PROTEZA PARŢIALĂ SCHELETATĂ - ELEMENTE COMPONENTE

Definiţie

Proteza scheletată este un corp fizic ce are rolul de a prelua presiunile masticatorii şi de a le
transmite funcţional suportului dento-alveolar şi muco-osos.
Spre deosebire de proteza parţială acrilică, proteza scheletată poate să prezintă un sprijin mixt,
dento-alveolar şi muco-osos.

Elemente componente

Proteza scheletată este alcătuită

• componentă metalică, reprezentând scheletul de rezistenţă
• componentă plastică (acrilică), ce reconstituie arcadele dentare artificiale şi are şi rol estetic

Scheletul metalic

Elementele scheletului metallic

• Bare linguale
• Scheletul metalic
• Conectorii principali
• Conectorii secundari

Elementele de menţinere, sprijin şi stabilizare:

• Directe: - croşete
- elemente prefabricate
• Indirecte (antibasculante)
• Auxiliare (adeziunea, succiunea, relieful ocluzal, etc.)
Şeile metalice
Componenta acrilică
Şeile acrilice
Arcadele dentare artificiale
Situaţii clinice specifice tratamentului cu proteze parţiale mobilizabile
• Edentaţii de clasa I (termino-terminale)
• Edentaţii de clasa a II-a (terminaţii unilaterale)
• Edentaţii de clasa a III-a extinse(edentaţii laterale care se extind ăn reg.frontală)
• Edentaţii de clasa a IV-a cu lipsa tuturor frontalilor
• Edentaţii combinate (termino-laterale, termino-fronto-laterale)
• Edentaţii cu existenţa unui nr.mic de dinţi restanţi (2-5 dinţi)
• Edentaţii subtotale (1-2 dinţi)

Situaţii clinice care exclud tratamentul prin proteze parţiale mobilizabile

• edentaţii laterale întinse (cls.III)
• Edentaţii laterale reduse
• Edentaţii laterale sau frontale reduse, cu CI şlefuirii dinţilor/refuzul pacienţilor
• Edentaţii din zona de curbură a arcadei
• Edentaţii frontale cu pierderea subst.osoase
• Edentaţii frontale unde sunt necesare artificii de montare a dinţilor artificiali
• Edentaţii care se asociază cu comunicări buco-sinusale

Amprentarea preliminară a maxilarelor edentate parţial

- serveşte la confecţionarea modelului de studiu şi diagnostic
- cu linguri standard şi acrilat, mai rar hidrocoloizi reversibili

Realizarea modelului preliminar

- Se verifică amprentele cu alginat

- Se spală cu jet de apă de mică presiune. Urmele de salivă pot fi îndepărtate prin pudrarea
amprentei, care apoi este spălată cu apă şi o perie moale
- Este indicat ca amprenteţe cu alginat să fie introduse în soluţie de sulfat de potasiu 2%,
pentru a îmbunătăţi suprafaţa modelului obţinut
- Suprafaţa amprentei trebuie să lucească, să nu se observe acumulare de lichid (surplusul se
apă se poate îndepărta cu ajutorul unei sugative)
- Este indicat la modelul să fie turnat în doi timpi din ghips tip II, uneori tip III

Tehnică:
- Se pregăteşte ghipsul în proporţia indicată de producător
- Amestecul se face manual sau cu vacuum malaxor
- Se introduce paste de ghips în amprentă, în cantităţi mici, în regiunea distală a amprentei,
care apoi se înclină pentru a permite scurgerea ghipsului în toată amprenta
- După ce se umple zona dinţilor şi a crestelor, ghipsul de adaugă mai repede, până la
umplerea amprentei
- Se fac retenţii pentru soclu
- Se toarnă soclul modelului
- Modelul nu trebuie spălat 12 ore. Daca este necesar mai repede, se foloseşte apă saturată cu
sulfat de calciu
- Înainte de finisarea modelului, acesta se itroduce în solutie saturată cu sulfat de calciu, 5
minute

Finisarea modelului:
- Cu ajutorul aparatului de soclat
- În regiunea mijlocie, modelul trebuie să aibă o grosime de 16 mm
- Marginile se recomandă să fie perpendiculare pe bază
- Când modelul se duplică, este indicat ca marginile să fie uşor divergente către baza
soclului, pentru a uşura îndepărtarea modelului din masa duplicatoare
- Până la fundurile de sac trebuie să rămână o grosime de ghips de 4 mm înălţime şi 4 mm
lăţime pentru modelele de studiu

Realizarea lingurii individuale

- Se realizează la distanţă de model, pentru a crea spaţiu materialului de amprentă
- Se face derentivizarea dinţilor restanţi

Tehnica
- Se trasează limitele lingurii
- Se derentivizează cu ceară în grosime de 3 mm
Pentru asigurarea distanţării:

La maxilar – desenarea pe model a liniei Ah şi se gravează cu spatula până în apropierea şanţului

pterigomaxilar care delimitează distal tuberozităţile maxilare. Se îndepărtează ceara de foliere de
la nivelul incisivilor centrali, astfel încât să se vadă numai marginea lor incizală

La mandibulă
- Nu se acoperă cu ceară versantele vestibulare distale ale crestelor
- Nu va fi acoperită cu ceară marginea incizală a incisivilor centrali

Amprentarea funcţională sau definitivă

- Serveşte la confecţionarea modelului funcţional sau de lucru
- Trebuie să redea cu cea mai mare fidelitate forma şi întinderea câmpului protetic
- Cea mai indicată este amprentarea cu lingură din acrilat, ăn care se aplică elastomer de
sinteză de consistenţă medie
- Înainte de amprentare lingura individuală trebuie adaptată
- Toate amprentale funcţionale vor fi însoţite de amprenta antagoniştilor.

Realizarea modelului funcţional (de lucru)

- Se înlătură plusurile marginale de material de amprentă
- Uscarea perfectă a amprentei
- Îndiguirea amprentei – se aplică un rulou de ceară cu diametrul de 4mm, de jur-împrejurul
marginilor vestibulare ale amprentei, la o distanţă de 3mm. Rolul indiguirii este de a păstra
modelarea marginală a amprentei. La mandibulă, în zona planşeului bucal, se va aplica o
plăcuţă de ceară care se va lipi de-a lungul marginilor linguaele la o distanţă de 3 mm de
acestea.
- Cofrarea amprentei funcţionale: se sşează amprenta în poziţie perfect orizontală pe masa de
lucru. Se aplică de jur împrejurul amprentei o placuţă de ceară care să depăşească marginile
amprentei cu 1,5 mm. Se obţine un conformator pentru soculul modelului
- Se prepară ghips îm proporţiile recomandate, şi se toarnă până la umplerea amprentei
- Este indicat ca timp de 12 ore să nu se intervină asupra modelului, după care se
îndepărtează ceara de cofraj şi îndiguirea marginală.
PARALELOGRAFUL

Instrument utilizat pentru determinarea paralelismului relativ dintre două sau mai multe
suprafeţe dentare

Permite determinarea axului de inserţie al protezei, poziţia ideală a croşetelor

Permite poziţionarea şi adaptarea unor componente ale mecanismelor speciale de

menţinere, sprijin şi stabilizare

Denumit :

- Paraleloscop, paralelometru, paralelizor, paraleloghid, izoparalelograf (+instr de frezaj)

- Paralelograf electronic şi dispozitive mixte de paralelizare (utilizate clinic şi tehnic)

Utilizat:

- Medic - pentru analiza modelului de studiu

- Tehnician - pentru analiza modelului funcţional

Istoric

- 1923 – primele paralelografe (Ney)

- 1930 – primele reguli de utilizare în proteza parţială

Obiectivele utilizării paralelografului: pentru determinarea

 Axului de inserţie al protezei scheletate

 Paralelismul unor suprafeţe proximale dentare care servesc ca planuri de ghidaj la inserţie
şi dezinserţie

 Axului de inserţie şi a poziţionării dispozitivelor speciale de retenţie

 Determinarea zonelor câmpului protetic se trebuie şi urmează să fie pregătite preprotetic

 Liniei ce machează ecuatorul protetic pe dinţii stâlpi

 Poziţiei modelului în raport cu axul de inserţie

Indicatiile paralelografului:

 Tehnologia de confecţionarea a protezelor mobilizabile scheletate

 Analiza modelului

 Nu este necesar pentru confecţionarea PPA

Clasificarea paralelografelor

- Paralelograful cu braţ orizontal fix – tip NEY

- Paralelograful cu braţ orizontal articulat – mai nou (Ney)

- Paralelograful cu braţ vertical articulat

Părţile componente ale paralelografului Ney

- Soclu (baza) – placă metalică de 2,5 kg – se asigură stabilitatea aparatului

- Măsută port – model, care dispune la extremitatea liberă de un platou pe care se

poziţionează modelul şi de un dispozitiv de fixare la soclul stabilizator (magnet)

- Braţ vertical situat excentric, solidarizat de soclul stabilizator, de 30-30 cm, care susţine o
parte din elementele mobile ale aparatului

- Braţ orizontal rigid sau articular, cu posibilităţi de culisare verticală, angrenat de braţul
vertical

- Dispozitiv denumit tijă verticală, care deţione un sistem de menghină , redusă

dimensional, culisabilă, manevrabilă manual. Este necesară pentru inserţia accesoriilor.

Accesoriile paralelografelor:

- a.Tija port-mină grafit – pt.trasarea liniilor ecuatoriale pe model. Are contact cu dintele
stâlp în poziţie verticală

- b.Tija detectoare - pt.aprecierea paralelismului dţ.stâlpi. E reprezentată de un cilindru

metalic (2mm diam, 3-4mm lung), ataşat printr-o menghină la dispozitivul vertical al braţului
orizontal

- c.Tija răzuşă (spatula de ceară) – pt.planarea zonelor retentive şi deretentivizarea prin

îndepărtarea şi paralelizarea cerii plasate subecuatorial

- d.Retentivometre – tije de măsurare a retentivităţii subecuatoriale a dinţilor stâlpi, cu rol

dublu: determinarea axului de inserţie şi a localizării părţii active a croşetului
Timpii analizei modelului de studiu la paralelograf:

- Stabilirea axei de inserţie şi dezinserţie a protezei

- Trasarea ecuatorului protetic
- Stabilirea locului în care se plasează vârful porţiunii frexibile a braţului retentiv al
croşetului
- Fixarea poziţiei modelului faţă de paralelograf

A. STABILIREA AXEI DE INSERŢIE ŞI DEZINSERŢIE A PROTEZEI

Axa de inserţie – direcţia în care se deplasează proteza de la contactul iniţial dintre părţile rigide
ale protezei şi dinţii restanţi, până la aşeyarea finală a protezei pe câmpul protetic, în contact
intim cu ţesuturile dentare şi mucozale

Axa de dezinserţie – drumul parcurs de proteză în sens invers, de la poziţia finală de contact
intim cu ţesuturile dento-mucozale, până la ultimul contact al părţilor rigide ale protezei cu dinţii
restanţi

Paralelograful – alegerea axei de inserţie în funcţie de evaluarea unei medii a retentivităţilor

naturale sau creaste artificial pe dinţii stâlpi.

Stabilirea axei de inserţie este condiţionată de 4 factori:

- Planurile de ghidare
- Zonele retentive dentare necesare aplicării porţiunii flexibile a braţelor retentive ale
croeşetelor
- Zonelor de interferenţă muco-osoasă sau dentară
- Fizionomie

Stabilirea axului de inserţie se face uneori cu sacrificiul unor zone retentive existente pentru a
obţine planuri de ghidare mai bune.
Timpii de lucru pentru stabilirea axei de inserţie a protezei parţiale:

1.Fixarea modelului pe măsuţa port – model într-o poziţie cât mai orizontală.

Această poziţie se alege pentru că:

- forţa de masticaţie are o direcţie predominant verticală
- Alimentele adezive exercită asupra protezei tracţiuni predominant verticale
- Inserţia şi dezinserţia protezei sunt uşor de efectuat de către pacient dacă acestea au o
direcţie verticală.

2. Identificarea supraf proximale ale dinţilor stâlpi, care trebuie paralelizate şi care devin
planurile de ghidare la inserţia şi dezinserţia protezei

3. Pentru obţinerea unui ax de inserţie favorabil se va înclina modelul pe măsuţa port-model

până la obţinerea suprafeţelor proximale paralele pe dinţii stâlpi dinspre edentaţie

4. Localizarea şi marcarea zonelor de interferenţă dentară. Astfel, se pot corecta unele

probleme legate de paralelism, de retentivitatea exagerată sau ocluzale.

Planurile de ghidare

- Sunt reprezentate de suprafeţele proximale, paraşele ale dinţilor stâlpi dinspre edentaţie
- Determină sau dirijează o cursă precisă de inserţie sau dezinserţie a protezei mobilizabile
din momentul în care părţile rigide ale acesteia iau contact cu suprafeţele plane ale dinţilor şi trec
de ecuatorul protetic spre poziţia terminus a piesei protetice
- Sunt necesare pentru a asigura retenţia şi stabilizarea croşetelor şi pentru a asigura o
direcţie pozitivă de ceplasare a protezelor spre şi dinspre poziţia terminală
- Trebuie să fie paralele şi cu axa de inserţie şi dezinserţie a piesei protetice pentru a dirija
proteza în deplasările sale.

Paralelizarea planurilor de ghidare

- Dacă planurile de ghidare nusunt paralele se poate înclina modelul anto-posterior pe

paralelograf până la echilibrarea direcţiei suprafeţelor proximale
- Cel mai bine este să existe o zonă minimă negativă subecuatorială, cu rol de protecţie
parodontală
- Dacă sunt necesare şlefuiri minime acestea se marchează pe model şi clinic se procedează
la reducerea acestor zone
Zonele retentive dentare necesare aplicării porţiunii flexibile a braţului retentiv al
croşetelor

- Denumită şi „zona subecuatorială”

- Se caută pe feţele vestibulare şi orale ale dinţilor stâlpi
- Zona de retenţie pe fiecare dinte stâlp este bine să fie plasată pe aceleaşi feţe, uniform
distribuită, echilibrată şi plasată convenabil fizionomiei
- Cercetarea zonelor retentive se face cu ajutorul tijei de reperaj, apreciind mărimea
unghiului de convergenţă ecuatorială, adică spaţiul unghiular care apare între tijă şi dintele stâlp

Se pot ivi trei situaţii:

- Zone de retenţie excesivă

- Zone de retenţie absentă
- Zone de retenţie favorabilă (cuprinse între 0,25 şi 0,75mm)

Marcarea ecuatorului protetic şi măsurarea adâncimii retentivităţii

- După ce s-a fixat modelul la măsuţa paralelometrului cu tija verticală şi “farfuriuţele” de

măsurare a adâncimii retentivităţii, constatând existenţa unei zone subecutoriale, unde vor fi
plasate braţele elastice ale viitoarelor croşete se va marca ecuatorul protetic, spre a se
putea decide, ce fel de croşet avem de ales

detectarea convexităţii maxime şi a adâncimii retentivităţii la

un dinte (44) cu o suprafaţă vestibulară accentuat
convexă;unui astfel de dinte i se va putea plasa un braţ elastic
imediat sub ecuator;
 dintele 43 este mai puţin convex, are o retentivitate redusă;
acestui dinte I se va aplica un braţ elastic cât mai aproape de
colet, ori braţul se va extinde mult spre mezial, sub punctul de
contact cu dintele 42, ori I se va aplica o coronoplastie de tip
aditiv, aplicarea unui attachment din composite.

• Aprecierea mărimii retentivităţii se face utilizând tijele de tip retenţiometre, joje sau tije
retentivometrice, astfel încât extremitatea discului orizontal să atingă dintele în acelaşi timp cu
tija verticală

Zonele de interferenţă

- PPMS trebuie astfel concepută încât în timpul inserţiei sau dezinserţiei să nu existe zone
de interferenţă dentară sau muco-osoase care să împiedice sau să jeneze aceste mişcări.

Zonele de interferenţă depistate şi stabilite cu tija de reperej sunt marcate cu creion roşu pe
model.

În funcţie de mărimea zonelor retentive şi de localizarea lor, se tabilesc mijloacele de înlăturare a

interferenţelor.

Fizionomia

- Croşetele să fie cât mai puţin vizibile

- Când sunt înlocuţi dinţii din regiunea frontală, axul de inserţie al protezei trebuie să fie
cât mai vertical
- În edentaţia frontală, fizionomia nu trebuie să primeze asupra celor 3 factori amintiţi, care
condiţionează axul de inserţie
- Pentru zona frontală se aleg croşete mai puţin vizibile: I, semiT sau din sârmă.

B. TRASAREA ECUATORULUI PROTETIC

Ecuatorul protetic – linia celei mai mari convexităti a dintilor stâlpi pentru o anumită axă
de inserţie sau linia celui mai mare contur la un anumit plan orizontal al modelului.

Ecuatorul anatomic – circumferinta maxima a coroanei clinice

Ecuatorul de malpozitie – circumferinţa maxima a dintelui stalp, legata de migrarea acestuia,
raportata la planul de orientare ocluzala

Trasarea ecuatorului protetic se face după stabilirea axei de inserţie şi evaluarea planurilor de
ghidare, prin blocarea modelului pe măsuţa paralelografului.

Se trasează cu tija port – mină de grafit a paralelografului.

Trasarea ecuatorului protetic cu tija de grafit

Ecuatorul protetic împarte dintele stâlp în 2 zone:

- subecuatoriala, retentiva, intre convex.maxima a dintelui si colet; se plaseaza

port.flexibila a bratelor retentive ale crosetelor

- -supraecuatoriala, neretentiva, cuprinsa intre ecuatorul protetic si suprafata ocluzala; se

plaseaza portiunile rigide ale crosetelor

Traseul ecuatorului protetic este

- convex şi bine marcat vestibular şi oral
- drept-concav pe feţele proximale

Tehnica de lucru pentru trasarea ecuatorului protetic

Modelul este fixat pe măsuţa paralelografului după stabilirea axului de inserţie

- Se schimbă tija de analiză cu tija port-mină
- Prin dirijarea tijei cu mina de grafit de jur împrejurul dinţilor stâlpi se va marca efectiv
ecuatorul protetic

ecuatorul protetic lingual al dintelui 35

 ecuatorul protetic lingual şi distal al dintelui 45

ecuatorul protetic vestibular al dintelui 45

După Lejoyeux şi De Rizi, liniile de ecuator protetic tradiţionale sunt:

1. Linia ecuatorială nr.1 traversează oblic suprafaţa vestibulară a dintelui stâlp. Acest traseu
este oblic ascendent de la o zonă învecinată coletului dinspre edentaţie spre marginea
feţei ocluzale dinspre dinţii vecini

a. Aspect vestibular b. aspect oral

2. Linia ecuatorilă nr.2 traversează tot oblic faţa vestibulară a dintelui sâlp, traseul fiind
invers celui descris anterior (nr.1)

3. Linia ecuatorială nr.3 este o combinaţie a celor două trasee descrise. Pe una din feţe (de
ex. Vestibulară) se găseşte traseul nr.1 şi pe faţa opusă traseul invers nr. 2

4. Linia ecuatorială nr.4 are un traseu situat în apropierea marginii ocluzale (la dinţii cu
retentivitate mare)

5. Linia ecuatorială nr.5 se caracterizează prin plasarea conturului vestibular în treimea

mijlocie, iar oral spre ocluzal
 6. Linia ecuatorială nr.6 are traseul liniar în vecinătatea coletului dintelui stâlp

C. STABILIREA LOCULUI UNDE SE PLASEAZA VARFUL BRATULUI ACTIV AL

CROSETULUI

Dupa evidentierea zonei subecuatoriale a fiecarui dt.stalp se evalueaza spatiul de retentivitate

maxima (poate fi situata V, O, M, D)

Locul de amplasare a varfului bratului activ al

crosetului turnat

Vârful braţului activ al croşetului se va amplasa în zona cea mai retentivă subecuatorială, la egală
distanţă de linia ecuatorială şi de coletul ditelui stâlp

Inregistrarea pozitiei modelului fata de paralelograf (tripodarea)

• Pozitia modelului de ghideaza dupa axa de insertie

• Se aplica modelului functional
• Poate fi reprodusă modelului refractar
D. INREGISTRAREA POZITIEI MODELULUI FATA DE PARALELOGRAF
(TRIPODAREA)

- Înregistrarea poziţiei modelului faţă de paralelograf este absolut necesară pentru că

modelul de lucru trebuie îndepărtat sau repus pe măsuţa paralelografului până la finalizarea
PPMS.

- Metoda se aplică modelului funcţională şi poate fi reprodusă uneori modelului refractar

- Înregistrearea poziţiei modelului se poate realiza prin metoda tripodării sau prin metoda
şanţurilor verticale

I. Tripodarea se execută astfel:

- trasarea cu mina de grafit a trei puncte sau linii pe faţa mucozală a modelului la distanţă
una de alta: o linie se trasează anterior (interincisiv oral) şi două laterale – stg,dr – în zona
extremităţii posteriore a modelului (pe proeminenţe – tuberozităţi, tuberculi piriformi)

- Repunerea modelului la paralelograf se va face prin identificarea cu tija de analiză a

paralelografului a celor trei repere.

II. Pe soclul modelului sunt tăiate trei şanţuri verticale, la distanţă (2 posterior, 1 anterior)

- Sunt reperate ca poziţie şi direcţie de tija de analiză a paralelografului

- Repoziţionarea modelului se va face prin înclinarea modelului până când cele trei şanţuri
vor fi paralele cu tija de analiză

ELEMENTELE STRUCTURALE ALE PROTEZELOR PARŢIALE MOBILIZABILE

SCHELETATE

PPMS prezintă, din punct de vedere didactic, următoarele componente:

- Conectorii principali (majori)

- Mijloacele e menţinere, sprijin şi stabilizare

- Conectorii secundari (minori)

 - Şeile şi dinţii artificiali

Conectorii principali
• Bara linguală
• Placa dento-mucozală mandibularăbara vestibulată
• Conectorul principal dentar

Mandibulari
• Bara linguală
• Placa dento-mucozală mandibulară
• bara vestibulată
• Conectorul principal dentar

Maxilari
• Placa mucozală cu lăţime redusă
• Plăcuţa mucozală anterioară şi posterioară (fenestrată)
• Plăcuţa mucozală în formă de „U”
• Plăcuţa dento-mucozală

CONECTORII PRINCIPALI (MAJORI)

• Sunt elemente transversale ale protezei parţiale scheletate care unesc componentele
protezei de o parte a arcadei cu cele de partea opusă
• Conectorul principal poate uni şeile protezei între ele sau o şa de elementele de
menţinere, sprijin şi stabilizare

Caracteristici comune ale conectorilor principali:

• Rigiditatea: orice conector principal trebuie să fie rigid. Se obţine fie prin lăţimea
conectorului principal (maxilar), fie prin grosime şi profil deosebit (bara linguală la
mandibulă)
 • Profilaxia ţesuturilor câmpului protetic: conectorii principali nu trebuie să producă nicio
suferinţă ţesuturilor parodontale marginale sau mucoasei în timpul funcţiunilor, static sau
la inserţia şi dezinserţia protezei

• Confortul pacientului se realizează prin :

- Simetria conectorului principal faţă de linia mediană
- Aplicarea conectorului principal perpendicular pe planul medio-sagital
- Plasarea conectorului principal a.î. să nu schimbe conturul ţesuturilor cu care vine în
contact
- Reproducerea cât se poate de fidelă a conturului anatomic pe care îl acoperă, ceea ce se
obţine prin modelarea coresşpunzătoare
- Acoperirea ţesuturilor să nu fie mai mare decât este cea minimă necesară. Reducerea la
maxim a conectorilor principali duce la scăderea rezistenţei mecanice a PPMS
- Întâlnirea conectorilor principali cu celelalte elemente ale protezei să se facă în unghiuri
rotunjite, iar suprafaţa externă a conectorului să fie perfect lustruită, pentru a evita
retenţiile alimentare sau iritaţiile limbii.

CONECTORI PRINCIPALI MANDIBULARI

BARA LINGUALĂ

1.Condiţii de utilizare: înălţime de cel puţin 9 mm a procesului alveolar, între fundul de sac
lingual şi parodonţiul marginal

2. Poziţie: plasată în dreptul versantului lingual al procesului alveolar mandibular, între

parodonţiul marginal şi fundul de sac lingual
3. Distanţarea barei linguale: faţă de mucoasa procesului alveolar, bara linguală trebuie să fie
plasată întotdeauna la o distanţă cuprinsă între 0,30 + 0,2 mm, în funcţie de sprijinul protezei,
forma anatomică a procesului alveolar şi rezilienţa mucoasei crestelor alveolare.

o Se face prin foliere cu ceară specială, pe modelul funcţional

o Fiind la distanţă de mucoasă, bara linguală nu va transmite presiunile asupra mucoasei
procesului alveolar

4. Profilul barei: se consideră că forma cea mai adecvată a barei linguale pe secţiune este cea
semipiriformă
- porţiunea cea mai voluminoasă este plasată către fundul de sac vestibular
- extremitatea subţiată, căre parodonţiul marginal
- Asigură rezistenţă mecanică a barei
- Muchia inferioară a barei trebuie rptunjită
5. Dimensiuni:

- Înălţimea barei linguale este de 4-5 mm

- Grosimea 1 mm la extremitatea superioară şi 3 mm la cea inferioară
- Cu cât bara linguală va fi mai lungă, grosimea trebuie să fie mai mare pentru a asigura
rezistenţa mecanică şi rigiditatea
6.Zonele de minimă rezistenţă: sunt reprezentate de joncţiunea cu conectorii secundari, la unirea
cu şeile, unde bara este ceva mai subţire, şi la mijlocul barei

În situaţia clinică în care bara va avea o înălţime mai mică de 4 mm, proteza trebuie să fie
proiectată şi cu un croşet continuu care creşte rezistenţa mecanică şi evită elasticitatea
conectorului principal.

CROŞETUL CONTINUU:
- denumit şi „dublă bară linguală”
- imaginat de Kennedy
- utilizat mai ales la protezele terminale bilaterale
- plasat pe faţa linguală a dinţilor frontali, supracingular

Rolul croşetului continuu:

- Rigidizarea barei linguale şi mărirea rezistenţei mecanice a protezei
- Contribuie la sprijinul parodontal al protezei
- Asigură menţinertea indirectă a protezelor terminare (element antibasculant)
- Stabilizează proteza în sens distomezial
- Solidarizează dinţii restanţi
- Poate reface punctele de contact pierdute prin migrarea orizontală a dinţilor restanţi
Când există treme sau diastemă, în dreptul spaţiului respectiv croşetul continuu va prezenta o
buclă pentru a nu fi vizibil.

PLACA DENTO-MUCOZALĂ MANDIBULARĂ

- Conector principal care se plasează între fundul de sac vestibular şi zona supracingulară a
dinţilor
- Extremitatea inferioară are pe secţiune forma barei linguale
- Să nu jeneze mobilitatea fiziologică a planşeului bucal sau frenul limbii
- Spre superior, extremitatea îngroşată se continuă cu o plăcuţă metalică subţire 0,40 - 0,50
mm, care se termină pierdut pe dinţiifrontali, acoperind toată zona supracingulară
• În regiunea laterală, placa ajunge până în apropierea feţelor ocluzale ale dinţilor rstanţi
• Dacă spaţiul permite, este indical ca la nivelul dinţilor laterali să se facă protecţia
parodonţiului prin decoletarea plăcii la nivelul parodonţiului marginal
• La nivelul parodonţoului marginal şi al papilei interdentare, placa trebuie să fie uşor
distanţată (ce obţine prin foliere de 0,20 mm) + se face despovărarea ţesuturilor sensibile la
presiunile protezei

• Interdentar, placa dento-mucozală ajunge până la nivelul punctelor de contact dintre dinţi
• Relieful feţei exterioare a conectorului va imita relieful feţelor linguale ale dinţilor frontali
• Existenţa unor treme/diasteme impune întreruperea plăcii în dreptul lor
• La nivelul dinţilor restanţi, placa trebuie să asigure un sprijin parodontal prin intermediul
unor pinteni ocluzali sau incizali

Indicaţii:
• Cazuri de atrofie marcată a crestelor în edentaţii terminale
• Când edentaţiile terminale sunt însoţite de breşe suplimentare frontale,
• Când se pierd dinţii frontali, proteza poate fi recondiţionată prin aplicarea unor dinţi
artificiali

BARA VESTIBULARĂ

Indicaţii:
- În situaţiile de inserţie înaltă a planşeului bucal
- Lingualizare mare a dinţilor frontali
- Torus exagerat ce imoune plasarea la mare distanţă a barei linguale de mucoasă

• Forma, dimensiunile şi plasarea faţă de mucoasă procesului alveolar şi parodonţiu sunt

asemănătoare cu cele pentru bara linguală
• Lungimea barei vestibulare este mai mare, ceea ce impune mărirea rezistenţei mecanice
prin creşterea în lăţime şi grosime

Dezavantaj/inconvenient:
- Confortul pacientului
- Poate produce modificări ale reliefului buzei sau iritaţii ale mucoasei mobile

Conectorul principal dentar

- Asemănător unui croşet continuu
- Mai lat şi mai gros
- Extremităţile se termină în şeile protezei

Indicat – cazurile de inserţie înaltă a planşeului bucal, asociate cu dinţi restanţi frontali, înalţi şi
verticali

CONECTORII PRINCIPALI MAXILARI

Caracteristici:

 sunt laţi şi de prosime mică

 confortabili pentru pacienţi
 se prezintă sub formă de plăcuţe mai înguste sau lai late, în funcţie de mărimea edentaţiei
 lăţimea minimă ar trebui să fie egală cu mărimea spaţiului edentat
 Grosimea plăcuţelor este cuprinsă între 0,40 – 0,60 mm

Cu cât plăcuţele sunt mai înguste, grosimea trebuie să fie mai mare (0,60mm) şi invers (0,40mm)
în cazul acoperirii complete a bolţii palatine
• Vin în contact cu mucoasa bolţii palatine
• Pot fi : mucozale (au contact doar cu mucoasa)
dento-mucozale (au contact şi cu dinţii restanţi)
• Conectorii principali sub formă de bare sunt foarte rare
• Trebuie să se oprească la o distanţă de 5 mm faţă de parodonţiul maerginal al dinţilor
restanţi
• Anumite zone ale câmpului protetic trebuie despovărate (papila incisivă, rugile palatine,
torusul palatin)
• Marginea anterioară şi posterioară a conectorilor principali trebuie uşor îngroşată pentru a
evita leziunile mucoasei în timpul înfundării protezei şi pentru a evita retenţiile alimentare
• Limita posterioară a conectorului principla maxilar se află întotdeauna înaintea liniei Ah

PLĂCUŢA MUCOZALĂ CU LĂŢIME REDUSĂ

- Conectorul principal maxilar utilizat mai ales în edentaţiile laterale (cls III-a)
- Lăţimea plăcuţei este egală cu mărimea spaţiului edentat
- În concordanţă cu aria delimitată de cele patru puncte de sprijin parodontal al protezei
• Grosimea conectorului va fi de 0,60 mm
• Dacă macheta conectorului principal este mai subţire (0,40mm) este necesară o îngroşare la
centrul şi extremităţile conectorului
• Nu transmite presiuni suportului muco-osos, deoarece proteza are sprijin dento-parodontal
• Nu ajunge în zona rugilor palatine
• Dacă există torus palatin sau rafeu median proeminent, este necesară despovărarea acestor
zone
PLĂCUŢA MUCOZALĂ CU LĂŢIME MARE

Indicată în:
• edentaţiile terminale (cls Ia şi a II-a) când crestele sunt bine reprezentate, există mai mult
de 6 dinţi restanţi, iar torusul este absent sau de mici dimensiuni
• Edentaţii latero-terminale
• Acoperă aproximatin 2-3 din suprafaţa bolţii palatine
• Limita anterioară ajunge în zona rugilor palatine
• Marginea anterioară trebuie să se termine în depresiunea dintre două rugi palatine şi nu pe
proeminenţa unei rugi
• Limita posterioară a conectorului este ceva mai anterioară de linia Ah
• Se consideră ca lăţimea acestui conector principal trebuie să fie cel puţin egală cu lungimea
şeilor
• În zona de unire cu şeile metalice, plăcuţa mucozală este mai groasă şi prezintă un prag
extern
• Joncţiunea cu conectorii secundari se face în unghiuri rotunjite
• Cu cât sunt mai late, plăcuţele oferă avantajul de a îmbunătăţi menţinerea prin adeziune
• În dreptul dinţilor laterali este necesară decoletarea, plăcuţa trecând obligatoriu la 5 mm de
parodonţiul marginal

PLĂCUŢA MUCOZALĂ ANTERIOARĂ ŞI POSTERIOARĂ (FENESTRATĂ)

Indicată:
• când există un torus palatin mare situat pe mijlocul bolţii palatine
• Când pacienţii tolerează cu dificultate placa palatinală completă
• Se poate utiliza în toate tipurile de edentaţii

Are formă de paralelogram cu unghiuri rotunjite

• Plăcuţa anterioară este mai lată - 6-9 mm
• Se plasează cu marginea anterioară la cel puţin 5 mm de parodonţiul marginal al dinţilor
frontali, paralel cu acesta şi între două rugi palatine
• Faţa externă a plăcuţei trebuie să redea forma anatomică a zonei pe care se aplică
• Plăcuţa posterioară este mai îngustă – 4-5 mm laţime şi ajunge până în apropierea liniei Ah
• Pe seţiune are aspectul unei bare, semiovală
• Plăcuţa anterioară şi posterioară vor fi unite de două benzi laterale de 5-6 mm lăţime,
plasate paralel cu parodonţiul marginal al dinţilor laterali şi la o dist de 5mm

PLĂCUŢA MUCOZALĂ ÎN FORMĂ DE „U”

- Indicată numai când există un torus palatin mare, plasat posterior
- Marginea anterioară se plasează la cel puţin 5 mm de parodonţiul marginal al dinţilor
frontali şi laterali, iar marginea posterioară ajunge până în apropierea bazei torusului
- Grosimea minimă, pentru a fi suficient de rigid, 0,60 mm

PLĂCUŢA DENTO-MUCOZALĂ
Indicat :
• când mai există mai puţini dinţi restanţi, creste bine reprezentate, torus palatin situat
posterior
• În edentaţiile care se asociază cu breşe frontale, dinţii artificiali fiind fixaţi în conectorul
principal

• Lăţimea plăcuţei dento-mucozale trebuie să asigure rigiditatea protezei, dar şi ocolirea unui
torus mare
• Trebuie să i se asigure un sprijin parodontal corect prin realizarea unor trepte
supracingulare pe canin şi incisivii centrali, dacă este posibil, sau prin pinteni ocluzali
• Zonele de despovărare sunt: parodonţiul marginal (0,20mm), papila incisivă (0,20-
0,30mm), rugile palatine şi rafeul median
PLACA PALATINALĂ COMPLETĂ

Indicaţii: cazuri clinice cu mai puţini dinţi restanţi, frontali sau laterali, şi creste atrofiate
• Marginea anterioară ajunge pe dinţii frontali supracingular
• Sprijinul dento-parodontal se realizează prin trepte supracingulare pe canini şi incisivii
centrali sau prin realizarea unor gheruţe incizale (nefizionomice)
• Limita posterioară este reprezentată de linia Ah
• Rigiditatea şi rezistenţa mecanică este asigurată printr-o grosime de 0,40 mm
• Pentru a evita acumularea de resturi alimentare sub conectorii principali maxilari, este
indicat să se realizeze pe modelul funcţional o gravare a marginilor conectorului, atât
anterior, cât şi posterior, la conectorii mucozali, şi doar posterior la cai dento-mucozali
• Gravarea se face cu un excavator, va fi semirotundă, cu adâncimea de 0,2-0,3 mm
• Conectorul principal va prezenta astfel o margine reliefată uşor spre mucoasă, care asigură
o închidere ce împiedică pătrunderea alimentelor sub conector

Cauzele efectelor negative ale conectorilor principali dento-mucozali asupra câmpului

protetic

1. Presiuni exagerate asupra ţesuturilor, datorită:

- Lipsei sprijinului parodontal
- Folierea inexistentă sau insuficientă
- Deteriorea elementelor de sprijin parodontal
- Lipsa de echilibrare ocluzală a protezei
- Lipsa elementelor de stabilizare
- Lipsa sau fractura elementelor contrabasculante
- Conectori principali pre înguţti în edentaţii terminale

2. Lipsa de igienă a cavităţii bucale şi a protezei

3. Purtarea permanentă a protezei

4. Schimbarea echilibrului biologic al cavităţii bucale prin:

-dezvoltarea microorganismelor datprită lipsei de autocurăţire

-iritaţie mecanică, retenţie alimentară
-apariţia plăcii bacteriene

CONECTORII SECUNDARI

Sunt benzi metalice care unesc diferite părţi componente ale protezei scheletate între ele.

Caracteristicile conectorilor secundari:

- Rigiditatea, obţinută prin lăţime şi grosime adecvată
- Volumul, care nu trebuie să împiedice montarea dinţilor artificiali sau să jeneze
funcţionalitatea limbii
- Traiectul, care întotdeauna trebuie să fie vertical
- Joncţiunea cu conectorul principal trebuie să se facă perpendicular, iar unghiurile vor fi
rotunjite
- Joncţiunea cu pintenii ocluzali trebuie să se facă într+un unghi drept de 90° sau mai mic
- Să treacă la distanţă de parodonţiul marginal, papila interdentară şi mucoasa procesului
alveolar
- Nu se vor aplica pe suprafeţele convexe vestibulare sau orale ale dinţilor restanţi.

Tipuri de conectori secundari

Conectori secundari proximali

 - Se aplică pe feţele proximale ale dinţilor stâlpi
- Au contact cu dinţii stâlpi pe suprafeţele de ghidare
- La nivelul coletului, conectorul secundar este distanţat de parodonţiul marginal prin
foliere pe modelul funcţional
- Lăţimea este de 1/3 din suprafaţa proximală a dinţilor stâlpi
- Spre vestibular, conectorii secundari proximali se subţiază pentru a fi mai puţin vizibili,
iar spre oral sunt mai îngroşaţi

Conectori secundari interdentari

- Se aplică oral interdentar
- Leagă pintenii ocluzali sau incizali de conectorul principal
- Dacă se concepe proteza cu mai mulţi conectori secundari interdentari, este indicat ca
distanţa dintre doi conectori să fie de cel puţin 5 mm, pentru a evita zonele retentive
pentru alimente şi a favoriza autocurăţirea

Conectori secundari ai braţelor elastice ale croşetelor divizate

- Pleacă din şaua metalică (de obicei vestibular), au un traiect orizontal sau uşor oblic, în
dreptul mijlocului feţei vestibulare a dintelui stâlp se îndreaptă vertical luând contact cu
dintele la nivelul, sub sau deasupra ecuatorului protetic, în funcţie de croşet divizat. Se
continuă apoi cu porţiunea flexibilă a braţului retentiv care asigură menţinerea protezei

Conectorul secundar de întărire al croşetului inelar (circular cu patru braţe)

- Pleacă din pintenul distal şi se termină la maxilar – în conectorul principal

la mandibulă – în şa
- Este plasat de aceeasşi parte cu braţul opozant şi la o distanţă de 0,20 mm de mucoasa
procesului alveolar
- Are rolul de a mări rigiditatea croşetului, şi mai ales a pintenului distal

Conectorii secundari elastici

- utilizaţi în trecut
- frecvent apar fracturări sau zone torsionale nefiziologice la nivelul dintelui stâlp.

ŞEILE PROTETICE ŞI ARCADA ARTIFICALĂ

Şeile protetice sunt acele părţi ale protezei scheletate care acoperă spaţiile edentate, servind ca
suport pentru dinţii artificiali.
- Prin intermediul lor se transmit presiunile masticatorii, fie dinţilor restanţi, fie dinţilor
restanţi şi crestelor alveolare, în funcţie de sprijinul protezei
- Intervin în stabilizarea protezei, împiedicând deplasările laterale şi
- În mică măsură intervin în menţinerea protezei, prin adeziune
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de şaua protezei scheletate:
- Adaptarea intimă şi precisă la ţesuturile cu care vine în contact
- Rezistenţă mecanică şi rigiditate pentru a evita fracturile sau distorsiunile
- Greutate redusă fără a periclita rezistenţa mecanică
- Suprafeţe externe bine lustruite şi fără retentivităţi. Suprafeţele vestibulare trebuie
modelate uşor convex, iar la mandibulă suprafaţa linguală va fi modelată uşor concav,
pentru a nu micşora spaţiul pentru limbă.
- Să aibă o bună conductivitate termică, pentru a transmite variaţiile termice la ţesuturi
- Să refacă şi să menţină fizionomia
- Să permită efectuarea căptuşirilor, rebazărilor şi reparaţiilor.

Şaua protezei scheletate este alcătuită din două componente: metalică şi acrilică

Componenta metalică (şaua metalică) este turnată odată cu celelalte componente ale
scheletului
 asigură retenţia şi rezistenţa mecanică a componentei acrilice
 volumul trebuie să fie minim, dar cu rezistenţă maximă
 unirea şeilor metalice cu conectorul principal trebuie făcută pe o suprafaţă mai
mare ceea ce asigură o rezistenţă mecanică mare
 treptele dintre conectorul principal şi şaua metalică se fac de maxim 1mm

Forme utilizate pentru şeile metalice:

- forma de plasă cu ochiuri mici şi dese
- forma de plasă cu ochiuri largi
- forma metalică fără ochiuri

Pentru a se asigura o retenţie mai sigură a componentei acrilice, alături de ochiurile şeilor
metalice se pot aplica suplimentar diferite forme de retenţii.
Componenta acrilică
 Acoperă şaua metalică
 Se realizează din acrilat roz termo/autopolimerizabil
 Serveşte ca suport pentru dinţii artificiali

Arcada dentară artificială

Dinţii artificiali
- trebuie să realizeze o ocluzie funcţională
- să aibă eficacitate masticatorie
- aspect fizionomic corespunzător
- să asigure confort pacientului privind fonaţia şi spaţiul pentru limbă
- să aibă o bună rezistenţă mecanică.

Se pot utiliza mai multe tipuri de dinţi artificiali:

- dinţi prefabricaţi din porţelan
- dinţi prefabricaţi din acrilat
- faţete interşanjabile din porţelan (Steel) sau din acrilat (Major)
- coroane şi faţete din acrilat realizate în laborator
- porţelan ars pe scheletul din Co-Cr