Enigma Otiliei

Enigma Otiliei este un roman de inspirație socială, însumând dosare de existență ale unor tipuri
umane determinate de circumstanțele sociale, dar și de factorul ereditar.

Așadar referentul valoroficat este experiența personală, familia proprie, dar și societatea
contemporană asupra căreia face o disecție obiectivă.Romanul a fost publicat în 1938.

Titlul initial al romanului a fost Părinții Otiliei, titlu ce sublinia tema paternității, a fost
schimbat în momentul publicării în Enigma Otiliei.Ttilul subliniază nu numai o trăsătură de
caracter definitorie a eroinei, enigma este tot acel amestec de luciditate și ștrengărie, de
onestitate și ușurătate, dar și misterul unei vârste și chiar al vieții însăși această criză a tinereții
lui Felix,pus pentru întăia oară față în față cu absurditatea sufletului unei fete ,aceasta este
enigma afirma autorul însuși.

Se poate extrage și o altă semnificație chiar din finalul romanului , din scena în care Felix se
duce să revadă casa lui Costache, când acesta reflecta nu numai Otilia era o enigma,ci și destinul
însuși.

Temele romanului sunt balzaciene: paternitatea, parvenitismul, avariția,

moștenirea.Concepțiile autorului asupra acestora sunt balzaciene

 Paternitatea marchează evoluția ulterioară a individului supra căruia se proiectează ceva

din caracterul și statul social al părinților;
 Parvenitismul este soluția schimbării statutului social și economic;
 Avariția deformează caracterul;
 Moștenirea trezește lăcomia ,egoismul,dar și competiția;

Elemente de structură și de compoziție:

Compoziția romanului este clasică ,acesta fiind format din 20 de capitol ,fără tiluri semnificative
care se succed chronologic.Axa timpului obiectiv derulat lent la început, apoi mai accelerat este
marcată obsesiv prin sintagme temporale cu care debutează mai toate capitolele: într-o seară de
la începutul lui iulie 1909[..], A doua zi[…], În ziua următoare[…], Cu timpul[…].

Romanul este construit pe principiul simetriei și al circularității care guvernează intrarea și

ieșirea în și din universal cărții,evidențiate fiind de secvențele care deschid și încheie
romanul.cele două au aceleși décor-casa din strada Antim,dar se evidențiază și o tehnică a
contrastului deoarece descrierii ample de la început îi corespunde o imagine sintetică în final .

Relația incipit –final:se observă un motiv de mare modernitate cel al lui Nimeni.Replica lui
Giurgiunea de la început Aici nu stă nimeni are o întreagă încărcătură, cu valoarea simbolică a
unui destin.Această replica din finalul romanului are conotație tristă, reliefând sensul de trecere a
individului fără sens și fără a lăsa urme, deoarece nimeni din clanul Giurgiunveanu sau Tulea
nu mai apare cu adevărat, mărturia existenței lor rămănănd doar casa năpădită de buruieni și cu
lacătul pe poartă.

Mijloace compoziționale:

 Paralela dezvăluie gustul corespondențelor între personajele aceleași familii:aurica e

Aglae la tinerețe,Pascalopul poate fi considera însuși autorul la bătrănețe ,Felix-autorul la
tinerețe ,reliefându-se concepția balzaciană că lumea este o sumă de tipuri ,fiii și părinții
seamană
 Antiteza obsravată la nivelul caracterelor:Pascalopol generos, Costache avar, Felix
ambițios,Titi delăsător, Otilia tolerantă ,Aurica răutăcioasă;
 Gradația pentru prezentarea disensiunilor din familie
 Retrospectiva în prezentarea trecutului unor personaje