
(GlaxoSmithKline, Londra, Marea Britanie), quadrivalent Gardasil şi
nonavalent Gardasil9 (Merck, New Jersey, SUA). Acestea asigură
imunitate specifică de genotip, Cervarix pentru HPV 16 şi 18
(responsabile de 70% dintre cancerele cervicale), Gardasil pentru
HPV 6 şi 11 (90% dintre verucile anogenitale), 16 şi 18, şi Gardasil9
pentru HPV 6, 11, 16, 18, 31, 33, 45, 52, 58. Vaccinurile conţin VLP
alcătuite din proteina capsidară majoră L1, nu conţin ADN viral şi nu
sunt infecţioase(17).
De efectul protector sunt responsabili anticorpii anti-L1 formaţi ca
răspuns la vaccinare. Anticorpii dezvoltaţi împiedică internalizarea
virusului. Seroconversia apare la >99,5% dintre indivizi. Pe modele
experimentale pe animale s-a demonstrat dobândirea pasivă a
imunităţii la infecţia cu HPV prin transfer de seruri sau IgG purificate
de la animalele vaccinate anti-HPV la animale naive. Ei ajung în
contact cu particulele virale prin transsudare din ser la nivelul
colului uterin. Leziunea locală necesară expunerii membranei bazale
şi stabilirii infecţiei favorizează totodată şi transsudarea de anticorpi
serici protectori(18).
Programul de vaccinare se adresează fetelor între 9 şi 13 ani. CDC
(Centers for Disease Control and Prevention) recomandă două doze
vaccinale, a doua la o distanţă de 6-12 luni. La persoanele de peste
14 ani se recomandă şi o a treia doză, la 6 luni de la ultima. Există
un interes din ce în ce mai mare de a include şi băieţii în schema de
imunizare, deşi imunizarea fetelor reduce circulaţia HPV şi asigură o
imunitate de masă.
Întrebări importante la care rămâne să se răspundă sunt legate de
nivelul plasmatic care ar trebui considerat protector şi dacă
pierderea nivelurilor detectabile de anticorpi echivalează cu
pierderea imunităţii. Titruri serice protectoare par să persiste pentru
minimum cinci ani, deşi 20% dintre femeile vaccinate cu Gardasil9
au pierdut anticorpii serici detectabili în decurs de 24 de luni. În
cazul vaccinării cu Cervarix la grupa de vârstă de peste 25 de ani, la
zece ani de la vaccinare, 96% dintre femei îşi menţineau
seropozitivitatea anti-HPV-16 şi 84% anti-HPV-18 (19,20).
La nivel mondial, din 2006 până în 2014, 64 de ţări şi 12 teritorii au
implementat programul de vaccinare anti-HPV. 47 de milioane de
femei au fost vaccinate cu schema completă până în 2014. La un
grad de vaccinare a populaţiei de 50%, s-a constatat o reducere cu
68% a HPV 16 şi 18 şi o scădere cu 61% a verucilor anogenitale. Au
fost prevenite astfel 379.000 de cazuri de cancer de col uterin şi
156.000 de decese până la vârsta de 75 de ani(21).
În Statele Unite ale Americii, de la debutul programului de
vaccinare, prevalenţa tulpinilor HPV 6, 11, 16 şi 18 a scăzut cu 71%
la grupa de vârstă 14-19 ani şi cu 61% la 20-24 de ani. În plus,
prevalenţa aceloraşi tulpini a scăzut la 12,2% şi în cadrul populaţiei
feminine nevaccinate, ca urmare a imunităţii de masă(20).
Strategii de îmbunătăţire a gradului de vaccinare
Conform CDC, majoritatea adulţilor consideră că vaccinurile sunt
utile, dar, în acelaşi timp, puţini cunosc faptul că au nevoie de
acestea pe parcursul vieţii, nu doar când sunt copii. Mulţi adulţi,
inclusiv persoane care acordă îngrijiri de sănătate, nu sunt vaccinaţi
conform schemei naţionale, prin urmare de multe ori se
îmbolnăvesc(22). Chiar şi persoanele care nu administrează
vaccinurile ar trebui să le recomande(22).
Pentru a îmbunătăţi statusul imunitar trebuie începută evaluarea
vaccinurilor care sunt necesare, în funcţie de vârstă, ce vaccinuri a
mai primit, cu cât timp în urmă, dacă va călători şi alte asemenea
aspecte(22). Acest pas ar trebui urmat de recomandarea de
vaccinare(22). Dacă se poate, vaccinurile vor fi administrate sau
pacientul va fi trimis către o clinică specializată, pentru a-şi primi
vaccinurile necesare(22). La final trebuie notate vaccinurile
administrate(22).
Pot fi, de asemenea, folosite sisteme care să le aducă aminte
pacienţilor ce vaccinuri trebuie să primească, aceste sisteme fiind
utile şi pentru personalul medical, care îşi poate stabili modul de
discuţie cu pacienţii(22).
Anul acesta, în Bucureşti a avut loc întrunirea membrilor Boardului
pentru prevenţia şi controlul HPV(23). Obiectivele acestei întâlniri au
fost sublinierea rolului persoanelor care oferă îngrijiri de sănătate în
programele de vaccinare(23). De asemenea, s-a dorit evidenţierea
punctelor tari, dar şi a celor slabe ale programelor de vaccinare de
diverse tipuri, precum cele bazate pe administrarea în şcoli, cele
administrate de medicii de familie şi cele administrate în clinici
specializate în acest sens(23). Alt aspect important al acestei întruniri
a fost posibilitatea oferirii unei imagini de ansamblu asupra
materialelor şi informaţiilor oferite de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, ECDC (European Centre for Disease Prevention and
Control) etc.(23) O parte a prezentărilor s-au bazat pe oferirea de
exemple din diverse ţări, cum, în mod practic, s-a reuşit creşterea
ratei de imunizare şi, în acelaşi timp, s-au propus diverse strategii
posibile pentru a creşte imunizarea(23).
Una dintre problemele discutate a făcut referire la persoanele din
domeniul medical care sunt împotriva vaccinării şi la impactul pe
care acestea îl pot avea asupra persoanelor pe care le cunosc (24). În
aceste situaţii, lucrurile trebuie gestionate în funcţie de cauza care
le face să fie împotriva vaccinării, dacă au avut cazuri care i-au
impresionat prin efectele adverse, dacă anumiţi pacienţi le-au oferit
aceste perspective(24). Unii medici aleg să întârzie vaccinarea unor
copii din anumite motive, precum naşterea prematură sau altele,
ceea ce în multe situaţii poate fi greşit înţeles de către părinţi, care
percep acest lucru ca o ezitare din partea cadrului medical faţă de
imunizare(24). Sfaturile pot fi oferite de mai multe specialităţi
medicale: de exemplu, în Croaţia, epidemiologii oferă aceste
informaţii, pe când în alte ţări s-a observat că cel mai frecvent
părinţii sunt sfătuiţi de ginecologi-obstetricieni sau pediatri (24).
Argumentele pe care aceştia le oferă sunt variate: unii fac referire la
diverse izbucniri epidemice care au apărut ca urmare a scăderii ratei
de vaccinare, alţii menţionează, cum s-a observat în unele studii din
România şi Franţa, ideea de imunitate de masă şi aduc în discuţie
„egoismul“ de care dau dovadă unele persoane beneficiind de
imunitatea oferită prin vaccinarea altor persoane din jur, dar nu fac
acelaşi lucru(24).
Conform datelor din Statele Unite ale Americii, cele mai frecvente
motive pentru care oamenii refuză vaccinul HPV este lipsa de
informaţii, frica de efectele adverse, necunoaşterea beneficiilor şi
altele(25). Mai important este că toate acestea pot fi înlăturate dacă
persoana respectivă este sfătuită(25). De exemplu, rezultatele unui
studiu arată că, din 8.000 de fete fără o recomandare, doar 35%
primesc vaccinul, dar prin recomandarea acestuia procentul creşte
până la 65%(25). Nu există altă intervenţie mai puternică decât sfatul
unei persoane din domeniul îngrijirilor de sănătate (25). Mai mult,
percepţia acestora poate fi uneori greşită: de exemplu, într-un
studiu în care medicii au fost rugaţi să spună cât de important cred
ei că este vaccinul HPV pentru părinţi, au răspuns aproximativ 5 pe
o scală de la 1 la 10, dar părinţii au considerat 9,3 la aceeaşi
întrebare(25). De multe ori, persoanele care oferă îngrijiri de sănătate
cred că discuţia despre vaccinul HPV este inconfortabilă şi că va
dura mult, de aceea majoritatea preferă să o lase la final sau chiar
să renunţe la această discuţie(25). Foarte important este modul în
care medicii aleg să gestioneze cazurile: de exemplu, dacă se alege
o amânare a vaccinării, în unele studii doar 6% mai primesc
vaccinarea HPV, în timp ce, atunci când nu se amână, 82% se
vaccinează(25). Pe lângă calitatea recomandării, mai este important şi
stilul de recomandare a vaccinurilor, dacă la începutul discuţiei
despre vaccinare părintele este informat că, ţinând cont de vârsta
copilului, va trebui să facă următoarele vaccinuri şi apoi să treacă la
alte discuţii şi să aştepte întrebările părinţilor (25).
Deosebit de importante în acceptarea imunizării sunt strategiile de
comunicare, de exemplu afişele realizate care ar trebui să
încurajeze vaccinarea(26). Ţinând cont de dezvoltarea tehnologiei, şi
strategiile trebuie să se adapteze; de exemplu se pot realiza scurte
filmuleţe care să răspundă anumitor întrebări sau care să fie
reprezentate de scurte miniinterviuri care descriu experienţa unor
persoane privind boala şi consecinţele sale, toate fiind posibil să fi
fost prevenite dacă ar fi fost imunizate(26).
Unele materiale şi informaţii deosebit de utile sunt disponibile de la
CDC, care are un portal special destinat HPV cu diverse secţiuni
pentru părinţi, pentru clinicieni şi alte organizaţii. Materialele
disponibile sunt sub formă de afişe, cu mesaje scurte sau, din
contră, varianta extinsă, cu explicaţii(27).
Materialele şi cursurile online sunt importante, dar şi mai importantă
rămâne oferirea de traininguri persoanelor responsabile(28).
Concluzii
Virusul papiloma uman este responsabil de aproximativ o treime
dintre cancerele induse de un agent infecţios. În ciuda îmbunătăţirii
metodelor de diagnostic, depistarea este în cele mai multe cazuri
tardivă, fiind realizată în stadii avansate.
Numărul crescut de cazuri de cancer produse de acest virus
subliniază importanţa intensificării programelor de screening şi a
implementării de strategii eficiente de prevenţie.   
Conflicts of interest: The authors declare no conflict of interest.

Ocurenta
Infectia HPV apare peste tot in lume.

Sursa
Virusurile din familia virusurilor papiloma afecteaza si alte specii (mai ales iepuri si vaci). Cu toate
acestea, omul este singura sursa naturala de HPV.

Transmitere
HPV se transmite prin contract direct, de obicei contact sexual cu o persoana infectata.
Transmiterea apare cel mai frecvent odata cu actul sexual, dar poate aparea si in urma activitatii
sexuale non-penetrante.

Studiile privind infectia HPV demonstreaza ca aceasta apare imediat dupa debutul vietii sexuale.
Intr-un studiu care privea femeile aflate la colegiu, incidenta cumulativa a infectiei a fost de 40% in
24 de luni dupa primul raport sexual. HPV 16 a fost cauza a 10,4% dintre infectii.

Infectia HPV genitala poate fi transmisa si prin cai non-sexuale, dar acestea nu sunt frecvente.
Modalitatile non-sexuale de transmitere a HPV genital includ transmiterea de la o femeie la un nou
nascut la momentul nasterii.

Diagrama temporala
Nu se cunoaste nicio variatie a infectiei HPV in functie de anotimpuri.

Comunicabilitate
Se pare ca HPV se transmite in timpul infectiei acute si in timpul infectiei persistente. Aceasta
chestiune este greu de studiat datorita imposibilitatii de izolare a virusului pe cultura. Se poate
presupune ca gradul de comunicabilitate este mare, datorita numarului mare de infectii noi estimate
sa apara in fiecare an.

Factori de risc
Factorii de risc de infectie HPV sunt asociati cu comportamentul sexual, inclusiv numarul de
parteneri sexuali, istoricul partenerilor sexuali de pe toata durata vietii si istoricul sexual al
partenerilor. Majoritatea studiilor sugereaza ca varsta tanara (sub 25 de ani) reprezinta un factor de
risc pentru infectie.
Rezultatele studiilor epidemiologice sunt incomplete in privinta altor factori de risc, cum ar fi varsta
tanara la debutul vietii sexuale, utilizarea inconsecventa a prezervativului, numarul de sarcini, factori
genetici, fumat, lipsa circumciziei la partenerul de sex masculin si utilizarea contraceptiei orale.

În România situaţia este cu atât mai gravă, cu cât cazurile de cancer sunt descoperite în stadii
avansate, în acest sens fiind incriminaţi factorii socioeconomici şi de asemenea existenţa unor
programe ineficiente de screening populaţional. Astfel, ţara noastră se află pe primul loc în
Europa, în ceea ce priveşte mortalitatea cauzată de cancerul de col uterin. În ţările dezvoltate, ca
urmare a controalelor periodice, infecţia cu HPV este depistată în faze incipiente, mult mai rar
ajungându-se până la stadiul de cancer de col uterin.
În prezent se estimează că infecţia cu HPV este cea mai comună infecţie cu transmitere sexuală.
Un studiu statistic realizat de The National Health and Nutrition Examination Survey
(NHANES) din Statele Unite, în perioada 2003-2004, a avut ca eşantion de studiu, femei cu
vârstă cuprinsă între 14 şi 59 de ani
Rezultatele studiului relevă faptul că infecţia cu HPV este mai frecventă în rândul tinerelor de
20-24 de ani. Deoarece HPV se transmite prin contact sexual, riscul infecţiei creşte la persoanele
care îşi încep viaţa sexuală mai timpuriu şi creşte cu numărul de parteneri sexuali. Riscul cel mai
mare îl prezintă femeile infectate cu virusul imunodeficienţei umane (HIV), al căror sistem
imunitar nu este capabil să lupte împotriva infecţiei şi la care HPV provoacă modificări la nivelul
cervixului.
Prin studiul realizat de NHANES s-a demonstrat că 3,7% din femeile participante la studiu erau
infectate cu HPV de tipul 6 şi 11 (low-risk), respectiv HPV de tipul 16 şi 18 (high-risk): HPV-6
(1,3%), HPV-11 (0,1%), HPV-16 (1,5%), HPV-18 (0,8%).

Prevalenţa HPV în eşantioanele cervicale la femei : pe baza unei meta - analize, s-a estimat că
la  nivel global prevalenţa HPV ajustată la femeile cu rezultate citologice normale este de 11,7% 
(interval de confidenţă (IC) 95%: 11,6- 11,7%).

Cea mai mare prevalenţă ajustată a fost  observată în anumite regiuni ale Africii subsahariene (24%;
IC 95%:  23,1 - 25,0%),  în America latină şi în Caraibe (16,1%; IC 95%: 15,8 - 16,4%),  în Europa
oriental (14,2%; IC 95%: 14,1 - 14,4%)  şi în Asia de sud – est (14%; I C 95%: 13,0 - 15,0).

Totuşi, prevalenţa HPV ajustată pe ţară în  eşantioanele cervicale a variat la  nivel mondial între
1,6% şi 41,9%.

Prevalenţa HPV după vârstă  a fost maximă la vârste mai mici (<25 ani), cu valori de 21,8% (IC
95%: 21,3 - 22,3%)  pentru cifra  brută şi de 24,0% (IC 95%: 23,5 - 24,5%) pentru cifra ajustată,
atingând apoi un platou de  prevalenţă mai scăzută la vârstele mijlocii.
În  America Centrală şi în America de Sud s-a  înregistrat o creştere a acestei prevalenţe la vârstele
mai înaintate (≥45 de ani) . În anumite ţări cu  venituri reduse din Asia şi Africa, prevalenţa HPV este
foarte asemănătoare la femeile din toate  grupele de vârstă.

Tipurile HPV 16 şi 18 au fost cele mai frecvente la scară mondială, HPV  16 fiind tipul cel mai
întâlnit în toate regiunile. HPV 18 şi ale tipuri oncogene precum 31, 39, 51,  52, 56, 58 şi 59, au avut
o prevalenţă similară şi au făcut parte din tipurile cele mai întâlnite după  HPV 16.

Femeile infectate cu un tip de HPV dat pot fi co- infectate sau infectate ulterior cu alte  tipuri care pot
cauza leziuni cervicale.

Prevalenţa HPV la bărbaţi:  o evaluare sistematică a infecţiilor genitale cu HPV la bărbaţii din 
Africa subsahariană a arătat că prevalenţa virusului, indiferent de tip, s - a situat între 19,1 şi  100%.

Prevalenţa pe eşantioane estimată a unui tip HPV oarecare a fost de 78,2% (IC 95%:  54,2-91,6%)
la bărbaţii HIV - pozitivi şi de  49,4% (IC  95%: 30,4 - 68, 6%) la bărbaţii HIV - negativi  (p=0,0632).
Nu s - a observat nicio tendinţă clară în funcţie de vârstă. 

Tipurile de HPV cu risc  crescut cele mai întâlnite au fost HPV 16 şi HPV 52, iar HPV 6 a fost tipul
HPV cu risc scăzut  cel mai frecvent la populaţia generală.
O  analiză sistematică a prevalenţei infecţiei cu ADN HPV genital la bărbaţi a examinat datele, 
limitându–se în general la bărbaţii cu vârsta >18  ani din Europa şi  America de Nord.

Prevalenţa  HPV  estimată la bărbaţi  a fost maximă la vârste uşor mai înaintate decât la femei şi a
rămas constant ă sau a scăzut uşor odată cu înaintarea în vârstă .

Prevalenţa  HPV  a fost ridicată în toate regiunile, însă a variat de la 1%  la 84%  la bărbaţii cu risc
scăzut ,  şi de la 2%  la 93%  la bărbaţii cu  risc ridicat ( de exemplu cei care s-au prezentat la clinici
cu infecţii cu transmitere sexuală (ITS ),  bărbaţii HIV – pozitivi şi partenerii femeilor cu infecţie HPV 
sau citologie anormală ).

Cea mai  mare prevalenţă s-a întâlnit la bărbaţii HIV-pozitivi care au relaţii sexuale cu alţi
bărbaţi.

Infecţiile HPV  anale sunt foarte întâlnite la bărbaţii care au relaţii sexuale cu alţi barbati,  şi sunt 
aproape universal prezente la cei infectaţi cu HIV .

Un studiu clinic multicentric ( realizat în 18  ţări din Africa ,  regiunea Asia – Pacific ,  Europa, 
America latină şi America de Nord)  a analizat prevalenţa de referinţă a infecţiilor HPV peniene, 
scrotale şi perineale/perianale la bărbatul heterosexual.
Prevalenţa HPV, indiferent de tip,  a fost de 18,7%  la nivelul penisului, 13,1%  la scrot , 7,9%  în
regiunea perineală/perianală şi de 21,0% în  alte regiuni.

Prevalenţa HPV cea mai ridicată la bărbaţi s–a înregistrat în Africa ,  în timp ce  prevalenţa cea
mai scăzută a acestui virus  s - a observant la bărbaţii din regiunea Asia – Pacific .
Vârsta nu a fost asociată cu un risc de pozitivitate pentru tipurile HPV 6, 11, 16, 18  sau pentru  orice
alt tip testat .

Existenţa a cel puţin 3  partenere sexuale în timpul vieţii a reprezentat factorul  cu cea mai mare
incidenţă asupra prevalenţei HPV : odds ratio (OR) = 3,2 (IC 95%: 2,1 - 4,9)  pentru tipurile 6, 11, 16 
şi 18 şi OR = 4,5 (IC 95%: 3,3 - 6,1)  pentru toate tipurile HPV testate .

Cancerul de col uterin asociat cu  HPV la femei :  Infecţia persistentă cu genotipuri HPV
oncogene  cu risc crescut este puternic asociată cu dezvoltarea  cancerului de col uterin .

Riscul dezvoltării  unui carcinom cu celule scuamoase este de aproximativ  400  de ori mai mare
după o infecţie cu HPV 16  şi de aproximativ 250  de ori mai mare după o infecţie cu HPV 18 ,
comparativ cu riscul  existent la femeile neinfectate.

HPV 16  şi HPV 18  au fost cele mai întâlnite tipuri HPV  în  cancerul de col uterin invaziv în
perioada 1940–2007 , fără variaţii importante din punct de vedere  statistic ale contribuţiilor lor
relative ajustate în perioadele 1940–1959 şi 2000–2007 (HPV 16  de  la 61, 5  la 62 , 1%,  şi HPV 18
de la 6 , 9  la 7 , 2%).12

Tipurile  HPV 16, 18, 45, 31, 33, 52,  şi 58  sunt  responsabile de aproximativ 90%  din carcinoamele
cu celule scuamoase, positive pentru AND HPV.

În timp ce infecţia cu un tip HPV cu risc oncogen crescut este cauza principală pentru
aproape  toate tipurile de cancer de col uterin , aceste  infecţii nu cauzează întotdeauna cancer. 
Majoritatea  femeilor infectate cu HPV cu risc crescut nu dezvoltă cancer  datorită faptului că
majoritatea  infecţiilor au o durată scurtă de viaţă şi virusul se elimină de obicei spontan în decurs de
2 ani . 
Infecţia  cu HPV  cu risc crescut persistă la femei numai într - un procent mic ;  numai o mică parte 
din aceste infecţii cronice evoluează către precancer iar din acestea ,  chiar şi mai puţine vor 
progresa către cancer invaziv.

Se estimează că procentajul femeilor din ţările cu resurse scăzute  care dezvoltă cancer de col
uterin în timpul vieţii nu depăşeşte 2%.
Marea majoritate (<80%)  din cazurile de cancer de col  uterin apar în regiunile mai puţin 
dezvoltate,  unde reprezintă aproape 12%  din cancerele la femei .

Regiunile cu risc crescut , cu rate ale cancerului de col  uterin estimate standardizate în funcţie de
vârstă  >30  la 100 000,  includ  Africa oriental (42,7),  Melanezia (33,3), Africa septentrională (31,5) 
şi Africa centrală (30,6).

Valorile cele mai scăzute sunt atinse în Australia/Noua Zeelandă (5,5) şi în Asia occidental (4,4).

Numărul de decese cauzate de cancerul de col uterin în întreaga lume în anul 2012 este 
estimat la  266. 000,  ceea ce reprezintă 7,5% din decesele cauzate de cancer la femei.

Deși statisticile ne spun că majoritatea femeilor contactează la un moment dat în viață

un virus HPV, acest lucru nu înseamnă implicit că acesta va provoca leziuni
precanceroase.

Într-adevăr, infecţia cu un tip HPV cu risc oncogen crescut este cauza

principală pentru aproape  toate tipurile de cancer de col uterin, dar la fel de
adevărat este și că 70% dintre femeile infectate cu HPV cu risc crescut/scăzut nu
dezvoltă cancer pentru că  majoritatea  infecţiilor au o durată scurtă de viaţă şi virusul se
elimină de obicei spontan, în decurs de 1-2 ani. Important este să mergi la controlul
ginecologic de rutină pentru a te asigura că ești bine și că primești tratament precoce, în
cazul unui diagnostic.

PREVALENȚA INFECȚIEI CU HPV LA FEMEI

o Prevalenţa HPV în eşantioanele cervicale la femei a fost  estimată la  nivel global
la 11,7% pondere, la femeile cu rezultate citologice normale. Europa Orientală se
numără printre țările cu cea mai mare prevalență HPV, cu o valoare de 14,2% din
populația totală inclusă în eșantion.
o Tipurile HPV 16 şi 18 au fost cele mai frecvente la scară mondială (cele mai
întâlnite tipuri HPV  în  cancerul de col uterin), HPV 16 fiind tipul cel mai întâlnit
în toate regiunile. HPV 18 şi HPV 31, 39, 51,  52, 56, 58 şi 59, au avut o prevalenţă
similară şi au făcut parte din tipurile cele mai întâlnite, după  HPV 16.
 o Riscul dezvoltării  cancerului de col uterin este de aproximativ 400 de ori mai
mare în cazul unei infecții cu HPV 16 şi de aproximativ 250 de ori mai mare în
cazul unei infecții cu HPV 18, comparativ cu riscul  existent la femeile neinfectate.
o Prevalenţa HPV după vârstă a fost maximă la vârste mai mici (
o Foarte important, femeile infectate cu un tip de HPV pot fi co-infectate sau
infectate ulterior cu alte  tipuri HPV, care pot cauza leziuni cervicale.

PREVALENȚA INFECȚIEI CU  VIRUS HPV LA BĂRBAȚI

o Prevalenţa HPV la bărbat a fost  estimată la  nivel global la 49,4% pondere, la
bărbaţii HIV - negativi.
o  Cele mai frecvente tuplini întâlnite au fost HPV 16 şi HPV 52, cu risc oncogen
crescut și HPV 6 cu risc oncogen scăzut.
o Prevalenţa  HPV  estimată la bărbaţi  a avut valorile cele mai mari la vârste uşor
mai înaintate decât la femei şi a rămas constantă sau a scăzut odată cu înaintarea
în vârstă.
o Existenţa a cel puţin 3 partenere sexuale în timpul vieţii a reprezentat variabila cu
cel mai mare impact asupra prevalenţei HPV.

TIPURI DE HPV

Sunt cunoscute peste 100 de tulpini de HPV, în majoritatea cazurilor

infecțiile produse de acestea fiind asimptomatice. Mare parte din ele, 30-
40, afectează zona genitală a femeilor și a bărbaților și se clasifică în două
mari categorii:

✓ HPV cu risc oncogen scăzut - pot provoca o serie de alte afecțiuni benigne,
vegetații veneriene.
✓HPV cu risc oncogen crescut - infecția persistentă cu tipurile oncogenice poate
produce leziuni precanceroase intraepiteliale sau cancer de col uterin la femei.
În prezent sunt definite 12 tipuri HPV cu risc oncogen crescut care sunt asociate cu
cancerul (tipurile 16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58,  59), precum şi tipuri
suplimentare pentru care există dovezi limitate de carcinogenitate (HPV tipurile 68 şi
73), conform Agenţiei Internaţionale pentru Studiul Cancerului.

În cazul femeilor, există 15 tipuri de HPV care pot determina apariția cancerului de col
uterin, cele mai frecvente la nivel mondial fiind tipurile 16, 18, 45, 31. Tipurile 16 și
18 sunt responsabile de aproximativ 71,5% din cancerele de col uterin din
Europa.