Rolul Impozitelor Indirecte

ROLUL IMPOZITELOR INDIRECTE ÎN EDIFICAREA
ECONOMIEI DE PIAȚĂ FUNCȚIONALE ÎN REPUBLICA

MOLDOVA
Chișinău, 2019
1
CUPRINS:
CAPITOLUL I. CONŢINUTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A POLITICII FISCALE

1.1. Conţinutul politicii fiscale........................................................................................................8
1.2. Interdependenţe între componentele politicii fiscale și bugetare............................................12
1.3. Coordonate şi instrumente ale politicii fiscale........................................................................17
CAPITOLUL II. ANALIZA ȘI IMPACTUL INSTRUMENTELOR FISCALE ASUPRA
ECONOMIEI DE PIAȚĂ FUNCŢIONALE
2.1. Impactului instrumentelor fiscale asupra funcţionalităţii economiei de piață........................23
2.2. Interdependenţa dintre sistemul de impozite şi taxe din Republica Moldova şi caracterul
funcţional al economiei naţionale..................................................................................................28
CAPITOLUL III. STABILITATEA FISCALĂ ȘI IMPACTUL IMPOZITELOR
INDIRECTE ASUPRA ECHILIBRULUI PIEŢEI ŞI BUNĂSTĂRII
PRODUCĂTORILOR ŞI CONSUMATORILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Stabilitatea fiscală în calitate de criterii fundamentale pentru proiectarea instrumentelor
fiscale în contextul economiei de piață funcţionale.......................................................................37
3.2. Impactul impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei şi bunăstării producătorilor şi
consumatorilor...............................................................................................................................44
2
CAPITOLUL I. CONŢINUTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A POLITICII FISCALE
1.1. Conţinutul politicii fiscale
Profesorul Iulian Văcărel consideră că „politica financiară acţionează nemijlocit în sfera
repartiţiei, asupra relaţiilor ce iau naştere în procesul de formare şi de dirijare a fondurilor
publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale” [8, p. 111].
O imagine de ansamblu asupra politicii financiare, în accepţiunea largă dată acesteia, şi
componentelor sale rezultă din schema 1.1.
POLITICA
POLITICA
MONETARĂ
MONETARĂ
(ŞI VALUTARĂ)
(ŞI VALUTARĂ)
POLITICA
POLITICA
FINANCIAR-MONETARĂ
FINANCIAR-MONETARĂ
(A AUTORITĂŢILOR
(A AUTORITĂŢILOR
PUBLICE)
PUBLICE)
POLITICA
POLITICA
FISCALĂ
POLITICA FINANCIARĂ FISCALĂ
POLITICA FINANCIARĂ
PUBLICĂ
PUBLICĂ
(sens restrâns)
POLITICA (sens restrâns) POLITICA
POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ BUGETARĂ
FINANCIARĂ BUGETARĂ
(sens larg)
(sens larg)
POLITICA
POLITICA
DE INVESTIŢII
DE INVESTIŢII
POLITICA POLITICA
POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ A DE FINANŢARE
FINANCIARĂ A DE FINANŢARE
ÎNTREPRINDERII
ÎNTREPRINDERII
POLITICA
POLITICA
DE DIVIDEND
DE DIVIDEND
Schema 1.1. Componentele politicii financiare în sens larg

Sursa: elaborat de autor
Pornind de la sensul larg atribuit conceptului de finanţe, şi anume de ansamblu al

proceselor şi relaţiilor economice în formă bănească, apreciem justificată abordarea politicii
financiare în sensul larg, înglobând cele două componente majore: politica financiar-monetară a
autorităţilor publice şi politica financiară a întreprinderii Deşi fiecare componentă are propria
identitate ce decurge din natura fenomenelor pe care le vizează direct, ele se integrează prin
conţinut şi instrumente de lucru în ansamblul politicii financiare.
3
Conform schemei, o componentă principală a politicii financiare promovată de
autorităţile publice o reprezintă politica fiscală. Conceptul de politică fiscală este definit, la
rândul său, cu precădere în literatura de specialitate din ţara noastră, cu delimitări şi nuanţe
diferite, cel mai adesea accentuându-se (de către numeroşi economişti) asupra problematicii
referitoarea la sistemul de impozite promovat de stat, fie în mod explicit, fie implicit.
Gheorghe Manolescu, consideră că „prin politica fiscală se stabilesc volumul şi
provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a
fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora” [10, p. 265].
Comparativ, în opinia lui Petre Brezeanu, „politica fiscală cuprinde metodele şi
mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglarea
proceselor economice şi relaţiilor sociale” [11, p. 151].
Alţi autori definesc politica fiscală prin „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de
factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanţării nevoilor
publice şi a realizării unor finalităţi de natură economico-socială, în condiţiile în care asupra
economiei acţionează factori reali sau obiectivi, a căror tendinţă nu este exclusiv ciclică” [12, p.
379].
Asemănător, această politică se defineşte ca fiind „ansamblul reglementărilor privind
stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, caracterizând opţiunile statului în materie de
impozite şi taxe” [13, p. 27] sau prin care se stabilesc sursele, metodele de prelevare şi veniturile
fondurilor publice” [8, p. 708].
Diferenţierile în abordarea sferei de cuprindere a fiscalităţii şi a politicii fiscale, pot fi
explicate în bună măsură prin particularităţi ce au marcat procesul evolutiv al consacrării lor.
Astfel, noţiunea de fiscalitate s-a conturat pe fundalul proceselor de acumulare a resurselor la
dispoziţia puterii de stat, fiind în consens cu etimologia sa şi cu concepţia clasică asupra
economiei şi finanţelor publice care limita prelevările fiscale la nevoile stricte pentru
funcţionarea instituţiilor tradiţionale. Spre deosebire, politica fiscală şi-a conturat o problematică
de mare interes în contextul tranziţiei la doctrina economic intervenţionistă şi cristalizării
concepţiei moderne referitoare la finanţele publice, în cadrul căreia intervenţionismul fiscal bazat
pe manevrarea cheltuielilor şi impozitelor ocupă un loc privilegiat.
Procurarea resurselor financiare prin prelevări sub forme ale impozitelor, taxelor şi altor
contribuţii, la dispoziţia autorităţilor publice şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni de interes
public sunt procese de repartiţie secundară, corespunzătoare celor două faze ale funcţie de
repartiţie a finanţelor publice, şi se află în raporturi de interdependenţă, având, fiecare, atât rol de
factor determinat, cât şi determinant. Or, din perspectiva factorilor de decizie, colectarea de
4
resurse financiare publice, din care partea covârşitoare sub forma impozitelor şi taxelor, fără
stabilirea cheltuielilor publice de efectuat, ar reprezenta o abordare nerealistă a politicii fiscale.
În consecinţă, considerăm că în sfera politicii fiscale trebuie incluse atât modalităţile de
procurare a resurselor cu caracter fiscal la dispoziţia autorităţilor publice, cât şi cele de
alocare a acestora pe destinaţii, respectiv realizarea de cheltuieli publice pe seama acestor
resurse, inclusiv folosirea celor două categorii financiare pentru influenţarea vieţii economice şi
sociale în sensul dorit.
Pe de altă parte, deciziile de politică fiscală trebuie concertate cu cele privind politicile
bugetară şi monetară, dar şi cu politica preţurilor, a ocupării forţei de muncă etc. pentru a asigura
integrarea organică în politica generală. Dar, în acelaşi timp, politica fiscală are scopuri
specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere şi acelea de a contribui
la atenuarea oscilaţiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menţinerea unei
economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă [7, p.50].
5
CHELTUIELI PUBLICE BUGETARE
VENITURI ORDINARE
POLITICA FISCALĂ
VENITURI
FISCALE CHELTUIELI
PUBLICE
BUGETARE
VENITURI
EXTRAORDINARE
NEFISCALE
VENITURI
ÎMPRUMUTURI
DE STAT SOLD
BUGETAR
(DEFICIT)
EMISIUNE DE
MONEDĂ
POLITICA BUGETARĂ
Schema 1.2. Politica fiscală şi politica bugetară

Sursa: elaborat de autor
Problematica politicii bugetare apare astfel de mai mare anvergură decât cea a politicii
fiscale, deoarece “instrumentele de intervenţie bugetară sunt constituite atât din impozite şi
cheltuieli, cât şi din excedente şi deficite bugetare” [14, p.519].
În această accepţiune, se pot distinge ca şi componente ale politicii bugetare următoarele
[9, p. 224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare, care se exprimă prin opţiunile privind modalităţile
de procurare a resurselor bugetare ordinare, inclusiv alegerea formelor, metodelor şi
6
instrumentelor de realizare. Ea include în mod firesc impozitele, taxele şi contribuţiile
obligatorii (fiscale), cât şi veniturile cu caracter nefiscal, respectiv veniturile obţinute de
către autorităţile publice din exploatarea întreprinderilor şi proprietăţilor lor, în ipostaza de
proprietar, care le dă dreptul să participe la repartiţia primară a produsului creat sau să
valorifice diferite bunuri (active).
2. politica alocării şi utilizării resurselor (cheltuielilor) bugetare, care se referă în mod
direct la opţiunile privind modalităţile de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub
forma generică de cheltuieli bugetare, precum şi la alegerea formelor, metodelor,
instrumentelor şi tehnicilor utilizabile.
În măsura în care, într-o economie de piaţă, ponderea covârşitoare a resurselor bugetare
ordinare revine celor fiscale, putem afirma că cele două componente ale politicii bugetare
prezentate anterior integrează problematica politicii fiscale, respectiv a impozitelor şi
cheltuielilor finanţate pe seama lor. Concomitent, sunt incluse şi elemente distinctive de politică
bugetară, care se referă atât la procurarea altor venituri decât cele fiscale, cât şi la alocarea şi
utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale). Dificultatea delimitării tranşante a sferei
politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge şi din cerinţa de a finanţa ansamblul
cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor (veniturilor) bugetare, fără a
separa sau disloca părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume (conform
principiului bugetar al neafectării veniturilor). Numai în măsura în care se produc abateri de la
acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între
procurarea unor venituri şi cheltuielile de finanţat strict pe seama acestora.
3. politica soldului bugetar, care este o componentă esenţială a politicii bugetare, deoarece
numai pe seama bugetului se fundamentează opţiunile sau deciziile corespunzătoare acestei
politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero),
buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca şi la dimensiunile
acceptabile ale acestui sold.
Faţă de cerinţele principiului bugetar al echilibrării cheltuielilor cu veniturile ordinare, în
practică, dar şi în teoria modernă, se admit abateri ce se constituie ca elemente ale politicii
bugetare, în sensul de a accepta sau nu un excedent/deficit bugetar, precum şi de a stabili
dimensiunile şi mărimea soldului respectiv, precum şi modalităţile de finanţare/utilizare a
acestuia. O primă latură a acestei componente de politică bugetară se finalizează prin decizia
adoptată cu privire la acceptarea dezechilibrului care, de regulă, are sensul deficitului bugetar şi
la proporţiile acestuia în raport cu mărimea PIB. În acest sens, votarea în Parlament a unui buget
deficitar echivalează cu opţiunea asupra existenţei şi mărimii deficitului, ca sold al bugetului. O
7
a doua latură se referă la stabilirea modalităţilor de finanţare a deficitului bugetar, prin opţiuni
asupra surselor cu caracter extraordinar din care pot fi procurate resursele bugetare extraordinare.
Ca şi în cazul altor concepte, se remarcă deosebiri sensibile şi în definirea conţinutului
său, de multe ori, politica bugetară este prezentată într-o accepţiune limitativă, ca având o
problematică specifică cheltuielilor bugetare, concretizată în opţiunile privind mărimea şi
structura cheltuielilor bugetare, respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente utilizabile în
dimensionarea şi finanţarea acţiunilor ce concretizează cheltuielile bugetare. În această abordare
limitativă, politica bugetară apare ca fiind complementară politicii fiscale, la rândul său definită
(de aceeaşi autori) în mod restrictiv, numai prin prisma politicii impozitelor.
Privită astfel, se poate admite că politica fiscal-bugetară sintetizează, în bună măsură,
politica financiară a unui stat, deoarece prin ea se reflectă cvasitotalitatea deciziilor de politică
financiară. Apare astfel îndreptăţită abordarea acesteia ca politica financiară publică,
concretizând opţiunile şi deciziile autorităţilor publice referitoare la procurarea şi utilizarea
fondurilor financiare publice la toate nivelele de derulare a activităţilor cu caracter public,
inclusiv influenţarea vieţii economice şi sociale în sensul dorit.
1.2. Interdependenţe între componentele politicii fiscale și bugetare

Deşi politica bugetară integrează, prin conţinutul său, problematica politicii fiscale,
aceasta din urmă nu îşi pierde identitatea; dimpotrivă, conexiunile şi interferenţele politicii
fiscale cu politica bugetară îi sporesc complexitatea şi îi imprimă caracterul de politică fiscal-
bugetară. Cele două componente interferează şi se completează reciproc, până la a se integra
deplin, acţiunile lor având un caracter unitar ce se reflectă în mix-ul instrumentelor şi tehnicilor
fiscal-bugetare. Atât politica fiscală, cât şi politica bugetară urmăresc acelaşi obiectiv, şi anume
realizarea unei utilităţi sociale maxime, respective „maximum de satisfacţie socială la costul cel
mai bun”. În consonanţă cu opţiunea pentru tratarea celor două componente ca părţi ale
întregului reprezentat prin politica fiscalbugetară, constatăm că realizarea obiectivelor de politică
financiară, impune abordarea lor unitară, coerentă, îndreptată către realizarea obiectivelor
comune ale dezvoltării economice şi bunăstării sociale, după cum reiese din schema 1.3.
8
I Funcţia II Variabile III Relaţii IV Variabile
bunăstării independente structurate în dependente
sociale modelul economic
(1) Obiectivele (i) Instrumente de

politicii financiare politică fiscal-bugetară
[ Δ y/y = yr ] Impozite
BUGET
Cheltuieli publice
[ Ix = S x ] (a) Cheltuieli curente
(b) Cheltuieli de capital
(2) Alte obiective (ii) Alte instrumente

(iii) Variabile endogene ale politicii financiare
irelevante
Schema 1.3. Rolul politicii fiscal-bugetare

Sursa: [9, p. 42]
Potrivit schemei de mai sus, realizarea bunăstării sociale trebuie concepută în funcţie de
două obiective:
1. rata dorită de creştere economică, simbolizată cu yr şi definită ca rata de creştere a venitului
real y;
2. stabilitatea economică, reprezentată prin egalitatea dintre investiţiile ex-ante (Ix) şi economiile
ex-ante (Sx), în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.
Aceste obiective respective sunt susţinute prin instrumentele fiscal-bugetare promovate
prin intermediul bugetului; limita punctată indicând faptul că, într-un alt context, alte obiective şi
alte instrumente sunt mai relevante (de exemplu cele de politică monetară). Politica fiscal-
bugetară interferează puternic şi cu politica monetară, generând astfel o problematica şi mai
complexă, ce constituie domeniul politicii financiar-monetare. Aceste interdependenţe sunt
generate de faptul că, „în practică, acţiunea factorilor financiari de natură fiscal-bugetară şi a
factorului monetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, încât separarea lor devine extrem
de dificilă” [9, p. 46].
În aceste condiţii, conceptul de politică financiar-monetară are rezonanţe nu numai în
plan teoretic, ci şi în activitatea practică. Ne apare revelatoare, în acest sens, emisiunea de titluri
9
de stat derulată pe piaţa financiară şi menită să acopere, în parte, lipsa de resurse bugetare
curente, pentru a asigura finanţarea unei părţi a cheltuielilor publice, operaţiunile respective fiind
de esenţă financiară (în sens restrictiv) şi nu monetară.
Interdependenţele dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară sunt reflectate şi în
cadrul specific exercitării competenţelor decizionale. Deciziile de politică fiscal-bugetară sunt de
competenţa guvernului, în timp ce deciziile de politică monetară cad exclusiv în sarcina băncii
centrale, care se bucură de un grad de autonomie faţă de puterea executivă, motiv pentru care
unii economişti abordează politica monetară ca fiind deplin independentă de politica fiscal-
bugetară.
Analiza raporturilor dintre politica fiscal-bugetară şi cea monetară, evidenţiază
necesitatea ca banca centrală să conlucreze cu guvernul, inclusiv în plan managerial, şi să fie
parte constructivă la toate acţiunile acestuia, pentru asigurarea stabilităţii macroeconomice şi
dezvoltarea economico-socială a ţării. În aceste condiţii, este de admis că politica monetară, ca
parte integrantă a politicii financiar-monetare, trebuie să se integreze în orientările de politică
generală ale puterii legislative a unui stat, respectiv ale Parlamentului. Această necesitate este cu
atât mai pregnantă în contextul actual, în care sau accentuat interesul şi importanţa atribuite
componentei economice, în special a celei financiar-monetare, a deciziilor politice. În lumea
contemporană, în majoritatea ţărilor, politica economică, inclusiv cea financiară a devenit
predominantă în cadrul politicii generale. De altfel, prin programele de guvernare ale grupărilor
politice, se asigură o poziţie centrală soluţionării problemelor de politică economică şi
financiară, ca premisă indispensabilă aplicării politicii generale.
Coordonarea dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară este impusă de
necesitatea satisfacerii unor cerinţe de coerenţă şi de eficacitate în politica economică, inclusiv
cea financiară, pornind de la respectarea unor principii, esenţiale fiind principiul coerenţei şi
principiul eficacităţii [9, p. 25].
Conform primului principiu, numit şi „regula lui Tinbergen” orice politică trebuie să
dispună cel puţin de tot atâtea instrumente câte obiective îşi propune. În consecinţă, fiecărui
obiectiv de politică economică, financiară etc. trebuie să-i corespundă cel puţin câte un
instrument /mijloc adecvat înfăptuirii acestuia, dar în mod obişnuit există mai multe instrumente
dintre care trebuie să se aleagă. În condiţiile în care statele contemporane şi-au asumat sarcina
realizării a numeroase obiective în plan economic şi sociale, apelul conjugat la instrumentele
politicii economico-financiare devine imperios necesar.
În plus, pentru a satisface şi principiul eficacităţii (regula lui Mundell), politica
promovată în condiţii determinate pentru realizarea unui anumit obiectiv trebuie să utilizeze
acele instrumente care posedă avantaje comparative faţă de celelalte. Aceasta presupune ca în
10
raport cu conţinutul fiecărui obiectiv să se folosească instrumente adecvate îndeplinirii sale cu
maximum de eficacitate. Devine astfel evidentă necesitatea de a structura politicile financiar-
monetare, în particular, prin prisma interdependenţelor dintre obiectivele şi instrumentele ale
acestora, într-un mix de politici financiar-monetare, pornind de la situaţia economico-socială
concretă şi de la eficacitatea relativă a diferitelor instrumente ale politicii fiscal-bugetare sau
monetare. Se pot invoca în sprijinul acestor afirmaţii unele concluzii ale cercetării în domeniu
[20, p. 65]: într-un regim de cursuri de schimb fixe şi în condiţiile unei mobilităţi ridicate a
capitalurilor, politica fiscal-bugetară este mai eficientă decât politica monetară în stimularea
creşterii economice şi reducerea şomajului.
În schimb, politica monetară, prin controlul ratelor dobânzii are efecte mai rapide asupra
balanţei de plăţi decât politica bugetară. În aceste condiţii, realizarea obiectivelor politicii
economice impune promovarea unui mix adecvat de politici financiar-monetare, în care
instrumentele politicii fiscal-bugetare şi politicii monetare sunt folosite în funcţie de eficacitatea
lor relativă.
Aşadar, în majoritatea ţărilor concertarea măsurilor de politică fiscal-bugetară cu cele de
politică monetară constituie o preocupare majoră, având ca obiectiv susţinerea creşterii
economice şi reducerea inflaţiei. În programele de măsuri adoptate în acest scop o atenţie
deosebită este acordată şi altor componente ale politicii economice, care interferează cu politicile
financiar-monetare, distingându-se, prin conotaţiile lor financiare, îndeosebi politicile de preturi
şi de venituri. În prezent, nu există practic nici un guvern care să recurgă numai la politica fiscal-
bugetară sau la cea monetară, ci se apelează şi la influenţarea preţurilor, a veniturilor, la
controlul mişcărilor de capital etc. Chiar dacă instrumentele fiscal şi monetar rămân de prim
rang, „folosirea lor singulară, în economii ce suferă de inflaţie structurală, şomaj şi sunt supuse
şocurilor externe, ar fi un simplu exerciţiu sortit eşecului” [21, p. 71].
Concretizată prin tehnici şi instrumente prin care se stabilesc şi se practică preţurile în
economie [9, p. 52], politica de preţuri semnifică un conţinut economico-financiar. Această
politică poate influenţa producţia de mărfuri, consumul, repartiţia, nivelul de trai, calitatea
mediului etc., iar preţul apare ca un instrument de exercitare al puterii (de menţinere a
monopolului pe piaţă), un barometru care semnalizează schimbările intervenite în mediul
economico-social faţă de care, atât producătorii cât şi consumatorii, trebuie să se conformeze,
pentru a-şi apăra propriile interese. Coroborată cu componentele de bază ale politicii financiare,
politica de preţuri a impus reguli stricte pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi consolidarea
mecanismului concurenţial.
Implicarea statului prin politica de preţuri cu conotaţii financiar-monetare este justificată
şi se legitimează şi prin faptul că, în prezent, preţurile bunurilor şi serviciilor nu se formează pe
11
pieţe libere, ci mai ales pe pieţe dominate de mari firme şi puternice organizaţii sindicale. Mai
mult, guvernele trebuie să intervină prin măsuri concrete de influenţare a mecanismelor de
funcţionare a pieţei în situaţiile caracterizate de dezechilibre, crize considerate trecătoare [22, p.
84] combinând politica de preţuri cu instrumentele fiscal-bugetare şi monetare; acţiunea puterii
publice fiind, însă necesară şi în perioade normale de activitate, pentru orientarea producţiei şi
consumului, a exportului şi importului şi urmărind creşterea economică durabilă. Spre deosebire
de economiile de comandă, acţiunea statului în cadrul politicii de preţuri are, însă, un caracter
facultativ şi nu imperativ. Prin politica preţurilor, statul nu impune nivelul preţurilor, în sine, ci
propune anumite preţuri orientative sau preţuri de intervenţie, inclusiv prin practici de
subvenţionare sau de restricţionare şi concesii tarifare, activând pârghiile valorice necesare
formării comportamentului specific economiei concurenţiale.
În contextul politicilor economico-financiare, un rol important joacă relaţia de
determinare existentă între mărimea preţurilor şi cea a veniturilor, care funcţionează pe bază de
reciprocitate, pe de o parte şi celelalte componente ale politicii financiare, pe de altă parte, ceea
ce impune ca, alături de politica de preţuri trebuie luată în considerare şi politica de venituri.
În principiu, politica de venituri aplicată de guvern “trebuie să permită creşterea
bunăstării întregii populaţii prin măsuri, mijloace şi instrumente, astfel utilizate, încât să asigure
un anumit nivel al veniturilor, în funcţie de gradul de dezvoltare a producţiei şi de creştere a
productivităţii, promovând corelarea echitabilă a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei”
[10, p. 369].
La rândul său, mărimea veniturilor înregistrate pe ansamblul economiei reprezintă sursa
principală din care se mobilizează resursele financiare la dispoziţia statului, sub formă de
impozite şi taxe, influenţând într-o manieră hotărâtoare politicile fiscal-bugetare.
Prin urmare, este de remarcat că „o politică de venituri axată pe sporirea acestora,
eliminarea sărăciei şi a inegalităţilor fiscale, va avea un aport decisiv la realizarea obiectivelor de
politică financiară, în ansamblul său” [9, p. 55].
În sens larg, venitul în formă bănească se înscrie în problematica financiară a oricărei
entităţi şi are la bază corelaţia directă dintre mărimea venitului şi nivelul de viaţă al unui individ
sau al unei colectivităţi, inclusiv al unei ţări. La nivel macroeconomic, venitul global dă şi
măsura potenţialului financiar al ţării, iar politica veniturilor în contextual politicii financiare are
rolul de a contribui la sporirea acestuia. Obiectivul de avut în vedere de către guvern nu este
uniformizarea veniturilor, ci stimularea eforturilor de creştere şi distribuţie echitabilă a acestora,
ca premisă indispensabilă a dezvoltării economice şi sociale.
Integrarea problemelor de preţuri şi venituri cu cele de politică financiar-monetară
întregeşte sfera de impact a acesteia, alături de aspectele fiscal-bugetare şi monetare, cu care se
12
completează reciproc, pe fondul unei “solidarităţi” de procedură tehnică şi de implementare în
viaţa economică şi socială.
1.3. Coordonate şi instrumente ale politicii fiscale

Opţiunile şi deciziile privind procurarea resurselor financiare publice şi cele pentru
alocarea şi utilizarea acestora sub forme ale cheltuielilor publice, ca şi cele referitoare la
gestiunea soldului bugetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, fiind indisolubil legate
într-un mix al obiectivelor, instrumentelor şi tehnicilor financiare aflate la dispoziţia statului.
Politica fiscală concentrează şi exprimă realist conţinutul problematicii acestui domeniu al
politicii financiare, în care se pot distinge ca principale componente [9, p. 224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare (opţiunile privind formele, metodele şi
instrumentele de procurare a resurselor, în principal cu caracter fiscal, dar şi a celor cu
caracter nefiscal);
2. politica alocării şi utilizării resurselor bugetare (opţiunile privind formele, metodele şi
instrumentele de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub forme ale cheltuielilor
bugetare);
3. politica soldului bugetar, (opţiunile privind dimensiunile acceptabile ale acestui sold,
precum şi modalităţile de finanţare a acestuia.
Primele două componente se integrează în mare măsură în politica fiscală, respectiv cele
ale impozitelor şi cheltuielilor finanţate pe seama lor, dar vizează şi resursele nefiscale procurate
la bugetul public, în timp ce cea de a treia componentă este esenţialmente bugetară.
Obiectivele politicii fiscale sunt subordonate îndeplinirii funcţiilor asumate de către
autorităţile statale într-o perioadă sau alta de dezvoltare a societăţii, şi sunt integrate organic în
obiectivele generale ale politicii guvernului, atât în plan economic, cât şi în plan social. În acest
context, se pot distinge ca obiective ale politicii fiscal-bugetare stabilizarea şi relansarea
economiei, restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, maximizarea ofertei de utilităţi
publice, creşterea echităţii în distribuirea veniturilor, creşterea nivelului de cultură şi civilizaţie a
membrilor societăţii etc..
În fapt, aportul politicii fiscale la îndeplinirea unor asemenea obiective concretizează
îndeplinirea funcţiilor specifice atribuite bugetului public, şi anume:
 funcţia de alocare;
 funcţia de redistribuire;
 funcţia de stabilizare a economiei.
În acest sens, îndeplinirea de către bugetul public a funcţiei de alocare se reflectă în
politica fiscal-bugetară prin opţiunile pentru dimensionarea, ca volum şi structură, a ofertei de
13
utilităţi sociale (publice), având ca obiective sintetice utilizarea cu eficienţă maximă a
potenţialului financiar al statului, armonizarea ofertei de utilităţi publice cu oferta de utilităţi
private, maximizarea utilităţii totale exprimate, în final, ca şi criteriu sintetizator, în maximizarea
produsului intern brut. Din această perspectivă, opţiunile privind volumul resurselor financiare
prelevate prin impozite şi taxe la buget, proporţiile sectorului public în economie, volumul şi
structura cheltuielilor publice, alegerea formelor şi tehnicilor utilizate sunt coordonate esenţiale
ale politicii fiscale.
Îndeplinirea funcţiei de redistribuire a veniturilor şi averilor determină opţiuni pentru
ajustarea, prin politica fiscală, a repartiţiei veniturilor şi averilor între membrii societăţii în
conformitate cu ceea ce societatea (de fapt marea majoritate a membrilor societăţii) consideră
just sau echitabil. Din acest unghi de vedere, alegerea între diferitele impozite directe şi
indirecte, stabilirea modalităţilor de impunere, optimizarea raportului între cheltuielile publice
pentru servicii publice şi cele de transfer reprezintă, de asemenea, coordonate majore ale politicii
fiscal-bugetare.
În fine, manifestarea bugetului ca mijloc de exercitare a unor influenţe reglatoare asupra
vieţii economice şi sociale se reflectă în opţiuni distincte privind angrenarea categoriilor fiscal-
bugetare, alături de alte instrumente de politică economică în realizarea unor obiective generale
precum asigurarea unui grad ridicat de ocupare a forţei de muncă, a unui grad rezonabil de
stabilitate a preţurilor, a unei balanţe de plăţi externe echilibrată, precum şi a unei rate
acceptabilă a creşterii economice. Astfel, opţiunile privind majorarea sau reducerea cotelor de
impunere, introducerea de noi impozite, acordarea de facilităţi fiscale, modificarea volumului şi
structurii cheltuielilor publice, mai ales a celor de investiţii, gestiunea soldului bugetar devin
coordonate esenţiale ale politicii fiscalbugetare.
Politica fiscală este una dintre componentele esenţiale ale politicilor financiare publice
şi, in același timp, o componentă a politicii economice şi sociale a statului modern.
Considerată în contextul mai larg al politicii economice, politica fiscală se află în
raporturi de interdependenţă cu celelalte componente ale acesteia, respectiv politica monetară, cu
politica valutară, cu politica veniturilor, cu politica preţurilor, cu politica ocupării forţei de
muncă şi cu politica financiară a întreprinderii. Pe de altă parte, politica fiscală are obiective şi
instrumente proprii de manifestare. Din aceasta perspectiva, pot fi conturate următoarele
obiective majore ale politicii fiscale:
1. Procurarea cu randament cât mai ridicat a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor
publice. Acesta presupune opţiuni asupra modalităţilor concrete de procurare a
resurselor fiscale la dispoziţia autorităților publice şi, în primul rând, crearea unui
sistem de impozite adecvat politicii generale.
14
2. Alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor fiscale. Acest obiectiv vizează stabilirea
destinaţiilor, modalităţilor de alocare şi utilizare efectivă a resurselor fiscale
concretizânduse, în principal, prin sistemul cheltuielilor publice, ale cărui structuri şi
dimensiuni reflect orientările de politică generală, urmărind satisfacerea cerinţelor de
oportunitate şi eficienţă cât mai înaltă.
3. Asigurarea funcţionării normale a instituţiilor publice. În acest sens, deciziile luate prin
politica fiscală trebuie să asigure mobilizarea şi distribuirea resurselor necesare
derulării normale a activităţii instituţiilor publice, având în vedere că cea mai mare
parte din resurse are caracter fiscal şi se consumă pentru crearea şi funcţionarea
acestor instituţii.
4. Realizarea procesului de redistribuire a produsului naţional între sfere, domenii de
activitate, categorii de persoane şi indivizi. În realizarea acestui proces, politica fiscală
trebuie axată pe principii de echitate, protecţie socială şi raţionalitate economică.
5. Influenţarea (reglarea) unor procese economico-sociale, corespunzător obiectivelor
politicii generale. Sub acest aspect, societatea contemporană a asimilat ca obiective ale
politicii fiscale, interconectate cu cele ale altor politici financiare; preocuparea pentru
stabilizarea economiei afectată de acţiunea unor factori perturbatori, reglarea
producţiei în raport de conjunctura economică existentă, inclusiv modernizarea şi
restructurarea ei şi dezvoltarea durabilă a societăţii.
Abordată distinct, politica fiscală se concentrează pe cele două componente fundamentale
şi anume: politica impozitelor şi celorlalte prelevări cu caracter fiscal ca resurse financiare
publice; politica cheltuielilor publice (finanţate) în principal pe seama resurselor fiscale.
În raport cu această structurare, politica fiscală conţine elemente specifice formării
(procurării) resurselor fiscale, respectiv elemente ce conturează alocarea acestor resurse şi
efectuarea de cheltuieli publice.
Ambele presupun opţiuni şi decizii care, în final, se regăsesc fie ca sistem de procurare a
resurselor fiscale cunoscut şi sub denumirea de sistem fiscal, fie în sistemul cheltuielilor publice
finanţate în cea mai mare parte pe seama resurselor fiscale.
Opţiunile şi deciziile ce conturează politica fiscală în sfera procurării resurselor pot fi
sintetizate pe următoarele repere principale:
– crearea şi ajustarea ulterioară a sistemului de impozite, taxe şi contribuţii obligatorii;
respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor
publice;
– alegerea metodelor şi instrumentelor tehnice utilizabile în efectuarea operaţiunilor de
stabilire a obligaţiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităților publice;
15
– crearea şi reglementarea funcţionării instituţiilor însărcinate cu aşezarea, colectarea şi
administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal);
– organizarea şi exercitarea controlului prin organele fiscale asupra îndeplinirii şi
obligaţiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale;
– conceperea modalităţilor de influenţare, prin impozite şi taxe asupra unor fenomene
economice şi sociale, inclusiv stabilirea condiţiilor de acordare a facilităţilor fiscale, etc..
În acelaşi context, trebuie incluse şi opţiunile privitoare la rata fiscalităţii şi
dimensionarea volumului resurselor fiscale în ansamblul resurselor financiare publice, întro
perioadă sau alta, respectiv în diferite ţări. Se pot distinge diferenţieri marcante, în timp şi spaţiu,
privind opţiunile de politică fiscală în sfera procurării resurselor, inclusiv prin prisma ratei
fiscalităţii. Deoarece procurarea resurselor fiscale este, principial, un proces de redistribuire a
veniturilor primare şi, implicit a PIB, variabilele asupra cărora operează politica fiscală privind
prelevările obligatorii pot fi considerate sintetic dimensiunile PIB şi nivelul ratei fiscalităţii.
Prin urmare, adoptarea unui anumit sistem de impozitare a veniturilor implică în sine şi o
opţiune de politică fiscală asupra nivelului ratei fiscalităţii (rf) exprimată ca procent reprezentat
de prelevările fiscale (Pf) în PIB, conform relaţiei:
(1.1)
Aceasta poate lua în considerare un nivel mai ridicat sau mai scăzut al ratei fiscalităţii în
contextul social-economic existent la un moment dat şi al obiectivelor de politică generală
promovate prin programul de guvernare. Sub acest aspect, este de remarcat că nivelul ratei
fiscalităţii trebuie să fie suportabil de către contribuabili deoarece el afectează partea de venit
disponibil, utilizabil pentru consum şi investiţii private.
Pe de altă parte în plan mondial se constată o diferenţiere a ratelor fiscalităţii de la o ţară
la alta, explicabilă şi prin prisma capacităţii contributive a celor ce suportă sarcina fiscală. De
regulă, acesta este mai ridicat în ţările în care mărimea PIB/locuitor este mai mare şi mai scăzut
în ţările unde acest indicator este mai redus cu reflectarea corespunzătoare în oferta de bunuri şi
servicii publice. De asemenea, nivelul ratei fiscalităţii poate varia şi sub incidenţa unor opţiuni
de politică economică determinate de situaţii conjuncturale cum ar fi: stabilizarea sau relansarea
economiei confruntată cu fenomene perturbatoare sau stimularea creşterii economice,
modernizării şi restructurării.
Opţiunile privitoare la procurarea resurselor financiare includ, pe lângă cele ce vizează
resursele cu caracter fiscal, şi pe cele de procurarea a unor resurse nefiscale, din exploatarea
bunurilor şi proprietăţilor statului. Deşi prin prisma conţinutului acestea se reflectă în politica
16
bugetară, ele sunt interconectate cu cele cu conţinut fiscal, ca opţiuni/decizii de procurare a
veniturilor bugetare ordinare.
În acest context, o coordonată importantă o reprezintă gestiunea eficientă a bunurilor şi
proprietăţilor ce aparţin statului, precum şi organizarea activităţilor din sectorul economic
(productiv) de stat, optând pentru una din următoarele variante:
a) statul exploatează singur bunurile sau proprietăţile sale, în una din variantele următoare
de funcţionare a întreprinderilor: regii publice simple; regii publice comerciale;
b) statul exploatează în asociaţie cu alţi întreprinzători privaţi bunurile sau proprietăţile sale,
întreprinderile funcţionând sub formă de regii mixte sau regii cooperatiste;
c) statul concesionează altor persoane exploatarea bunurilor sau proprietăţilor sale.
Fiecare dintre aceste opţiuni prezintă, desigur, avantaje şi dezavantaje importante, faţă de
care autorităţile publice urmează să decidă, mergând până la a lua în considerare
redimensionarea sectorului economic de stat, tendinţa generală actuală fiind de restrângere a
acestuia prin privatizarea unor întreprinderi.
La rândul lor, opţiunile şi deciziile de politică fiscală referitoare la angajarea cheltuielilor
publice, care se finanţează în cea mai mare parte pe seama resurselor cu caracter fiscal vizează,
în principal:
– stabilirea dimensiunilor globale ale cheltuielilor în raport cu nevoia de bunuri şi servicii
publice şi mărimea resurselor acoperitoare, pornind de la obiectivele de realizat şi
priorităţile ce se impun;
– structurarea cheltuielilor pe ordonatori de credite (bugetare) şi pe categorii de acţiuni
(obiective) de îndeplinit;
– dimensionarea şi autorizarea diferitelor categorii de cheltuieli şi a alocaţiilor bugetare pe
ordonatori de credite, pe criterii de legalitate, oportunitate şi eficienţă;
– alegerea metodelor de finanțare/autofinanţare a cheltuielilor în raport cu specificitatea
proceselor de care sunt generate şi particularităţile domeniilor de activitate, în care se
realizează;
– conceperea şi adoptarea modalităţilor de alocare-utilizare a resurselor corespunzătoare
realizării cheltuielilor de către entităţile publice;
– crearea cadrului reglementativ privind efectuarea diferitelor cheltuieli;
– organizarea şi exercitarea controlului asupra folosirii resurselor alocate, în realizarea
cheltuielilor publice;
– conceperea modalităţilor de influenţare prin cheltuielile publice asupra fenomenelor
economice şi sociale, în sensul stimulării celor pozitive sau inhibării celor negative.
17
Este de remarcat, că această latură a politicii fiscale se manifestă în contextul opţiunilor
de politică bugetară, deoarece finanțarea cheltuielilor publice bugetare se realizează, nu în mod
separat din resurse fiscale, ci din ansamblul resurselor financiare publice, inclusiv din cele
nefiscale.
18
CAPITOLUL II. ANALIZA ȘI IMPACTUL INSTRUMENTELOR FISCALE ASUPRA
ECONOMIEI DE PIAȚĂ FUNCŢIONALE
2.1. Impactul instrumentelor fiscale asupra funcţionalităţii economiei de piață

Existenţa economiei de piaţă funcţionale reprezintă precondiţia pentru ca Republica
Moldova să-şi dezvolte cu succes capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor
pieţei din cadrul UE. În opinia noastră, economia de piaţă reprezintă forma modernă
de organizare şi funcţionare a economiei de schimb, bazată pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție, în care agenții economici, urmărindu-și interesul, îşi desfăşoară
activitatea economică liber, autonom şi raţional, în corespundere cu cerinţele pieţei și cu resurse
economice limitate.
Calitățile economiei de piață care îi conferă funcționalitate maximă, în opinia
autorului, trebuie să fie:
 acțiunea liberă a legii economice obiective a cererii și a ofertei;
 acțiunea liberă și fără obstacole a legii economice obiective a concurenței;
 stabilirea liberă pe piață a prețurilor;
 suveranitatea consumatorului;
 pluralismul formelor de proprietate, în care predomină proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție;
 maximizarea profitului de către întreprinzător în calitate de obiectiv primar;
 organizarea eficientă și nepoluantă a activităților economice.
Autorul consideră că orice perturbare în manifestarea acestor caracteristici, induce
perturbări în caracterul funcțional al economiei de piață. În același context, opinia autorului este
că pentru obţinerea calificativului de economie de piaţă funcţională, Republica Moldova trebuie
să îndeplinească mai multe sub-criterii (fig. 2.1):
- atingerea stabilităţii macroeconomice, inclusiv stabilitatea adecvată a preţurilor şi
sustenabilitatea finanţelor publice şi a contului curent;
- reformarea sistemului judiciar, ale cărui decizii să fie puse în aplicare, inclusiv în
ceea ce priveşte reglementarea drepturilor de proprietate;
- dezvoltarea adecvată a sectorului financiar, astfel încât acesta să canalizeze
eficient economiile către investiţii;
- privatizarea societăţilor pe acţiuni la care statul este acţionar. In plus, autorităţile
sunt îndemnate să încurajeze dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, care să deţină cea mai
mare parte a forţei de muncă şi a producţiei;
19
- absenţa unor bariere semnificative, în momentul intrării pe piaţă (crearea de noi
unităţi economice) şi în cel al ieşirii de pe piaţă (falimentul). În ceea ce priveşte mediul
concurenţial, este recomandat ca intervenţiile şi acţiunile guvernului sa nu afecteze competiţia
între companii, iar statul să-şi reducă implicarea în sectorul productiv.
Asigurarea supremaţiei legii şi

Stabilitatea reformarea sistemului judiciar
macroeconomică
Criteriile
economiei de
piaţă
funcţionale
Redresarea situaţiei din Privatizarea societăţilor pe

sectorul financiar-bancar acţiuni la care statul
este acţionar
Absenţa barierelor la intrarea

pe piaţă (crearea de noi unităţi
economice) şi ieşirea de
pe piaţă (falimentul)
Fig. 2.1. Criteriile economiei de piaţă funcţionale

Sursa: elaborat de autor în baza [36].
În acelaşi timp, îndeplinirea sub-criteriilor necesare ca economia Republicii Moldova să

fie declarată o economie funcţională de piaţă, presupune, în opinia autorului:
- continuarea reformei economice. În acest sens, trebuie întreprinse măsuri eficiente
referitoare la anti-corupţie şi la reforma sistemului juridic;
- reforma administraţiei publice centrale şi locale. Reforma administraţiei publice
are în vedere, în special, descentralizarea responsabilităţilor şi delegarea mai multor atribuţii
către autorităţile locale, creşterea nivelului de transparență în luarea deciziilor.
- reconfigurarea structurii economiei trebuie să ilustreze descreşterea importanţei
sectorului agricol şi a celui industrial şi majorarea contribuţiei serviciilor la formarea produsului
intern brut.
Guvernele urmăresc să-şi realizeze obiectivele economice şi sociale prin reglementarea,
configurarea instituţiilor şi, de asemenea, prin compoziţia sau structura cheltuielilor şi veniturilor
publice efectuate şi acumulate din / în bugetul public naţional prin aplicarea instrumentelor
fiscale.
20
Cadrul analitic pe care ne-am propus să-l dezvoltăm în continuare se bazează pe
abordările științifice ale cercetătorilor de la Trezoreria și Banca de Rezervă a Noii Zeelande,
Centrul Național Universitar Australian pentru Analiză Macroeconomică Aplicată și Institutul
Lowy pentru Politică Internațională (instituții care au proiectat și promovat inovații financiare în
domeniul politicii monetare și fiscale recunoscute pe plan internațional, de exemplu, Strategia de
țintire a inflației) și sugerează trei dimensiuni cu ajutorul cărora va fi evaluat impactul politicii
fiscale asupra funcţionalităţii economiei naţionale. Aceste dimensiuni sunt (fig. 2.2):
1) sustenabilitatea fiscală;
2) structura fiscală;
3) stabilizarea fiscală.
Dimensiunile impactului
instrumentelor fiscale asupra
funcţionalităţii economiei naţionale
Sustenabilitatea fiscală Structura fiscală Stabilizarea fiscală
Instrumentele fiscale Structura veniturilor Instrumentele fiscale

trebuie astfel aplicate ca publice, inclusiv a celor trebuie aplicate astfel
să fie respectată ținta de fiscale, trebuie să fie încât să nu intre în
deficit bugetar și ținta proiectată rațional în conflict cu obiectivul
privind nivelul maxim al corespundere cu structura macroeconomic
datoriei publice cheltuielilor publice fundamental – asigurarea
pentru a contribui la stabilității prețurilor
asigurarea funcționalității
economiei naționale
Fig. 2.2. Dimensiunile de evaluare a impactului politicii fiscale asupra caracterului funcţional
al economiei naţionale
În opinia autorului:
 sustenabilitatea fiscală consideră importanţa pentru funcţionalitatea economiei
naţionale a caracterului viabil al finanţelor publice, stabilităţii şi predictibilităţii
cotelor de impunere fiscală şi a programelor de cheltuieli publice.
 structura fiscală abordează modul în care structura cheltuielilor şi veniturilor
publice şi dimensiunea sectorului public exercită impact asupra funcţionalităţii
economiei naţionale.
21
 stabilizarea fiscală se referă la rolul instrumentelor fiscale (astfel configurate încât
să constituie politica fiscală) în asigurarea stabilităţii macroeconomice şi creşterii
economice.
Aceste consideraţii ne vor ajuta să înţelegem modul în care politica fiscală poate fi
incorporată în cadrul mai larg al politicii economice, inclusiv politica de reglementare şi cea
macroeconomică, cu impact asupra funcţionalităţii economiei naţionale.
Consideraţiile expuse anterior influenţează:
 alegerea între instrumentele de reglementare şi instrumentele fiscale;
 modul în care efectele de creştere ale veniturilor şi cheltuielilor publice ar trebui să
contribuie la deciziile de politică fiscală;
 măsura în care politica fiscală poate fi utilizată în scopul stabilizării macroeconomice sau
dacă acest rol ar trebui să fie, în mod primar, domeniul politicii monetare.
Eforturile pe care Republica Moldova trebuie să le depună pentru a asigura
sustenabilitatea fiscală, o structură fiscală eficientă şi îmbunătăţi stabilitatea macroeconomică,
sunt împărţite, în opinia autorului, în cele care ţin de:
 cadrul fiscal (cadrul legislativ şi instituţional);
 politica fiscală;
 managementul fiscal [5; 7].
i. Sustenabilitatea fiscală şi caracterul funcţional al economiei. Deoarece nu există
consens în rândul economiștilor cu privire la o definiție precisă a noțiunii de sustenabilitate
fiscală, autorul consideră că sustenabilitatea fiscală reprezintă capacitatea guvernului de a-și
susține pe termen lung politica privind cheltuielile publice curente, politica privind impozitele și
alte politici publice, fără a-și pune în pericol solvabilitatea sau a determina incapacitatea de plată
a unei părți din obligațiunile sale sau restrângerea cheltuielilor prevăzute.
Oricare ar fi motivele care determină creşterea datoriei publice, este o practică comună
pentru guverne de a recunoaşte necesitatea formulării şi aplicării politicii fiscale în limitele
unui nivel-ţintă al datoriei publice. În cazul în care există o datorie-ţintă obligatorie în anul
”n”, valoarea actualizată a viitoarelor solduri bugetare primare trebuie să fie egală cu diferenţa
dintre datoria iniţială şi valoarea actualizată a datoriei terminale.
ii. Structura fiscală şi impactul acesteia asupra funcţionalităţii economiei naţionale
a) Structura cheltuielilor publice. Literatura de specialitate conţine dezbateri intense
cu privire la modul şi măsura în care cheltuielile publice pot spori creşterea economică pe termen
lung. În conformitate cu modelele de creştere neoclasice, deciziile guvernului privind
impozitarea şi cheltuielile publice nu afectează creşterea pe termen lung. Sursa de creştere
economică în aceste modele este exogenă, constând în schimbările tehnologice.
22
Mecanismul fundamental de creştere pe termen lung în modelele de creştere endogenă
este randamentul de scară constant sau chiar în creştere pentru factorii de producţie care pot fi
reproduşi prin economii şi investiţii. Creşterea pe termen lung devine endogenă în cazul când
creşterea depinde de deciziile de investiţii legate nu doar de capitalul fizic, dar, de asemenea, de
investiţiile în cunoaştere, capitalul uman, cercetare şi dezvoltare şi infrastructura publică. Aceste
decizii pot fi influenţate de calitatea instituţiilor din economie, inclusiv pieţele financiare şi
instituţiile guvernamentale de reglementare. Ele pot fi influenţate de politica fiscală, inclusiv
investiţiile în infrastructura publică.
Cheltuielile publice pe diferite forme de infrastructura economică şi socială reprezintă
un exemplu al modului în care deciziile de alocare din sectorul privat pot fi influenţate de
politica fiscală, după cum rezultă din modelul timpuriu al lui Barro de creştere care a încorporat
infrastructura publică în funcţia de producţie a unei firme reprezentative. Mai multe studii au
evaluat, de exemplu, efectul cheltuielilor publice asupra productivităţii sectorului privat în
sistemele de transport şi informare.
Deşi politica fiscală poate avea impact pozitiv asupra creşterii economice pe termen
lung, ea poate, de asemenea, schimba stimulentele, astfel încât acestea devin dăunătoare pentru
creşterea economică. Aceste costuri, asociate cu descurajarea activităţii private de către guvern,
trebuie să fie luate în considerare de fiecare dată când se decide asupra implicării
guvernamentale. Prin urmare, literatura modernă care abordează problematica creşterii
economice este menită să clarifice direcţiile cele mai ”fructuoase” asupra cărora factorii de
decizie ar putea să-şi concentreze atenţia dacă obiectivul politicii fiscale este obţinerea unei
creşteri mai mari a veniturilor.
b) Finanţarea: structura impozitării şi datoria publică. Cheltuielile publice pot fi
finanţate prin:
 impozitare;
 creşterea datoriei;
 reducerea altor cheltuieli.
Cu toate acestea, deoarece guvernul trebuie să fie în măsură să ramburseze datoria pe
care o generează, constrângerea bugetară implică faptul că valoarea actualizată a beneficiilor
cheltuielilor trebuie să depăşească valoarea actualizată a costurilor impozitării. Datoria şi
acumularea activelor financiare, prin urmare, modifică finanţarea cheltuielilor de-a lungul
timpului. Cu toate acestea, după cum arată Kneller ş. a., forma de finanţare este importantă în
orice moment. Cu alte cuvinte, impactul net al unei categorii de cheltuieli publice asupra creşterii
economice va depinde de modul în care aceasta este finanţată.
iii. Rolul instrumentelor fiscale în asigurarea macrostabilizării
23
Scopul unei politici de stabilizare macroeconomică este, în esenţă, de a facilita ajustarea
cererii agregate spre punctul de echilibru, atunci când "şocurile" declanşate provoacă o deviere
semnificativă. Politica de stabilizare este motivată de argumentul că abaterile cererii şi producţiei
de la echilibru pot avea un impact negativ asupra PIB-ului pe termen lung.
În Republica Moldova, după exemplul unui număr însemnat de ţări dezvoltate care nu
fac parte dintr-o uniune monetară, responsabilitatea principală pentru menţinerea stabilităţii
macroeconomice a fost atribuită băncii centrale. În general, ţările consideră că este necesar să
se permită stabilizatorilor fiscali "automaţi" să funcţioneze pentru a ameliora efectele şocurilor
cererii sau ofertei. Cu toate acestea, în afară de acest punct de vedere, nu există un consens clar
între ţări în ceea ce priveşte rolul adecvat al politicii fiscale în stabilizarea macroeconomică
[30].
"Misiunea consensului nou" („the new consensus assignment”) reprezintă punctul de
vedere conform căruia abordarea activă a stabilităţii macroeconomice şi, în special, a stabilităţii
preţurilor, ar trebui să fie exclusiv în responsabilitatea băncii centrale, cu rolul politicii fiscale
limitat la funcţionarea stabilizatorilor fiscali automaţi.
Unul dintre motivele faptului că schimbările în politica fiscală pot să nu exercite vre-un
impact asupra cererii agregate este că, dacă agenţii privaţi sunt orientaţi spre viitor,
comportamentul lor ricardian va compensa pur şi simplu impactul acţiunilor politicii fiscal
discreţionare.
În același timp, Blanchard şi Perotti estimează impactul cheltuielilor guvernamentale şi
impozitelor nete pentru mai multe economii dezvoltate. Astfel, cu toate că acţiunile de politică
fiscală pot fi compensate într-o oarecare măsură, politica fiscală are un impact asupra cererii
pe termen scurt. Mai mult decât atât, structura politicii fiscale contează pentru creşterea
economică, diferenţele dintre multiplicatorii cheltuielilor şi impozitării nete ilustrează importanţa
considerării schimbărilor în structura cheltuielilor şi impozitării la evaluarea impactului politicii
fiscale asupra ciclului de afaceri.
Atunci când politica fiscală nu este sustenabilă, autoritatea monetară supremă poate fi în
imposibilitatea de a controla inflaţia. Prin urmare, politica fiscală sustenabilă este o condiţie
prealabilă pentru un regim de ţintire a inflaţiei de succes.
2.2. Interdependenţa dintre sistemul de impozite şi taxe din Republica Moldova şi

caracterul funcţional al economiei naţionale
În Republica Moldova, conform Codului fiscal [14], se percep impozite şi taxe de stat şi
locale (tabelul 2.1.).
24
Tabelul 2.1. Structura sistemului de impozite şi taxe în Republica Moldova
Impozitele şi taxele de stat Impozitele şi taxele locale
- impozitul pe venit; - impozitul pe bunurile imobiliare;
- taxa pe valoarea adăugată; - impozitul privat;
- accizele; - taxele pentru resursele naturale;
- impozitul privat; - taxa pentru amenajarea teritoriului;
- taxa vamală; - taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor
- taxele rutiere; pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
- impozitul pe avere*. - taxa de plasare (amplasare) a publicităţii
(reclamei);
- taxa de aplicare a simbolicii locale;
- taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de
prestări servicii;
- taxa de piaţă;
- taxa pentru cazare;
- taxa balneară;
- taxa pentru prestarea serviciilor de transport
auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti
şi săteşti (comunale);
- taxa pentru parcare;
- taxa de la posesorii de câini;
- taxa pentru parcaj;
- taxa pentru salubrizare;
- taxa pentru dispozitivele publicitare.
Notă: * - impozitul pe avere a fost introdus în categoria impozitelor și taxelor de stat în iunie 2016.
Sursa: elaborat de autor după Codul fiscal al Republicii Moldova, titlul 1.
Impozitele și taxele reglementate de Codul fiscal sunt vărsate în BPN. În același timp,
în Republica Moldova, conform Legii privind plata pentru poluarea mediului [43] se percep
următoarele plăți pentru poluarea mediului: plata pentru emisiile de poluanţi ale surselor
staţionare; plata pentru emisiile de poluanţi ale surselor mobile; plata pentru deversările de
poluanţi; plata pentru depozitarea deşeurilor de producţie; plata pentru mărfurile care, în procesul
utilizării, cauzează poluarea mediului, care se varsă în Fondul ecologic național (FEN).
Analizând sistemul de impozite şi taxe din Republica Moldova în baza tabelului 2.2.
putem formula următoarele concluzii:
- veniturile fiscale deţin cea mai mare pondere în totalul veniturilor bugetului public naţional.
Astfel, în perioada analizată (2011-2017) acestea au contribuit, în funcţie de an, cu valori
cuprinse în intervalul 82% (2012) – 85% (2015). În acelaşi timp, menţionăm tendinţa de
reducere continuă a ritmurilor de creştere anuală (faţă de anul precedent) a veniturilor fiscale
(115,50% în 2012, 110,68% în 2016, 109,46% în 2017);
- în structura veniturilor fiscale, ponderea cea mai însemnată este înregistrată de taxa pe
valoarea adăugată. În acelaşi timp, în 2017 contribuţia acestui impozit indirect la formarea
veniturilor fiscale ale BPN a înregistrat cea mai mică valoare în perioada 2011-2017, şi
anume – 37%. Menţionăm că în intervalul 2012-2013, TVA a avut ponderea de 41-42%.
25
- următoarele după mărime, ca semnificaţie la constituirea veniturilor fiscale, sunt
contribuţiile pentru asigurările sociale de stat care aduc ponderi de peste 25%. Observăm
tendinţa de reducere continuă a acestui indicator în perioada 2011-2017, astfel încât în 2017,
încasările din CASS au înregistrat 25,11%, diminuându-se cu 4,07 p. p. faţă de 2011.
- accizele şi impozitele pe venit, primele de asigurări obligatorii de asistenţă medicală şi
taxele vamale succed după mărime veniturile bugetare din CASS.
Tabelul 2.2. Dinamica veniturilor fiscale aferente BPN, mil. lei
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Venituri, global 23244,1 27550,9 30158,5 33526,1 36908,5 42446,8 43681,1
Venituri fără granturi şi
22217,9 25557,0 28454,2 31889,3 34834,9 38319,7 41613,4
transferuri
Venituri curente 22217,9 25557,0 28454,2 31889,3 34834,9 38319,7 41613,4
Venituri fiscale 19521,1 22547,7 25599,5 28859,2 32192,8 35630,8 38111,0
Impozite pe venit 1907,8 2028,6 2340,5 3993,7 4258,2 4877,5 5553,7
- Impozitul pe venitul
1464,9 1544,7 1769,1 2027,0 2205,4 2447,0 2745,4
persoanelor fizice
- Impozitul pe venitul
442,9 483,9 571,4 1966,7 2052,8 2430,5 2808,3
persoanelor juridice
CASS 5587,2 5993,6 6582,7 7147,4 7776,1 8362,6 9273,1
Prime de asigurări
obligatorii de asistenţă 1376,6 1486,7 1636,1 1797,5 1967,0 2414,5 2854,6
medicală
Impozitele pe proprietate 252,7 281,0 280,7 300,5 314,0 342,4 359,3
Impozite interne pe mărfuri
9491,8 11679,3 13580,9 14335,0 16460,6 18175,9 18742,0
şi servicii
dintre care:
- TVA, total 7595,6 9146,4 10464,2 10671,8 12174,1 12852,0 13714,0
dintre care:
TVA la mărfurile produse
şi la serviciile prestate pe 3298,7 3264,7 3162,5 3505,6 3989,9 4369,8 4830,4
teritoriul RM
TVA la mărfuri importate 5518,4 6989,2 8547,7 8911,2 10106,1 10892,4 10952,4
- Accizele, total 1539,6 2074,0 2666,7 2893,7 3508,2 3428,1 3843,9
- Taxele rutiere speciale - - 226,8 262,6 543,7 516,8 706,0
Impozitele asupra
comerţului internaţional şi 905,0 1078,5 1178,6 1285,1 1416,9 1457,9 1328,3
operaţiunile externe
Sursa: elaborat de autor în baza informaţiei Ministerului Finanţelor. Disponibil pe:
http://mf.gov.md/reports/evolutia_bpn.
Tabelul de mai jos conține informația despre mărimea FEN.
Tabelul 2.12. Veniturile Fondului ecologic național, mil. lei
2014 2015 2016 2017
235 208 270 265
Sursa: elaborat în baza informației http://mediu.gov.md/index.php/component/content/article/79-categorii-in-
romana/despre-minister/institutii-subordonate/72-fondul-ecologic-national.
Considerând modul în care impozitele acţionează în economie producând efecte la nivel
micro şi macroeconomic, în funcţie de natura economică a operaţiunilor care generează materia
26
impozabilă, autorul clasifică în continuare impozitele şi taxele care se percep în Republica
Moldova pe următoarele 3 categorii: impozite de gradul I, impozite de gradul II şi impozite de
gradul III (tabelul 2.3.).
Tabelul 2.3. Structura veniturilor fiscale ale BPN grupate pe impozite de gradul I, II şi III, în %
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Impozitele de gradul I 50,51 51,60 50,89 52,58 51,77 53,64 51,81
Impozitele de gradul II 48,20 47,16 47,13 45,47 45,56 43,96 45,40
Impozitele de gradul III 1,29 1,25 1,98 1,95 2,66 2,40 2,79
Sursa: elaborat de autor în baza informaţiei Ministerului Finanţelor.
După cum urmează din tabelul 2.3., ponderea cea mai mare este deţinută de impozitele
de gradul I, fiind urmate de cele de gradul II, impozitele de gradul III având o contribuţie minimă
la formarea veniturilor fiscale ale Republicii Moldova.
Tabelul 2.4. Structura impozitelor de gradul I, în % din veniturile fiscale

2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Impozite pe venit 9,77 9,00 9,14 13,84 13,23 13,69 14,57
Impozitul pe venitul persoanelor
7,50 6,85 6,91 7,02 6,85 6,87 7,20
fizice
Impozitul pe venitul persoanelor
2,27 2,15 2,23 6,81 6,38 6,82 7,37
juridice
TVA, total 38,91 40,56 40,88 36,98 37,82 36,07 35,98
TVA la mărfurile produse şi la
16,90 14,48 12,35 12,15 12,39 12,26 12,67
serviciile prestate pe teritoriul RM
TVA la mărfuri importate 28,27 31,00 33,39 30,88 31,39 30,57 28,73
Sursa: elaborat de autor în baza informaţiei Ministerului Finanţelor
Tabelul 2.4. prezintă structura impozitelor de gradul I. Astfel, în totalul impozitelor de
gradul I, ponderea cea mai importantă este deţinută de TVA, iar în structura acesteia de TVA la
mărfurile importate.
În structura impozitelor pe venit, până în 2014 cea mai mare contribuţie la formarea
veniturile fiscale era furnizată de impozitul pe venitul persoanelor fizice. Locul impozitului pe
venitul persoanelor juridice a fost redus prin introducerea cotei 0% pentru venitul corporativ, cu
excepţia venitului distribuit, inclusiv sub formă de dividende. Această măsură a fost introdusă
”pentru a atrage în ţară resurse suplimentare sub formă de investiţii străine şi autohtone” [11].
Începând cu 2014, a fost reintrodus impozitul pe venitul agenţilor economici în mărime de 12%
şi introdus impozitul simplificat unic pe venitul obţinut din activitatea de întreprinzător de către
agenţii micului business, în mărime de 3% (din cifra de afaceri anuală de până la 600 000 lei).
Tabelul 2.5. conţine informaţia despre structura impozitelor de gradul II. Cele mai
importante impozite după contribuţia lor sunt contribuţia pentru asigurările sociale de stat,
27
urmate de accize, primele de asigurări obligatorii de asistenţă medicală şi impozitele asupra
comerţului internaţional şi operaţiunile externe, inclusiv taxele vamale.
Tabelul 2.5. Dinamica şi structura impozitelor de gradul II, în % din veniturile fiscale
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
CASS 28,62 26,58 25,71 24,77 24,15 23,47 24,33
Prime de asigurări obligatorii de
7,05 6,59 6,39 6,23 6,11 6,78 7,49
asistenţă medicală
Accize 7,89 9,20 10,42 10,03 10,90 9,62 10,09
Impozite asupra comerţului
internaţional şi operaţiunile 4,64 4,78 4,60 4,45 4,40 4,09 3,49
externe
Total impozite de gradul II 48,20 47,16 47,13 45,47 45,56 43,96 45,40
Sursa: elaborat de autor în baza informaţiei Ministerului Finanţelor şi calculelor proprii. Disponibil pe:
Importanţa impozitelor de gradul III la formarea veniturilor fiscale ale Republicii
Moldova este nesemnificativă. Apreciem ca fiind nefavorabilă tendinţa de reducere continuă a
ponderii impozitelor pe proprietate în totalul veniturilor fiscale (tabelul 2.6.).
Tabelul 2.6. Dinamica şi structura impozitelor de gradul III, în % din veniturile fiscale
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Impozitele pe proprietate 1,29 1,25 1,10 1,04 0,98 0,96 0,94
Taxele rutiere speciale - - 0,89 0,91 1,69 1,44 1,85
Total impozite de gradul III 1,29 1,25 1,98 1,95 2,66 2,40 2,79
Sursa: elaborat de autor în baza informaţiei Ministerului Finanţelor şi calculelor proprii. Disponibil pe:
În corespundere cu concluziile analizei realizate în subcapitolul precedent şi cu cele ale
studiului elaborat în anul 2016 la nivelul Comitetului de Dezvoltare al Parlamentului European
dedicat problemei de mobilizarea veniturilor fiscale în ţările cu venituri mici pe locuitor, autorul
formulează următoarele recomandări destinate să consolideze randamentul impozitelor şi taxelor
de gradul I şi să crească contribuţia celor de gradul II şi III la formarea veniturilor fiscale ale
BPN.
- exploatarea cât mai deplină a taxelor de consum prin extinderea bazei impozabile
aferente TVA (fără a ridica cota standard) şi revizuirea în direcţia creşterii nivelurilor
accizelor. Menţionăm în acest context că accizele tratează mai reuşit preocupările legate
de mediu şi alte preocupări care necesită rate de impozitare ridicate în mod diferenţiat;
- identificarea oportunităţilor de extindere a bazei impozitului pe venitul persoanelor fizice
(un prim pas fiind acela de a cuantifica toate cheltuielile de impozitare) şi, recunoscând
că o creştere a inegalităţii ar putea impune creşterea progresivităţii acestui impozit -
evitarea ratelor de impozitare marginale foarte ridicate;
28
- scutirile şi deducerile rămân semnificative în multe ţări cu venituri mici pe locuitor,
inclusiv Republica Moldova. În acest context, se impune transparentizarea costului
acestora;
- opunerea rezistenţei faţă de creşterea contribuţiilor sociale şi luarea în considerare a
combinării reducerii contribuţiei angajatorilor cu o creştere a randamentului impozitării
consumului - devalorizarea fiscală. Cu excepţia cazului când contribuţiile sporite sunt
percepute ca purtătoare a dreptului la prestaţii sociale crescute, ele pot avea efecte
puternice de stimulare şi efecte asupra ocupării forţei de muncă;
- pentru impozitul pe venitul persoanelor juridice, cuantificarea si revizuirea cheltuielilor
fiscale, rezistând în continuare la erodarea necorespunzătoare a bazei fiscale şi la
presiunea de a reduce ratele statutare; atenuarea înclinaţiei de apelare la creşterea
impozitării pentru finanţarea datoriilor;
- intensa concurenţă fiscală internaţională probabil va continua, soluţionarea acestei
probleme necesitând o cooperare internaţională puternică. Distorsiunile fiscale pot pune
în pericol stabilitatea financiară, prin încurajarea levierului excesiv;
- creşterea impozitelor pe proprietate, în special a taxelor recurente asupra proprietăţilor
rezidenţiale; reducerea impozitelor pe tranzacţiile imobiliare. Impozitele pe proprietate
par să fie relativ favorabile creşterii şi pot servi obiectivelor de echitate şi
responsabilizare; impozitele pe tranzacţii împiedică tranzacţiile eficiente;
- punerea în aplicare a stabilirii eficiente a preţurilor pentru carbon, fie prin impozitarea
emisiilor de carbon, fie prin licitarea integrală în cadrul schemelor de plafonare şi
comercializare; revizuirea în direcţia creşterii a taxelor de mediu;
- consolidarea respectării obligaţiilor fiscale prin identificarea şi acţionarea asupra
lacunelor de conformare, planificării fiscale agresive şi abuzului fiscal de off-shore.
Structura, dimensiunea şi eficienţa sistemului de impozitare depinde în mare parte de

caracterul funcţional al economiei naţionale. La nivel agregat funcţionalitatea economiei
naţionale poate fi evaluată prin determinarea structurii PIB (după valoarea adăugată şi după
utilizări).
Putem observa declanşarea în perioada 2012-2017 a tendinţei nefavorabile de reducere
continuă a contribuţiei sectorului serviciilor la formarea PIB după valoarea adăugată. Menţionăm
că în perioada 2008-2011 sectorul serviciilor a înregistrat o evoluţie favorabilă de creştere a
ponderii acestuia în produsul intern brut.
În acelaşi timp, după o descreştere în intervalul temporal 2008-2011 a ponderii
agriculturii în PIB după valoarea adăugată (tendinţă favorabilă), asistăm la o creştere a ponderii
acesteia în intervalul 2012-2017. Astfel, comparativ cu 2011, când contribuţia agriculturii la
29
formarea PIB după valoarea adăugată era de 10%, în 2016 aceasta a crescut cu 5 p. p., ajungând
la 15%.
Astfel, observăm că ţările cu economii funcţionale de piaţă se caracterizează prin
ponderi neînsemnate a agriculturii în PIB. Astfel, agricultura contribuia la formarea PIB în
Marea Britanie cu 0,7%; Elveţia – 0,8%; SUA - 1,4%; Franţa - 1,7%; Letonia – 3,3%; Lituania –
3,4%; Bulgaria – 5,3%; România – 5,4%; Georgia – 9,2%.
Pentru a demonstra legătura dintre caracterul funcţional al economiei şi eficienţa
sistemului de impozite, am aplicat următoarea metodologie:
- caracterul funcţional al economiei este măsurat prin ponderea agriculturii în PIB: cu cât
ponderea acesteia este mai mică cu atât sistemul economic este mai dezvoltat şi prin
urmare mai funcţional;
- eficienţa sistemului de impozite este evaluată prin eficienţa TVA în calitate de cel mai
însemnat impozit pentru BPN al Republicii Moldova. Autorul prezintă în capitolul III
metodologia de evaluare a eficienţei impozitării, inclusiv eficienţa TVA. În această parte
a lucrării menţionăm doar că eficienţa TVA este determinată prin raportarea cotei
implicite a TVA la cota standard a TVA (20%);
- indicele de eficienţă a TVA este considerat în calitate de variabilă dependentă, iar
ponderea agriculturii în PIB după valoarea adăugată este luată în calitate de variabilă
independentă. Indicăm în acest context, că eficienţa maximă a TVA este înregistrată
atunci când indicele de eficienţă este egal cu 1;
- este folosită baza de date a Eurostat-ului şi cea a Băncii Mondiale aferentă Statisticii
finanţelor guvernamentale (Government finance statistics), ediţia 2017. Sunt analizate 39
de ţări: atât din categoria celor dezvoltate, cât şi din categoria ţărilor cu venituri medii şi
mici pe locuitor;
- este aplicată tehnica statistică de analiză de regresie şi corelaţie numită ”nouri de puncte”.
30
Rezultatele obţinute le prezentăm în figura 2.3.
Republica Moldova
Fig. 2.3 Identificarea dependenţei indicelui de eficienţă a TVA de structura economiei naţionale
(ponderea agriculturii în PIB), 2017
Sursa informaţia Eurostat, Banca Mondială, Ministerului Finanţelor, BNS.
În baza analizei, formulăm următoarele concluzii:

- relaţia dintre variabila independentă (ponderea agriculturii în PIB) şi variabila
dependentă (indicele de eficienţă a TVA) este invers proporţională: cu cât
ponderea agriculturii în PIB este mai mare, cu atât indicele de eficienţă a TVA
este mai mic (relaţia identificată este de putere medie, coeficientul de corelaţie
este de 0,41);
- ţările dezvoltate caracterizate prin ponderi modeste ale agriculturii în PIB,
înregistrează un indice de eficienţă a TVA ridicat, care tinde spre 1 (indicăm la
cazul Danemarcei, Suediei, Estoniei, Croaţiei, etc.);
- ţările din C.S.I, inclusiv Republica Moldova şi unele ţări europene, post-
socialiste înregistrează nivele reduse ale eficienţei TVA (în special, Serbia,
Albania, Georgia, Armenia, Uzbekistan, etc.);
31
- diferenţele la nivelul indicelui de eficienţă a impozitării relevă şi diferenţele
structurale dintre economii, având în vedere că procentul mai ridicat al
populaţiei din mediul rural din Republica Moldova se reflectă într-o pondere mai
ridicată a componentei autoconsum şi piaţa ţărănească (netaxabilă). De altfel,
Aizenmann J. şi Jinjarak Y., examinând un panel de 44 de ţări în perioada 1970-
1999 [94], conchid că eficienţa colectării TVA este invers proporţională cu
ponderea în PIB a agriculturii, şi direct proporţională cu gradul de urbanizare şi
gradul de deschidere al economiei (engl. trade openness) – indicatorii aferenţi
Republicii Moldova fiind nefavorabili în cazul celor trei variabile.
mil. lei
Fig. 2.4. Structura PIB după utilizări, în milioane lei și procente

Sursa: elaborat în baza informaţiei BNS.
Disponibil pe: http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=191&.
Figura 2.4 reprezintă structura PIB după utilizări (componentele fiind consumul final,
formarea brută de capital şi exportul net de bunuri şi servicii). După cum urmează din figură,
ponderea consumului în PIB înregistrată în 2016 a fost de 111% în descreştere cu anii precedenţi
(comparativ cu 2013 - cu 6 p. p.). în acelaşi timp, formarea brută de capital a contribuit cu 26%
în 2016, reprezentând o uşoară creştere comparativ cu perioada 2011-2015, dar o descreştere cu
13 p. p. comparativ cu 2010. Aceste evoluţii au consecinţe directe asupra sistemului de impozite
din Republica Moldova, ponderea impozitelor indirecte aşezate pe consum fiind cea mai mare în
structura veniturilor fiscale.
32
CAPITOLUL III. STABILITATEA FISCALĂ ȘI IMPACTUL IMPOZITELOR
INDIRECTE ASUPRA ECHILIBRULUI PIEŢEI ŞI BUNĂSTĂRII
PRODUCĂTORILOR ŞI CONSUMATORILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Stabilitatea fiscală în calitate de criterii fundamentale pentru proiectarea

instrumentelor fiscale în contextul economiei de piață funcţionale
Republica Moldova a atins în ultimii ani un grad impresionant de consolidare fiscală.
Totodată, în perioada recentă disciplina fiscala a slăbit, datoria publică fiind din nou pe un trend
ascendent. Din tabelul 3.1. reiese că nivelul datoriei publice măsurat prin ponderea acesteia în
PIB începând cu anul 2012 depăşeşte 30%, atingând în 2017 proporția de 35%.
Parametrii sustenabilităţii
fiscale: Stabilitatea ratelor de
Obiective de politică impozitare;
fiscală: Stabilitatea
programelor de
Deficitul bugetar global cheltuieli publice;
şi deficitul bugetar cu Stabilitatea costului
excepţia granturilor; capitalului;
Sustenabilitatea fiscală Menţinerea nivelurilor influenţează Capacitatea politicii
prudente ale datoriei fiscale de a acţiona în
publice în toate calitate de stabilizator
perioadele de timp;
automat;
Poziţia fiscală;
Tendinţa inflaţiei;
Impulsul fiscal.
Stabilitatea sistemului
financiar;
Echitatea între
generaţii.
Fig. 3.1. Parametrii sustenabilităţii fiscale
Pentru a explica această tendinţă, vom analiza evoluţia veniturilor şi cheltuielilor

publice.
Tabelul 3.2. sugerează concluzia că dacă până în 2010, ponderea veniturilor publice în
PIB era de cca. 40%, după 2011 acest indicator înregistrează valori de cel mult 38%.
Tabelul 3.1. Dinamica datoriei publice în perioada 2011-2017
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Datoria publica, mil. lei 17 557,2 22 944,3 25 034,0 29 277,6 31 891,1 36 562,8 43183,8
Ponderea datoriei publice în
29,05 31,92 30,40 33,18 31,79 32,72 35,35
PIB, %
Sursa: elaborat de autor în baza informaţiei Ministerului Finanţelor. Disponibil pe:
http://mf.gov.md/files/files/Datoria%20de%20Stat/Datoria%20Publica/Raport%202017(1).pdf.
33
În acelaşi timp, este amplificată tendinţa de apelare la granturi (tabelul 3.2.), astfel încât
ponderea acestora a crescut de la 0,7% în 2008 până la 2,8% în 2012. În perioada 2013-2015
nivelul acestei surse de finanţare a oscilat în jurul a 2% din PIB. Considerăm a fi un semnal
îngrijorător creşterea în 2016 a ponderii granturilor în PIB până la 3,69%.
Tabelul 3.2. Dinamica veniturilor publice în perioada 2008-2017
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Venituri publice,
17847,8 22292,0 25516,9 23244,1 27550,9 30158,5 33530,3 36899,5 42446,8 43681,1
mil. lei
ponderea în PIB,
39,88 41,72 40,55 38,46 38,33 36,62 38,00 36,78 37,98 35,75
%
incl. granturi 315,50 969,60 1068,30 1026,20 1993,90 1704,30 1636,40 2083,80 4127,1 2067,7
ponderea în PIB,
0,70 1,81 1,70 1,70 2,77 2,07 1,85 2,08 3,69 1,69
%
Venituri publice
fără granturi, 17532,3 21322,4 24448,6 22217,9 25557,0 28454,2 31893,9 34815,7 38319,7 41613,4
mil. lei
ponderea în PIB,
39,17 39,91 38,86 36,77 35,55 34,55 36,15 34,71 34,29 34,06
%
Deşi evoluţia veniturilor publice faţă de PIB este destul de volatilă şi instabilă, nivelul
cheltuielilor publice cunoaşte un nivel relativ stabil şi care devansează veniturile publice - cca
40%, cu excepţia anului 2011 și 2017 când a fost înregistrată valoarea cea mai mare, şi anume
45% în PIB, și respectiv cea mai mică valoare - 38%. (tabelul 3.3.). Menţionăm, că ponderea
cheltuielilor publice capitale în PIB, deşi cunoaşte începând cu 2013 o tendinţă de creştere, nu a
atins, însă, nivelul înregistrat de acestea în 2008-2009, excepţie fiind anul 2016 când acest
indicator a înregistrat 8,49%. Menționăm, în același timp, reducerea cu 2 p.p. a acestui indicator
în 2017 față de 2016.
Tabelul 3.3. Dinamica cheltuielilor publice în perioada 2008-2017
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Cheltuieli
17973,9 22415,7 26147 27354,3 29326,4 32101 35373,5 38651,3 44393,1 46395,8
publice, mil. lei
ponderea în PIB,
40,16 41,95 41,55 45,27 40,80 38,98 40,09 38,53 39,72 37,98
%
Cheltuieli publice
14 518,7 18 443,2 21 693,0 24 327,2 25 957,1 27 841,0 29 959,5 31 640,1 35073,1 38725,0
curente, mil. lei
ponderea în PIB,
32,44 34,52 34,48 40,26 36,11 33,81 33,96 31,54 31,38 31,70
%
Cheltuieli
3 515,7 4 055,6 4 418,4 3 051,8 3 459,6 4 321,5 5 553,1 7 117,6 9489,1 7933,6
capitale, mil. lei
ponderea în PIB,
7,86 7,59 7,02 5,05 4,81 5,25 6,29 7,10 8,49 6,49
%
În consecinţă, diferenţa dintre veniturile publice şi cheltuielile publice este negativă:
dacă ponderea deficitului public global în PIB până în 2011 nu a depăşit 1%, după 2012 acest
indicator este de cca 2%. Situaţia este mai dificilă dacă calculăm mărimea deficitului public fără
granturi: din 2013 acest parametru oscilează în jurul cifrei de 4%, iar în 2016 a depăşit nivelul de
5% (tabelul 3.4.).
34
În anii 2015-2017, eforturile de consolidare fiscală au scăzut în intensitate, iar deficitul
bugetar excluzând granturile a rămas în linii mari neschimbat, în ciuda sub-executării
semnificative a proiectelor de investiţii şi a veniturilor sporite care au determinat creşterea
economică.
Tabelul 3.4. Dinamica echilibrului bugetar (deficit [-] / excedent [+]) în perioada 2008-2017
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Venituri publice
- Cheltuieli -126,1 -123,7 -630,1 -4110,2 -1775,5 -1 942,5 -1 843,2 -1 751,8 -1946,3 -1714,7
publice, mil. lei
ponderea în
-0,28 -0,23 -1,00 -6,80 -2,47 -2,36 -2,09 -1,75 -1,74 -2,22
PIB, %
Venituri publice
fără granturi -
-441,6 -1 093,3 -1 698,4 -5 136,4 -3 769,4 -3 646,8 -3 479,6 -3 835,6 -6073,4 -4782,4
Cheltuieli
publice, mil. lei
ponderea în
-0,99 -2,05 -2,70 -8,50 -5,24 -4,43 -3,94 -3,82 -5,43 -3,91
PIB, %
Venituri publice
curente -
Cheltuieli 3 013,6 2 879,2 2 755,6 -2 109,3 -400,1 613,2 1 934,4 3 175,6 3246,6 2888,4
publice curente,
mil. lei
ponderea în
6,73 5,39 4,38 -3,49 -0,56 0,74 2,19 3,17 2,91 2,36
PIB, %
În anii 2017-2018 considerăm că se va produce o deteriorare semnificativă a
indicatorilor fiscali, deficitul bugetar cu excepţia granturilor va creşte până la 5-6½ la sută din
PIB în 2017, reflectând creşterile salariale şi de pensii semnificative, costul noilor avantaje
fiscale ad-hoc, o normalizare în realizarea de proiecte de investiţii şi activitatea economică mai
slabă. În consecinţă, datoria publică şi datoria garantată public vor creşte la 41½ la sută din PIB
în 2019 de la 30 la sută în 2015.
Analiza sustenabilităţii datoriei indică faptul că nu există loc pentru abateri de la
politicile prudente, dependenţa de asistenţa externă extrem de ridicată reprezentând o
vulnerabilitate.
În timp ce nivelul relativ redus al datoriei publice (în perioada 2011-2017 ponderea
datoriei publice în PIB a oscilat în intervalul 29%-35%, tabelul 3.1.) face sustenabil pe termen
scurt nivelul actual al deficitului bugetar, analiza sustenabilităţii datoriei publice indică faptul că
datoria publică rămâne vulnerabilă la şocuri, inclusiv nevoile potenţiale de recapitalizare a
sistemului bancar. În acest context, se impune reducerea deficitului bugetar la un nivel sustenabil
fără a recurge la asistenţa oficială deosebit de ridicată.
Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale [41] prevede la articolul 10
că politica bugetar-fiscală şi prognozele macro-bugetare pe termen mediu, în baza cărora se
fundamentează bugetele anuale, se elaborează în conformitate cu regulile bugetar-fiscale şi se
35
actualizează periodic pentru a asigura stabilitate macroeconomică şi sustenabilitate finanţelor
publice pe termen mediu şi lung.
În acelaşi timp, legea stabileşte următoarele obiectivele generale ale politicii bugetar-
fiscale:
 asigurarea disciplinei bugetar-fiscale generale şi a stabilităţii BPN pe
termen mediu şi lung;
 asigurarea unui management eficient al datoriei de stat cu menţinerea
acesteia la un nivel sustenabil pe termen mediu şi lung;
 dezvoltarea unui cadru bugetar-fiscal previzibil şi transparent;
 optimizarea poverii fiscale şi eficientizarea sistemului de administrare
fiscală.
Menţionăm, că articolul 15 conţine prevederea (introdusă la insistenţa FMI) că politica
bugetar-fiscală se elaborează în concordanţă cu alte politici convergente şi asigură ca nivelul-
limită anual al deficitului bugetului public naţional, excluzând granturile, către anul 2018, să nu
depăşească 2,5% din PIB. Depăşirea nivelului-limită al deficitului bugetului public naţional se
permite în condiţiile existenţei surselor reale de finanţare a proiectelor de investiţii capitale
finanţate din surse externe şi a capacităţilor de valorificare a acestora. În opinia autorului,
realizarea acestui obiectiv ar pune datoria publică ca procent din PIB pe o traiectorie
descendentă, fiind în concordanţă cu disponibilitatea de finanţare proiectată şi va preveni
creşterea permanentă a cheltuielilor care au fost finanţate pe termen scurt de sprijinul temporar al
donatorilor.
Deşi susţinem conţinutul acestor două articole, totuşi considerăm a fi principial
introducerea în Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale a limitei maxime a
nivelului datoriei publice exprimat ca pondere a acesteia în PIB.
În acest context, menţionăm că la nivelul UE, limitele de 3% din PIB pentru deficitul
bugetar si 60% din PIB în cazul datoriei publice au fost instituite prin tratatul de la Maastricht în
1992. De asemenea, pactul de stabilitate si creştere (1997) stabilea ca poziţia structurală pe
termen mediu a bugetului sa fie pe echilibru sau pe surplus („close to balance or in surplus”).
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice
şi Monetare [78] încheiat la Bruxelles, la 2 martie 2014 prevede ca bugetele naţionale să fie
echilibrate sau în surplus. Această cerinţă va fi îndeplinită dacă deficitul structural anual nu va
depăşi 0,5 % din PIB. Statele membre vor avea obligaţia de a introduce această „normă privind
un buget echilibrat” în sistemele lor juridice naţionale, de preferinţă la nivel constituţional.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii este de cel mult un an de la intrarea în vigoare a
tratatului. Dacă o ţară membră are datoria publică semnificativ sub 60% din PIB şi riscurile la
36
adresa sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung sunt reduse, ea poate avea un deficit
structural mai mare de 0.5% din PIB, dar nu mai mare de 1% din PIB.
În plus, indicăm la regula investirii sustenabile aplicate din 1998 în Marea Britanie,
conform căreia ”datoria netă a sectorului public ca parte din PIB va fi menţinută pe durata
ciclului economic la un nivel stabil şi prudent. Guvernul defineşte acest nivel ca fiind de 40% din
PIB”.
Considerând cele menţionate anterior, autorul recomandă introducerea în Legea
finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale a următoarelor principii:
 menţinerea datoriei publice la un nivel prudent, astfel încât să se asigure o
rezervă suficientă împotriva factorilor care pot avea un impact negativ
asupra datoriei publice pe viitor, prin garantarea faptului că, până ca
nivelurile prudente ale datoriei publice să fie atinse, cheltuielile de
exploatare totale în fiecare an financiar să fie mai mici decât veniturile de
exploatare totale;
 gestionarea prudentă a riscurilor fiscale cu care se confruntă guvernul
[29];
 promovarea politicilor publice astfel încât să se menţină un grad rezonabil
de previzibilitate privind nivelul şi stabilitatea ratelor de impozitare pe
viitor.
În opinia noastră, nivelul prudent al datoriei publice pentru cazul Republicii Moldova
este valoarea de maxim 30% a datoriei publice în PIB. Acest nivel de cel mult 30% reflectă
riscurile fiscale ridicate cu care se confruntă Republica Moldova. Odată ce riscurile fiscale vor
deveni mai moderate pentru o perioadă relativ îndelungată de timp, limita maximă poate fi
crescută.
În opinia autorului, pentru Republica Moldova atât riscurile la adresa evoluţiei
indicatorilor macroeconomici, cât şi riscurile care ameninţă performanţă politicii fiscale (un
deficit bugetar mai mare decât cel proiectat) sunt relativ ridicate şi guvernul trebuie să le
evalueze şi să le gestioneze prudent şi raţional.
Cele mai mari riscuri pe plan intern se pot materializa dacă angajamentul politic pentru
procesul de consolidare fiscală scade, pe fondul unor turbulenţe politice permanent existente în
societatea moldovenească. Eventualele derapaje de la o politică fiscal-bugetara strictă (cum ar fi
reversarea unor măsuri de austeritate implementate deja) pot conduce la depăşirea ţintelor de
deficit bugetar pentru 2017 şi 2018 şi la deteriorarea percepţiei de risc faţă de Republica
Moldova. În plus, la nivelul inflaţiei riscurile sunt înclinate pe partea negativă, şocurile de ofertă
37
provenite din preţurile alimentelor şi din preţurile administrate putând conduce la o inflaţie
substanţial peste proiecţiile oficiale.
Pe plan extern, riscurile provin din posibile accentuări ale crizei datoriei suverane în
ţările din UE care se confruntă cu probleme de sustenabilitate a poziţiei fiscal-bugetare. Dacă un
astfel de scenariu se materializează, aversiunea la risc la nivelul pieţelor financiare internaţionale
ar putea creşte, cu efecte negative asupra intrărilor de capital şi asistenţă oficială în Republica
Moldova. De asemenea, o performanţă economică mai slabă a economiilor vestice se poate
translata într-o performanţă mai slabă a exporturilor moldoveneşti. O ameninţare pronunţată la
poziţia fiscală a Republicii Moldova reprezintă şi calitatea înrăutăţită a relaţiilor economice cu
Ucraina (în special, reducerea schimburilor comerciale determinată de conflictul militar din estul
acestei ţări) şi Rusia.
În acelaşi timp, recomandăm stricta aplicare a regulii de aur a politicii fiscale
sustenabile incluse în Codul pentru Stabilitatea Fiscală din Marea Britanie: pe durata ciclului
economic guvernul va împrumuta doar pentru a investi şi nu pentru a finanţa cheltuielile curente
(ceea ce este echivalent cu principiul propus anterior – cheltuielile curente nu trebuie să
depăşească veniturile curente).
Principala provocare a politicii fiscale în Republica Moldova în perioada anilor următori
este aceea de a reduce deficitul bugetar structural concomitent cu crearea de spaţiu fiscal pentru
cheltuieli publice de investiţii (în special pentru infrastructură), cu rezolvarea problemelor
structurale care constituie factori de blocaj pentru creşterea economică şi cu asigurarea
sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung din perspectiva procesului inevitabil de
îmbătrânire a populaţiei şi exodului masiv al forţei de muncă peste hotarele Republicii Moldova.
În particular, principalele provocări la adresa sustenabilităţii finanţelor publice, în
opinia autorului, rezidă în:
 slaba colectare a veniturilor bugetare (inclusiv evaziunea fiscală ridicată);
 deficitul cronic al sistemului public de pensii (BASS);
 pierderile ridicate ale întreprinderilor de stat şi municipale;
 eficienţa redusă a cheltuirii banilor publici;
 starea financiară foarte precară a sistemului sanitar care conduce la acumularea
unor arierate cronice;
 necesitatea unui control strict la nivelul cheltuielilor sociale;
 stabilirea unui set de priorităţi investiţionale publice şi bugetarea multianuală a
acestora (care să exceadă ciclul politic).
Pentru a asigura sustenabilitatea fiscală, se recomandă:
38
 creşterea accizelor la produsele din tutun, în conformitate cu obiectivul de
reducere a deficitului în corespundere cu nivelul regional şi media pe UE;
 actualizarea evaluării proprietăţilor imobiliare în scopuri fiscale;
 prioritatea investiţiilor publice;
 îmbunătăţirea mobilizării veniturilor publice prin combaterea evitării şi
evaziunii fiscale;
 rezistenţa la presiuni de a acorda avantaje fiscale suplimentare ad-hoc care
erodează baza de impozitare [28].
Considerăm că promovarea reformelor structurale ar putea contribui la consolidarea
instituţiilor fiscale şi proteja sustenabilitatea fiscală.
Autorităţile din Republica Moldova au luat măsuri de consolidare a cadrului de politică
fiscală prin adoptarea sau elaborarea legislaţiei privind finanţele publice locale, datoria publică şi
garanţiile de stat, precum şi a responsabilităţii fiscale. Cu toate acestea, autorul îşi exprimă
convingerea că sunt necesare reforme suplimentare pentru a proteja sustenabilitatea fiscală pe
termen lung, îmbunătăţirea managementului financiar public, creşterea rezistenţei la ciclurile
politice, pregătirea scenei pentru dezvoltarea în continuare a pieţei interne de capital.
În special, considerăm că se impune:
 reforma protecţiei sociale. Este nevoie de o reformă a sistemului de securitate socială
pentru a pune finanţele acestuia pe o traiectorie sustenabilă, pentru a face faţă presiunilor
demografice, şi inversa declinul în rata de înlocuire.
 descentralizarea fiscală. Modelul de descentralizare fiscală trebuie să fie reformat
pentru a îmbunătăţi eficienţa şi proteja sustenabilitatea fiscală pe termen mediu. În acest
sens, se impune introducerea limitelor obligatorii de îndatorare pentru guvernele sub-
naţionale şi consolidarea numărului de APL.
În acelaşi timp, autorul recomandă dezvoltarea cadrului metodologic şi analitic de
proiectare, implementare şi evaluare a instrumentelor fiscale sustenabile prin preluarea şi
adaptarea din teoria şi practica internaţională de reglementare fiscală a conceptelor de poziţie
fiscală şi impuls fiscal. În susţinerea acestei propuneri, formulăm următoarele argumente.
Teoria economică indică drept dezirabil caracterul stabilizator/anticiclic al politicilor
macroeconomice, ceea ce înseamnă că acestea ar trebui să acţioneze în sensul diminuării
amplitudinii fluctuaţiilor ciclului economic. O lecţie importantă a severităţii crizei economice
actuale este aceea că politicile economice vor trebui să fie mai prudente în perioada de avânt
economic, acţionând în sensul prevenirii acumulării de dezechilibre şi al asigurării unor marje de
siguranţă suficiente pentru a permite o reacţie adecvată la eventuale şocuri nefavorabile de
dimensiuni mari.
39
În cadrul politicilor macroeconomice un rol extrem de important revine politicii fiscale.
Spaţiul de manevră de care politica fiscală dispune pentru a acţiona în sens stabilizator - în
contextul actual aceasta însemnând stimularea cererii agregate ca răspuns la criza economică -
este strict limitat de nivelul deficitului bugetar şi al stocului de datorie publică la debutul crizei
economice. Cu alte cuvinte, maniera în care politica fiscală s-a achitat în trecut de sarcina
stabilizatoare care îi revenea afectează modul în care poate face aceasta în prezent şi în viitor. Cu
cât poziţia fiscală este mai precară, cu atât autorităţilor le va fi mai dificil să reacţioneze adecvat
în faţa unor şocuri adverse.
3.2. Impactul impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei şi bunăstării

producătorilor şi consumatorilor
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, măsurile de politica fiscală și acordarea
subvențiilor se utilizează pe larg în reglementarea activităţii economice.
Măsurile de politcă fiscală implementate în anii precedenți au sporit transparența fiscală
și au avut un impact pozitiv atât asupra veniturilor publice, cât și asupra activităților agenților
economici și economiilor persoanelor fizice.
Figura 3.1. Dinamica veniturilor Bugetului Public Național pe anii 2008-2017, mln. lei
(conform clasificației economice)
Sursă: elaborat de către autor în baza datelor Ministerului Finanțelor și Anuarelor Statistice al Republicii Moldova
2008-2017
În anul 2017, veniturile BPN s-au dublat în comparație cu veniturile anului 2008,
ajungând la valoarea de 45946,9 milioane lei, ceea ce reprezintă o creștere cu 106,11% față de
anul 2008, și cu 5,19% față de anul 2016. Introducerea impozitului pe avere în anul 2017 a avut
40
un aport de creștere în valoare de 0,5%. Tendinţele pozitive de relansare ale economiei naţionale
după criza economică din 2009-2010, de rând cu alte măsuri de politică bugetar-fiscală, au
determinat creşterea pe parcursul anilor 2011-2012 a veniturilor publice, în valoare nominală, de
la 23,5 miliarde lei în anul 2010 până la 31,1 miliarde lei în anul 2012. Totodată evoluţia
acestora exprimată ca pondere în PIB are o tendinţă de diminuare de la 38,9 % până la 37,8%
respectiv.
Veniturile bugetului public național în anul 2013 au totalizat 33530,3 milioane lei,
reprezentând 38.2% din PIB. Încasările bugetare au fost influenţate atât de evoluţiile economice
cât şi de reintroducerea în anul 2012 a cotei 12% la impozitul pe venit din activitatea de
întreprinzător.
Recesiunea economiei moldovenești (din anul 2015) alimentată în mare măsură de
recesiunea economică din Federația Rusă, Ucraina, precum și perspectiva situației economice
dificile din UE au un impact direct asupra evoluțiilor remitenților de peste hotare precum și
asupra volumului operațiunilor de comerț exterior al RM, și respectiv, asupra încasărilor de
venituri la buget, în special a TVA și accize. În această situație, căile principale pentru majorarea
veniturilor ar trebuie să se materializeze, în primul rând, prin îmbunătățirea administrării fiscale.
Administrarea fiscală constituie un element important al sistemului fiscal, care are un
impact direct asupra nivelului de colectare a veniturilor la buget. Obiectivele politicii de
administrare fiscală sunt: perfecționarea măsurilor de asigurare a executării obligației fiscale;
eficientizarea metodelor de control și coordonarea activităților de control; computerizarea
procedurilor fiscale; perfecționarea mecanismului de administrare fiscală. Pe parcursul anilor s-
au realizat o serie de măsuri de politică în scopul îndeplinirii obiectivelor generale propuse, și au
înregistrat un impact însemnat asupra creșterii volumul veniturilor publice.
Pe parcursul anilor analizați, cea mai mare pondere din total venituri este deținută de
categoria ”Impozite și taxe”, ponderea medie fiind de 58,59%. Un impact semnificativ au avut
măsurile de îmbunătățire a administrării fiscale. În anul 2017, valoarea absolută a categoriei
respective s-a majorat de 2,2 ori față de veniturile încasate sub formă de impozite și taxe
înregistrate în anul 2008, atingând cifra de 29231,0 milioane lei, ceea ce reprezintă 21,74% din
PIB pentru anul respectiv.
Potrivit graficului de mai jos se observă că ponderea cea mai mare este deținută de
veniturile capitolului ”Impozite și taxe pe mărfuri și servicii”. În dinamică, valoarea absolută a
veniturilor componente ale acestui capitol înregistrează o creștere, ajungând în anul 2017 la
suma de 20831,6 milioane lei, ceea ce reprezintă o creștere procentuală comparativ cu anul 2008
egală cu 92,2%. Aplicarea cotei ”zero” la impozitul pe venitul din activitatea de întreprinzător
începând cu ianuarie 2008 a încetinit ritmurile de creștere a veniturilor bugetului public.
41
Figura 3.2. Structura veniturilor din categoria ”Impozite și taxe” pentru anii 2008-
2017, mln. lei
Sursă: elaborat de către autor în baza datelor Ministerului Finanțelor și Anuarului Statistic al Republicii Moldova
2008-2017
Cea mai mică pondere este deținută de ”Impozitul pe proprietate”, ponderea medie pe
anii 2008-2017 fiind de 1,6% din totalul categoriei Impozite și taxe.
Efectele negative ale recesiunii economice, în care economia globală a intrat în anul
2008, sau răsfrânt simţitor asupra economiei Republicii Moldova începând cu anul 2010. Ca
urmare, în anul 2010 veniturile bugetului public naţional în raport cu anul 2009 s-au redus cu
circa 8,0%, această scădere fiind cauzată în mare parte de reducerea încasărilor din TVA şi din
comerţul exterior, precum şi a încasărilor nefiscale.
Analiza încasărilor recente denotă faptul, că colectările TVA depind foarte mult de
creșterea importurilor de mărfuri și a consumului sectorului privat.
În figura 3.3 este reprezentată dinamica sumei TVA și a accizelor încasate la BPN. TVA
reprezintă principala sursă de venituri publice, ponderea TVA-ului pentru anul 2017 în total
venituri publice fiind 31,7%.
42
Figura 3.3. Dinamica valorii accizelor și TVA încasate la BPN pe anii 2008-2017,
mln. lei
Sursă: elaborat de către autor în baza datelor Ministerului Finanțelor
Măsurile de politică fiscală prevăd ajustarea anuală a cotelor accizelor a unor mărfuri
accizate la nivelul inflației și la rata creșterii PIB nominal prognozat, în vederea acumulării de
surse financiare suplimentare la buget.
De asemenea, pe parcursul anilor analizați s-au realizari o serie de ajustari a legislaţiei
naţionale cu cea comunitară, prin transpunerea în legislaţia naţională a directivelor, adoptate la
nivel european, în domeniul TVA şi accizelor. Aceste măsuri vor permite armonizarea listei
mărfurilor supuse accizelor cu cea europeană, acumularea de surse financiare la buget,
instituirea unui mecanism stimulator la importul autoturismelor noi și descurajarea importului
celor uzate.
O altă măsură de politică fiscală în domeniul accizelor este indexarea anuală a cotelor
accizelor pentru combustibili la coeficientul de creştere anuală a produsului intern brut nominal
prognozat pentru anul respectiv faţă de anul precedent.
Este de menționat faptul, că în urma aplicării Acordului de liber schimb cu Uniunea
Europeană, Republica Moldova va elimina treptat taxele vamale la anumite produse, proces care
se va desfășura pe parcursul unei perioade de tranziție de maxim 5 ani. Aceasta se va cifra în
pierderi la buget a încasărilor din taxa vamală și proceduri vamale, însă va fi recompensat în
urma creșterii mai rapide a încasărilor din TVA, ca urmare a sporirii consumului intern și a
importurilor.
Pe termen mediu se prognozează că ponderea veniturilor fiscale în totalul veniturilor
bugetului public va crește către anul 2018 până la 91,1 la sută, ca pondrere în PIB menținându-se
în jur de circa 31,8 la sută. Parțial această se explică prin punerea în aplicare din anul 2015 a
43
regimului de liber schimb cu Uniunea Europeană prevăzut în Acordul de instituire a zonei de
Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător va contribui la creșterea încasărilor din TVA.
Pe termen mediu se preconizează o serie de măsuri de politică fiscală care rezultă atât din
obiectivele de dezvoltare a economiei naționale, cât și din angajamentele internaționale asumate
de Republica Moldova. Printre măsurile cele mai prioritare se numără eficientizarea și
sistematizarea legislației fiscale prin elaborarea noului Cod fiscal într-o formulă revăzută,
inclusiv și prin prisma armonizării legislației fiscale naționale, în partea ce ține de TVA și accize,
la prevederile legislației Uniunii Europene în conformitate cu calendarul stabilit în Acordul de
Asociere RM-UE, în vederea asigurării dezvoltării economice, precum și în scopul îmbunătățirii
structurii și a frazeologiei și realizarea unei unități terminologice, bază pentru asigurarea clarității
textului Codului și eliminării interpretărilor multiple.
Veniturile bugetul de stat, inclusiv transferurile, în anul 2015 au constituit 27660,5
milioane lei ce reprezintă circa 65 la sută din veniturile bugetului public, cu o creștere de 25 la
suta față de anul 2014. Aceasta se datorează faptului implementării începând cu 1 ianuarie 2015
în patru UAT (mun. Chișinău, raioanele Basarabeasca, Rîșcani, Ocnița) a noului sistem de
stabilire a relațiilor între bugetul de stat și aceste bugete, prin urmare a preluării de la bugetele
UAT la finanțare la bugetul de stat a învățământului secundar general, plăților sociale și alte
competențe delegate de către autoritățile publice centrale, o parte din veniturile care anterior erau
sursă de formare a bugetelor UAT, de asemenea s-au preluat la bugetul de stat.
Figura 3.5. Dinamica veniturilor globale în valoare nominală pe bugete componente

pe perioada anilor 2008-2017, mln. lei
Sursă: elaborat de către autor în baza datelor Ministerului Finanțelor și Anuarelor Statistice pentru anii 2013 și
2017
44
Conform datelor din Cadrul Bugetar pe Termen Mediu 2016-2018, circa 40 la suta din
veniturile proprii ale bugetului de stat în această perioadă sunt redistribuite la alte bugete prin
intermediul transferurilor.
A doua componentă a BPN după ponderea deținută este BASS, având, în mediu 21,37%
din totalul veniturilor Bugetului Public Național. Sursa principală a veniturilor bugetului
asigurărilor sociale de stat rămân a fi în continuare veniturile din contribuţiile de asigurări
sociale de stat. Analizând dinamica valorii absolute a veniturilir BASS, se afirmă dublarea cifrei
veniturilor în anul 2016 față de anul 2007. BASS se majorează ca rezultat al creșterii fondului de
salarizare în economie, care generează venituri, precum și ca rezultat al tendințelor marcate în
programele de protecție socială cu impact major asupra reducerii sărăciei.
Veniturile FAOAM sunt compuse într-o pondere aproximativ de 50% din veniturile
proprii, adica încasările pe baza asigurărilor medicale eliberate. Majorarea FAOAM se datorează
implementării măsurilor de reformă din ultimii ani în domeniul ocrotirii sănătății.
Vom prezenta modul în care impozitele indirecte şi subvenţiile pentru producători
afectează preţul de piaţă şi bunăstarea participanţilor de tranzacţiile de vânzare-cumpărare.
În funcţie de modul în care sunt percepute, impozitele pot fi grupate în două categorii
mari: în sumă fixă şi impozite ad valorem. Prima categorie presupune un impozit în sumă
constantă pe unitatea de bun produs sau consumat. Un exemplu de acest tip este acciza pe
motorină care este perceput ca o sumă fixă pe fiecare tonă (1260 lei pentru o tonă) ţigari fără
filtru, bere, alcool etilic etc. Un impozit ad valorem se percepe pe valoarea bunului produs sau
consumat. Un exemplu de astfel de impozit este taxa pe valoarea adăugată, accize la unele
bunuri.
Pentru a ilustra incidenta impozitelor indirecte, consideram o situație de echilibru, pe
piaţa unui bun, în care curbele de cerere si oferta sunt de formă normală şi ilustrate în figura 3.6.
45
Fig. 3.6. Influenta impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei
Sursă: Economie. ASE Bucureşti. Ed. a 8-a rev., Editura Economică, Bucureşti, 2009
Echilibrul pieţei se stabilește în Eq0, care corespunde unei producții Q0 si a unui preţ p0. Daca
se introduce un impozit I pe fiecare unitate de bun ce formează obiect al ofertei, are loc o
deranjare a echilibrului. Mărimea impozitelor va fi exclusiv în sarcina producătorului sau se va
reflecta şi asupra cumpărătorului.
La preţul p0 consumatorii sunt interesați să achiziționeze cantitatea Q0 şi nu îl interesează că
producătorii sunt obligați să achite un impozit. În același timp, curba ofertei este deplasată în
întregime spre stânga, întrucât pentru fiecare preţ practicat, producătorii vor oferi mai puțin din
cauza impozitului, iar în sus, pentru că trebuie stimulați să comercializeze o cantitate dată, ceea
ce înseamnă că trebuie să li se acorde un preţ mai ridicat ca înainte, care să includă şi impozitul.
Consecinţa acestei deplasări va fi creșterea preţului p0 la p1 , cu ∆p , iar oferta se reduce
cu ∆Q de la Q0 la Q1. Creșterea preţului cu ∆p determină reducerea cererii cu ∆Q. Efectele
introducerii impozitelor sunt suportate atât de producători, cât şi de cumpărător. Vânzătorii vând
Q1 unităţi (Q1 = Q0 - ∆Q), nu cu preţul (p + I) cum ar dori, ci numai cu p1 = p0 + ∆p.
Cumpărătorii sunt şi ei afectați, deoarece cu venitul disponibil achiziționează o cantitate mai
mica, Q1, la un preţ majorat, p1 .
Exemplu: pe piaţa unui produs cererea şi oferta sunt descrise de următoarele funcții:
Qd = 3000 – 100∙P
Qs = 2000 + 100∙P
Se presupune că se introduce un impozit pe produs de 4 u.m./buc.
Preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
46
Qd = Qs
3000-100∙P = 2000 + 100∙P
1000 = 200∙P
p* = 1000/200 = 5 u.m.
Q* = 2000 + 100∙5 = 2500 buc.
Impozitul pe produs, t, afectează cantitatea ofertei, precum şi preţul încasat de producător
(p-t). Funcția ofertei se poate scrie astfel:
Qs = 2000 + 100 (p-t) = 2000 + 100∙P – 100∙4
Qs = 1600 + 100∙P
La echilibru avem:
Qd = Qs
3000-100∙P = 1600 +100∙P
1400 = 200∙P
p** = 1400/200 = 7 u.m.
Q** = 3000 –100∙7 = 2300 bucăţi.
Cumpărătorul acoperă creșterea preţului de echilibru:
p** - p* = 7 - 5 = 2 u.m.
şi îşi reduce cantitatea achiziționată de la 2500 bucăţi la 2300 bucăţi.
Ofertantul acoperă diferența de impozit:
4 - 2 = 2 u.m.
şi reduce corespunzător cantitatea vândută.
De aici rezulta următoarea concluzie pentru includerea impozitelor indirecte în preţ:
reducerea cantităţii vândute şi, implicit, diminuarea capacitații reale de cumpărare. In expresie
matematica, cantitatea vânduta-cumpărata in urma aplicării unui impozit indirect se poate
determina prin relația:
în care: C este cantitatea de produse după achitarea impozitului indirect; V - venitul

(bugetul) cumpărătorului; p - preţul dinainte de aplicarea impozitului; c - cota procentuala de
impozite; P - preţul final, adică preţul ce include impozitul indirect.
Astfel, daca consideram un preţ de 100 u.m. iar cota procentuala de impozitare este de 20 %,
rezulta un preţ final de 125 u.m., determinat în felul următor:
47
La acest preţ P, in raport cu cota procentuala, c, de 20 %, rezultă o masă a impozitului egal
cu:
Cantitatea cumpărată este:
Aplicarea impozitelor vizează doua probleme fundamentale:

1) modul în care sunt afectate diversele categorii de venituri;
2) localizarea efectelor determinate de mutațiile intervenite.
Calcularea unor cote omogene sau sume fixe pe unitate de produs are ca efect plata
impozitului indiferent de nivelul si structura veniturilor cumpărătorilor. Răspunsul la prima
problema cere luarea în considerare a faptului că sunt categorii de produse cu elasticitate diferita
in raport cu preţul sau venitul. Spre exemplu, produsele alimentare de bază se caracterizează prin
elasticitate redusă sau inelasticitate. În acest caz, indiferent de mărimea veniturilor, persoanele
suporta în proporție aproximativ egală cu impozitul pe produs.
Referitor la cea de-a doua problema, trebuie pornit de la ideea că, în general, persoana care
suportă impozitul este alta in raport cu cea care plătește. Fiecare parte tinde sa transfere sumele
plătite în funcție de relația cerere-oferta, de elasticitatea cererii si a ofertei, la care se adăuga
unele practici monopoliste. În situația in care oferta depăşeşte cererea, consumatorii sunt în
măsura să transmită parțial impozitul asupra vânzătorilor.
Impozitul este plătit de vânzători, dar este numai parțial suportat de către ei. Cumpărătorii
sunt obligați sa accepte un preţ mai mare, p1 = 7 u.m. Vânzătorii încasează pentru fiecare unitate
de produs vânduta un preţ de = 7 u.m., din care 4 u.m. reprezintă impozitul suportat doar parțial
(4 – 2 – 2 u.m.), restul este recuperat prin preţ de la cumpărători.
Proporția in care impozitul se împarte intre cumpărători (∆ p c) si vânzătorii (∆ip) este
dependenta de elasticitatea cererii si cea a ofertei.
48
Fig. 3.7. Proporția repartizării impozitului pe produs intre cumpărători si vânzători in cazul
unei cereri elastice (a) si cu elasticitate redusa (b)
Fig. 3.6. Proporția repartizării impozitului pe produs intre cumpărători si vânzători in cazul unei
oferte elastice (a) si cu elasticitate redusa (b)
Partea din impozitul pe produs care este suportata de cumpărători este invers proporționala
cu mărimea elasticității cererii si direct proporționala cu mărimea elasticității ofertei, iar partea
care revine in sarcina vânzătorilor este invers proporționala cu elasticitatea cererii.
Această problemă a influentei politicii fiscale asupra preţului poate fi tratată în alt mod,
echivalent cu cel precedent, dacă impozitele ar fi percepute pe unitate de marfă cumpărată. Dacă
se presupune că cel care achită impozitul este cumpărătorul, se poate considera că are loc o
reducere a fiecărui punct al curbei cererii cu o mărime ce exprimă impozitul. Are loc o deplasare
spre stânga a curbei cererii. Rezultatul este identic cu cel precedent.
49
50

Rolul Impozitelor Indirecte

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rolul Impozitelor Indirecte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROLUL IMPOZITELOR INDIRECTE ÎN EDIFICAREA

ECONOMIEI DE PIAȚĂ FUNCȚIONALE ÎN REPUBLICA

CAPITOLUL I. CONŢINUTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A POLITICII FISCALE

Schema 1.1. Componentele politicii financiare în sens larg

Pornind de la sensul larg atribuit conceptului de finanţe, şi anume de ansamblu al

Schema 1.2. Politica fiscală şi politica bugetară

1.2. Interdependenţe între componentele politicii fiscale și bugetare

(1) Obiectivele (i) Instrumente de

(2) Alte obiective (ii) Alte instrumente

Schema 1.3. Rolul politicii fiscal-bugetare

1.3. Coordonate şi instrumente ale politicii fiscale

2.1. Impactul instrumentelor fiscale asupra funcţionalităţii economiei de piață

Asigurarea supremaţiei legii şi

Redresarea situaţiei din Privatizarea societăţilor pe

Absenţa barierelor la intrarea

Fig. 2.1. Criteriile economiei de piaţă funcţionale

În acelaşi timp, îndeplinirea sub-criteriilor necesare ca economia Republicii Moldova să

Sustenabilitatea fiscală Structura fiscală Stabilizarea fiscală

Instrumentele fiscale Structura veniturilor Instrumentele fiscale

2.2. Interdependenţa dintre sistemul de impozite şi taxe din Republica Moldova şi

Tabelul 2.4. Structura impozitelor de gradul I, în % din veniturile fiscale

Structura, dimensiunea şi eficienţa sistemului de impozitare depinde în mare parte de

În baza analizei, formulăm următoarele concluzii:

Fig. 2.4. Structura PIB după utilizări, în milioane lei și procente

3.1. Stabilitatea fiscală în calitate de criterii fundamentale pentru proiectarea

Pentru a explica această tendinţă, vom analiza evoluţia veniturilor şi cheltuielilor

3.2. Impactul impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei şi bunăstării

Figura 3.5. Dinamica veniturilor globale în valoare nominală pe bugete componente

în care: C este cantitatea de produse după achitarea impozitului indirect; V - venitul

Cantitatea cumpărată este:

Aplicarea impozitelor vizează doua probleme fundamentale:

S-ar putea să vă placă și