ȘCOALA POSTLICEALĂ POMPEI SAMARIAN

CĂLĂRAȘI

PROIECT TEMATIC LA VIRUSOLOGIE

ADENOVIRUS ADN

PROF. INDRUMATOR : ELEV :

ADRIANA SOFIAN BASAROB CORINA

CLASA I A AMG

2022
 CUPRINS :

ADENOVIRUS ADN ............................................................ 1

EPIDEMIOLOGIE

PATOGENIE

HPV – Human Papilloma Virus ......................................... 3

VHB – Virusul Hepatitei B .................................................. 5

EBV – Virusul Epstein-Barr ................................................ 8

CMV – Citomegalovirus ...................................................... 9

BRONȘITĂ ACUTĂ .......................................................... 13

 BIBLIOGRAFIE :

 SUPORT DE CURS MICROBIOLOGIE

 GUIDE DES ANALYSES SPECIALISEES, PASTEUR
CERBA LABORATOIRE, 5 EDITION
 MEDICOVER
 Dr. Claudia Marin , Medic Primar Medicina de Familie, Medic
Specialist Gastroenterologie, Expert DOC
 CDC - Adenoviruses
 Centrul Medical de Diagnostic si Tratament"Dr. Victor
Babes"
 Adenovirus ADN

Adenovirusul uman aparţine familiei Adenoviridae şi genului Mastadenovirus. Există 49

de serotipuri de adenovirus uman, regrupate în 6 subgrupe (A-F).

Adenovirusurile sunt responsabile de:

 infecţii respiratorii
 infecţii oculare transmise prin contact interuman direct, prin secreţii respiratorii
 infecţii enterice transmise pe cale digestivă (contaminare oro-fecală) şi întotdeauna
indirect prin mâini nespălate; alte căi de transmitere particulare (apa din piscină,
instrumente oftalmologice nesterilizate corespunzător)

50% dintre infecţiile cu adenovirus sunt asimptomatice

Perioada de incubaţie 2 - 14 zile

Manifestări clinice:

 infecţii respiratorii: infecţii respiratorii acute la copii < 5 ani, rinofaringite acute
congestive febrile cu disfagie, mialgii, adenopatii cervicale, bronhopneumonie.
 infecţii oculare: conjunctivite congestive asociate unei infecţii respiratorii sau
keratoconjunctivite epidemice
 infecţii digestive: diaree asociată cu infecţii respiratorii sau diaree izolată.
 alte manifestări: cistită hemoragică la copii, sindrom eruptiv morbiliform sau
rubeoliform, meningoencefalite
 la imunodeprimați: diaree frecventă, infecţii foarte severe prin reactivarea infecţiilor
latente ale ţesutului limfoid cu pneumopatii şi hepatite grave.

Epidemiologie

Adenovirusurile sunt răspândite pe o arie întinsă. Epidemiile adenovirale apar nu numai în

sezonul rece, dar frecvent și vara, sub formă de faringită sau conjunctivită, fiind favorizate de
condițiile sezonului cald (înotul în piscine sau aflarea în taberele de vară). Acestea au un caracter
trenant, dezvoltându-se timp de câteva săptămâni, în colectivitățile de copii sau tineri.
Adenovirusurile sunt responsabile de 3% până la 5% din infecțiile acute la copii, reprezentând
mai puțin de 2% din afecțiunile respiratorii la adulți. Aproape 100% dintre adulți prezintă
anticorpi serici împotriva mai multor serotipuri, ceea ce indică faptul că infecția apare foarte des
în copilărie. Sursa de infecție este bolnavul cu diverse forme de infecție adenovirală sau
purtătorul de virus. Mecanismul de transmitere este aerogen, prin inhalarea aerosolilor care
1
conțin virusul, prin picături de secreție nazofaringiană și secreții conjunctivale. Transmiterea
infecției cu adenovirus se poate realiza și prin inocularea conjunctivală a virusului și, probabil,
pe cale fecal-orală. Infecția conjunctivală se transmite atât pe cale aerogenă, cât și prin contact
direct (mâini contaminate) sau indirect (obiecte contaminate). Protecția împotriva infectării cu
același serotip este conferită de anticorpii care apar în general după infecție.

Patogenie

Adenovirusurile pătrund în organism pe cale respiratorie (cel mai frecvent ), conjunctivală sau
digestivă, provocând procese inflamatorii ale organelor implicate. Adenovirusul se reproduce
doar în celulele lezate, preponderent în nucleu. El se acumulează în celulele epiteliale și în
țesutul limfoid. Ulterior, adenovirusul pătrunde în circuitul sanguin, provocând inflamația
mucoaselor și apariția conjunctivitei, și în alte organe, determinând procese inflamatorii la
diferite niveluri ale organismului.

2
 HPV- Human Papilloma Virus

HPV-ul este un virus care provoacă o boală dermatologică, cutanată; prezintă peste 150de
tulpini diferite izolate până în prezent, având și o variantă genitală; 90% din populația globului
are o formă sau alta de HPV.Virusul HPV se manifestă prin excrescențe în diferite zone ale
corpului, condiloame sau veruci. Infecția cu HPV este cea mai comună boală cu transmitere
sexuală, de origine virală, transmițându-se prin contact genital (sex vaginal, oral, anal) și, de
asemenea, prin contact tegumentar.

În țările Europei de vest, cancerul de col

utern se plasează pe locul IV printre neoplaziile
maligne ale femeii.Cancerele colului uterin sunt, în
proporție covârșitoare, cancere epiteliale. Papilloma
virusurile aparțin familiei Papillomaviridae care
include și virusurile: Papilloma, Polyoma 40,
Polyomavirus, Vasmolating simian. HPV-ul este un
virus cu peste 150 de tulpini diferite. Au fost descrise mai mult de 45 de tipuri. Virusurile
determină la om: veruci vulgare, veruci plantare, condilomatoza vaginală, papilomul laringian
juvenil etc. Tipurile 16, 18, 31, 33, 35 par a fi cu mare probabilitate implicate în carcinogeneza
colului uterin.

Patogeneză

Semnele specifice în infecția cu HPV sunt direct condiționate de tipul de virus și de localizarea
infectiei: leziunile cutanate leziunile mucoasei , alte localizări ano-genitale se pot intîlni la
nivelul vaginului, vulvei, perineului, canalului anal și penisului. Localizările extragenitale se pot
intâlni la niveul mucoasei orale și laringiene sub forme de condiloame bucale si papilomatoza
floridă localizata la nivelul buzelor mucoasei linguale, gingivale și palatine. Majoritatea
persoanelor infectate cu HPV nu prezintă simptome și de aceea, multe persoane nu știu că sunt
infectate și pot transmite virusul și partenerului sexual. Virusul trăiește în piele sau mucoase și,
de regulă, nu cauzează nici un simptom. Nu toată lumea care are virusul va avea și negi vizibili.
Acești negi pot apărea și într-o formă puțin crescută, pot fi plați sau greu vizibili. Semne de boală
ale leziunilor colului uterin inclusiv ale cancerului: scurgeri albeleucoreea, scurgeri roșii-
hemoragice, durerea.

3
Transmiterea

Se poate realiza direct, prin contact sexual sau

chiar prin autoinoculare. La femei se localizează
în regiunea vulvo-perineală, pe pereții vaginului
sau la nivelul colului uterin. La bărbat,principala
localizare este cea peniană, în special în șanțul
balano-prepuțial.Transmiterea în localizările
genito-anale, are loc, probabil, în exclusivitate prin contact sexual.
Infecția ar implica peste 10% din femeile care au peste 35 de ani.

Diagnostic

Procentul vindecării în funcție de stadiile boli este demonstrativ pentru importanța diagnosticului
precoce: în stadiul preinvaziv șansele de vindecare sunt aproape de 100%, în stadiul I vindecarea
scade în jurul a 75%, ca în stadiile avansate, procesul vindecării să fie mult redus.Examenul
citologic Papanicolau reflectă modificările patologice celulare din infecțiile cervicale. Alte
diagnostice: clinic, colposcopic, colpomicroscopic si histopatologic.

Tratament

În cancer col uterin: radioterapia, tratament chirurgical, chimioterapia. Multe veruci, cele
comune, dispar de la sine, în decurs de 1-2 ani. Verucile genitale sunt persistente și contagioase,
iar medical se preferă să le îndepărteze chirugical sau să le combată cu medicamente. Pot fi
îndepărtate prin aplicare de substanțe chimice, secționate, crioterapie sau ardere cu laser.
Imiquimoda este o cremă folosită pentru tratamentul verucilor genitale. Îmbolnăvirea se produce
în egală măsură la bărbați și femei, poate să apară la orice vârstă și să cuprindă orice organ. În
funcție de sex, există însă localizări predilectice, iar în funcție de vârstă, există anumite perioade
din viață când riscul de îmbolnăvire este mai mare.

Vaccin

HPV poate cauză 6 tipuri de cancer: cancer de col uterin, vaginal, vulvar, penian, anal si
orofaringian. Doar cancerul cervical poate fi diagnosticat in stadii precoce, prin efectuarea
testului de screening Papanicolau. Celelalte tipuri de cancer nu pot fi diagnosticate decat in faza
in care deja au produs semne și simptome. Vaccinurile disponibile previn infecția cu anumite
tipuri de HPV și ajută la prevenția anumitor cancere cauzate de aceste virusuri, și in special a
cancerului de col uterin. Pentru a produce cel mai bun efect, CDC recomandă ca vaccinurile
HPV sa fie administrate la pre-adolescenți, înainte ca acestia sa fie expuși la virus, între 11 si 12
ani, vaccinarea putând să înceapă si de la varsta de 9 ani. Vaccinurile sunt recomandate pentru
baieți si fete. În Romania, vaccinarea anti HPV este inclusă în Calendarul National de Imunizare
pentru fetele din grupa de vârstă 11 - 14 ani.

4
 Virusul hepatitei B VHB

Hepatitele virale sunt boli sistemice care afectează ficatul. Evoluția infecției variază de la
formele subclinice până la formele manifestate cu stare de rău, anorexie, greață, vărsături, icter și
comă prin insuficiență hepatică acută. Pentru a se instala aceasta din urmă, trebuie să fie distruse
peste jumătate dintre hepatocite. Majoritatea hepatitelor sunt produse de virusuri; cele mai
importante sunt în număr de cinci: virusurile hepatitei A (VHA) și al hepatitei E (VHE) sunt
asemănătoare fizic și biologic. Sunt virusuri fără anvelopă, cu simtrie radiară și cu ARN. Produc
hepatite acute autolimitate. Aparțin unor familii virale diferite. virusurile hepatitei B (VHB) și C
(VHC) aparțin unor familii virale diferite, sunt virusuri cu anvelopă, care pot da infecții
persistente cu potențial evolutiv spre hepatită cronică sau cancer hepatic.virusul hepatitei D
(VHD) este un virus cu ARN defectiv, infectează doar împreună cu VHB. Hepatitele
virale sunt însoțite de creșteri
importante ale concentrației
transaminzaelor serice:
alaninaminotransferaza și aspartat
aminotransferaza.Virusul hepatitei B
aparțin familiei Hepadnaviridae. Este
un virus cu simetrie radiară, prezintă
ADN și o anvelopă. Aceasta din urmă
conține Ag HBs, iar în capsidă se
găsesc Ag HBc și Ag Hbe .Virusul
hepatitei B nu poate fi cultivat.

Patogeneză

Boala are o perioadă de incubație cuprinsă între 45 și 160 de zile (în medie – 100 de zile). De
obicei, simptomele apar la 30-180 de zile de la expunerea la virusul hepatic B, dar trebuie spus
ca jumătate dintre persoanele infectate cu acest virus nu vor prezenta nici un semn de infecție.
Faza acută a hepatitei B generează un set de simptome, acest fapt însă nu este valabil în cazul
infecției cronice, care, cel mai frecvent, este asimptomatică. Persoanele care suferă de hepatita
acută B pot experimenta simptome “de gripă” accentuate de greață, anorexie, indispoziție fizică
și oboseală, durere în zona ficatului și icter. Simptomele hepatitei acute durează, în medie, între
1-3 luni. În această perioadă, persoana infectată este foarte contagioasă. Virusul nu este foarte
rezistent în mediul obișnuit – se consideră ca apa fierbinte, utilizată în mașina de spălat în mod
normal, este capabilă să omoare virusul de pe haine, și de asemenea detergentul de vase și apa
caldă îi vor elimina pe cei de pe tacâmuri.
În faza acută, hepatita B generează simptome de o severitate care variază de la una minimă,

5
asimptomatică până la manifestări fatale. Statisticile sugerează că peste o treime din persoanele
infectate nu prezintă simptome, la aceștia infecția considerându-se “tăcută”. O altă treime a
persoanelor infectate cu virusul hepatic B prezintă simptome similare cu cele generate de o gripă:
slăbiciune fizică, dureri, cefalee, febră, lipsa poftei de mâncare, diaree, icter, greață și vărsături.
Iar o ultimă categorie a persoanelor infectate va prezenta simptome mai severe, care se vor
manifesta perioade mai lungi de timp. Pe lângă simptomele asemănătoare celor provocate de
gripă, mai pot apărea dureri abdominale puternice și icter accentuat. Icterul apare ca și consecință
a faptului că ficatul se află în incapacitatea de a elimina bilirubina (un pigment care, în parametri
mai ridicați decât cei normali, cauzează îngălbenirea pielii și a albului ochilor) din sânge.
Imunitatea și cronicizarea. La gazda normală imunologic, deși forma de boală este mai severă,
răspunsul imun ajunge progresiv eficient. Aproxiamtiv 10% din pacienți nu elimină virusul din
hepatocite, infecția devine persistentă și sângele rămâne infecțios pentru tot restul vieții. Uneori
leziunile hepatice duc până la hepatită cronică, alteori pot rămâne asimptomatice. Vârsta la care a
fost contractată infecția influențează evoluția. Copiii infectați perinatal devin în procent de 90-
95% purtători de Ag HBs comparativ cu 23% când infecția este contractată între 1 și 3 ani de
viață și numai 3% când infecția survine la adultul tânăr.

Complicațiile tardive ale hepatitei B sunt grave: ciroze hepatice, carcinom hepatic.

Diagnosticul de laborator

Impune analiza antigenemiei și a serodiagnosticului. Se utilizează variante ale testului ELISA.

Antigenemia HBs indică infecțiozitatea sângelui în boală acută, boală cronică sau portaj.
Antigenemia Hbe în aceleași circumstanțe indică o contagiozitate periculoasă prin sânge și, grav,
prin secreții. Anticorpii anti-HBc semnifică boală acută sau cronică. În cazurile rare când Ag
HBs nu este detectat pentru că a dispărut înaintea debutului bolii, doar prezența IgM anti-HBc
rezolvă corect diagnosticul. Prezența anticorpilor anti-HBs seminifcă imunitatea la reinfecție, iar
prezența anticorpilor anti-Hbe indică un potențial infecțios redus al sângelui.

Tratament

Evoluția naturală a hepatitei cronice B este către ciroză hepatică și cancer, prin urmare,
principalul scop al tratamentului este de a stopa această evoluție, eradicarea virusului fiind un țel
foarte dificil de obținut. Pe termen scurt, tratamentul se orientează către obținerea următoarelor:

 inhibiția replicării virale;

 normalizarea valorilor transaminazelor;
 seroconversia AgHBe și apariția Ac anti HBe;
 încetinirea/regresia fibrozei.

În prezent, în România se folosesc în tratarea infecției cu virus hepatic B:

A) medicamente cu efect antiviral si imunomodulator:

6
A.1. IFN (interferon) standard

A.2. IFN (interferon) pegilat

B) medicamente cu efect antiviral

B.1. Lamivudina

B.2 Adefovir

B.3. Entecavir

Transmitere.

Infecția cu hepatită B apare când sânge infectat intră în organismul unei persoane neinfectate.
Este de asemenea transmis prin sex neprotejat (fără prezervativ) și, foarte frecvent, de la o mama
infectată la copil în timpul nașterii. Exista câteva grupuri care prezintă un risc ridicat de a
contacta hepatita B:

 persoane cu parteneri sexuali multipli sau diagnosticate cu boli cu transmitere sexuală;

 copii născuți din mame infectate;
 personal al spitalelor sau pacienți internați pe perioade lungi în spitale;
 persoane care au contact prelungit cu persoane infectate (familii, prieteni);
 receptori ai transfuziilor de sânge;
 utilizatori ai drogurilor injectate;
 persoane care lucrează în sau sunt încarcerate în închisori;
 persoane ale căror sânge ar fi putut intra în contact cu saliva unei persoane infectate cu
 virusul hepatic B;
 persoane care călătoresc în țări cu prevalență ridicată de hepatita B;
 pacienți dializați.

Profilaxie - Vaccin

Vaccinul este disponibil din 1982 și se consideră că preîntâmpină infectarea cu virusul hepatic B
și a celorlalte infecții asociate cu acesta. Vaccinul împotriva hepatitei B produce niveluri
eficiente de anticorpi împotriva virusului hepatic B la majoritatea adulților, copiilor și nou-
născuților. Schema de vaccinare cel mai frecvent utilizată este de 3 injecții intramusculare
administrate astfel: prima doza, a doua doza la o lună de la cea precedentă, și cea de a treia doză
la 6 luni de la prima.
Ca orice vaccin, prezintă și efecte adverse. Acestea sunt cauzate de aluminiul (ENGERIX-B) și
de mercurul (Tiomersal) (EUVAX-B) prezente în compoziția lor. Un studiu arată că din 850.000
persoane vaccinate, 41 au semnalat reacții adverse (crize convulsive, pareze faciale,
reticulopatie, mielită, neuropatie oculară) (Shaw et al., 1988 în Todea-Gross, 2012). În unele țări

7
s-e renunțat la vaccin, fiind administrat doar la cererea părinților.
Infectia cu VHB poate fi prevenita prin vaccinare. In schimb, nu exista vaccin pentru VHC. In
Romania, vaccinul impotriva hepatitei B este recomandat tuturor copiilor, fiind inclus in
Programul National de Vacccinare. De asemenea, este recomandat adultilor care au un risc
crescut de expunere, ca de exemplu, persoanele cu risc de infectie pe cale sexuala, cu parteneri
sexuali care au hepatita B, care folosesc in comun ace, seringi sau alte echipamente pentru
droguri, cu risc de infectie prin expunere la sange (cum ar fi personalul medical), persoanele
infectate cu HIV, persoanele care se afla in inchisoare, pacientii cu hepatita cronica virala C,
precum si tuturor persoanelor care doresc sa se protejeze de infectia cu virusul hepatitei B.

Alte căi de prevenire:

Utilizarea corespunzătoare a prezervativelor de fiecare dată când faceți sex cu un partener

instabil;administrarea imunoglobulinei antihepatită B (HBIG) nou-născuților din mame infectate
și vaccinarea acestora la 12 ore după naștere;evitarea drogurilor injectate (a acelor sau a
seringilor folosite);evitarea utilizării de către mai multe persoane a unor intrumente care ar putea
avea sânge pe ele: aparate de ras, periuțe de dinti etc.;evitarea efectuării de tatuaje sau
piercinguri în locații dubioase, care nu prezintă încredere.

Virusul Epstein-Barr EBV

Numele virusului Epstein Barr provine de la cei doi anatomo-patologi care l-au
descoperit: sir M.A. Epstein (1921-) și Y.M Barr (1932-). Virusul afectează ADN-ul celulelor
gazdă și face parte din grupa Herpesviridae, subfamilia Gammaherpesvirinae, genul
Lymphocryptovirus, cu specia-tip virusul herpetic uman 4. Acesta este responsabil de producerea
mononucleozei infecţioase şi este implicat în apariţia unor cancere: limfomul Burkitt sau boala
Hodgkin, anumite cancere nazale și faringiene și alte limfoame la persoanele cu SIDA. Virusul
acţionează pe limfocitele B. Infecția este foarte frecventă: în Statele Unite aproximaiv 50% din
copii de 5 ani, și aproape 95% din adulțu au avut o infecție cu EBV.

Simptomele:

Sunt similare cu cele ale răcelii comune sau ale unor boli
virale ușoare.Infecția se transmite prin sărut sau contact
intim de alt tip cu persoane infectate cu EBV. Se
consideră că genele virale modifică ciclul de creștere al
celulelor infectate și determină transformarea malignă a

8
acestora. EBV a fost asociat și cu sindromul de oboseală cronică, însă dovezile în acest sens sunt
insuficiente și controversate.Prin mononucleoză se înțelege prezența unui număr crescut de
leucocite mononucleare în sânge (monocite și limfocite). Mononucleoza infecțioasă sau febra
glandulară provin de la afectează ganglionii limfatici, simetric, în special retrocervicali, axilari și
inghinali. Categoria de pacienți vizată de acest virus este cea a adolescenților și tinerilor, în
special.

După o periodă de incubație de 5-7 zile, apare limfadenopatie, febră, cefalee, faringită,
fatigabilitate și scăderea apetitului. În unele cazuri poate fi afectat ficatul, apărând o hepatită sau
poate fi afectată splina provocând splenomegalie. Pot apărea deasemenea complicații nervoase
(encefalită, convulsii, neuropatie periferică, paralizie de nervi cranieni, psihoză) și hematologice
(granulocitopenie, tombocitopenie). Simptomele pot persista câteva săptămâni după vindecare.

Tratamentul este în principal simptomatic.

Prin limfom se înțelege o tumoră malină a ganglionului limfatic care include boala Hodgkin și
limfoamele non-hodgkiniene. Acestea sunt proliferări maligne ale celulelor limfoide în regiuni
ale sistemului imun, incluzând ganglionii limfatici, măduva osoasă, splina, ficatul și tractul
gastro-intestinal, cu speranță de supraviețuire de la câteva luni la câțiva ani. Simptomele includ
adenopatie periferică, pierdere în greutate, febră și transpirații (acestea sunt numite și
”simptomele B”). Tratamentul se face cu chlorambucil sau o combinație de ciclofosfamidă,
vincristin și prednisolon, uneori cu adăugarea de doxorubicină și/sau bleomicină, răspunsul la
aceste medicamente fiind adesea bun. În boala localizată se poate utiliza radioterapia, urmată de
administrarea de medicamente. Pacienții care răspund la chimioterapie trebuie supuși unui
transplant de măduvă osoasă.

Citomegalovirus CMV

Citomegalovirusul (CMV, herpesvirusul uman de tip 5) este un virus comun care poate
infecta aproape pe oricine. Odată infectat, corpul tau reține virusul pe viață. Majoritatea
oamenilor nu stiu ca au CMV, deoarece rareori provoacă probleme la persoanele sănatoase.
Citomegalovirusul poate determina infecții cu grade variate de severitate. Boala
severă focală, cu retinită, poate apărea la pacienții infectați cu HIV și, rareori, la receptorii de
transplant de organ, precum si la alți pacienti imunocompromiși. Diagnosticul de laborator, util
in boala severă, poate presupune cultura, serologie, biopsie sau detectarea antigenilor sau acizilor
nucleici. Ganciclovirul și alte medicamente antivirale se folosesc pentru tratarea bolii severe, mai
ales a retinitei.

9
CMV este transmis prin sânge, fluide corporale sau
organe transplantate. Infectia poate fi contractată
transplacentar sau in timpul nașterii. Prevalența
crește cu vârsta: 60-90% dintre adulți a avut infecție
cu CMV. Grupurile mai joase din punct de vedere
socio-economic tind să aibă o prevalenta mai
mare.Infectia congenitala poate produce infectie care
variază de la forma asimptomatica la avort, moarte fetala sau deces post natal. Complicațiile
includ afectare hepatica extinsă sau de SNC.Infecțiile dobândite sunt adesea asimptomatice. O
boală acută febrilă numită mononucleoză CMV sau hepatita CMV poate determina hepatita cu
aminotransferase crescute, limfocitoză atipică similară celei din mononucleoza infecțioasa și
splenomegalie.La pacienții imunocompromisi, CMV este o cauză majoră de morbiditate și de
mortalitate. Boala rezultă adesea din reactivarea unui virus latent. Pacienții pot avea afectare
pulmonară, gastro-intestinală (GI) sau SNC. În faza terminală din SIDA, infecția CMV
determină retinita la pana la 40% dintre pacienți și produce anomalii vizibile retiniene ale
fundului de ochi. Poate aparea boala ulcertiva a colonului, cu durere abdominala si sângerare GI
sau a esofagului, cu odinofagie.

Cauzele infecției

CMV este legată de virusurile care provoacă varicela, herpes simplex si mononucleoza. CMV
poate circula prin perioade in care stă inactiv si apoi se reactivează. Daca sunteți sănătoși, CMV
rămâne in stare latenta. În timpul activarii puteți transmite virusul altor persoane. Contactul
ocazional nu transmite CMV. Virusul este raspândit prin lichidele corporale - inclusiv sânge,
urină, salivă, lapte matern, lacrimi, spermă si lichide vaginale.

Transmiterea poate apărea prin:

 Atingerea ochilor sau a interiorului

nasului sau gurii dupa intrarea in
contact cu fluidele corporale ale unei
persoane infectate;
 Contact sexual cu o persoană infectata;
 Laptele matern al unei mame infectate;
 Transplant de organe sau transfuzii de
sânge;
 Naștere. O mamă infectata poate transmite virusul copilului sau inainte sau in timpul
nașterii. Riscul de transmitere a virusului către copilul dvs. este mai mare daca este prima
dată cand aveți infecția, mai degrabă decat o infecție reactivată.

10
Factori de risc

CMV este un virus răspândit și comun care poate infecta pe aproape oricine. Majoritatea copiilor
și adulților sănătoși care contractă virusul au puține sau nu au deloc simptome, astfel încât CMV
este adesea nediagnosticat.

Complicații

Complicațiile infecției cu CMV variază, in funcție de starea dumneavoastră generala și de când

ați fost infectat. Rar, CMV determină un adult sanatos să dezvolte mononucleoză. Alte
complicații rare pentru adulții sănătoși includ probleme cu sistemul digestiv, ficatul, creierul și
sistemul nervos.

La persoanele cu imunitate slabită complicațiile infecției cu CMV pot include:

 Pierderea vederii, datorată inflamației stratului senzor de lumină al ochiului (retinita);

 Probleme ale sistemului digestiv, inclusiv inflamația colonului (colita), esofagului
(esofagita) si ficatului (hepatita);
 Probleme ale sistemului nervos, inclusiv inflamația creierului (encefalita)
 Pneumonie.
 La sugarii cu CMV congenital complicațiile se dezvoltă mai mult daca mama sugarului a
avut o infectie primara cu CMV in timpul sarcinii, mai degraba decat o infecție
reactivată.

Complicațiile pentru copil pot include:

 Pierderea auzului;
 Handicap intelectual;
 Probleme de vedere;
 Convulsii;
 Lipsa coordonarii;
 Slabiciune sau probleme cu utilizarea muschilor.

Simptome

Majoritatea persoanelor infectate cu CMV care sunt sănătoase experimentează puține semne si
simptome. Persoanele cu un risc mai mare de semne si simptome ale CMV includ:

 Nou-nascuții infectați cu CMV inainte de nastere (CMV congenitală);

 Sugarii care se infectează în timpul nașterii sau la scurt timp dupa aceea (CMV perinatal).
Acest grup include bebelulii infectați prin laptele matern;
 Persoanele cu sistem imunitar slăbit, de exemplu datorită transplantului de organe sau
infecției cu HIV.

11
  Bebelușii si infecția cu citomegalovirus (CMV)
 Majoritatea bebelușilor cu CMV congenital par sanatoși la nastere. Unii pot insa dezvolta
semne în timp - uneori la luni sau ani dupa nastere. Cele mai frecvente dintre aceste
semne cu întarziere sunt pierderea auzului si întârzierea dezvoltarii. Un numar mic de
bebeluși pot dezvolta, de asemenea, probleme de vedere.

Bebelușii cu CMV congenital care sunt bolnavi la naștere tind sa aibă semne si simptome
semnificative, inclusiv:

 Naștere premature;
 Greutate scazută la nastere;
 Piele galbena si ochi colorati (icter);
 Ficatul mărit;
 Purpuraturi de piele sau o eruptie cutanată sau ambele;
 Cap anormal de mic (microencefalie);
 Splina marită;
 Pneumonie;
 Convulsii;
 Persoanele cu imunitate slabită si infecția cu citomegalovirus (CMV)

Daca sistemul dumneavoastră imunitar este slabit s-ar putea să apară semne și simptome mai
grave și să aveți probleme la ochi, plămâni, ficat, esofag, stomac, intestine sau creier.

Simptome la adulții sanatoși

Cand s-au infectat pentru prima dată, unii adulți pot avea simptome similare mononucleozei
infecțioase, inclusiv:

 Oboseala;
 Febra;
 Durere de gat;
 Dureri musculare.

Mononucleoza CMV este mai puțin probabilă decat mononucleoza infecțioasa pentru a provoca
limfonoduri largite si splina.

Tratament

Retinita CMV care apare mai ales la pacienții cu SIDA, se tratează cu antivirale. Majoritatea
pacienților primesc terapie de inducție fie cu ganciclovir, 5 mg/kg i.v. de două ori pe zi timp de
2-3 saptamani, fie cu valganciclovir, 900 mg p.o. de 2 ori/zi timp de 21 zile.
Ca alternativă, poate fi utilizat foscarnet, cu sau fără ganciclovir. Doza de foscarnet este de 90
mg/kg i.v. la 12 ore timp de 2-3 saptamani pentru inducție, urmată de 90-120 mg/kg i.v. o dată

12
pe zi ca terapie de menținere. Reacșiile adverse ale foscarnetului sunt semnificative si include
nefrotoxicitatea, hipocalcemia simptomatică, hipomagneziemia, hiperfosfatemia, hipokaliemia si
efectele asupra SNC. Terapia combinată, ganciclovir si foscarnet, amplifică eficiența, dar și
reacțiile adverse.

Terapia cu cidofovir constă in 5 mg/kg i.v. o dată/săptamană (inducție) timp de 2 saptamani,

urmată de doze similare pentru menținere, pe parcursul mai multor săptămâni alternativ.
Eficiența este similară ganciclovirului si foscarnetului. Reacțiile adverse semnificative, ca
insuficiența renală, limitează utilizarea lui. Pentru a reduce eventuala nefrotoxicitate, vor fi
administrate probenecid si prehidratare la fiecare doza de medicament. Cu toate acestea, reacțiile
adverse ale probenecidului, cum ar fi rash-ul, cefaleea si febra, pot fi suficient de intense pentru a
împiedica folosirea lui.

Implantele oculare de ganciclovir pot fi, de asemenea, folosite ca tratament de lungă durată la
unii pacienți. Injectiile intraoculare in corpul vitros sunt uneori administrate, mai ales daca unele
metode au eșuat sau sunt contraindicate .Asemenea tratamente includ injectara de ganciclovir sau
foscarnet. Eventualele reactii adverse ale terapiei de injectare intraoculara includ toxicitatea
retiniana directă, hemoragia corpului vitros, endoftalmita, dezlipirea de retina, edemul maculat
chistoid si formarea cataractei.

Cidofovirul poate determina irita sau hipotonie oculară. Chiar si pacienții care primesc injecții
oculare sau cei cu implanturi au nevoie de terapie sistemică pentru a preveni transmiterea CMV
la ochiul celalalt si la țesuturile extraoculare. În fine, ameliorarea numarului de CD4+ la > de 200
celule/microlitru prin terapie antivirala sistemica ar trebui sa faca implantul ocular si
chimioprofilaxia.

Medicamentele antivirale sunt folosite pentru a trata boala severă diferită de retinita, dar sunt mai
puțin eficiente decat in retinita. Ganciclovirul plus imunoglobulina a fost folosit pentru tratarea
pneumoniei CMV la receptorii de transplant de maduvă hematopoietica.

Bronșita acută

Bronșita acută este rezultatul inflamației bronhiilor din plămâni. Tipurile de adenovirus 3,
4, 7 și 14 pot provoca această boală. Printre simptomele bronșitei acute se numără tusea cu
mucus alb, un sentiment general de neliniște, respirația dificilă și șuierătoare, secreții nazale
abundente, o durere în gât și febră.
Bronșita acută dispare de obicei în decurs de 3 săptămâni. Tratamentul se concentrează pe
atenuarea simptomelor, deoarece corpul luptă împotriva virusului. E bine ca persoana afectată să

13
se odihnească din plin, să se hidrateze corespunzător, să folosească un spray nazal cu apă de
mare, să inhaleze aburi.

Ce reprezintă bronșita

Inflamația mucoasei care captuseste pasajele bronșice (căi respiratorii mai mici sau mai mari de
la trahee către plămân) poartă denumirea de bronșită. Inflamația mucoasei este dată de anumiți
factori de risc sau agenți patogeni externi de cauză infecțioasa (virusuri, bacterii, fungi) sau
noninfecțioasa (agenți toxici- expunerea la fumul de țigara, noxe, vapori, praf, polen). Reacția
naturală de apărare a organismului in fața agresiunii acestor factori este inflamația care afectează
mobilitatea cililor mucoasei respiratorii; în consecință mucusul excedentar produs la acest nivel
nu mai poate fi eliminat in mod corespunzator prin mișcarile celulelor ciliate, acesta având
tendința de a se acumula blocând căile respiratorii de calibru mic.

Bronșita poate fi clasificată în funcție de durată dupa cum urmează:

 Bronșita acută evoluează mai puțin de 6 saptămâni;

 Bronșita cronică este o formă recurentă a bolii care apare frecvent de-a lungul anilor,
fiind asociată unor patologii pulmonare cu evolutțe îndelungată – astm bronșic, fibroză
pulmonară, BPOC.

Care sunt simptomele specifice

Tabloul clinic al bolii este frecvent alcatuit din:

 Febră in situațiile de infecție bacteriană/virală;

 Dificultați de respirație cu senzația de strângere in zona toracelui anterior;
 Durere sau jena toracică;
 Respirație șuieratoare “wheezing pulmonar” poate fi uneori prezent;
 Fatigabilitate;
 Tuse;
 Creșterea semnificativă a cantitații de mucus expectorat.
 Netratată, boala poate afecta si plămânii sub forma complicațiilor de tipul:
 Pneumoniei (extinderea procesului patologic);
 Emfizemului pulmonar (distrugerea peretelui alveolelor pulmonare);
 Bolii pulmonare obstructive cronice sau BPOC;
 Bronșiectaziilor (o boală pulmonară caracterizată prin dilatarea permanentă si fibrozarea
bronșiilor mari).

14
Cum se stabilește diagnosticul bolii

Diagnosticul se stabilește în principal pe baza examenului clinic al pacientului, însă evaluarea

severității și identificarea agentului etiologic al bolii dar si excluderea altor patologii pulmonare
poate necesita câteva investigații paraclinice suplimentare de tipul:

 Spirometriei;
 Examenului bacteriologic al sputei;
 Radiografii pulmonare sau CT toracic;
 Analize de laborator specifice din sânge venos periferic-hemoleucograma, markeri
inflamatori specifici si nespecifici.

Tratamentul bronșitei

Abordarea terapeutică a bolii se face in funcție de agentul etiologic care o cauzează și

tratamentul se administrează numai la indicația medicului:

 Bronșita din infecțiile virale beneficiază de tratament simptomatic -antitermice, hidratare,

aerosoli;
 In cazul depistarii unui agent infecțios bacterian sunt prescrise antibiotice;
 Bronșita astmatiforma poate fi ameliorată prin administrarea bronhodilatatoarelor;
 In funcție de tipurile de tuse tratamentul prescris poate fi: codeină in cazurile de tuse
persistentă, seacă neproductivă, în timp ce expectorantele sunt recomandate în situația
tipului de tuse productivă.

15
Schimbarea stilului de viata prin renuntarea la fumat, reducerea expunerii la agenți toxici la locul
de muncă (vopsitorii, turnatorii) prin purtarea mastilor, evitarea zonelor intens poluate ale
orașului, evitarea alergenilor care pot declanșa crize astmatiforme este benefic în prevenirea și
ameliorarea episoadelor de bronșita.

16