Edentatia Totala

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Clinica si tratamentul edentatiei totale
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Terapia edentaţiei totale continuă să preocupe specialiştii de pretutindeni, fiind

considerată ca un domeniu de o dificultate deosebită, întrucât nu se rezumă numai la
conceperea şi realizarea unei proteze mobile totale, ci constituie o adevărată „terapie
specifică“ ce se adresează unei infirmităţi dintre cele mai complexe şi mai puţin cunoscute.
Instalarea edentaţiei totale trebuie privită ca începutul unui proces evolutiv de
perturbare a echilibrului fiziologic, generat de îmbătrânirea constantă a structurilor anatomice
ale întregului organism, cu implicaţii şi asupra aparatului dento-maxilar, aspect ce poate
declanşa un stres permanent care plasează mai ales persoanele în vârstă într-o stare de
labilitate psiho-somatică.
Devin, în 1973, subliniază că factorul psihic domină tratamentul edentaţiei totale,
motiv care îl obligă pe practician la cercetarea şi descoperirea personalităţii profunde a
edentatului total spre a putea interveni cu eficienţă în „rezolvarea problemelor afective şi
protetice cu triplul lor obiectiv: masticaţia, fonaţia şi estetica“.
CAPITOLUL II
EDENTAŢIA TOTALĂ. MODIFICĂRI APĂRUTE

LA PACIENTUL EDENTAT TOTAL
II.1. DEFINIŢIE. ETIOLOGIE
Pagina 4 din 46
Prin edentaţie totală bimaxilară se înţelege absenţa tuturor dinţilor din cavitatea
bucală, fenomen produs după erupţia lor.
Edentaţia totală poate fi şi unimaxilară. Absenţa dinţilor de pe maxilarul superior se
numeşte edentaţie totală maxilară, iar absenţa doar a celor de pe maxilarul inferior se
numeşte edentaţie totală mandibulară.
Edentaţia totală poate fi congenitală (rar) sau dobândită. Cea congenitală - numită
anodonţie totală - apare datorită lipsei tuturor mugurilor dentari. Edentaţia totală dobândită se
instalează lent, după edentaţii parţiale mai întâi reduse, apoi întinse.
Cauzele edentaţiei totale sunt, în ordinea frecvenţei, următoarele:
caria dentară şi complicaţiile ei;
parodontopatiile marginale cronice;
involuţia fiziologică a aparatului dento-maxilar;
factorul iatrogen, reprezentat de tratamente stomatologice necores-punzătoare;
afecţiunile tumorale;
traumatismele.
Cauze favorizante:
diabetul - determină apariţia îmbolnăvirilor parodontale şi agravează evoluţia lor;
osteoporoza generalizată - condiţionează o slabă implantare a dinţilor;
osteomalacia;
rahitismul - slaba mineralizare a oaselor maxilare..
Frecvenţa edentaţiei totale este la ora actuală mai mare la femei şi la populaţia din
mediul urban. Analizând pe grupe de vârstă, edentaţia totală este acum mai puţin întâlnită
între 60 şi 69 de ani; este mai frecventă după 70 de ani şi foarte frecventă după 75 de ani.
II.2. MODIFICĂRI APĂRUTE LA

PACIENTUL EDENTAT TOTAL
Edentaţia totală agravează tulburările funcţionale masticatorii, fizionomice şi fonetice

apărute de obicei după instalarea edentaţiei parţiale întinse.
II.2.1. TULBURĂRI MASTICATORII
Pagina 5 din 46
Tulburările masticatorii sunt prezente la pacienţii edentaţi total neprotezaţi.

Posibilitatea triturării alimentelor îi obligă să consume numai alimente moi, efectul nutritiv al
acestora scăzând considerabil. În această situaţie apar frecvent îmbolnăviri gastro-intestinale,
cu slăbirea consecutivă a organismului. Afectarea tubului digestiv este provocată şi de
traumatizarea cronică a mucoasei gastrice de către fragmentele alimentare insuficient
fărâmiţate şi insalivate, ceea ce duce la o hipersecreţie gastrică şi la o creştere a motilităţii
stomacale.
Dificultăţi masticatorii apar şi la edentatul total protezat, datorită menţinerii şi
stabilităţii deficitare a protezei şi datorită aspectului necorespunzător al suprafeţelor ocluzale
ale dinţilor artificiali.
II.2.2. TULBURĂRI FIZIONOMICE
Edentaţia totală produsă rapid declanşează o gravă tulburare fizionomică prin

modificarea reliefului părţilor moi ale feţei, cu adâncirea şanţurilor peribucale, dispariţia
roşului buzelor, determinând apariţia tulburătoare a imaginii pregnante de îmbătrânire. Toate
aceste modificări dau un aspect caracteristic edentatului total bimaxilar, marcat de înfundarea
etajului inferior al feţei, cu apropirea mentonului de vârful nasului, aspect asemănător
profilului de pasăre.
În cazul instalării lente a edentaţiei totale, transformarea pacientului edentat parţial
(mai ales subtotal) protezat în edentat total nu provoacă tulburări fizionomice notabile, decât
dacă ultimii dinţi au fost frontali.
II.2.3. TULBURĂRI FONETICE
Pierderea dinţilor modifică tubul fonic reprezentat de cavitatea bucală, iar limba nu
mai întâlneşte suportul pe care se sprijină la emiterea unor consoane numite dentale.
Instalarea modificărilor de fonaţie se face terptat, dar devine caracteristică odată cu dispariţia
tuturor dinţilor.
II.2.4. TULBURĂRI PSIHICE
Pagina 6 din 46
Infirmitatea creată de tulburările masticatorii, fizionomice şi fonetice poate afecta şi

starea sistemului nervos central. Apar dereglări în comportamentul normal al pacientului,
acesta fiind trist, deprimat, treptat se instalează o labilitate psihică marcată, între altele, prin
lipsa de înţelegere şi colaborare în timpul tratamentului.
II.3. MODIFICĂRI MORFO-FUNCŢIONALE

ALE APARATULUI DENTO-MAXILAR
În edentaţia totală se constată apariţia unor multiple modificări morfologice cu

repercursiuni funcţionale la nivelul oaselor maxilare, în mucoasa bucală, articulaţia temporo-
mandibulară (A.T.M.), muşchii aparatului dento-maxilar, în limbă, în strânsă corelaţie cu
modificările elementelor fiziologice de reglare şi coordonare neuro-musculară caracteristice
senescenţei.
II.3.1. MAXILARELE
După extracţia dinţilor se produc resorbţia şi atrofia proceselor alveolare şi, în timp,
uneori chiar a oaselor maxilare. La ora actuală, în această problemă se disting următoarele
concluzii:
a) Diminuarea masei osoase la un an după extracţie se sumează la 2-3 mm pentru
maxilarul superior şi la 4-5 mm pentru mandibulă;
b) Continuarea resorbţiei produce o pierdere osoasă de aproximativ 0,5 mm/an la
mandibulă şi mai puţin la maxilar;
c) Făcând o comparaţie între cele două oase maxilare, resorbţia de la mandibulă este
în total de 4 ori mai mare decât la maxilarul superior;
d) Atrofia maxilarelor poate fi:
simetrică - când pierderea dinţilor de pe ambele hemiarcade s-a produs concomitent
sau la scurt interval de timp;
asimetrică - pierderea dinţilor de pe cele două hemiarcade a fost distanţată printr-o
lungă perioadă de timp.
e) Atrofia maxilarului superior este de obicei centripetă; în consecinţă, pe măsura
atrofiei osului, circumferinţa crestei edentate se micşorează;
Pagina 7 din 46
f) Atrofia mandibulei este centrifugă; în consecinţă, pe măsura atrofierii, arcul

crestelor alveolare mandibulare se deschide;
g) Maxilarul superior se atrofiază mai lent decât mandibula, dar în anumite cazuri
nefericite se ajunge repede la atrofii destul de importante.
II.3.2. MODIFICĂRILE MUCOASEI FIXE ŞI MOBILE
Mucoasa care acoperă atât crestele edentate maxilare şi mandibulare, cât şi bolta
palatină, este supusă unor modificări legate de existenţa în continuare a procesului de atrofie
osoasă. La începutul acestui proces, de obicei crestele alveolare sunt acoperite cu o mucoasă
cu grosime şi consistenţă uniforme.
Evoluţia acestui ţesut poate fi următoarea:
a) Mucoasa nu urmează atrofia osoasă. Deasupra crestei alveolare mult atrofiate
rămâne un strat de mucoasă ce poate fi mobilizat, balansat ca o „creastă de cocoş“;
b) Mucoasa fixă se îngroaşă; în aceste zone mucoasa are o rezilienţă mare;
c) Mucoasa devine foarte subţire, deosebit de sensibilă, în special pe torusul maxilar,
torusul mandibular sau chiar pe creste;
d) rugile palatine (3-7 perechi) devin şterse;
e) la mandibulă, în cazurile de atrofie foarte accentuată, mucoasa fixă se reduce la o
simplă linie sau dispare complet;
f) fundurile de sac vestibulare se apropie de muchia crestelor.
II.3.3. MODIFICĂRI MORFO-FUNCŢIONALE ALE

MUŞCHILOR APARATULUI DENTO-MAXILAR
Muşchii suprahioidieni suferă o întindere mai mare. Prin atrofia osului alveolar,
muşchiul milohioidian se apropie de vârful crestei. Muşchii orofaciali pot suferi o modificare
a tonusului normal, în concordanţă cu procesul de îmbătrânire.
Relaxarea şi lăţirea limbii în urma dispariţiei arcadelor dentare duce la modificarea
tonusului ei normal. Limba capătă, pe lângă rolul de a insaliva şi transporta bolul alimentar,
şi pe acela de a fărâmiţa alimentele de consistenţă redusă.
II.3.4. MODIFICĂRILE A.T.M.
Pagina 8 din 46
Prin dispariţia dinţilor naturali din zona frontală şi laterală, mişcările mandibulei
devin mai libere. În această situaţie, pentru a efectua o mişcare de propulsie sau lateralitate,
mandibula nu mai trebuie să coboare ci poate trece direct la aceste mişcări. Condilul tinde
astfel să se deplaseze orizontal provocând presiuni asupra porţiunii anterioare a tuberculului
articular.
Cu timpul, aceste presiuni duc la resorbţia părţii anterioare a meniscului căt şi a unei
porţiuni din tuberculul articular. Aceste presiuni pe porţiunea anterioară a articulaţiei stau la
baza apariţiei sindromului disfuncţional dureros al lui Costen.
II.4. CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL
Prin „câmp protetic“ se înţelege teritoriul biologic pe care se aplică proteza

mobilizabilă sau, cu alte cuvinte, totalitatea ţesuturilor care vin în contact cu proteza
respectivă.
Câmpul protetic edentat total este împărţit în două zone caracteristice:
1.ZONA DE SPRIJIN: cuprinde crestele alveolare şi tuberozităţile maxilare, bolta
palatină, crestele edentate mandibulare (substrat osos) acoperite de o mucoasă fixă;
2. ZONA DE SUCCIUNE: cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile
protezei.
II.4.1. CÂMPUL PROTETIC MAXILAR
ZONA DE SPRIJIN are substratul osos reprezentat de:

a) crestele alveolare edentate care rezultă din apofiza alveolară maxilară după
extracţia dinţilor.
Pot prezenta forme şi volum diferite. Astfel, pot fi mai proeminente, mai puţin
proeminente, şterse sau chiar dispărute (la mandibulă). Forma crestelor poate fi favorabilă
sau nefavorabilă.
Astfel, crestele pot fi:
- retentive, care se asociază cu o boltă adâncă;
- neutre, se asociază cu o boltă de înălţime medie;
- neretentive, se asociază cu o boltă plată.
Pagina 9 din 46
b) tuberozitatea maxilară situată în regiunea posterioară a apofizelor alveolare.

Aceasta poate fi asemănătoare crestei edentate, adică poate fi retentivă, neutră sau ştearsă şi
neretentivă.
Retentivitatea tuberozităţii poate exista în sens vestibulo-oral şi în sens sagital sau
chiar în ambele sensuri. Când volumul ei crescut face ca tuberozitatea să se apropie foarte
mult de creasta edentată mandibulară sau tuberculul mandibular, vorbim de o tuberozitate
„proccidentă“. În acest caz se recomandă remodelarea ei chirurgicală.
c) bolta palatină rezultă din unirea apofizelor palatine ale osului maxilar situate în
cele două treimi anterioare ale bolţii, cu lamele orizontale ale oaselor palatine situate în
treimea posterioară a bolţii.
Poate avea diferite forme: adâncă (ogivală), medie sau plată. Pe linia mediană se află
torusul palatin care poate avea forme, mărimi şi poziţii diferite.
Substratul mucos al câmpului protetic maxilar este constituit din mucoasa care
acoperă crestele edentate pe bolta palatină şi poartă numele de mucoasă fixă.
În caz că mucoasa nu urmează în evoluţia sa atrofia osoasă, deasupra crestei alveolare
(în special frontale) rămâne un strat de mucoasă balantă - „creasta de cocoş“ - necesitând de
regulă excizia chirurgicală preprotetică.
ZONA DE SUCCIUNE sau zona de închidere marginală este reprezentată de
mucoasa pasiv-mobilă. Mucoasa pasiv-mobilă are o lăţime între 1 şi 3 mm şi este situată în
apropierea fundurilor de sac vestibulare, mai aproape de versantele crestelor edentate.
Zona de mucoasă mobilă cuprinde mucoasa care acoperă buzele, obrajii, vălul palatin
şi planseul bucal. Această mucoasă nu face parte din câmpul protetic, fiind situată în afara
limitelor acestuia, dar are raporturi cu proteza.
II.4.2. CÂMPUL PROTETIC MANDIBULAR
ZONA DE SPRIJIN are un substrat osos reprezentat de creasta edentată mandibulară,

întotdeauna mult mai redusă decât creasta edentată maxilară. Acest lucru se datorează unei
atrofii mai accentuate a osului alveolar mandibular. Zona de sprijin mandibulară este
delimitată posterior de tuberculul mandibular, formaţiune anatomică ce ia naştere în locul
trigonului retromolar în urma extracţiei molarului de minte. În orice situaţie, această zonă
anatomică trebuie acoperită de proteză. Limita până la care poate fi acoperit tuberculul este
Pagina 10 din 46
treimea sa posterioară, deoarece în această treime se inseră de obicei ligamentul

pterigomandibular.
Substratul mucos al zonei de sprijin mandibulare nu este atât de aderent ca la maxilar.
Datorită atrofiei mai rapide şi mai accentuate a osului alveolar mandibular, mucoasa poate
deveni mobilă pe suprafaţa periostală şi poate forma cute, bride longitudinale paralele cu
creasta.
ZONA DE SUCCIUNE sau de închidere marginală face trecerea dintre mucoasa fixă
şi cea mobilă, reprezentată de mucoasa pasiv-mobilă. La mandibulă, mucoasa pasiv-mobilă
situată pe versantele vestibulare ale crestelor edentate în apropierea fundurilor de sac
vestibulare, are o lăţime variabilă între 1-3 mm.
Mucoasa mobilă care acoperă restul cavităţii bucale, poate fi mobilizată în toate
sensurile şi are rol în obţinerea închiderii marginale externe, aplicându-se pe faţa externă a
protezei.
CAPITOLUL III
ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE
REALIZARE A PROTEZEI TOTALE
Proteza totală este obţinută în urma unor etape clinice efectuate de medicul
stomatolog şi a unor etape tehnice efectuate de tehnicianul dentar. Fiecare etapă de tratament,
clinică sau tehnică, are o importanţă deosebită, sumarea lor asigurând o piesă protetică ce se
poate integra biologic.
Etapele clinico-tehnice sunt următoarele:
1. Examinarea pacientului;
2. Amprentarea preliminară;
3. Confecţionarea modelului preliminar;
4. Confecţionarea portamprentei individuale;
5. Amprentarea funcţională;
6. Confecţionarea modelului funcţional;
7. Confecţionarea şabloanelor de ocluzie;
Pagina 11 din 46
8. Determinarea raporturilor intermaxilare;

9. Montarea modelelor în ocluzor sau articulator;
10. Confecţionarea machetelor protezelor totale;
11. Proba machetelor în cavitatea bucală;
12. Confecţionarea tiparului;
13. Prepararea şi îndesarea acrilatului;
14. Polimerizarea acrilatului;
15. Dezambalarea, prelucrarea şi lustruirea protezelor;
16. Aplicarea protezelor în cavitatea bucală.
1. EXAMINAREA PACIENTULUI
Etapă clinică, realizată în exclusivitate de medicul stomatolog, are importanţă

deosebită nu numai pentru stabilirea diagnosticului, soluţiei de tratament şi caracteristicilor
câmpului protetic, ci şi pentru alegerea tehnicilor şi materialelor de amprentare şi a
individualizării tratamen-tului în funcţie de fiecare pacient în parte.
2. AMPRENTAREA PRELIMINARĂ
Amprenta preliminară sau anatomică este o copie negativă obişnuită a câmpului

protetic realizată cu un material de amprentare susţinut într-o portamprentă standard care are
o formă apropiată maxilarului, respectiv mandibulei. Portamprentele sunt confecţionate fie
din metal, fie din material plastic şi pot fi perforate sau nu pentru a retenţiona materialul de
amprentare.
Amprenta este denumită preliminară deoarece înregistrează cu exactitate numai zona
de sprijin a câmpului protetic şi în limite relative zona de menţinere. Pentru amprentarea
preliminară a câmpului protetic edentat total se folosesc următoarele materiale: gipsul,
materialele termoplastice tip Stents şi alginatele.
GIPSUL este un material de amprentare care în momentul prizei are o consistenţă
rigidă. Se prepară în amestec cu apă în proporţie de 2/1. În amestec se adaugă clorură de
sodiu ca accelerator de priză, care se produce după 3-4 minute. Pentru ca gipsul amprentei să
se deosebească de gipsul din care se va confecţiona modelul, amestecului i se adaugă albastru
Pagina 12 din 46
de metil, eozina etc. Fluiditatea gipsului în stare plastică permite amprentarea câmpului
protetic fără a produce deformări.
MASELE TERMOPLASTICE tip Stents sunt materiale de amprentare care în
momentul prizei au o consistenţă semirigidă. Se plastifiază în apă caldă la temperatura de 50-
60(C. Stentsul se plasează în portamprenta standard şi se apreciază când temperatura coboară
până când permite amprentarea fără riscul de a produce arsuri pe câmpul protetic. După
înregistrarea câmpului protetic, amprenta este răcită cu apă şi se îndepărtează din cavitatea
bucală.
ALGINATELE sunt materiale de amprentare elastice din categoria hidrocoloizilor
ireversibili care se prepară în amestec cu apa. Elasticitatea lor le indică mai ales pe câmpuri
protetice retentive întâlnite la maxilar sub forma unor proalveolii sau a unor tuberozităţi
proeminente şi oblice. Pierzând apa din compoziţie cu multă uşurinţă, necesită turnarea
modelului preliminar imediat, în maximum 30 de minute.
Prin amprenta preliminară sunt reproduse forma şi relieful crestelor alveolare,
tuberozităţile maxilare, respectiv tuberculii piriformi, iar marginile ei redau în formă şi limite
relative periferia câmpului protetic, reprezentată de fundul de sac vestibular şi zona „Ah“ la
maxilar, fundurile de sac vestibulare şi linguale la mandibulă.
După amprentare, se realizează controlul amprentei preliminare efectuat mai întâi de
medic, apoi de tehnician, iar înainte de a fi trimisă în laborator, se dezinfectează prin
scufundarea în diferite soluţii dezinfectante.
3. CONFECŢIONAREA MODELULUI PRELIMINAR
Modelul preliminar sau anatomic este o copie pozitivă a câmpului protetic care redă
cu exactitate zona de sprijin şi în limite relative zona de menţinere (succiune). Modelul
preliminar este confecţionat din gips obişnuit. Tehnica de confecţionare cuprinde următoarele
etape:
a) spălarea amprentei - este necesară pentru îndepărtarea salivei şi a urmelor de sânge;
b) reconstituirea amprentei - este necesară pentru amprentele preliminare din gips
care s-au fracturat la îndepărtarea de pe câmpul protetic;
c) izolarea amprentei - este practicată în cazul amprentelor preliminare din gips
pentru a se favoriza separarea lor de modelul confecţionat din acelaşi material(
Pagina 13 din 46
d) turnarea modelului - pasta de gips este depusă numai pe zona cea mai proeminentă
a amprentei, vibrarea amprentei în timpul turnării dirijează pătrunderea acesteia în toate
zonele şi exclude posibilitatea formării bulelor de aer. După ce suprafaţa amprentei a fost
acoperită cu pastă de gips, trebuie realizat soclul modelului înalt de 1,5-2 cm.
e) demularea - este posibilă doar după ce pasta de gips a făcut priză (40-60 min.).
Tehnica de demulare este specifică pentru fiecare tip de material de amprentare.
f) conturul periferiei câmpului protetic pe model este accentuat prin înscriere cu
ajutorul creionului chimic.
4. CONFECŢIONAREA PORTAMPRENTEI INDIVIDUALE
Portamprenta individuală reprezintă suportul rigid al materialului de amprentare

funcţională. Această portamprentă proprie fiecărui pacient, corespunde ca mărime câmpului
protetic. Portamprentele individuale, indiferent de materialul din care sunt confecţionate,
trebuie să posede următoarele caracteristici:
- să fie rigide pentru a nu se deforma în timpul manevrelor de amprentare;
- să fie adaptate intim pe câmpul protetic;
- să aibă marginile la distanţă de inserţia părţilor moi pentru ca acestea să se poată
mişca liber modelând zonele corespunzătoare ale amprentei;
- să fie uşor de manevrat.
Portamprenta individuală are următoarele componente:
- baza portamprentei;
- elementele accesorii: mânerul, butonii de presiune (numai la portamprenta
mandibulară), întăriturile şi, uneori, bordurile de ocluzie.
Baza portamprentei este suportul materialului de amprentare funcţională. Se
adaptează în limitele trasate cu creionul chimic pe model.
Mânerul este necesar susţinerii portamprentei în timpul manevrelor de amprentare
funcţională. Mânerul se plasează pe linia mediană, având înălţimea de 10 mm şi lăţimea de
15-18 mm. Forma feţelor laterale ale mânerului trebuie să fie uşor concavă pentru a favoriza
prinderea între degete.
Butonii de presiune sunt aplicaţi doar la portamprenta mandibulară, de fiecare parte a
liniei mediane, în dreptul premolarilor. Sunt necesari pentru ca în timpul amprentării să se
Pagina 14 din 46
exercite presiuni uniforme asupra portamprentei. Sunt modelaţi de formă paralelipipedică

având o lungime de 10 mm, o înăţime de 5-7 mm şi o lăţime corespunzatoare crestei
alveolare.
Întăriturile sunt aplicate numai la portamprentele individuale confecţionate din placă
de bază termoplastică sau polistiren. Sunt necesare pentru a întări aceste materiale la nivelul
zonei de maximă solicitare - mijlocul crestelor alveolare. Sunt confecţionate din sârmă cu
grosimea de 1,5 mm, din care se răsuceşte o buclă cu rol de suport pentru mâner.
Bordurile de ocluzie sunt confecţionate din ceară, înalte de 10 mm şi late de 5 mm în
regiunea frontală, iar în regiunea laterală înalte de 5 mm, late de 6-8 mm şi întinse pe
lungimea crestelor alveolare până la nivelul corespunzător feţei distale a molarului de 12 ani.
Pentru confecţionarea portamprentei individuale sunt utilizate următoarele materiale:
placa de bază termoplastică, placa de polistiren, acrilat autopolimerizabil şi acrilat
termopolimerizabil.
5. AMPRENTA FUNCŢIONALĂ
Amprenta funcţională sau definitivă este o copie negativă a câmpului protetic edentat
total înregistrat cu fidelitate maximă pe toată întinderea sa. Se obţine după adaptarea
riguroasă a portamprentei individuale pe câmpul protetic şi prin folosirea unor materiale de
amprentare cu calităţi deosebite. Materialul de amprentare funcţională este ales în funcţie de
câmpul protetic, în principal de calitatea mucoasei şi secundar de substratul osos.
Materialele folosite pentru amprenta definitivă sunt:
pasta de gips - are indicaţii limitate, este folosită numai la maxilar. Este materialul
care, datorită unei plasticităţi ideale, deformează foarte puţin suprafaţa câmpului protetic;
masele termoplastice (Stents) - au o vâscozitate foarte crescută şi sunt folosite numai
pentru câmpurile protetice dure;
materialele bucoplastice - sunt indicate în special pentru câmpurile protetice
mandibulare;
pastele de eugenat de zinc - pentru calităţile excepţionale pe care le posedă, sunt
materiale care nu au contraindicaţii în ceea ce priveşte amprentarea definitivă;
materialele elastice de tipul alginatelor - sunt folosite mai puţin, au indicaţii în
amprentarea câmpurilor protetice moi, cu zone retentive;
Pagina 15 din 46
materialele elastice de tipul elastomerilor de sinteză - sunt materiale stabile, de foarte

mare exactitate şi cu plasticitate favorabilă pentru amprentarea câmpurilor protetice.
Materialele de amprentare trebuie să posede următoarele calităţi de bază:
- plasticitatea este calitatea materialului de a se deforma şi modela plastic pentru o
scurtă perioadă de timp, suficientă pentru a putea reproduce detaliile câmpului protetic;
- exactitatea sau fidelitatea este calitatea de a reproduce în negativ, foarte fidel,
detaliile câmpului protetic;
- stabilitatea este calitatea materialului de a-şi păstra volumul iniţial şi compoziţia
chimică.
6. CONFECŢIONAREA MODELULUI FUNCŢIONAL
Modelul funcţional reprezintă copia pozitivă, foarte precisă a câmpului protetic

edentat total, redând cu exactitate atât zona de sprijin, cât şi zona de menţinere. Modelul
funcţional este confecţionat din materiale dure, rezistente la manevrele din timpul fazelor de
laborator. Aceste calităţi sunt posedate de gipsurile dure, tip Moldano, cu duritate de zece ori
mai mare decât cel obişnuit.
Tehnica de confecţionare a modelului de lucru turnat în amprenta definitivă din pastă
de oxid de zinc-eugenol sau gips este:
a) îndiguirea amprentei - are ca scop conservarea fundurilor de sac. Îndiguirea constă
în lipirea unui rulou de ceară cu secţiunea de 5 mm la o distanţă de 3 mm de marginile
amprentei. La amprenta funcţională a mandibulei, ruloul de ceară va înconjura amprenta în
întregime. În zona corespunzătoare planşeului bucal se va lipi de rulou o plăcuţă de ceară
asemănătoare acestui planşeu;
b) cofrarea amprentei - este o operaţiune de prefigurare a soclului modelului
funcţional printr-un cofraj realizat dintr-o fâşie de ceară roz lată de 1,5 cm, lipită de ruloul cu
care s-a îndiguit amprenta;
c) izolarea - este necesară doar pentru amprenta funcţională din gips;
d) prepararea pastei de gips prin amestecarea manuală sau mecanică a gipsului dur cu
apă;
e) turnarea - structura densă, omogenă a modelului care să confere duritate maximă,
este obtinuţă dacă se folosesc vacuum-malaxorul şi măsuţa vibratoare;
Pagina 16 din 46
f) demularea se execută în mod diferenţiat, în funcţie de materialul de amprentare:

prin ciocănire (gips), prin încălzirea în apă (materiale bucoplastice, termoplastice, pastă de
oxid de zinc-eugenol) şi prin tracţionare (materiale elastice).
7. CONFECŢIONAREA ŞABLOANELOR DE OCLUZIE
Şabloanele de ocluzie sunt piese auxiliare indispensabile în tehnologia protezelor

totale, cu ajutorul cărora medicul determină raporturile intermaxilare şi stabileşte date
referitoare la alegerea şi poziţionarea dinţilor artificiali. Şabloanele de ocluzie reproduc cu
aproximaţie baza şi arcadele dentare artificiale. Şabloanele sunt formate din bază şi borduri
de ocluzie.
Baza şablonului se confecţionează de obicei din placă de bază termoplastică sau
polistiren, iar în situaţii speciale din acrilat. Baza şablonului trebuie să fie stabilă pe câmpul
protetic şi să aibă menţinere bună pentru a permite determinarea raporturilor intermaxilare.
Astfel, marginile bazei trebuie să pătrundă în fundurile de sac (zona mucoasei neutre) şi să
ajungă la zona „Ah“. Baza şablonului inferior, în formă de potcoavă, este de multe ori
îngustă şi, pentru a-i mări rezistenţa, este armată cu întăritură de sârmă.
Bordurile de ocluzie sau valurile de ocluzie au forma şi dimensiunea viitoarelor
arcade dentare artificiale. Sunt confecţionate de obicei din ceară, pentru a putea fi prelucrate
cu uşurinţă de medic în cabinet, sau din stents, când la determinarea raporturilor
intermaxilare se fac înregistrări grafice prin intermediul unor dispozitive montate pe
bordurile de ocluzie.
Dimensiunile bordurilor de ocluzie sunt:
- în regiunea frontală - 10 mm înălţime şi 4 mm lăţime;
- în regiunea laterală - 5 mm înălţime şi 6-8 mm lăţime la nivelul molarului de 12 ani.
Mai exact, lăţimea bordurii în regiunea laterală trebuie să fie cât lăţimea crestei alveolare.
Bordurile de ocluzie se solidarizează cu baza şablonului prin lipire cu ceară bine
încălzită.
8. DETERMINAREA RAPORTURILOR INTERMAXILARE
Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, medicul stabileşte poziţia fiziologică a mandibulei

faţă de maxilar în trei planuri: frontal, sagital şi orizontal. Această poziţie poartă numele de
Pagina 17 din 46
relaţie centrică şi determină poziţia de intercuspidare maximă a arcadelor dentare artificiale.

Această etapă clinică reprezintă o fază de importanţă capitală în cadrul tratamentului protetic
şi cuprinde următoarele etape:
a) verificarea şabloanelor de ocluzie;
b) determinarea curburii vestibulare a şablonului superior;
c) stabilirea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie în regiunea frontală şi în cea
laterală;
d) determinarea dimensiunii verticale a etajului inferior al feţei;
e) determinarea şi înregistrarea relaţiei centrice;
f) stabilirea indicaţiilor necesare alegerii şi montării dinţilor artificiali.
9. MONTAREA MODELELOR ÎN
OCLUZOR SAU ARTICULATOR
Modelele se fixează în ocluzor prin gipsare, poziţia lor unul faţă de celălalt fiind cea
determinată de şabloane. Înainte de fixare se verifică şabloanele de ocluzie urmărindu-se
dacă sunt stabile pe modele şi bine solidarizate între ele, încât să nu permită deplasarea unui
şablon faţă de celalalt în sens vertical sau orizontal.
Reguli de montare în ocluzor:
planul de orientare ocluzală reprezentat de întâlnirea suprafeţelor libere ale celor două
borduri de ocluzie ale şabloanelor să fie orizontal, paralel cu planul mesei de lucru;
linia mediană a modelelor, trasată pe soclul modelului superior, să corespundă
planului medio-sagital al ocluzorului şi să fie perpendicular pe axul balama;
distanţa de la punctul interincisiv la axul balama al ocluzorului să fie de 10,5 mm.
Gipsarea modelelor în ocluzor:
- suprafaţa soclului modelelor se umezeşte în apă pentru a favoriza aderarea pastei de
gips;
- pe masa de lucru se aşează o foaie de hârtie (folie de plastic) sau o plăcuţă de
sticlă.Se prepară pastă de gips, din care o cantitate mică se aşează pe hârtie şi se aplică
ramura inferioară a ocluzorului. Se adaugă o nouă cantitate de gips;
- ansamblul modele funcţionale-şabloane se introduce între braţele ocluzorului cu
partea distală spre balama;
Pagina 18 din 46
- se aplică o cantitate mică de gips pe soclul modelului superior şi se coboară ramura

superioară a ocluzorului înfundându-se în gips. Şurubul ocluzorului se curaţă de gips pentru a
putea fi manevrat;
- după priza gipsului, şurubul ocluzorului se avansează până la contact cu ajutorul
piuliţei şi se lipeşte cu ceară de lipit.
Montarea în articulatorul mediu:
a) Pregătirea modelelor constă din următoarele etape:
- pe suprafaţa bazală a soclului modelului superior se trasează linia medio-sagitală şi
două linii de orientare simetric dispuse faţă de prima;
- pe şabloane se crează trei puncte de reper care permit repoziţionarea lor în relaţie
centrică, apoi se solidarizează între ele;
- modelele sunt umezite pentru a favoriza gipsarea;
- ramurile articulatorului se vaselinizează pe segmentele unde se montează modelele
pentru ca gipsul să nu adere.
b) Fixarea modelului superior:
- se ridică ramura superioară a articulatorului;
- şablonul cu modelul superior se aşează pe planul de orientare protetică astfel ca linia
mediană a modelului să se suprapună cu mediana ramurii superioare, iar punctul interincisiv
să vină în contact cu vârful tijei de orientare existentă pe articulator;
- bordura de ocluzie a şablonului superior se lipeşte cu ceară de planul de orientare
protetică;
- se aplică pastă de gips pe suprafaţa bazală a soclului modelului superior şi se
coboară ramura superioară a articulatorului până la contact cu modelul.
c) Fixarea modelului inferior:
- se îndepărtează planul de orientare protetică;
- modelul inferior, împreună cu şablonul, este repoziţionat faţă de cel superior în
poziţia de relaţie centrică cu ajutorul celor 3 repere;
- se depune o cantitate de gips pe o hârtie peste care se aşează ramura inferioară a
articulatorului şi se coboară modelele asamblate şi fixate pe ramura superioară(
- platoul incizal pe care ia contact tija verticală, se reglează la înclinarea
corespunzătoare indicată de medic.
Pagina 19 din 46
10. CONFECŢIONAREA MACHETELOR

PROTEZELOR TOTALE
Pentru confecţionarea machetelor protezelor totale, tehnicianul dentar primeşte o serie

de indicaţii de la medicul stomatolog prin şabloanele de ocluzie şi fişa de laborator.
I. Indicaţii date de şabloane
Există două situaţii distincte( montarea diniţlor se face fie după tehnica lui Alfred
Gysi, fie după tehnica lui Pedro Saizar.
a) Trasarea reperelor după Gysi:
- linia mediană - corespunde liniei mediane a feţei pacientului;
- liniile caninilor - reprezintă spaţiul în care trebuie încadraţi cei şase frontali
superiori;
- linia surâsului - distanţa dintre această linie şi planul de orientare ocluzală reprezintă
înălţimea dinţilor frontali superiori;
- planul de orientare ocluzală - reprezentat de întâlnirea suprafeţelor ocluzale ale
bordurilor;
- curbura vestibulară a bordurii de ocluzie superioare - reprezintă arcul de cerc pe
care se vor situa feţele vestibulare ale frontalilor superiori.
b) Trasarea reperelor după Pedro Saizar:
- se foloseşte o plăcuţă metalică de forma literei „U“ sau semirotundă care, aşezată
între bordurile şabloanelor de ocluzie, materializează planul de orientare ocluzală;
- reperele trasate pe bordura şablonului de ocluzie superior, ca şi curbura vestibulară a
acestuia, sunt trasate direct pe plăcuţă.
II. Indicaţii date în fişa de laborator:
- culoarea dinţilor artificiali;
- forma dinţilor artificiali;
- raportul de ocluzie în regiunea frontală;
- dimensiunea vestibulo-orală a dinţilor laterali;
- relieful ocluzal al dinţilor laterali;
- artificii de montare;
- materialul dinţilor artificiali.
După alegerea dinţilor artificiali urmează pregătirea montării acestora. În acest scop
se realizează baza machetei. În realizarea acesteia se disting următorii timpi de lucru:
Pagina 20 din 46
- izolarea modelului în apă;

- adaptarea intimă a unei jumătăţi de placă de ceară roz la suprafaţa modelului;
- consolidarea machetei bazei cu placă de bază;
- pe mijlocul crestelor alveolare se lipeşte un rulou de ceară roz, lat de 5 mm şi de
grosimea dublă a plăcii de ceară din care se confecţionează. Acest rulou de ceară constituie
suportul în care se vor monta dinţii artificiali.
Dinţii artificiali se montează după anumite reguli împărţite în două categorii: reguli
generale şi reguli individuale, pentru fiecare dinte în parte. Aceste reguli au fost stabilite de
Alfred Gysi care foloseşte dinţi anatoformi, de formă şi dimensiuni identice cu dinţii naturali.
Există şi metode speciale de montare, când atrofia exagerată a maxilarelor crează un
decalaj important între cele două oase, evoluând concentric (centripet) la maxilar şi excentric
(centrifug) la mandibulă:
- montare labiodontă;
- montare cu intercuspidare inversă;
- montare încrucişată;
- montări cu anomalii dento-maxilare.
Au fost concepute şi alte metode de montare a dinţilor artificiali în scopul uşurării
montării sau al obţinerii unor proteze cât mai fizionomice sau mai bine stabilizate:
- montarea pe plăcuţa lui Pedro Saizar;
- montarea după repere antropometrice;
- montarea pe bordura de ocluzie;
- montarea dinţilor în cabinet;
- montarea individualizată a dinţilor;
- montarea miotonică;
- montarea dinţilor după tehnica Ackerman;
- montarea dinţilor după metoda Hanau;
- montarea dinţilor după metoda Monson şi Villain;
- montări cu dinţi speciali.
11. PROBA MACHETELOR ÎN CAVITATEA BUCALĂ
Medicul stomatolog efectuează un prim control al machetei pe model şi apoi în

cavitatea bucală. Controlul machetei verifică următoarele obiective:
Pagina 21 din 46
- dacă au fost respectate indicaţiile privind alegerea dinţilor artificiali;

- dacă s-au realizat rapoartele de ocluzie în poziţia de relaţie centrică: planul şi
curbele de ocluzie;
- dacă au fost realizate unităţile masticatorii;
- se verifică rapoartele intermaxilare.
Următoarele deficienţe constatate pot fi remediate de medic în cabinet:
- modificările privind poziţia dinţilor frontali: rotări în ax, vestibularizări, inocluzie
sagitală, supraocluzie.
Următoarele deficienţe sunt remediate prin colaborarea dintre medic şi tehnician:
- dimensiunea verticală determinată incorect;
- determinarea incorectă a relaţiei centrice;
- inocluzia la nivelul dinţilor laterali.
Următoarele deficienţe sunt remediate de tehnicianul dentar:
- culoarea necorespunzătoare a dinţilor artificiali;
- gradul de cuspidare şi dimensiunea vestibulo-orală a dinţilor laterali;
- montarea dinţilor laterali în afara crestei.
După proba machetei în cavitatea bucală şi corectarea eventualelor deficienţe, se
definitivează baza machetei prin pregătirea modelului de lucru şi modelarea finală a
machetei. Pregătirea modelului are în vedere asigurarea menţinerii şi stabilităţii viitoarei
proteze şi protecţia unor zone ale câmpului protetic. În acest scop se execută următoarele
operaţiuni:
gravarea modelului la zona „Ah“ pentru perfectarea succiunii totale a protezei
superioare. În funcţie de gradul de rezilienţă a mucoasei, se gravează cu spatula un şanţ adânc
de 1-2 mm şi 2-5 mm lăţime. Şantul se gravează cu un versant în pantă dinspre anterior spre
posterior şi un versant drept posterior.
folierea modelului se realizează pentru despovărarea mucoasei unor zone ale
câmpului protetic, şi anume: papila incisivă, torusul palatin, torusul mandibular şi eventualele
exostoze. Se realizează cu folii de plumb sau cositor care se vor cimenta pe model. Tot prin
folierea modelului se obţine succiunea parţială prin camere de vid create în interiorul feţei
mucozale a protezei.
12. CONFECŢIONAREA TIPARULUI
Pagina 22 din 46
Tiparul este o piesă intermediară în tehnologia protezei totale, necesar transformării

machetei în piesă finită. Este o piesă cavitară care reprezintă negativul machetei, delimitată
de pereţi groşi şi rezistenţi. Tiparul se obţine prin operaţiunea de ambalare a machetei
împreună cu modelul într-o chiuvetă, în pastă de gips.
Înaintea operaţiunii de ambalare se fac următoarele pregătiri:
- dinţii artificiali se curăţă de urmele de ceară;
- macheta netezită şi lustruită este degresată cu solvenţi organici;
- modelul împreună cu macheta se desprind din ocluzor sau articulator;
- dacă soclul modelului este voluminos, se reduce prin soclare.
Ambalarea este operaţiunea prin care modelul împreună cu macheta sunt incluse în
masă de ambalat. În timpul acestei operaţiuni, poziţia dinţilor şi relaţia lor cu modelul nu
trebuie să se modifice.
Există trei metode de ambalare:
a) ambalarea în ambele părţi ale cuvetei, denumită şi ambalare indirectă sau fără val.
Caracteristica acestei metode este că, după ambalare, la deschiderea conformatorului şi
eliminarea cerii de machetă, modelul se află într-o parte a tiparului, iar dinţii artificiali în
cealaltă parte;
b) ambalarea într-o parte a cuvetei, denumită şi ambalare directă sau cu val, este
foarte rar folosită. Caracteristica metodei constă în faptul că atât modelul cât şi macheta sunt
cuprinse într-o parte a cuvetei, unde rămân după deschiderea tiparului, iar dinţii sunt
acoperiţi pe feţele vestibulară şi ocluzală, respectiv incizală, de un „val“ de gips;
c) ambalarea mixtă este o combinare a celor două metode, realizându-se parţial cu val
şi parţial fără val. Caracteristica metodei constă în aceea că la deschiderea conformatorului,
după îndepărtarea cerii, o parte din dinţi sunt în aceeaşi jumătate a cuvetei unde se află
modelul, iar cealaltă parte în a doua jumătate.
După confecţionarea tiparului se realizează izolarea acestuia, operaţiune prin care
pereţii tiparului sunt acoperiţi cu o peliculă de substanţă care are calitatea de a împiedica
aderarea pastei de acrilat de gipsul tiparului. Sunt folosite următoarele substanţe:
- soluţii alginice tip Pectizol, Izodent;
- clorura de calciu 30% şi silicatul de sodiu 86%;
- soluţii de amidon;
- lacuri siliconate tip Dentaflex-lac şi Kissel-paste.
Pagina 23 din 46
13. PREPARAREA ŞI ÎNDESAREA ACRILATULUI
Cantitatea de polimer-monomer diferă în funcţie de dimensiunile protezei, dar în

medie sunt necesare 15-20 g pulbere şi proporţia corespunzătoare de lichid. Dozarea
cantităţilor de polimer şi monomer se poate face în două feluri:
- dozare volumetrică, folosind un cilindru gradat;
- dozare ponderală prin cântărirea polimerului şi monomerului în proporţie de 2/1.
Foarte des se foloseşte un recipient din sticlă sau porţelan în care se pun 6-8 ml
polimer peste care se adaugă progresiv monomer până la saturare. După omogenizarea
amestecului cu un baton de sticlă, recipientul este acoperit cu o plăcuţă de sticlă pentru a
împiedica evaporarea monomerului. Amestecul trece prin trei stări fizice:
- în prima fază, amestecul are aspectul de zahăr umezit;
- în a doua fază, amestecul este lipicios şi se trage în fire;
- în a treia fază, amestecul ia forma unei paste netede, nelipicioase, cu aspect de aluat,
care se desprinde uşor de pe pereţii recipientului.
Timpul în care amestecul trece prin cele trei faze este variabil de la un material la
altul şi depinde de temperatura pereţilor recipientului şi a mediului ambiant. Temperatura
crescută scurtează timpul în care amestecul ajunge în faza a treia.
Operaţiunea de „îndesare“ constă în introducerea pastei de acrilat în tipar. Pasta de
acrilat este modelată în formă de rulou şi se introduce în jumătatea de tipar în care se găsesc
dinţii, acoperindu-se toată zona bazei protezei. Se aplică o folie de celofan peste jumătatea
tiparului în care s-a introdus pasta de acrilat şi se cuplează cu cealaltă jumătate. Tiparul se
introduce într-o presă manuală sau hidraulică şi se presează lent şi progresiv până când
marginile cuvetei vin în contact. Materialul acrilic introdus în tipar puţin în exces, se elimină
de-a lungul suprafeţei de contact a celor două jumătăţi ale tiparului. După 5 minute, tiparul se
scoate din presă, se deschide, se îndepărtează excesul de material şi se elimină folia de
colofan controlându-se umplerea cavităţii. După constatarea umplerii corecte a tiparului,
urmează presarea finală timp de 20-30 de minute pentru a se asigura o masă acrilică
compactă şi o presiune constantă.
14. POLIMERIZAREA ACRILATULUI
Pagina 24 din 46
Este un procedeu chimic prin care pasta de acrilat trece din starea plastică în cea de
corp solid.
Acrilatele din care se confecţionează protezele sunt termopolimerizabile. Reacţia de
polimerizare se declanşează din momentul punerii în contact a monomerului cu polimerul,
dar este impulsionată şi desăvârsită cu ajutorul căldurii.
În prima fază de încălzire, temperatura este de 60-70(C pentru ca în interiorul
tiparului să nu se depăşească valoarea de 100,3(C. Ridicarea temperaturii se face lent în 30 de
minute până la 60(C unde se menţine 60 de minute. După acest interval de timp, temperatura
se ridică lent în 30 de minute la 100(C, unde se menţine încă 30 de minute, iar răcirea
tiparului se face lent, în vasul în care a fiert. Timpul de polimerizare este de 150 de minute,
în ritm lent, fără a se depăşi valoarea de 100,3(C, temperatură la care monomerul fierbe, se
volatilizează şi rezultă o proteză poroasă.
Polimerizarea se poate desfăşura sub influenţa căldurii uscate sau a căldurii umede.
Polimerizarea sub influenţa căldurii uscate se realizează în aparate asemănătoare
pupinelului într-un timp de 8-12 ore.
Polimerizarea sub influenţa căldurii umede se realizează în aparate tip Autoclav sau
într-un vas obişnuit cu apă.
Cuveta în care se află tiparul se scoate de la presă şi se strânge într-un cadru metalic
cu şurub numit „ring“ în care va sta pe durata polimerizării.
15. DEZAMBALAREA, PRELUCRAREA

ŞI LUSTRUIREA PROTEZELOR
Dezambalarea este operaţiunea prin care proteza polimerizată este scoasă din tipar.
Cuveta răcită este eliberată din ring şi, cu un cuţit introdus între jumătăţile conformatorului,
se deschide tiparul. Gipsul în care este încorporată proteza este îndepărtat în apropierea
marginilor lucrării prin tăiere cu spatula sau cu o daltă-trepan acţionată de motorul de tehnică
dentară.
Proteza îndepărtată din tipar se spală sub un jet de apă şi se îndepărtează cu o spatulă
resturile de gips aderent.
Prelucrarea protezei cuprinde operaţiunile de planare şi netezire.
Pagina 25 din 46
Planarea este operaţiunea care urmăreşte îndepărtarea plusurilor datorate excesului de

material introdus în tiparul care se închide imperfect. Îndepărtarea acestor plusuri se face cu
freze pentru acrilat
sau cu pietre mari montate.
Netezirea este operaţiunea prin care sunt îndepărtate micile rugozităţi ale protezei,
rezultate fie în urma modelării insuficiente a machetei, fie datorită izolării necorespunzătoare
a tiparului.
Lustruirea este operaţiunea prin care suprafeţele externe ale protezei sunt finisate
până la obţinerea unui luciu caracteristic. Operaţiunea de lustruire se realizează cu ajutorul
motorului orizontal de tehnică dentară la care se ataşează accesoriile pentru lustru: filţuri,
perii şi pufuri. Folosirea filţurilor şi periilor devine eficientă prin intermediul unor paste de
lustruit cu granulaţie fină, specifice diferitelor lucrări protetice, care se interpun între
instrumentul rotativ şi piesa protetică. Pentru lustruirea pieselor din acrilat se folosesc
pulberea fină de piatră ponce sau pulberea de cuarţ şi feldspat în amestec cu apă.
După lustruire, proteza se spală cu o soluţie de detergenţi cu ajutorul unei perii de
unghii.
16. APLICAREA PROTEZELOR

ÎN CAVITATEA BUCALĂ
Aceasta fază cuprinde două etape:

- în prima etapă se efectuează un control extrabucal al protezelor; sunt observate
poziţiile dinţilor, calitatea polimerizării şi prelucrarea;
- în a doua etapă se efectuează controlul în cavitatea bucală. Fiecare proteză este
controlată separat pentru a se constata dacă nu provoacă dureri şi dacă se menţine pe câmpul
protetic.
CAPITOLUL IV
MONTAREA DINŢILOR ÎN ZONA FRONTALĂ
Pagina 26 din 46
IV.1. ALEGEREA DINŢILOR ANTERIORI
Atât de divers înţeleasă şi interpretată, alegerea dinţilor anteriori apare ca rezultatul

unei evoluţii progresive în căutarea unei armonii între dimensiunea, forma, culoarea şi
materialul fiecăruia dintre dinţii artificiali şi toate elementele generale şi locale ale cadrului
care le este oferit, adică: tipul morfologic şi constituţional al bolnavului, sexul, vârsta,
temperamentul şi personalitatea sa.
I. DIMENSIUNEA DINŢILOR ANTERIORI
Lee raportează lăţimea dinţilor superiori la lăţimea nasului. Distanţa care separă feţele
externe ale celor două aripi ale nasului corespunde celei care separă vârful cuspizilor celor
doi canini superiori, iar lăţimea incisivului central superior reprezintă 1/4 din această
distanţă. Lăţimea incisivului central este egală cu lăţimea incisivului lateral plus jumătate din
lăţimea caninului.
Indicele lui Lee.
Alţi autori raportează lăţimea frontalilor la lăţimea feţei: lăţimea incisivului lateral
este egală cu 1/22 din lăţimea feţei, iar lăţimea caninului este egală cu 1/19 din lăţimea feţei.
Practic, lăţimea totală a celor 6 dinţi frontali superiori este de obicei egală cu distanţa
dintre cele două linii ale caninilor, trasate pe bordurile de ocluzie. Se măsoară distanţa cu o
riglă flexibilă, apoi se alege o garnitură corespunzătoare ca dimensiune.
Pentru Sears, suma diametrelor mezio-distale ale incisivilor şi ale caninilor superiori
este egală cu 1/3 din diametrul bizigomatic. Ea este de asemenea egală cu 1/3 din
circumferinţa craniană care trece prin glabela şi prin punctul occipital posterior.
Lăţimea dinţilor frontali inferiori se alege în concordanţă cu a omologilor superiori.
Suma diametrelor celor şase frontali inferiori este egală cu 4/5 din suma diametrelor dinţilor
frontali superiori, astfel încât în momentul montării, versantul mezial al caninului superior să
angreneze cu versantul distal al cuspidului caninului inferior.
Pagina 27 din 46
Dacă se vor realiza montări atipice, se vor alege:

- dinţi mai laţi, dacă se va realiza o montare cu dinţi înghesuiţi;
- dinţi mai înguşti, dacă se va realiza o montare cu diasteme şi treme.
Înălţimea dinţilor frontali superiori este aleasă în funcţie de mai mulţi factori care
influenţează gradul de vizibilitate a dinţilor: vârsta pacientului, lungimea buzei superioare şi
gradul ei de mobilitate, gradul de supraocluzie pe care l-a avut pacientul când era dentat.
Vârsta
Odată cu înaintarea în vârstă, dinţii devin mai scurţi prin uzură. În acelaşi timp,
tonusul buzei superioare scade cu vârsta, buza acoperind mai mult dinţii. La persoanele
tinere, când buza este relaxată, se pot vedea 2-3 mm din porţiunea incizală a incisivilor
centrali, în timp ce la persoanele mai în vârstă se poate vedea cel mult 1 mm sau dinţii pot fi
acoperiţi complet de buză. Desigur, există largi variaţii individuale în această privinţă.
Lungimea buzei superioare
Înălţimea incisivului central superior se determină în raport cu nivelul până la care se
ridică marginea buzei superioare în momentul în care pacientul râde. Această limită se
marchează pe ceara şablonului superior şi poartă denumirea de „linia surâsului“. La acest
nivel trebuie să se plaseze în mod obişnuit coletul incisivului central superior, marginea
incizală trebuind să vină la nivelul planului de orientare protetică.
Înălţimea incisivului astfel determinată nu este întotdeauna respectată, ea trebuie
corelată şi cu alte elemente, deoarece vizibilitatea dinţilor în timpul surâsului nu este aceeaşi
la toţi indivizii.
În practică pot apărea situaţii speciale:
Este posibil ca între planul de ocluzie al şablonului şi „linia surâsului“ să fie doar 3-4
mm:
- dacă acest fapt se datorează excursiei limitate a buzei, coletul dinţilor trebuie plasat
la 3-4 mm deasupra marginii libere a buzei superioare în timpul surâsului;
- dacă dimensiunea verticală e subevaluată, se va determina D.V.O.
Există o distanţă foarte mare între planul de ocluzie şi „linia surâsului“. Trebuie
stabilit dacă:
- pacientul avea dinţii foarte lungi;
- există o vizibilitate mare a gingiei în timpul surâsului;
- D.V.O. nu este supraevaluată, situaţie în care se corectează.
Pagina 28 din 46
Când pacientul are buza superioară scurtă, e posibil să se vadă jumătate din înălţimea
centralului superior atunci când buza este relaxată. O buză lungă poate acoperi dinţii în
totalitate, chiar când pacientul este tânăr.
Supraocluzia
În ocluzie adâncă acoperită dinţii superiori vor fi mai vizibili.
În privinţa înălţimii incisivului central, s-au făcut diverse măsurători. Berry leagă
înălţimea incisivului central de înălţimea feţei, apreciind că acest raport este de 1/20.
O soluţie foarte bună pentru a verifica alegerea corectă a dimensiunii incisivilor
centrali este montarea acestora pe bordura de ocluzie a şablonului superior şi aprecierea
aspectului în colaborare cu pacientul. Când se lucrează cu garnituri de dinţi prefabricate,
odată ales incisivul central, incisivul lateral şi caninul se armonizează cu el.
Înălţimea frontalilor inferiori se alege în concordanţă cu cea a frontalilor superiori,
ţinând însă seama de faptul că frontalii inferiori trebuie să fie mai puţin vizibili decât
omologii superiori. De regulă, când dimensiunile dinţilor au fost bine alese, este valabilă
formula:
Lungimea feţei ( Lungimea dinţilor

Lăţimea feţei (( Lăţimea dinţilor.
II. FORMA DINŢILOR FRONTALI
Forma dinţilor frontali nu se supune niciunei reguli matemetice, dar există corelaţii
între faţă şi dinţi: o armonie dento-facială.
Încă din 1911, Williams a arătat că forma incisivului central superior corespunde cu
conturul răsturnat al feţei. Williams a clasificat forma feţei în pătrată, ovoidală şi ascuţită.
Astăzi se ştie că aceste corelaţii sunt destul de rare. Totuşi aplicarea metodei lui Williams
duce la rezultate estetice satisfăcătoare.
Clasificarea formelor faciale ca ghid în selecţia formei dinţilor.

A.pătrată, B.ovoidă, C.ascuţită.
Pagina 29 din 46
Muzi (1959) introduce noţiunea de armonie dento-somato-facială, arătând că forma

incisivilor este corelată şi cu forma generală a corpului. În concepţia sa, indivizii mici de
statură au dinţi mai scurţi şi mai laţi, în timp ce indivizii mai înalţi au dinţi lungi şi
dreptunghiulari.
Lejoyeux consideră că forma dinţilor anteriori este influenţată constant de mai mulţi
factori:
a) arhitectura facială osoasă - orientarea a două rigle aşezate tangenţial la procesele
zigomalare şi la marginile bazale ale mandibulei permite clasificarea formei incisivului
central superior astfel:
- un tip pătrat cu feţele proximale paralele;
- un tip triunghiular cu feţele proximale convergente în partea inferioară;
- un tip ovoidal cu feţe divergente, unde domină liniile curbe;
- tipurile mixte.
Forma dinţilor anteriori în conformitate cu forma feţei.

b) conturul părţilor moi - unui nas lat de la bază până la extremitatea sa îi va
corespunde un dinte lat şi pătrat. Unui nas îngust la nivelul bazei îi va corespunde un incisiv
central cu un colet mai îngust decât marginea liberă.
În plan sagital, profilul pacientului are de asemenea influenţă asupra profilului
incisivului central. Fruntea, nasul, obrajii intervin în alegerea dinţilor anteriori. Unei frunţi
bombate, unor obraji rotunzi trebuie să le corespundă dinţi cu un contur asemănător; unei
frunţi plate şi unor obraji scobiţi corespund dinţi plaţi. Profilul va fi în general convex în
cazurile cuprinse în clasa a II-a Angle şi concav în cazurile din clasa a III-a Angle.
Influenţa profilului pacientului asupra profilului incisivului central.
c) sexul pacientului
La femei, dinţii au linii mai blânde şi mai rotunjite, formele feminine fiind înscrise
într-o sferă.
Dinţii masculini trebuie să confere forţă, vigoare, o oarecare aparenţă de rigiditate,
formele masculine fiind înscrise într-un cub.
Pagina 30 din 46
Cu vîrsta însă, noţiunea de sex se estompează, femeia tinde să se virilizeze, iar

bărbatul să aibă trăsături mai puţin ferme.
d) vârsta - cu cât pacientul este mai în vârstă, cu atât dintele este mai scurt, cu o
margine liberă groasă, iar punctele de contact iau adeseori
aspectul de suprafeţe de contact.
e) personalitatea pacientului - reprezintă corelaţia cea mai dificilă, întrucât alegerea
dinţilor are un impact foarte mare asupra aspectului său fizic în surâs şi în vorbire.
Frush şi Fischer, autori care s-au ocupat în special de dentogenie, clasifică
personatităţile pacienţilor în trei categorii:
- viguroşii - cu incisivi centrali foarte aparenţi, cu alură robustă şi primitivă;
- delicaţii - cu incisivi centrali gracili, fragili şi şterşi;
- intermediarii - constituind majoritatea, cu dinţi agreabili, robuşti în mod moderat,
sănătoşi şi plăcuţi.
Se consideră că incisivul central reprezintă partea concretă a personalităţii, în timp ce
forma incisivului lateral conferă partea sa abstractă. Cu cât pacientul este mai viguros, mai
aspru, mai dur, cu atât incisivul lateral seamănă mai mult cu cel central şi este dominat de
acesta din urmă. Cu cât pacientul este mai evoluat, mai intelectualizat sau mai efeminat, cu
atât incisivul lateral este de o formă mai plăcută, care atenuează impresia creată de incisivul
central.
Forma caninului trebuie de asemenea luată în considerare. Caninul este ascuţit la
tineri, la viguroşi, la agresivi; este pătrat la pacienţii robuşti, în vârstă; este rotunjit la femei,
la persoanele blânde.
III. CULOAREA DINŢILOR FRONTALI
Constituie factorul cel mai important în alegerea dinţilor, deoarece armonia culorii
este mai importantă decât cea a formelor.
Culoarea dinţilor este dominată de 4 elemente importante:
a) culoarea de bază;
b) strălucirea şi luminozitatea;
c) gradul de saturaţie;
d) transluciditatea.
Pagina 31 din 46
a) Culoarea de bază este galbenul (culoarea dentinei) la care se adaugă nuanţe de

cenuşiu, albastru, roz.
b) Strălucirea sau luminozitatea depind de proporţia de negru şi alb, care intră în
compoziţia culorii. Cu cât dintele este mai deschis, cu atât intră mai mult alb. Cu cât este mai
închis, cu atât intră mai mult negru. Această întunecare poate fi obţinută de asemenea prin
înlăturarea luciului unei feţe proximale.
c) Gradul de saturaţie este dat de cantitatea de culoare care intră pe unitatea de
suprafaţă. Un dinte este mai saturat la colet faţă de treimea incizală.
d) Transluciditatea, datorită smalţului, este mai evidentă spre muchiile incizale.
Alegerea culorii se face în funcţie de numeroşi factori:
Vârsta
Cu cât pacientul este mai în vârstă, cu atât dintele este mai galben, mai puţin luminos,
mai saturat, mai puţin transparent. Acest fapt se datorează în primul rând uzurii, mai ales a
marginii incizale transparente. De acest fapt trebuie să se ţină seama atunci când este
necesară modificarea lungimii dinţilor frontali artificiali.
Dacă pacientul este tânăr, se va reduce din porţiunea de colet, lăsând marginea
translucidă intactă. Dacă pacientul este în vârstă, se va reduce din marginea incizală, făcând
dintele mai saturat.
Sexul
Dinţii sunt mai deschişi la culoare la femei decât la bărbaţi.
Personalitatea
La pacienţii delicaţi, culoarea este mai deschisă, la cei viguroşi este mai închisă.
Cadrul cu care dinţii urmează să se armonizeze: carnaţia, culoarea ochilor, culoarea
părului etc.
Culoarea dinţilor omologi este identică, a celor vecini diferă. În funcţie de culoarea
incisivului central superior, odată aleasă, incisivul lateral va fi mai deschis, iar caninul mai
închis decât centralul. Primul premolar va avea aceeaşi culoare cu incisivul central,
continuând armonios grupul frontalilor.
Lejoyeux recomandă ca alegerea dinţilor frontali să se facă în următoarele condiţii:
Se va stabili culoarea la lumina zilei, în orele de luminozitate maximă. Excepţie fac
situaţiile când pacientul este actor de cinema sau televiziune, când ne vom plasa în condiţii
apropiate de cele în care acesta îşi exercită profesiunea.
Pagina 32 din 46
Se aşează pacientul în faţa ferestrei, care nu trebuie expusă spre sud, pentru a obţine o
lumină difuză.
Se umezeşte cheia de culori. Dacă se folosesc pentru alegerea culorii dinţii extraşi ai
pacientului, aceştia trebuie de asemenea umeziţi.
Se privesc dinţii 5-10 secunde, apoi privirea trebuie să alunece spre faţa pacientului,
reconstituind mintal efectul estetic. Nu trebuie să cedăm dorinţei pacienţilor care vor dinţi ca
în tinereţe, deschişi la culoare, care atrag atenţia asupra protezei prin aspectul nenatural.
Cea mai bună verificare este montarea celor şase frontali pe şablonul de ocluzie
superior.
În concluzie, alegerea dinţilor frontali presupune asigurarea unei armonii între
mărimea, forma şi culoarea acestora şi toate elementele cadrului în care vor funcţiona şi care
sunt: sexul, vârsta, personalitatea, tipul constituţional, forma feţei şi poziţia dinţilor faţă de
buze.
Individualizarea coloristică a dinţilor

frontali cu ajutorul truselor de machiaj.
IV. MATERIALUL DIN CARE SUNT

CONFECŢIONAŢI DINŢII ARTIFICIALI
Dinţii artificiali sunt confecţionaţi din porţelan, răşini acrilice sau materiale
compozite. Fabricile producătoare realizează garnituri de dinţi de mărimi, forme şi culori
extrem de diferite, astfel încât practicianul are o largă libertate de alegere.
Din punct de vedere estetic şi funcţional, atât dinţii din porţelan, cât şi dinţii din
acrilat sau compozit pot fi consideraţi la fel de buni pentru înlocuirea dinţilor frontali.
1. DINŢII ARTIFICIALI DIN ACRILAT
Sunt utilizaţi frecvent datorită unor avantaje:
- pot fi realizaţi atât industrial, cât şi manufactural;
- se prelucrează şi se lustruiesc uşor;
- permit individualizarea ocluzală repetată;
- permit modificări de formă şi volum pe proteza finită;
Pagina 33 din 46
- se solidarizează cu şaua protezei printr-o legătură chimică;

- preţul de cost este scăzut.
Dezavantajele dinţilor confecţionaţi din acrilat sunt:
- se abrazează având rezistenţă scăzută;
- sunt penetraţi de germeni şi salivă;
- prezintă instabilitate cromatică.
Dinţii din acrilat pot fi realizaţi industrial sau manufactural în laboratorul de tehnică
dentară:
Dinţii din acrilat realizaţi industrial
Metacrilatul de metil este polimerizat în ştanţe metalice la presiuni de 6-8 atmosfere
şi regim termic de câteva ore. Polimerizarea realizată în aceste condiţii oferă dinţilor din
acrilat calităţi superioare:
- au rezistenţă mai ridicată la abraziune;
- au o structură mai compactă, fiind mai greu penetraţi de germeni şi salivă;
- datorită gradului scăzut de penetrare, îşi păstrează mai mult timp culoarea;
- au un grad de transluciditate şi nuanţe coloristice asemănătoare dinţilor naturali.
Dinţi artificiali din acrilat realizaţi industrial.

Dinţii din acrilat realizaţi manufactural
Pot fi confecţionaţi în tipare metalice sau în tipare din gips.
a) în tipare metalice - dinţii au următoarele caracteristici:
- au structură relativ densă;
- sunt penetraţi de salivă mai greu, păstrându-şi mai mult timp culoarea;
- sunt relativ rezistenţi la abraziune;
- necesită o prelucrare minimă, având suprafeţe netede şi un grad de lustru;
- necesită un timp mai scurt pentru confecţionare.
b) în tipare din gips - dinţii au următoarele caracteristici:
- au o structură imperfectă;
- sunt penetraţi cu uşurinţă de salivă şi germeni, impregnându-se uşor;
- prezintă instabilitate cromatică;
- se abrazează cu uşurinţă;
- necesită o prelucrare intensă, în special pentru obţinerea luciului;
Pagina 34 din 46
- necesită un timp mai lung pentru confecţionare.

c) în amprente-tipar din silicon.
Deşi amprentele-tipar din silicon pot fi folosite de mai multe ori, metoda este rar
aplicată, necesitând un timp mai mare de lucru, iar dinţii obţinuţi au aceleaşi caracteristici cu
cei confecţionaţi în tipare de gips.
2. DINŢII ARTIFICIALI DIN CERAMICĂ
Dinţii din ceramică au următoarele caracteristici:
- au transluciditate şi culoare identice cu ale dinţilor naturali;
- nu se abrazează, menţinând ocluzia funcţională;
- au structură compactă, impenetrabilă;
- prezintă stabilitate cromatică.
Dinţii din ceramică sunt utilizaţi rar la proteza totală datorită următoarelor
dezavantaje:
- pot fi adaptaţi cu mare dificultate la dimensiunile modelelor, dar cu riscul
desfiinţării retenţiilor mecanice;
- feţele vizibile nu pot fi prelucrate pentru că pierd luciul;
- se fixează mecanic pe baza protezei, putându-se desprinde. În acest caz dintele
desprins este înlocuit cu un dinte de acrilat sau compozit;
- contactul dinţilor de pe cele două proteze produce un zgomot caracteristic („zgomot
de castagnete“);
- sunt casanţi, fracturându-se uşor;
- au preţ de cost ridicat;
- laboratorul trebuie să posede garnituri numeroase;
- de regulă, se recomandă montarea dinţilor frontali din ceramică şi a celor laterali din
acrilat sau compozit.
Dinţi artificiali realizaţi din ceramică.

3. DINŢII ARTIFICIALI DIN COMPOZIT
Prezintă următoarele caracteristici:
- rezistenţă la abraziune mai mare decât a dinţilor din acrilat;
- stabilitate coloristică superioară dinţilor din acrilat;
- retenţionarea de baza protezelor se face chimic;
Pagina 35 din 46
- preţ de cost mai mare decât al dinţilor din acrilat, dar inferior dinţilor din ceramică.
Dinţi artificiali realizaţi din răşini compozite.
IV.2. MONTAREA CLASICĂ
Dinţii artificiali se montează după anumite reguli împărţite în două categorii(

reguli generale de montare(
reguli individuale sau particulare de montare, pentru fiecare dinte în parte.
Aceste reguli au fost stabilite de Alfred Gysi care foloseşte dinţi anatoformi de forme
şi dimensiuni identice cu ale dinţilor naturali.
A. Reguli generale de montare a dinţilor anteriori
1. Fiecare dinte articulează cu doi antagonişti formând unităţi masticatorii. Fac

excepţie incisivul central inferior şi ultimul molar superior care articulează cu un singur
antagonist.
2. Feţele vestibulare ale dinţilor frontali superiori trebuie să se înscrie exact în curba
vestibulară a şablonului. Din raţiuni fizionomice, dinţii frontali superiori pot fi montaţi în
afara crestei.
3. Marginea incizală a frontalilor superiori trebuie să corespundă planului de orientare
protetică.
4. Incisivii inferiori au axele verticale paralele şi marginile incizale în general la
acelaşi nivel.
5. Incisivii inferiori se montează cu marginea incizală înclinată către vestibular, dar
fără să iasă în afara perimetrului de sprijin oferit de
creasta edentată.
6. De câte ori este posibil, în regiunea frontală se realizează o supraocluzie de 1-2 mm
şi o inocluzie sagitală.
OCLUZIA ÎN REGIUNEA FRONTALĂ
Pagina 36 din 46
În realizarea ocluziei frontale se ţine seama de dorinţa pacientului pentru restabilirea

unei fizionomii corecte, care implicit va asigura şi o fonaţie corectă, dar şi de condiţiile de
stabilitate şi de raportul dintre creste.
În marea majoritate a cazurilor, pacienţii acceptă cu uşurinţă o supraocluzie minimă,
de 1-2 mm, care satisface fizionomia, fonaţia şi stabilitatea în condiţii acceptabile.
În cazurile deosebite, când o supraocluzie mare este indicată şi din cauza tulburărilor
fonetice grave, mai ales la emisiunea fonemelor „F“, „V“ şi „S“, se realizează o supraocluzie
impusă, printr-o distanţare în sens orizontal, între feţele orale ale dinţilor superiori şi feţele
vestibulare ale dinţilor inferiori (inocluzie sagitală).
Ocluzia frontală cap la cap, considerată la dentaţi una dintre cele mai echilibrate,
realizată la protezele totale, crează o serie de neajunsuri, cum ar fi(
- presiuni mari şi permanente asupra câmpului protetic şi grăbirea ritmului de
atrofiere(
- presiuni permanente în regiunea frontală superioară, unde dinţii se montează de
obicei în afara crestei şi crează un pericol de slăbire a stabilităţii protezei.
Din aceste cauze, ocluzia cap la cap se indică numai la dorinţa expresă a pacientului
pentru refacerea funcţiei fizionomice, sau când raportul dintre creste este nefavorabil
realizării unei supraocluzii obişnuite (prognaţie mandibulară).
Ocluzia frontală inversă se realizează foarte rar din cauza influenţei nefavorabile
asupra fizionomiei.
B. Reguli individuale de montare a dinţilor anteriori
Aceste reguli dau posibilitatea montării dinţilor într-un aranjament ce corespunde

pacienţilor tineri, la vârsta de 20 - 30 de ani, fiind numită montare ideală. Poziţia fiecărui
dinte este apreciată la valori medii, care favorizează raporturi ideale dento-dentare. Nu
corespunde vârstei avansate a edentatului total, dar cunoaşterea acestei metode dă
posibilitatea adaptării montării la vârsta pacientului. Pentru fiecare dinte există reguli
individuale de montare care precizează(
- orientarea faţă de planul de ocluzie(
- direcţia axului longitudinal în sens vestibulo-oral(
- direcţia axului longitudinal în sens mezio-distal.
Aceste reguli sunt(
Pagina 37 din 46
1. Incisivul central superior este dintele cu care se începe montarea pe arcada

maxilară. Se aşează cu faţa mezială pe linia mediană, iar marginea incizală vine în contact cu
planul de orientare ocluzală reprezentat de plăcuţa lui Pedro Saizar sau, pentru metoda lui
Gysi, de o placuţă de sticlă. Axul longitudinal al coroanei, privit dinspre vestibular, are o
înclinare distală de 2-3( şi, privit dinspre proximal, are o înclinare vestibulo-palatinală de 5-
8(, uneori 10(, marginea incizală fiind vestibularizată iar coletul oralizat.
Cei doi incisivi centrali, aşezaţi de o parte şi de alta a liniei mediane, prezintă o mică
divergeţă spre colet rezultată din înclinarea axelor lor spre distal.
2. Incisivul lateral superior se montează cu axul longitudinal înclinat cu 3-5(, iar în
sens palatinal cu 6-10(, uneori 12(, coletul apărând înfundat spre palatinal comparativ cu cel
al incisivului central. Marginea incizală se situează la 0,5-1 mm distanţă de planul de
orientare ocluzală.
3. Caninul superior se montează cu axul longitudinal înclinat distal cu 1,5-2(, iar spre
palatinal cu 3-6(. Coletul său apare proeminent în vestibul. Atinge planul de orientare
ocluzală cu vârful cuspidului său.
4. Incisivul central inferior se montează cu axul longitudinal aproape vertical. Faţa
mezială se plasează în contact cu linia mediană, iar marginea incizală spre înapoi, sub
marginea incizală a incisivului central superior care îl acoperă cu 1-2 mm.
5. Incisivul lateral inferior se montează asemănător cu incisivul central inferior.
Marginea incizală se situează cu 0,5-1 mm mai sus faţă de incisivul central şi are contact cu
treimea distală a incisivului central superior şi cu treimea mezială a incisivului lateral
superior.
6. Caninul inferior se montează cu coletul distalizat 1( şi uşor vestibularizat, iar
cuspidul orientat lingual. Axul caninului este convergent la linia mediană.
Montarea dinţilor frontali urmăreşte realizarea unor armonii dento-dentare şi dento-

faciale cu rol în refacerea fizionomiei pacientului corespunzătoare vârstei. Montarea dinţilor
frontali trebuie făcută în aşa numitul „spaţiu neutral“ care reprezintă locul unde se
neutralizează presiunile exercitate din afară pe buze şi dinăuntru pe limbă. În acest fel se
obţine o stabilitate maximă a protezelor.
IV.3. MONTAREA INDIVIDUALIZATĂ
Pagina 38 din 46
Numită şi montare gerontologică, tehnica urmăreşte realizarea unor arcade dentare

corespunzătoare vârstei pacientului. Caracteristicile specifice involuţiei aparatului dento-
maxilar se obţin prin inegalităţi de culoare, pete şi fisuri ale smalţului, imitarea unor migrări
dentare cu înghesuiri sau spaţieri interdentare.
Pentru realizarea unei montări gerontologice, practicianul va încerca să respecte
sistematic ordinea următoarelor etape(
- examenul documentelor preextracţionale(
- aprecierea aspectului general al părţii vizibile(
- ameliorarea poziţiei fiecărui dinte(
- aranjarea specială, cât mai plăcută, a ansamblului(
- valoarea falsei gingii şi aspectul papilelor interdentare(
- echilibrul mecanic(
- proba fonetică finală.
Examenul documentelor preextracţionale, cum ar fi fotografiile, mulajele, vechile
proteze parţiale, pot da unele indicaţii. Dispoziţia iniţială a blocului anterior va fi totuşi
imitată cu prudenţă, în special în cazurile de malpoziţie sau de malrelaţie. În absenţa unor
date valabile, temperamentul, tipul constituţional, sexul, personalitatea, vârsta edentatului şi
simţul estetic rămân ghizii cei mai importanţi.
Incisivii centrali sunt actorii principali, care traduc caracterul major al personalităţii.
Sunt primii dinţi care se văd( importanţa lor rezidă în poziţia pe arcadă. Dacă poziţia lor este
corectă, toţi ceilalţi dinţi vor avea o poziţie corectă. Relaţia incisivilor centrali între ei şi
variaţia poziţiei unuia în raport cu celălalt, de grade mai mult sau mai puţin importante, poate
să dea un efect adiţional de forţă şi de vigoare.
Astfel(
- doi incisivi centrali formând un unghi ascuţit subliniază un temperament îndrăzneţ(
Unghiul ascuţit format de doi incisivi centrali.

- unghiul către oral existent între cei doi incisivi centrali subliniază un caracter
îndărătnic(
Unghiul către oral format de doi incisivi centrali.
Pagina 39 din 46
- deplasarea către vestibular a unui incisiv central accentuează impresia de forţă(
Deplasarea către vestibular a incisivului central.
- coborârea celor doi incisivi centrali imprimă o notă veselă, simpatică.

La bărbat, imediat ce buza superioară îi dezvăluie, incisivii centrali superiori trebuie
să fie cei mai aparenţi. Ei vor fi puşi în evidenţă printr-o rotaţie vestibulo-distală, accentuată
prin rotaţia mezio-linguală a incisivului lateral. Încălecarea centralului peste lateral aspreşte
puţin expresia fizionomică şi dă un aspect mai voluntar.
Încălecarea incisivilor centrali peste incisivii laterali.

La femeie, valoarea incisivului central va fi mascată printr-o încălecare a acestuia de
către incisivul lateral în rotaţie mezio-vestibulară. Pentru a i se vedea cât mai mult faţa
mezială, rotaţia incisivului central este recomandată în special la femei.
Încălecarea incisivilor laterali peste incisivii centrali.
Incisivii laterali accentuează sau maschează importanţa incisivilor centrali. Ei

reprezintă partea cea mai sensibilă şi cea mai subtilă a personalităţii. Astfel, pentru a i se
vedea cât mai mult faţa meziala, rotaţia incisivului lateral este recomandată în special la
femei.
Caninii domină incisivii laterali din punct de vedere al culorii, formei şi poziţiei. Ei
adaugă surâsului o trăsătură de forţă sau de delicateţe, de bătrâneţe sau de tinereţe. Ei
reglează valoarea spaţiului liber sau a coridorului situat între faţa vestibulară a dinţilor
posteriori şi unghiul comisurilor. Poziţia corectă a caninului şi rotaţia sa distală împiedică
formarea unui surâs de la un molar la altul.
La bărbat, faţa mezială a caninului va fi pusă în relief printr-o rotaţie disto-linguală,
înăsprind astfel aspectul montajului. Vestibularizarea caninului aspreşte expresia şi conferă
un aspect de agresivitate. La femeie, va fi căutată o linie mai blândă pentru canini.
Pagina 40 din 46
Nu se recomandă realizarea iregularităţilor lipsite de armonie sau prea accentuate.

Totuşi, vârsta poate determina modificarea moderată a axei dinţilor anteriori sau realizarea
diastemelor. Acestea nu vor apărea niciodată între incisivii centrali, ci mai degrabă între
incisivul lateral şi canin. Ele nu vor fi niciodată simetrice, ci adeseori inegale.
Linia coletului nu trebuie plasată la acelaşi nivel. Coletul incisivului central superior
este mai sus decât al lateralului, iar al caninului mai sus decât al centralui.
Linia coletului nu se plasează la acelaşi nivel.
Linia generală a marginii incizale este mai curbă la persoanele tinere şi în special la
femei. Rotunjirea mai accentuată a unghiurilor meziale şi distale subliniază caracterul de
blândeţe şi de feminitate. Dacă pacientul este un bărbat, linia incizală va fi continuă sau
discontinuă, dar întotdeauna orizontală cu accentuarea unghiurilor distale. În ambele cazuri
ea tinde să se orizontalizeze la persoanele în vârstă. Uneori, linia incizală are o formă curbă
cu concavitatea orientată în jos, spre mandibulă, ceea ce imprimă un aspect trist, de suferinţă.
Linia generală a marginii incizale.
Linia surâsului constituie de asemenea un ghid important. Marginea liberă a

incisivilor superiori trebuie să se armonizeze şi să rămână paralelă cu marginea liberă a buzei
inferioare atunci când pacientul surâde. În cazurile medii, ţinând seama de vârsta şi de tipul
constituţional, marginea incisivului central este aparentă pe o înălţime de 3 mm la femeile
tinere, 2 mm la bărbaţii tineri şi 0 mm la o vârstă medie. Ea dispare sub buza superioară la
persoanele mai în vârstă.
Rolul estetic al gingiei artificiale

Gingia artificială intervine în fizionomie prin volum, modelaj şi culoa-re. Volumul
gingiei artificiale trebuie să redea un contur armonios buzelor, să estompeze şanţurile în
concordanţă cu vârsta pacientului, să ofere muşchilor condiţii optime de acţiune. În plan
sagital, procesul alveolar superior natural care se înlocuieşte este oblic înapoi şi în sus. El
formează întotdeauna un unghi cu incisivii centrali. Este necesară respectarea acestui aspect
Pagina 41 din 46
sagital al gingiei artificiale pentru a da buzei superioare forma, grosimea şi lungimea cât mai
naturale.
În plan orizontal, conturul gingiei artificiale trebuie să fie în armonie cu acela al
arhitecturii faciale osoase. El va fi pătrat, triunghiular sau ovoidal, dar în relaţie directă cu
forma feţei.
În plan frontal se analizează 3 zone(
- zona superioară a gingiei artificiale trebuie să restaureze simultan funcţia, fonaţia şi
estetica(
- zona mijlocie a gingiei artificiale trebuie să fie convexă fără excese. Ea va fi
sculptată pentru a sublinia eminenţele radiculare. Fiecare spaţiu interdentar va fi scobit(
- zona inferioară a gingiei artificiale în contact cu dinţii este cea mai aparentă, relieful
mucoasei gingivale şi al papilelor interdentare jucând un rol foarte important. În unghi ascuţit
la tineri, vârful papilei interdentare se rotunjeşte şi se înalţă progresiv. Avansând în vârstă, ea
devine mai netedă, dar rămâne totdeauna convexă în toate direcţiile, după un unghi de
aproximativ 45(. Ea trebuie să se termine la punctul de contact, pentru a evita formarea
depozitelor de tartru şi de alimente. Culoarea este în general mai închisă la bărbat decât la
femeie. Cu vârsta devine mai puţin vie, dar în armonie cu mucoasele înconjurătoare. Local,
culoarea este mai deschisă deasupra coletului dinţilor - ea subliniază astfel tensiunea
ţesuturilor situate la nivelul rădăcinilor. Gingia este mai închisă la culoare în şanţurile
interradiculare, la nivelul frenurilor, al inserţiilor şi al liniei de reflexie a mucoasei.
Acrilatele care au în structură vinişoare dau un aspect estetic deosebit.
În situaţiile în care se impune folosirea unui acrilat transparent (în stomatopatii
protetice), realizarea în totalitate a bazei din acest material dă un aspect artificial, lipsit de
viaţă. De aceea, este bine ca în porţiunile vestibulare vizibile să fie utilizat totuşi un acrilat
roz, care să se piardă treptat în cel transparent.
Tehnici de montare a dinţilor anteriori
1. Montări în anomalii dento-maxilare

a) montarea cu ocluzie distalizată se realizează la pacienţii care în perioada de
dentaţie au avut un spaţiu de inocluzie sagitală datorită prognatismului maxilar, proalveoliei
maxilare sau retrognatismului mandibular. La aceşti pacienţi, se realizează în regiunea
Pagina 42 din 46
frontală o supraocluzie mare şi o inocluzie sagitală mare. Uneori se poate încerca realizarea
unui contact al incisivilor inferiori cu un platou retroincizal superior.
b) montarea cu ocluzie mezializată se realizează la pacienţii care în perioada de
dentaţie au prezentat progenie sau ocluzie labiodontă urmate de o atrofie marcantă a
maxilarelor după edentare. Montarea dinţilor artificiali se realizează în zona frontală în
ocluzie labiodontă, iar dacă nu este posibil, se va menţine ocluzia inversă. În cazul montării
labiodonte, frontalii superiori sunt montaţi în afara crestei cu înclinare vestibulară, iar
frontalii inferiori se montează pe creastă, cu înclinare linguală.
c) montarea în ocluzie adâncă se realizează la pacienţii care în sens vertical au avut
dinţii frontali inferiori acoperiţi jumătate din înălţime. La aceşti pacienţi, după edentare,
crestele alveolare sunt foarte voluminoase în regiunea frontală comparativ cu regiunea
laterală. Montarea dinţilor artificiali se face cu o supraocluzie frontală, dar se asigură şi o
inocluzie sagitală de 2-3 mm pentru a permite mandibulei să execute liber mişcarea de
propulsie. Dinţii artificiali pot fi confecţionaţi cu colet fals, ridicat pe versantul vestibular al
şeii.
2. Montarea după repere antropometrice
Această tehnică de montare este indicată în situaţiile când atrofia maxilarelor nu este
prea mare, iar rapoartele interalveolare nu sunt mult modificate. Caracteristica metodei este
situarea feţelor vestibulare ale incisisivilor centrali şi caninilor superiori faţa de unele repere
anatomice situate pe maxilar.
Astfel, incisivii centrali superiori se montează cu feţele vestibulare la o distanţă de 8-
9 mm de mijlocul papilei incisive, iar caninii superiori se montează cu feţele vestibulare la o
distanţă de 10-11 mm de extremitatea externă a primei rugi palatine. Linia care uneşte
vârfurile cuspizilor caninilor trece prin mijlocul papilei incisive. Marginile incizale ale
dinţilor frontali superiori sunt situate cu 2-3( mai vestibular faţă de colet care este orientat
palatinal.
3. Montarea miotonică
Pentru asigurarea stabilităţii protezelor, în special a celei mandibulare, dinţii trebuie
montaţi ţinând cont de tonicitatea muşchilor orbicular al buzei şi buccinator şi de tonicitatea,
volumul şi poziţia limbii. Dinţii se montează spre oral când există o tonicitate crescută a
muşchiului orbicular al buzelor, asociată cu o limbă mică. Tot în această poziţie se montează
dinţii dacă pacientul are o malformaţie congenitală a buzei superioare, buză de iepure. Dinţii
Pagina 43 din 46
se montează spre vestibular când orbicularul buzelor are o tonicitate scăzută, asociată cu o
limbă tonică, de volum mare.
CAPITOLUL V
REALIZAREA PRACTICĂ A DIFERITELOR ARTIFICII DE MONTARE A

DINŢILOR
ÎN ZONA FRONTALĂ
Caracteristicile specifice involuţiei aparatului dento-maxilar se obţin prin inegalităţi

de culoare, pete şi fisuri ale smalţului, imitarea unor migrări dentare cu înghesuiri sau spaţieri
interdentare.
Aspectele de uzură se realizează prin şlefuirea marginilor incizale imitând abraziunea
inclusiv a vârfului cuspizilor caninilor, imitarea unor fracturi de unghiuri incizale, realizarea
în dinţii artificiali a unor obturaţii de culoare diferită.
Artificiile fizionomice în scopul ascunderii stării de protezere cuprind(
1. - realizarea diastemei(
2. - realizarea tremelor(
3. - înghesuiri dentare la nivelul frontalilor inferiori(
4. - suprapunerea treimii meziale a incisivului lateral superior peste incisivul central

superior(
Pagina 44 din 46
5. - încălecarea incisivilor laterali superiori de către incisivii centrali superiori(
6. - încălecări între incisivii centrali superiori(
7. - unghiul către oral format de incisivii centrali superiori(
8. - inversarea incisivilor centrali superiori(
9. - vestibulo-poziţie şi palato-poziţie ale incisivului central superior(
10.- linia coletului incisivilor inferiori(
11.- coborârea incisivilor centrali superiori(
12.- marginea incizală individualizată la incisivii superiori(
13.- rotări în ax ale incisivilor centrali sau laterali superiori(
14.- individualizări complexe însumând mai multe artificii de montare.
Controlul estetic
Pagina 45 din 46
În acest scop cele două machete sunt inserate în cavitatea bucală şi se observă
aspectul facial al pacientului din faţă şi din profil. Examinarea se face cu gura închisă şi cu
gura semi-deschisă.
Atunci când pacientul este examinat cu gura închisă, se au în vedere următoarele
aspecte(
Din faţă(
- machetele trebuie să ofere un suport corespunzător buzelor şi obrajilor. Şanturile
nazo-labiale şi paralabiale trebuie să prezinte adâncituri mai şterse decât înainte, dar
corespunzătoare vârstei pacientului(
- buza superioară trebuie să fie simetrică în ceea ce priveşte plenitudinea sa(
- roşul buzelor trebuie să aibă un aspect acceptabil.
Dacă în relaţie centrică buzele sunt răsfrânte şi proeminente sau roşul buzelor este
diminuat, înseamnă că dimensiunea verticală de ocluzie (D.V.O.) este prea mică. Dacă buzele
nu se ating, înseamnă că D.V.O. este prea mare.
Din profil(
- buza superioară trebuie să fie ceva mai proeminentă decât buza inferioară la
pacienţii la care regiunea frontală s-a realizat montarea cel mai des folosită - cu supraocluzie
frontală. Dacă montarea s-a făcut cap la cap, buzele trebuie să fie în acelaşi plan.
În mod excepţional, buza inferioară este mai proeminentă când situaţia clinică a
impus o montare frontală inversă (prognaţie mandibu-lară).
- marginea vestibulară a machetei superioare să nu bombeze prea mult sub pragul
narinar realizând o treaptă, ceea ce conferă un aspect neplăcut buzei superioare. Dacă ceara
este suficient de groasă, se va radia până la obţinerea efectului dorit. Dacă ceara ar rămâne
exagerat de subţire, este preferabil ca modificarea să se facă pe proteza finită. În acest scop se
va indica pe fişa tehnicianului să subţieze porţiunea vestibulară a protezei în limitele
rezistenţei acrilatului.
Dacă nici în aceste condiţii nu se estimează că s-ar obţine un aspect fizionomic plăcut,
înseamnă că situaţia clinică (creasta vestibulară proeminentă) ar fi impus o corecţie
chirurgicală înainte de începerea tratamentului protetic.
Când pacientul este examinat cu gura întredeschisă, trebuie luate în considerare
următoarele aspecte(
- linia mediană interincisivă superioară trebuie să se suprapună pe planul medio-
sagital al feţei(
Pagina 46 din 46
- lăţimea celor şase frontali superiori să se încadreze în cele două comisuri bucale(
- curbura vestibulară să fie simetrică(
- curbura incizală să se încadreze în armonia feţei şi să fie aproximativ paralelă cu
marginea liberă a buzei inferioare(
În surâs, vizibilitatea dinţilor frontali să fie în raport cu vârsta, iar între feţele
vestibulare ale premolarilor şi obraji să existe un spaţiu - coridorul bucal.
- faţa ocluzală a dinţilor laterali superiori nu trebuie să fie prea vizibilă (planul de
ocluzie „să nu atârne“)(
- garnitura de dinţi aleasă să se potrivească din punct de vedere al formei, mărimii şi
culorii cu faţa pacientului (armonie dento-facială), cât şi cu aspectul somatic general
(armonie dento-somato-facială).
După ce medicul examinează toate aceste aspecte, este rândul pacientului să-şi
exprime opinia. În acest sens va fi folosită o oglindă suficient de mare pentru ca pacientul să
se poată studia. Ideal este ca în acest moment medicul să stea în spatele pacientului pentru a
vedea amândoi în oglindă acelaşi lucru şi pentru evitarea neînţelegerilor.
Trebuie să se ţină seama de toate observaţiile juste ale pacientului, pentru a obţine un
efect estetic cât mai bun, ceea ce va contribui substanţial la integrarea protezei de către
pacient.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
Proteza totală, mijlocul de tratament protetic cu care se restaurează edentaţia totală,

rezultă după o succesiune de faze clinico-tehnice în care medicul stomatolog şi tehnicianul
dentar îşi asumă responsabilităţi deosebite. Orice abatere de la rigurozitatea fiecărei etape de
lucru poate atrage insuccesul uneia dintre cele mai dificile lucrări protetice.
Mulţi pacienţi doresc la proteză dinţi perfect aliniaţi şi de o culoare mult prea
deschisă, chiar dacă nu i-au avut aşa în realitate. Dacă tehnicianul a realizat o montare
standard, în cabinet trebuie făcută o animare. Această operaţie poate fi făcută numai de un
Pagina 47 din 46
medic cu multă experienţă sau de către un tehnician dentar. Astfel, plecând de la norme
geometrice şi impersonale, practicianul va putea lăsa simţul creator să abordeze artistic
determinarea celor trei elemente destinate să creeze iluzia realului( forma, dimensiunea şi
culoarea fiecăruia dintre dinţii anteriori.
Obiectivul fundamental care prezidează alegerea şi montarea dinţilor anteriori este
triplu( estetic, funcţional şi fonetic. În cadrul unui domeniu atât de subiectiv, care în mod
constant solicită spiritul artistic al fiecărui practician, este grea stabilirea unor reguli rigide,
imperative sau absolute.
Alegerea şi montarea dinţilor anteriori constituie două noţiuni inseparabile, care apar
ca rezultat al unei evoluţii progresive în căutarea unei armonii între forma, dimensiunea,
culoarea fiecărui dinte artificial şi toate elementele generale şi locale ale cadrului oferit,
adică(
-tipul morfologic şi constituţional al pacientului(
-sexul(
-vârsta(
-temperamentul şi personalitatea sa.
Pagina 48 din 46

Edentatia Totala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Edentatia Totala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Clinica si tratamentul edentatiei totale

Terapia edentaţiei totale continuă să preocupe specialiştii de pretutindeni, fiind

EDENTAŢIA TOTALĂ. MODIFICĂRI APĂRUTE

II.1. DEFINIŢIE. ETIOLOGIE

II.2. MODIFICĂRI APĂRUTE LA

Edentaţia totală agravează tulburările funcţionale masticatorii, fizionomice şi fonetice

II.2.1. TULBURĂRI MASTICATORII

Tulburările masticatorii sunt prezente la pacienţii edentaţi total neprotezaţi.

II.2.2. TULBURĂRI FIZIONOMICE

Edentaţia totală produsă rapid declanşează o gravă tulburare fizionomică prin

II.2.3. TULBURĂRI FONETICE

II.2.4. TULBURĂRI PSIHICE

Infirmitatea creată de tulburările masticatorii, fizionomice şi fonetice poate afecta şi

II.3. MODIFICĂRI MORFO-FUNCŢIONALE

În edentaţia totală se constată apariţia unor multiple modificări morfologice cu

f) Atrofia mandibulei este centrifugă; în consecinţă, pe măsura atrofierii, arcul

II.3.2. MODIFICĂRILE MUCOASEI FIXE ŞI MOBILE

II.3.3. MODIFICĂRI MORFO-FUNCŢIONALE ALE

II.3.4. MODIFICĂRILE A.T.M.

II.4. CÂMPUL PROTETIC EDENTAT TOTAL

Prin „câmp protetic“ se înţelege teritoriul biologic pe care se aplică proteza

II.4.1. CÂMPUL PROTETIC MAXILAR

ZONA DE SPRIJIN are substratul osos reprezentat de:

b) tuberozitatea maxilară situată în regiunea posterioară a apofizelor alveolare.

II.4.2. CÂMPUL PROTETIC MANDIBULAR

ZONA DE SPRIJIN are un substrat osos reprezentat de creasta edentată mandibulară,

treimea sa posterioară, deoarece în această treime se inseră de obicei ligamentul

8. Determinarea raporturilor intermaxilare;

Etapă clinică, realizată în exclusivitate de medicul stomatolog, are importanţă

Amprenta preliminară sau anatomică este o copie negativă obişnuită a câmpului

3. CONFECŢIONAREA MODELULUI PRELIMINAR

4. CONFECŢIONAREA PORTAMPRENTEI INDIVIDUALE

Portamprenta individuală reprezintă suportul rigid al materialului de amprentare

exercite presiuni uniforme asupra portamprentei. Sunt modelaţi de formă paralelipipedică

materialele elastice de tipul elastomerilor de sinteză - sunt materiale stabile, de foarte

6. CONFECŢIONAREA MODELULUI FUNCŢIONAL

Modelul funcţional reprezintă copia pozitivă, foarte precisă a câmpului protetic

f) demularea se execută în mod diferenţiat, în funcţie de materialul de amprentare:

7. CONFECŢIONAREA ŞABLOANELOR DE OCLUZIE

Şabloanele de ocluzie sunt piese auxiliare indispensabile în tehnologia protezelor

8. DETERMINAREA RAPORTURILOR INTERMAXILARE

Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie, medicul stabileşte poziţia fiziologică a mandibulei

relaţie centrică şi determină poziţia de intercuspidare maximă a arcadelor dentare artificiale.

- se aplică o cantitate mică de gips pe soclul modelului superior şi se coboară ramura

10. CONFECŢIONAREA MACHETELOR

Pentru confecţionarea machetelor protezelor totale, tehnicianul dentar primeşte o serie

- izolarea modelului în apă;

11. PROBA MACHETELOR ÎN CAVITATEA BUCALĂ

Medicul stomatolog efectuează un prim control al machetei pe model şi apoi în

- dacă au fost respectate indicaţiile privind alegerea dinţilor artificiali;

12. CONFECŢIONAREA TIPARULUI

Tiparul este o piesă intermediară în tehnologia protezei totale, necesar transformării

13. PREPARAREA ŞI ÎNDESAREA ACRILATULUI

Cantitatea de polimer-monomer diferă în funcţie de dimensiunile protezei, dar în

14. POLIMERIZAREA ACRILATULUI

15. DEZAMBALAREA, PRELUCRAREA

Planarea este operaţiunea care urmăreşte îndepărtarea plusurilor datorate excesului de

16. APLICAREA PROTEZELOR

Aceasta fază cuprinde două etape:

MONTAREA DINŢILOR ÎN ZONA FRONTALĂ

IV.1. ALEGEREA DINŢILOR ANTERIORI

Atât de divers înţeleasă şi interpretată, alegerea dinţilor anteriori apare ca rezultatul