Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific:
Conf. Univ. Dr. Gabriela Răducan
Absolventă:
Stoica Monica – Elena
Bucureşti
2012
UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
DREPT PROCESUAL CIVIL
PROCEDURA DIVORŢULUI
Coordonator ştiinţific:
Conf. Univ. Dr. Gabriela Răducan
Absolventă:
Stoica Monica – Elena
Bucureşti
2012
2
CUVÂNT ÎNAINTE
3
ABREVIERI
4
PLANUL LUCRĂRII
CUVÂNT ÎNAINTE
ABREVIERI
PLANUL LUCRĂRII
5
b) Şedinţa de judecată
c) Mijloacele de probă în procesul de divorţ
d) Actele procesuale de dispoziţie
3.2.2. Cererile accesorii
Secţiunea 3 – Hotărârea de divorţ şi efectele ei
3.3.1. Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii
3.3.2. Efectele hotărârii de divorţ
3.3.3. Executarea hotărârii de divorţ
Secţiunea 4 – Căile de atac
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
6
CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Termenul divorţ, în limba franceză divorce, îşi are etimologia în expresia latină vel
a diversitate menţiune, vei quia în diversas partes eunt qui distrahunt matrimonium (de la
diversitatea de caractere a celor de la care provine şi de la diversitatea de legături de unde
se trage, asta strică o căsnicie)1.
Divorţul, privit ca o instituţie, are o istorie cât se poate de interesantă, deoarece a
cunoscut nenumărate reglementări, în diferite epoci istorice.
S-ar părea că cel puţin 5 tradiţii diferite despre divorţ au prevalat în diferite culturi
ale trecutului îndepărtat2.
O primă tradiţie ar fi aceea în care era pus accent foarte mult pe libertatea fiecărui
individ, astfel în cât oricare dintre parteneri putea să o dizolve când îi plăcea. O a doua
tradiţie străveche era exact opusul primei: ne permisiunea despărţirii pentru nici un motiv
invocat. A treia tradiţie permitea divorţul pe baza înţelegerii mutuale, cu excepţia cazului
de ameninţare sau o altă formă serioasă de comportare nepotrivită. Într-o astfel de situaţie
partea vătămată putea obţine aprobarea conducătorului tribului să divorţeze, chiar şi de un
partener care nu dorea această separare.
Penultima tradiţie îi permitea numai bărbatului să divorţeze. Deşi existau unele
excepţii şi calificări, acest punct de vedere pare să fi fost îmbrăţişat de culturile chineze,
azteci şi în vechiul Orient Apropiat, iar mai târziu în străvechiul creştinism. Ultima tradiţie,
găsită la unele triburi străvechi americane, dădea dreptul divorţului femeii.
Trebuie menţionat că în timp ce în ţara noastră divorţul este permis, în anumite
condiţii motivate mai mult sau mai puţin, în alte ţări şi în prezent acesta este interzis sau nu
este prevăzut sau este mult îngreunat.
Indiscutabil divorţul rămâne „înmormântarea unei căsnicii decedate”3. Deşi
căsătoria, în opinia mea, ar trebui să reprezinte stâlpul de temelie a unei societăţi civilizate,
în care o femeie şi un bărbat să trăiască în armonie şi bună-stare, croindu-şi un drum
împreună, legându-se mai mult unul faţă de altul, mai ales atunci când apar copiii; totuşi
apare, inevitabil în anumite cazuri, divorţul, care are un singur ţel şi anume să distrugă
familia, iar soarta copiilor să fie ameninţată prin această despărţire a părinţilor. Dar,
indiferent de situaţie, în societatea de astăzi, divorţul este necesar şi „legile trebuie
1
I.C. Antigona, Căsătoria şi divorţul în dreptul intern şi internaţional, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2010
pag. 15 – 16 abud M. Proudhon, Cours de droit francais, Tome premier Dijon, 1810, pag. 285 – 286
2
I.C. Antigona, op.cit., pag. 18 abud E.E. Joiner, Consideraţii creştine despre divorţ şi recăsătorie, Ed.
Gnosis, Bucureşti, 1999, pag. 195.
3
I.C. Antigona, op.cit., pag. 280 abud R. Lafton Hudson, Till Divorce Do Us Apart, New York, Thomas
Nelson Inc., 1973, pag. 13.
7
elaborate după tiparul nevoilor omeneşti”4 , deoarece sunt cazuri în care convieţuirea
împreună a soţilor care nu se mai înţeleg din anumite motive nu duce la nici un rezultat
convenabil, iar în astfel de cazuri divorţul reprezintă doar o „alinare a suferinţelor produse
de neînţelegerile şi certurile dintre soţi”.
4
C. Hamangiu, I. Rossetti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Tratat de Drept Civil Român, Ed. All Beck,
Bucureşti 2002, pag. 235 citat în A.C. Iordan, op.cit., pag. 280.
5
M.I. Rusu, Procedura divorţului in dreptul românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti. 2003, pag. 21. abud
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, pag. 205
6
C.civ. art. 273: „Este interzisă încheierea unei căsătorii de către persoana care este căsătorită”.
8
Separaţia de fapt (căsătoria fără menaj) este o noţiune consacrată în practică
juridică dar şi în vorbirea curentă. Aceasta poate constitui un motiv temeinic de divorţ,
numai dacă este coroborată şi cu alte împrejurări care fac imposibilă continuarea
căsătoriei pentru cel puţin unul dintre soţi.
Cu toate acestea, două elemente sunt de esenţa noţiunii de situaţie de fapt, şi
anume:
Un element subiectiv: intenţia soţilor de a nu mai convieţui o perioadă de
timp, determinată sau nu;
Un element material: absenţa coabitării soţilor.
Aceste două elemente trebuie să existe cumulativ, pentru că despărţirea soţilor
să reprezinte efectiv o separaţie de fapt. Astfel, nu putem avea o separaţie de fapt dacă
este lipsită de intenţia soţilor de a trăi despărţiţi (de exemplu: o separaţie temporară
datorită unui tratament medical, detaşarea sau transferul unuia dintre soţi într-o altă
localitate, executarea unei pedepse privative de libertate). Aceeaşi situaţie există şi
atunci când soţii au domicilii diferite dar între ei se menţine o comunitate de viaţă, iar
în astfel de cazuri nu putem spune ca există separaţie de fapt.
Separaţia de fapt nu este reglementată de legislaţia noastră, deşi este destul de
frecventă, dar este reglementată de alte ţări precum: Franţa7.
Divorţul se diferenţiază şi de noţiunea de separaţie de corp fiind considerată
instituţie juridică de acele legislaţii care interzic divorţul 8 sau îl reglementează
restrictiv9, iar aceasta asigură, sub control judecătoresc, o destindere a relaţiilor dintre
soţi, aflaţi în pragul divorţului.
Ar fi un singur text din legislaţia romana în care găsim referire la separaţia de
corp: art. 23 din Legea nr. 105/199210 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, care prevede: „În cazul în care soţii sunt în drept să ceară separaţia
de corp, condiţiile acesteia sunt supuse legii prevăzute la art. 20, care se aplică în mod
corespunzător”. Deoarece a fost absentă mult timp din limbajul nostru juridic, separaţia
de corp a fost definită ca fiind o instituţie juridică în temeiul căreia instanţă
judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi sau la cererea lor comună, poate
suspendă obligaţia de coabitare dintre aceştia. De aici rezultă că separaţia de corp e
acea situaţie juridică în care ce doi soţi sunt exoneraţi de către judecător de obligaţia de
a mai convieţui.
7
C.civ. francez art. 237: se poate solicita desfacerea căsătoriei în cazul in care soţii trăiesc separaţie de fapt
de cel puţin şase ani.
8
Separaţia de corp a fost mult timp consideratp “divorţul catolicilor”, căsătoria fiind considerată indisolubilă
de către Biserică.
9
În Franţa, Codul civil de la 1804 reglementa atât divorţul, cât şi separaţia de corp, pentru că, în perioada
1816 – 1884, divorţul să fie interzis.
10
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L105-1992.pdf
9
Desfacerea căsătoriei se deosebeşte şi de desfiinţarea căsătoriei, deşi în ambele
situaţii există o hotărâre judecătorească în baza căreia căsătoria nu mai există. Astfel,
nulitatea sau anularea căsătoriei – în urma cărora căsătoria este desfiinţată – se poate
pronunţa numai pentru cauze anterioare încheierii ei şi operează retroactiv. Divorţul,
dimpotrivă, poate fi pronunţat pentru cauze ulterioare încheierii căsătoriei şi produce
efecte numai pentru viitor.
10
În zilele noastre, divorţul nu mai reprezintă o problemă de ordin personal, ci şi
de ordin social, iar legiuitorul român, în reglementarea anterioară modificării
intervenite prin Legea nr.59/199318 (Completată cu Legea nr. 65/199319), a considerat
că desfacerea căsătoriei prin divorţ intervine numai „în cazuri excepţionale” şi anume
atunci când există motive bine întemeiate, iar raporturile dintre soţi sunt grav vătămate
şi continuarea într-o armonie a căsătoriei ar fi fost practic imposibilă pentru cel care
cere desfacerea acesteia.
S-a mai pus problema încheierii căsătoriei pe viaţă20. Numai că aceasta nu ar fi fost
o soluţie, deoarece, într-adevăr, o căsătorie ar trebuie să dăinuie, dar nu cu orice preţ şi în
orice condiţii, pentru că ar fi generat stări conflictuale şi cu rezultate negative.
Legiuitorul actual a schimbat total concepţia asupra divorţului şi a simplificat
procedura, reglementând inclusiv divorţul pe cale extrajudiciară, chiar dacă din căsătorie au
rezultat copii.
18
Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii
contenciosului-administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi (M. Of. Nr. 177 din 26 iulie 1993).
19
Legea nr. 65/1993 privind completarea Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a
Codului familiei, a Legii contenciosului-administrative nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii de Conturi (M. Of. Nr. 241 din 7 octombrie 1993).
20
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. 7, Ed. C.H. Beck, Bucureşti. 2012,
pag. 153.
21
A se vedea G. Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iasi, 2001, pag. 135.
11
argument susţinut de aceste teorii se referă la împrejurarea că, deoarece la încheierea
unei căsătorii nu este suficientă manifestarea consimţământului viitorilor soţi, ea nu e
îndestulătoare nici la desfacerea acesteia.
c) Concepţia mixtă. Această concepţie prezintă două variante:
În prima variantă, ca regulă avem desfacerea căsătoriei prin efectul voinţei
soţilor şi, numai prin excepţie, divorţul are loc prin efectul hotărârii judecătoreşti;
În a doua variantă, avem ca regulă desfacerea căsătoriei prin efectul
hotărârii judecătoreşti şi, numai prin excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege,
divorţul are loc prin efectul voinţei soţilor.
d) Concepţia Codului Civil din 1865. Codul Civil român din 1865 a adoptat o
concepţie mixtă în cea de-a doua variantă. Astfel divorţul prin consimţământul mutual
era posibil cu îndeplinirea următoarelor condiţii: soţul să fi împlinit vârsta de 25 ani, iar
soţia de 21 ani; în momentul introducerii cererii de divorţ să fi trecut cel puţin doi ani
de la data încheierii căsătoriei; să nu fi trecut 20 de ani de la încheierea căsătoriei, iar
soţia să nu fi împlinit 45 ani (art. 254-276).
e) Concepţia adoptată de Codul Familiei. Întocmai ca şi cele mai numeroase
legislaţii moderne, Codul român de familie a adoptat în privinţa temeiului juridic al
divorţului o concepţie mixtă, în baza căreia regula este desfacerea căsătoriei prin efectul
hotărârii judecătoreşti, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea
căsătoriei şi, numai prin excepţie, în cazurile anume şi limitativ prevăzute de lege,
divorţul poate avea loc pe baza acordului de voinţa al soţilor. Însă şi în această ultimă
soluţie, desfacerea căsătoriei se realizează tot pe calea unei hotărâri judecătoreşti.
Astfel, Art 38 alin. 1 C.fam. prevedea că: „Instanţa judecătorească poate desface
căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi
sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.”. În ceea ce priveşte
divorţul pe baza acordului ambilor soţi, acesta are loc atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzută la art. 38 alin. 2 C.fam., şi anume: până la data cererii de divorţ să
fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi să nu existe copii minori rezultaţi
din căsătorie.
22
Ibidem, pag. 136.
12
b) Concepţia stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ. Potrivit
acestei concepţii, legea nu enunţă motivele de divorţ, ci numai prevede criteriile după
care instanţă judecătorească apreciază dacă motivele invocate de către soţi în acţiunea
de divorţ sau în cererea reconvenţională pot fi acceptate sau nu ca motive pentru
desfacerea căsătoriei.
c) Concepţia mixtă. Presupune admiterea atât a criteriilor de apreciere a
motivelor de divorţ, cât şi a enumerării motivelor de divorţ.
d) Concepţia Codului civil din 1865. Prin art. 211-213 şi 215, Codul civil a
consacrat concepţia enumerării motivelor de divorţ. Astfel, putea constitui motiv pentru
desfacerea căsătoriei una din următoarele împrejurări: adulterul, excese, cruzimi, insulte
grave, condamnarea la muncă silită, tentativa de infracţiune de omor împotriva soţului
reclamant.
e) Concepţia Codului familiei. Din analiza art. 38 C.fam. rezultă că legiuitorul
român a adoptat concepţia stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ. Deci,
s-a renunţat la sistemul formalist al enumerării motivelor de divorţ întâlnit în cadrul
Codului Civil şi s-a consacrat concepţia potrivit căreia divorţul se poate pronunţa atunci
când, „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
23
A se vedea şi Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit, pag. 155.
13
divorţului – remediu, deoarece era admisă şi desfacerea căsătoriei prin consimţământul
mutual.
e) Concepţia Codului familiei. Din analiza întregului articol 38 C.fam., rezultă
că a fost adoptată concepţia mixtă privind natura motivelor de divorţ. Aşa fiind,
divorţul apare, în principal, ca un remediu.
24
Idem.
25
C.civ. art. 373 lit. d) „la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei”.
14
b) la cererea unuia dintre soţi, atunci când datorită unor motive temeinice
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2
ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei.
Prin această nouă legislaţie, chiar dacă există copii minori din căsătorie şi cei doi
soţi se înţeleg cu privire la realizarea divorţului, ei se pot adresa pentru un divorţ prin
acord nu numai instanţei de judecată dar şi notarului public al ultimei locuinţe comune
a soţilor, care poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, aceştia din urmă
eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
În baza Codului civil, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către
instanţă judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu
copii minori rezultaţi din căsătorie26.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor
minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de
interesele minorilor.
Cererea de divorţ prin acord se depune de soţi împreună sau de unul dintre soţi,
celălalt acceptând această cerere. În acest caz, instanţa nu va stabili nici un fel de culpă
a vreunuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei. Nici în cazul în care soţul bolnav doreşte
a se separa de către soţul sănătos, instanţa nu va menţiona culpa vreunuia dintre soţi.
În caz de divorţ din culpă, instanţa judecatorească trebuie să constate: existenţa
motivelor temeinice, existenţa a unor raporturi dintre soţi ca fiind grav vătămate şi că
este imposibilă continuarea căsătoriei cel puţin pentru unul dintre ei. În timpul
procesului de divorţ, cei doi soţi hotărăsc dacă acela dintre ei care şi-a schimbat numele
de familie, şi-l va păstra şi după divorţ, sau va reveni la numele avut anterior;
încrediţarea minorului spre creştere şi educare; pensia alimentară; s.a.27
26
Numai este necesar ca cei doi soţi să aştepte trecerea a cel puţin unui an de zile pentru a introduce cererea
de divorţ - aşa cum era stipulat în art. 38 alin. (2) lit. a) din C.fam.
27
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 160.
15
CAPITOLUL II – INSTANŢA COMPETENTĂ ÎN
MATERIA DIVORŢULUI
28
NPCP art. 903 alin. (1): „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriilor în circumscripţia căreia se
află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu
mai locuieşte în circumsciptia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria
competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară
şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are
locuinţa reclamantul”. alin. (2): „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţă în ţară, părţile pot
conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea
de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al munincipiului Bucureşti.”
29
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164.
16
Cererea de divorţ, împreună cu toate actele necesare, va trebui prezentată
preşedintelui instanţei personal de către soţul reclamant30 şi va trebui semnată de ambii
soţi sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică, iar dacă mandatarul
este un avocat, el va certidica semnătura soţilor, potrivit legii [art. 918 alin. (1) NCPC].
Preşedintele instanţei are obligaţia, conform art. 613 C.proc.civ., să îi dea sfaturi
de împăcare reclamantului, însă dacă acesta din urmă nu renunţă la cererea sa şi doreşte
a continue cu acţiunea sa, preşedintele instanţei nu mai are altceva de făcut, decât să
fixeze termen în şedinţă publică.
În cazul în care cererea de divorţ, se întemeiază pe acordul soţilor, preşedintele
instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, neviciat, după care va fixa un
termen de două luni în şedinţă publică, doar că de data aceasta nu se face menţiunea
cum că preşedintele instanţei va mai oferi sfaturi de împăcare; conform art. 613 1 alin.
(2) C.proc.civ. Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în Noul Cod de procedură civilă în art.
918 alin. (3). Dar datorită art. 131 alin. (1) C.proc.civ., judecătorul primei instante are
obligaţia de a încerca împăcarea părţilor.
În marea majoritate a cazurilor, când desfacerea căsătoriei are loc prin acordul
soţilor, tot ei se înţeleg şi asupra cererilor accesorii ale divorţului. Soţii vor stabili şi
modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii, instanţa de judecata
va verifica dacă soţii s-au înţeles asupra tuturor acestor aspecte (numele pe care îl va
purta fiecare soţ după divorţ; când este cazul, încredinţarea copiilor minori şi
contribuţia părinţilor la cheltuielile ce ţin de creşterea, educarea, pregătirea
profesională, învăţătură; bunurile comune; s.a.). Dar dacă soţii nu au reuşit să se
învoiască asupra cererilor accesorii, atunci instanţa urmează să administreze probe
pentru a putea hotărî31. Noul Cod de procedură civilă reproduce exact aceste prevederi
în art. 919.
Totodată, în cazul art. 611 C.proc.civ. („Cererea de pensie de întreţinere se va
face la instanţa învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări
cu privire la domiciliul părţilor”) se precizează faptul că indiferent dacă s-au ivit
schimbări în ceea ce priveşte domiciliul părţilor, cererea referitoare la pensia de
întreţinere se va face la aceeaşi judecătorie care a fost investită cu cererea de divorţ.
Conform art. 920 NCPC dacă cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului
pârât şi acesta recunoaşte că datorită faptelor sale s-a ajuns la destrămarea căsniciei,
instanţa poate să pronunţe divorţul fără a mai cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi
fără a face precizare despre culpa sa, doar dacă reclamantul este de acord. Dacă
30
C.proc.civ. art. 612 alin. (4): „Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta
personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei”.
31
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164 - 165.
17
reclamantul nu este de acord, atunci instanţa va lua act de acest aspect şi va pronunţa
divorţul din culpa soţului pârât [Art. 920 alin. (3) coroborat cu art. 922 NCPC.]
Prevederile Secţiunii I („Divorţul prin acordul soţilor”), Capitolul al II-lea din
Noul Cod de procedură civilă nu se aplică cazurilor în care soţii au optat la un divorţ pe
cale extrajudiciară (pe cale administrativă sau notarială) conform art. 917 NCPC.
32
C.civ. art. 375 alin. (2): „Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care
există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor
aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de
către ambii părinţi, stabilirea locuintei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale
dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.”
18
CAPITOLUL III – PROCESUL DE DIVORŢ
DIN CULPĂ
33
A se vedea P. Peţu, E. Velicu, V. Mardare, Starea Civilă. Mijloc de identificare a persoanei fizice, ed. 2
revizuită şi adaugită, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2004
34
NCPC art. 906 alin. (1): „Desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi cerută numai de soţi”.
35
Art. 614 C.proc.civ. nu face distincţie, dacă soţul care îşi pierde luciditatea este reclamantul sau paratul în
procesul de divorţ.
36
Dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi pentru destrămarea căsătoriei, mai exact culpa exclusivă a
soţului pârât - "dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de
divorţ".
37
C.proc.civ. art. 45 alin. (1): "Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege"; alin. (3): "Procurorul poate pune concluzii în
orice proces civil, în oricare faza a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".
19
Această problemă se pune şi datorită caracterului personal al procesului de divorţ
deoarece nici măcar tutorele nu poate să o introducă pentru el. O primă părere ar fi cea în
care interzisul judecătoresc nu poate să introducă o cerere de divorţ, deoarece cu greu se
face distincţia când acesta se află în starea de luciditate, când se presupune că ar fi conştient
de faptele şi gândurile sale şi este apt din punct de vedere medical pentru un astfel de
proces. Totodată el pe tot parcursul procesului de divorţ trebuie să fie lucid. O a doua
părere, (cu care personal sunt de acord) îmbrăţişată şi de legiuitor, în care interzisul
judecătoresc poate să introducă o cerere de divorţ numai în momentele de luciditate38.
În speţă39 s-a decis că tutorele soţului pus sub interdicţie nu poate formula o acţiune
de divorţ în numele acestuia. Persoana pusă sub interdicţie poate sa înainteze o astfel de
cerere, doar într-un moment de luciditate.
Astfel este prevăzut şi in Noul Cod de procedură civilă în art. 906 alin. (2): „Soţul
pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin reprezentant legal sau personal în
cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată”.
În cazul în care după introducerea cererii de divorţ, soţul reclamant îşi pierde
luciditatea, el va fi reprezentat de către tutore în faţa instanţei, potrivit art. 614 C.proc.civ.
Când vine vorba de alienatul neinterzis, chiar internat, el are posibilitatea de a
introduce cererea de divorţ. Dar în cazul în care, pe parcursul procesului, instanţa constată
că datorită bolii, reclamantul nu poate să îşi apere interese în condiţii optime şi
mulţumitoare, atunci poate solicita autorităţii tutelare numirea unui curator, care să îl
reprezinte.
Dacă un soţ este dispărut, celălalt soţ poate introduce cerere de divorţ, iar citarea
pârâtului se face prin publicitate40.
O situaţie ar mai fi în momentul în care unul dintre soţi decedează în timpul
procesului de divorţ, iar instanţa va lua act de încetare a căsătoriei şi va dispune, prin
hotărâre definitivă, închiderea dosarului [art. 914 alin (1) NCPC]. Dacă se constată, de
către instanţă, culpa exclusivă a pârâtului, iar reclamantul decedează, lăsând moştenitori,
aceştia din urmă pot continua acţiunea41, iar în acest caz căsătoria se va considera desfăcută
căsătoria la data introducerii cererii de divorţ [art. 914 alin. (2) şi (4) NCPC].
38
Art. 906 alin. (2) din NCPC prevede că soţul pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin
reprezentant legal său personal în cazul în care se face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată.
A se vedea şi V. Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, vol. I (art. 1 - 1163), Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pag. 307.
39
V. Terzea, op.cit., pag. 302 abud T. Mun. Buc., secţia III-a civilă, decizia nr. 2849/1982, în RRD, nr.
6/1984, pag. 48.
40
A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil, ed. 5, Ed. C.H. Beck, Bucure’ti,
2011, pag. 435; I.P. Filipescu, op.cit., pag. 239.
41
Art. 914 alin. (3) NCPC precizează că pentru introducerea moştenitorilor soţului reclamant, instanţa va face
aplicare la art. 406 alin. (1) pct. 1 NCPC: „prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a
moştenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora”
20
3.1.2. Cererea de divorţ
Cererea de chemare în judecată în desfacerea căsătoriei trebuie să cuprindă toate
prevederile articolelor 82 şi 112 din Codul de Procedura civilă ca să fie validă, iar datorită
faptului că procedura divorţului este o procedură specială, această cerere mai trebuie să mai
conţină şi prevederile articolului 612 aceluiaşi cod. Astfel că cererea va cuprinde:
Numele şi adresa reclamantului (în cazul în care reclamantul locuieşte în
străinătate, va preciza şi domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările
legate de proces)42;
Numele şi adresa pârâtului;
Data şi locul unde a fost încheiată căsătoria;
Date privind copiii: dacă există - numele şi data naşterii acestora; dacă nu
există - se menţionează acest aspect (art. 612 alin. (1) si (2) C.proc.civ.);
Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau în numele
lor propriu43;
Obiectul cererii şi preţuirea lui (atunci când este cu putinţă) iar în cazul în care
este vorba de un imobil se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsa,
vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciara,
numărul de carte funciară şi numărul topografic (art. 112 pct. 3 C.proc.civ.);
Motivele care au dus la destrămarea relaţiilor de familie şi indicarea dovezilor
pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Este indicat că acestea să fie descrise cronologic.
Se menţionează dacă au existat acte de violenţă morală sau fizică, dacă soţul pârât
manifesta dezinteres pentru viaţa de familie, dacă întreţinea relaţii extraconjugale, dacă era
consumator de băuturi alcoolice, dacă au existat despărţiri etc.
Semnătura.
42
C.proc.civ. art. 112, pct. 1 a fost reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 11 Legea nr. 202/2010.
43
C.proc.civ. art. 112 pct. 2: "numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. (...)"
21
Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal44 de
reclamant preşedintelui judecătoriei, care-i dă sfaturi de împăcare, iar în cazul în care se
stăruie în rezolvarea cauzei, va fixa termen pentru judecată. Deoarece reclamantul este
prezent, acestuia i se dă termen de judecată în cunoştinţă, ceea ce înseamnă că nu va fi citat
pentru acest prim termen şi nici pentru termenele de judecată ulterioare.
Reclamantul trebuie să aibe grijă să nu lipsească nici o cerinţă a unei astfel de
cereri. Instanţa este obligată, conform prevederilor art. 114 C.proc.civ., să verifice dacă
cererea întruneşte toate condiţiile conform legii. Dacă lipseşte ceva, reclamantul de îndată
va completa cererea şi va face modificările necesare, dar dacă nu se va putea completa,
instanţă va înregistra cererea şi îi va acordă un scurt termen reclamantului.
În cazul în care reclamantul nu completează sau modifică cererea în termenul dat de
instanţă, "suspendarea judecăţii se pronunţă prin încheiere" - art. 114 C.proc.civ. Dacă sunt
îndeplinite condiţiile, iar completarea sau modificarea cererii a avut loc, preşedintele va
fixă de îndată termenul de judecată.
Reclamantul, în cazul în care se răzgândeşte, poate renunţa la judecată, oricând, pe
tot parcursul judecăţii, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Dar această renunţare a
reclamantului, nu afectează cu nimic cererea de divorţ facută de pârât (art. 912 NCPC).
44
I. Chelaru, Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Ed. A 92, Iaşi,
2003, pag. 170.
45
V. Terzea, op.cit., pag. 302.
46
Conform art. 373 lit. c) C.civ.: „la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2
ani”.
22
Neînţelegerile grave dintre soţi, generate de o atitudine necorespunzătoare
a unuia dintre ei, exprimată prin ugniri sau prin manifestări violente şi care au condus la
o deteriorare iremediabilă dintre ei, de natura de a face imposibilă continuarea
căsătoriei;
Nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare a
raporturilor intime dintre soţi;
Existenţa unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soţi. Prezenţa unei boli
grave nu constituie, în sine, motiv de divorţ; mai mult, celălalt soţ are chiar obligaţia
morală de a-i acordă sprijin soţului bolnav. Împrejurarea că boala de care suferă unul
dintre soţi afectează grav raporturile fireşti dintre ei, astfel încât continuarea căsătoriei
să nu mai fie posibilă, coroborata cu ascunderea de către soţul bolnav a maladiei de care
suferă, constituie un motiv temeinic de divorţ47.
În legatură cu acest ultim motiv de divorţ este mai mult de discutat. Înainte de
intrarea în vigoarea a Codului civil la 1 octombrie 2011, „Oricare dintre soţi putea cere
divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei”
conform art. 38 alin. (3) din C.fam. În prezent art. 373 lit. d) C.civ. precizează că motiv
de divorţ: „la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei”. Dacă soţul bolnav introduce cererea de divorţ, hotărârea de
divorţ nu va face nici o menţiune referitoare la culpa soţilor, deoarece este firesc să nu
fie sancţionat, nefiind vinovat pentru starea sa de sănătate.
Din punctul meu de vedere, pot pune la îndoială încălcarea celuilalt soţ (sănătos)
a obligaţiei morale, faţă de soţul bolnav, prin acceptarea divorţului.
„Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii
ei care sunt datori să-şi acorde sprijin moral şi material; faptul îmbolnăvirii grave a
unuia dintre soţi, indiferent dacă boală a fost contractata înainte sau în timpul căsătoriei,
nu poate duce prin el însuşi la divorţ, în lipsa unei culpe sau a pericolului de
contaminare. Tot astfel, soţul sănătos nu se poate sustrage obligaţiei legale de a-i da
celuilalt soţ sprijinul moral şi material de care are nevoie”48.
Pe lângă toate acestea, legiuitorul doreşte ca, în cazul în care, starea de sănătate
a soţului bolnav face imposibilă continuarea căsătoriei, soţul sănătos să aibe
posibilitatea de a-şi reface viaţa.
Totodată, dacă soţul bolnav nu doreşte să introducă cererea de divorţ, unică
soluţie pentru soţul sănătos, care doreşte divorţul, ar fi separaţia în fapt şi introducerea
acţiunii de divorţ după trecerea a 2 ani49 sau introducerea unei cereri de divorţ din
47
Art. 373 lit. d) din C.civ. precizează că „la cerere aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei”.
48
V. Terzea, op.cit., pag. 303.
49
C.civ. art. 373 lit. c) „la cererea unuia dintre soti, dupa o separare in fapt care a durat cel putin 2 ani”;
23
culpă50. Dar în această situaţie, culpa soţului parat nu poate fi boala să şi nici refuzul de
a introduce cererea de divorţ, iar desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată din culpă
reclamantului, se va reţine orice altă culpa a pârâtului (a soţului bolnav), presupunând o
altă fapta culpabilă, însă nu boala sa51.
Mai există şi cazul de ne comunicare a bolii la momentul căsătoriei, soţul
sănătos are posibilitatea să ceară nulitatea relativă a căsătoriei pentru dol, în cursul
termenului de prescripţie extinctivă52. Dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a
împlinit, iar boala soţului face imposibilă continuarea căsătoriei, soţul sănătos poate
solicita desfacerea căsătoriei prin divorţ.
S-a mai arătat în literatura de specialitate53 şi în practica juridică54 că refuzul
unuia dintre soţi de a contribui material la susţinerea căsătoriei nu poate constitui motiv
de divorţ, existând alte sancţiuni pentru aceasta, decât desfacerea căsătoriei.
Noul Cod de procedură civilă reglementează în art. 921 divorţul din motive de
sănătate: „Când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face
imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi
starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face
menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei”.
3.1.4. Întâmpinarea
24
3.1.5. Cererea reconvenţională
Potrivit dispoziţiilor art. 608 C.proc.civ. coroborat cu art. 119 al aceluiaşi cod,
„dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere
reconvenţională”, [aceleaşi prevederi le regăsim şi în Noul Cod de Procedură Civilă,
art. 905 alin (1)], solicitând şi el desfacerea căsătoriei, din vina exclusivă a
reclamantului56. În ceea ce priveşte momentul până la care această cerere poate fi
formulată, legiuitorul prevede în mod expres trei astfel de momente:
Cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare în şedinţa publică, pentru
faptele petrecute înainte de această dată. Nerespectarea termenului privind promovarea
cererii reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii pârâtului pentru motivele avute până
atunci [art.610 C.proc.civ., prevederi pe care le regăsim şi in NCPC art. 905 alin. (1) şi
(4)]. Dar dacă după data amintita apar noi fapte ce pot constitui motive de divorţ pârâtul
poate formula cererea reconvenţională.
Până la începerea dezbaterilor asupra fondului în acţiunea principală, dar
numai invocând acele fapte care au apărut după prima zi de înfăţişare
Art.609 C.proc.civ mai prevede o ipoteză: ”în cazul în care motivele
divorţului sau ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata
primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa investită cu
judecarea apelului” [regăsim această ipoteză şi in NCPC art. 905 alin. (3)]. Această
dispoziţie legală care permite introducerea cererii reconvenţionale direct la instanţă
sesizată cu apelul, constituie o excepţie de la regulă că în apel nu pot fi formulate cereri
noi.
Dacă pârâtul nu formulează o cerere reconvenţională, instanţa de judecată,
apreciind probele administrate şi reţinând culpa exclusivă a reclamantului, nu poate
desface căsătoria şi, în consecinţă, respinge acţiunea de divorţ, deoarece nemo auditur
propriam turpitudinem57. Totuşi în baza art.617 alin. (1) C.proc.civ. se poate desface
căsătoria din vina ambilor soţi dacă din probele administrate rezultă culpa comună şi
instanţa de judecată a fost sesizată numai cu o acţiune de divorţ.
Cele două cereri – cererea de divorţ a reclamantului şi cererea reconvenţională a
pârâtului – se vor judeca împreună la aceeaşi instanţă judecătorească, nefiind posibilă
disjungerea lor [art.608 alin. (2) C.proc.civ].
Cererea reconvenţională nu este neapărat obligatorie deoarece instanţa
judecătorească poate pronunţă divorţul, chiar dacă soţul pârât nu a introdus-o, dar
trebuie că hotărârea data de instanţă să fie culpa ambilor soţi, rezultată din probele
56
A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedura civilă, , vol. II, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.
241
57
“Nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpă”.
25
administrate [art. 617 alin (1) C.proc.civ.]58. Dacă pârâtul nu introduce cererea
reconvenţională, iar din probele administrate ar rezulta culpa exclusivă a reclamantului,
instanţa nu va pronunţă desfacerea căsătoriei dacă motivele invocate de către reclamant
nu sunt întemeiate59. Într-o astfel de situaţie soţul pârât va putea cere el desfacerea
căsătoriei pentru motive ulterioare, conform art. 610 din Codul de procedură civilă.
În fata instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă
unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală
gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate [art. 614 C. proc. civ. Şi
art. 909 alin (1) NCPC]. Cu excepţia acestor patru situaţii, în care părţile se pot înfăţişa
prin mandatar, ele sunt obligate să se înfăţişeze personal, însa aceasta nu exclude
dreptul de apărare prin avocat. Dar, în lipsa părţii, avocatul nu poate să o reprezinte,
spre exemplu, dacă pârâtul nu se prezintă la termenul când are loc judecata pe fond,
avocatul său nu poate pune concluzii60.
Instanţa va încerca la fiecare înfăţişare împăcarea părţilor [art. 909 alin. (2)
NCPC].
Obligaţia înfăţişării personale a soţilor este stabilită de legea procesuală numai
pentru instanţele de fond (la judecata în prima instanţă şi la judecata în apel), în fata
instanţelor de recurs sau la judecata unei contestaţii în anulare, soţii au posibilitatea să-
şi exercite drepturile procesuale în mod personal sau prin mandatar61.
În vederea respectării dreptului de apărare şi pentru a preveni posibilităţile de
eludare a dispoziţiilor care asigură prezenta pârâtului în instanţă, potrivit art. 616 C.
proc. civ., dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinita prin afişare, iar
acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va
dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în
58
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op.cit., pag. 437; C.A. Brasov, colegiul civil, decizia nr.
2052/1955, în C.D. 1955, vol. I, pag. 218 – s-a hotărât ca într-o astfel de situaţie să se poată pronunţa divorţul
din vina ambilor soţi doar dacă s-ar constata că reclamantul are şi el partea sa de vină,iar din aceasta să
rezulte desfacerea căsătoriei, dacă pârâtul ar fi introdus cererea reconvenţională.
59
Idem; C.A. Brasov, decizia civilă nr. 42/1950
60
G. Boroi, D. Rădulescu, Codul de procedură civilă comentat si adnotat, Ed All, Bucureşti, 1994, pag. 852.
61
F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. a V-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag 567.
26
cerere şi, atunci când constată că pârâtul nu domiciliază la locul respectiv, va dispune
citarea lui la domiciliul său, iar când este cazul, la locul său de muncă62.
Important este, de reţinut, că această obligativitate a înfăţişării personale a
părţilor vizează nu numai prima instanţă, ci şi instanţa de apel, deoarece art. 614 care o
stabileşte se referă la instanţele de fond, deci cele două care există în sistemul nostru
procesual. Aceasta derogare se explică prin aceea că o eventuală împăcare a soţilor nu
s-ar putea media de către instanţă dacă ei nu ar fi prezenţi personal şi ar sta în proces
prin mandatari63.
Prezenţa reclamantului este obligatorie. În situaţia în care soţul reclamant nu se
prezintă (nejustificat) la judecata în prima instanţă iar soţul parat se înfăţişează, atunci
instanţa va respinge cererea ca nesusţinută (art. 616 C.proc.civ şi art. 910 NCPC), dacă
acesta din urmă cere judecarea în lipsă, deoarece se va presupune că reclamantul s-a
răzgândit. Dar dacă soţul pârât a introdus o cerere reconvenţională, se va judeca
aceasta, neputându-se lua în considerare neprezentarea reclamantului ca o formă de
împăcare. Este singurul caz, în sistemul nostru procesual civil, în care este posibilă
respingerea cererii de chemare în judecata ca nesusţinută, constituind, totodata, o
derogare de la regula de drept comun potrivit careia se poate justifica pricina in lipsa
uneia sau chiar a ambelor parti64.
În cursul judecăţii, indiferent de instanţă, se mai întâmplă din diverse motive, să
lipsească ambele părţi. În astfel de situaţii procesul se va suspenda în temeiul art. 242
alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.65
b) Şedinţa de judecată
Aceasta se desfăşoară după regulile obişnuite de drept comun, dar, fiind vorba
de o procedură specială, există şi unele derogări.
Publicitatea. Conform art. 615 C.proc.civ. cererea de divorţ se judecă în şedinţa
publică, ca şi în dreptul comun. Totuşi, acelaşi articol permite instanţei să dispună
judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta va decurge o mai bună
judecare sau administrare a probelor procesului. Oricare dintre părţi poate solicită
motivat acest lucru – protecţia vieţii private a părţilor la proces66. Însă pronunţarea
hotărârii se va face întotdeauna în şedinţa publică [art. 615 alin. (2) C.proc.civ.].
62
Idem.
63
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pag.
520
64
G. Boroi, D. Rădulescu, op.cit., pag. 852.
65
V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit., pag. 441; C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
3178/2000, în Culegere 2000, pag. 511, nr. 7.
66
Art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
27
Măsuri provizorii. Anumite măsuri vremelnice (art. 6132 C.proc.civ.) pot fi luate
atunci când procesul de divorţ durează un timp mai îndelungat, în funcţie de condiţiile
concrete ale cauzei deduse judecăţii. Textul articolului se referă la următoarele: situaţia
copiilor minori, obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii şi folosinţa locuinţei.
Mijlocul procedural prin care se vor putea lua aceste măsuri este procedura specială a
ordonanţei preşedinţiale. Aceste măsuri pot fi luate, în temeiul art. 6132 C.proc.civ.
numai în timpul procesului de divorţ, ceea ce înseamnă că trebuie declanşat procesul,
spre deosebire de dreptul comun, unde cererea de ordonanţă preşedinţiala nu necesită
existenta procesului asupra fondului67.
Măsurile pe care instanţa le dispune pe această cale, au un caracter provizoriu,
putând fi modificate tot de instanţă, şi sunt vremelnice (concluzie logică de vreme ce
sunt dispuse prin ordonanţa preşedinţială), producându-şi efectele pe timpul soluţionării
procesului de divorţ. Aceste măsuri pot fi luate de instanţă la care s-a îndreptat acţiunea
de divorţ chiar înainte de primul termen de judecată68.
c) Mijloacele de probă
temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public,
dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei
părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură
să aducă atingere intereselor justiţiei.”
67
V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit., pag. 443.
68
V. Terzea, op.cit., pag. 311 abud I.C.C.J., sectia civila, decizia nr. 497/2004, Dreptul nr. 3/2005, pag.
267 – 268.
69
I. Leş, Drept procesual civil. Curs universitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 537.
70
Decizia nr. 960 din 30 octombrie 2007, publicată in M.of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007. A se vede V. M.
Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit., în care autorii nu sunt de acord cu această decizie.
28
d) Actele procesuale de dispoziţie
71
Soluţia aceasta doreşte să contribuie, dacă se mai poate, la salvarea căsătoriei.
72
Acel soţ care a preluat numele celuilalt la căsătorie, poate cere să păstreze sau să revină la numele dinainte
de căsătorie; atunci când doreşte să păstreze numele, iar celălalt soţ nu se împotriveşte, instanţă va lua act şi
va menţiona acest aspect în hotărârea de divorţ; dar în cazul în care doreşte să îşi păstreze numele datorită
unor motive temeinice (protejarea copiilor – dacă este cazul; renumele sau pe plan profesional – avocat, notar,
s.a.) chiar dacă celălalt soţ se împotriveşte, instanţă poate să încuviinţeze păstrarea numelui şi după divorţ.
73
Conform art. 17 C.proc.civ., instanţă de divorţ are competenţa să soluţioneze cererea de partaj a bunurilor
comune, chiar dacă în masa partajabilă ar exista un imobil situat în circumscripţia altei instanţe; iar în cazul în
care o parte din bunurile comune au fost împărţite printr-o tranzacţie încheiată în timpul procesului de divorţ,
ulterior poate fi admisibil un partaj suplimentar, pe cale judecătorească, pentru bunurile ce nu au făcut
obiectul tranzacţiei.
29
Solicitarea unei prestaţii compensatorii75;
Instanţa de divorţ va ţine cont întotdeauna şi de interesele minorilor când va
soluţiona cererile accesorii cu privire la încredinţarea acestora şi folosirea locuinţei.
Chiar dacă nu s-ar fi formulat cereri accesorii cu privire la încredinţarea spre
creşterea şi educarea copiilor şi revenirea sau nu la numele avut anterior căsătoriei,
instanţă de divorţ este obligată să se pronunţe spre soluţionarea lor, deoarece celelalte
capete de cereri sunt facultative şi se poate cere rezolvarea lor şi prin acţiune separată.
Dacă totuşi părţile au formulat asemenea cereri accesorii, ele vor fi rezolvate în
cadrul procesului de divorţ, împreună cu cererea principală. În cazul însă în care
soluţionarea cererilor au caracter facultativ ar duce la întârzierea soluţionării cererii de
divorţ, instanţă va putea dispune disjungerea76. Un exemplu ar fi când vine vorba de
partaj, deoarece poate dura mult mai mult decât divorţul în sine, iar astfel singura
soluţie este să se judece, într-un dosar separat, după pronunţarea divorţului, pentru a nu
întârzia mai mult. Mai există posibilitatea să nu se mai judece partajul, din pricina
împăcării soţilor pe parcursul procesului de divorţ77.
74
Deşi odată cu pronunţarea divorţului, soţii nu mai au obligaţii unul faţă de celălalt, anume încetează şi
obligaţia de întreţinere, conform C.civ. Art. 389 alin. (2): "Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se
află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte sau în timpul căsătoriei. El are dreptul
la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai
dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria". Aceasta întreţinere nu poate depăşi
1/4 din venitul net al celui obligat, iar aceasta întreţinere, împreună cu cea datorată copiilor nu poate depăşi
1/2 din venitul net al celui obligat. Dacă prin hotărârea de divorţ, se va pronunţa culpa exclusivă a unuia
dintre soţi, atunci acesta se va bucura de întreţinere decât un an de la desfacerea căsătoriei; iar în alte cazuri
această obligaţie de întreţinere va înceta numai în momentul când cel îndreptăţit se va recăsători sau va
deceda. CA Craiova, decizia civilă nr. 2491/1999, în Legea 4.
75
C.civ. Art. 390 alin. (1): "În cazul în care divorţul se pronunţă din culpă exclusivă a soţului parat, soţul
reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ
pe care divorţul l-ar determină în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită"; alin. (2): "Prestaţia
compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani"; alin. (3): "Soţul
care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul soţ şi pensie de întreţinere". Această prestaţie
compensatorie se poate stabili în bani (sumă globală sau rentă viageră) sau în natură (se va exercita uzufructul
asupra unor bunuri mobile sau imobile). Prestaţia compensatorie va inceta dacă unul dintre soţi decedează,
dacă cel care se bucura de ea se va recăsători sau dacă acesta din urmă va deţine resurse suficiente pentru a-şi
asigura acelaşi trai pe care îl avea în timpul căsătoriei.
76
V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit., pag. 445.
77
Conform art. 913 alin. (1) NCPC soţii se pot împăca pe tot parcursul judecăţii, chiar dacă nu au fost plătite
taxele de timbru.
78
Dispoziţiile în care sunt reglementate hotărârile le găsim in Codul de procedură civilă, art. 255 – 2813.
30
care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită instanţei acest
lucru.
Instanţa de judecată se pronunţă asupra admiterii sau respingerii cererii de
desfacere a căsătoriei. Dacă motivele invocate de către soţul reclamant nu sunt
temeinice, atunci instanţă o va respinge ca nefondată, iar în cazul în care soţul pârât nu
a introdus o cerere reconvenţională se va închide dosarul; dar dacă a introdus-o atunci
se va judeca aceasta, neţinând cont de cererea de chemare în judecată a reclamantului.
În situaţia când motivele invocate sunt temeinice, cererea va fi admisă şi căsătoria
desfăcută: fie din vina soţului pârât sau a reclamantului, dacă se dovedeşte că unul
singur e exclusiv răspunzător de destrămarea relaţiilor de căsătorie, fie din vina ambilor
soţi.
În speţă79 s-a hotărât că din pricina faptului că lipseşte cererea reconvenţională şi
se constată că motivele invocate de reclamant nu sunt temeinice, căsătoria nu se va
desface, chiar dacă din dezbateri ar rezulta vina soţului reclamant.
Dacă divorţul este cerut pentru o boală gravă, incurabilă, survenită înainte sau în
timpul căsătoriei, se va declara de către instanţă desfacerea căsătoriei şi nu va reţine
vina vreunuia dintre soţi. Datorită art. 618 alin. (2) C.proc.civ. acţiunea de divorţ se mai
poate „stinge” prin împăcarea părţilor. Indiferent când are loc împăcarea, în oricare
dintre fazele procesului, chiar şi pe parcursul căilor de atac (şi chiar dacă apelul său
recursul au fost timbrate conform legii), instanţă poate să ia act de acest fapt. Dar dacă
după împăcare, reclamantul se răzgândeşte, aşa cum am mai precizat anterior, acesta
poate să introducă o nouă acţiune de divorţ prin care poate să invoce motivele
intervenite după împăcare, dar poate să se folosească şi de cele întâmplate înainte de
împăcare [art. 618 alin. (3) C.proc.civ.].
În legătură cu acest subiect – renunţarea reclamantului la cererea de divorţ –
părerile sunt împărţite; în sensul că unii autori consideră că reclamantul, în momentul
când doreşte a renunţa la cererea sa de chemare în judecată în faţa instanţei de apel,
trebuie să aibe consimţământul soţului pârât. Alţi autori80 sunt de altă părere, cu care
personal sunt şi eu de acord, şi anume că în faţa instanţei de apel reclamantul să poată
renunţa la divorţ, fără încuviinţarea pârâtului, deoarece renunţarea soţului reclamant nu
afectează cu nimic cererea pârâtului [art. 618 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 912 NCPC].
Se vor soluţiona şi alte cereri, accesorii divorţului, prin hotărârea dată de
instanţă, cum ar fi:
a) Numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, locuinţa copiilor minori şi
exercitarea autorităţii părinteşti. În ceea ce priveşte numele, pe care viitorii foşti soţi îl
79
V. Terzea, op.cit., pag. 307 abud T. Jud. Vâlcea, secţia civilă, decizia nr. 47/2010.
80
A se vedea G. Boroi, D. Rădulescu, op.cit., pag. 527.
31
vor purta după căsătorie, există două situaţii: fie soţii sunt de acord amândoi să păstreze
cel care a preluat numele sau să renunţe la el, fie cel care a preluat numele doreşte să îl
poarte în continuare şi după divorţ, dar se loveşte de opoziţia celuilalt. În prima situaţie
instanţă ia act de înţelegerea dintre ei, care poate fi o convenţie între cei doi soţi , fiind
suficient acordul verbal. Desfiinţarea unei convenţii se poate dispune doar dacă părţile
contractante îşi exprimă acordul sau dacă se constată că la încheierea acestuia au existat
cauye de nulitate81. Mai dificil este în a doua situaţie, când instanţa poate, datorită unor
motive temeinice aduse de cel care doreşte să poarte în continuare numele, să
încuviinţeze acest drept chiar şi în lipsa unei învoieli între cei doi soţi.
S-a decis82 că acel soţ al cărui nume va fi purtat şi după divorţ să numai poată
reveni asupra învoielii făcute, decât pentru anumite motive temeinice. Deasemenea,
intr-o altă speţă s-a decis83 ca acel soţ care a solicitat instanţei de judecată să-i
încuviinţeze păstrarea numelui, să poată reveni în căile de atac, iar astfel să renunţe la
cererea sa.
Nici Codul familiei, nici Codul civil nu explică ce anume se înţelege prin
„motive temeinice”, această sarcină revenindu-i practicii şi doctrinei să afle înţelesul
noţiunii pe care legiuitorul l-a avut în vedere. Astfel că, voi enumera câteva exemple
din practică juridică, în care instanţele de tutela au fost de acord cu păstrarea numelui şi
după căsătorie:
Acel soţ care a doreşte să îşi păstreze numele din timpul căsătoriei, pentru
a avea acelaşi nume ca minorul, rezultat din căsătorie, care i-a fost încredinţat spre
creştere şi educare84. Dar, trebuie să menţionez că, în acelaşi timp, sunt instanţe care,
pentru un astfel de motiv, nu ar fi de acord, cu solicitantul, să păstreze numele.
Acel soţ care, datorită faptului că acea căsătorie a durat vreme îndelungată,
este recunoscut în viaţa socială cu acel nume, având un interes moral, cât şi poate
material85.
Acel soţ care, datorită faptului că a preluat numele şi lucrează într-un
domeniu anume, este cunoscut cu acel nume preluat (avocat, notar public, s.a.).
81
C.A. Craiova, decizia civilă nr. 471/1993, în Dreptul nr. 12/1993, pag. 87.
82
V. Terzea, op.cit., pag. 307 abud T. Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 885/1985, în RRD nr. 6/1986,
pag. 70.
83
Ibidem, pag. 308 abud T. Mun. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 795/1989, în Dreptul nr.
7/1990, pag. 62.
84
V. Terzea, op.cit., pag. 310 abud T. Jud. Suceava, decizia civilănr. 894/1982, în RRD nr. 4/1983, pag.
71.
85
Ibidem, pag. 307 abud TS, secţia civilă, decizia nr. 1467/1980, în CD 1980, pag. 115.
32
corespunzătoare a dispoziţiilor 513 – 514 C.civ. privind obligaţia de întreţinere86.
Totodată în această categorie mai intră şi: stabilirea pensiei de întreţinere între soţi, a
prestaţiei compensatorie şi a despăgubirilor, prevăzute de art. 688 C.civ.. În cazuri
nefericite, în care copilul minor este plasat la terţe persoane sau unei instituţii de
ocrotire, instanţă va hotărî de îndată care dintre părinţi va administra bunurile
minorului, îl va reprezenta şi îi va încuviinţă actele (art. 399 C.civ.).
86
Noul Cod Civil – note – corelatii – explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, pag. 136.
87
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., pag. 170 – 171.
33
A. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi.
88
V. Terzea, op.cit., pag. 307 abud CSJ, decizia civilă, nr. 2479/2003, în Dreptul nr. 2/2005, pag. 222
89
Conform art. 43 LPA: „Dispoziţiile art. 385 din Codul civil privind încetarea regimului matrimonial se
aplică numai în cazul divorţului care intervine după data intrării în vigoare a Codului civil.”.
34
fost remisă în timpul căsătoriei, soţul care a dat suma respectivă are decât drept de
creanţă90.
b) Locuinţa comună a soţilor – cu privire la acest aspect am făcut referire
anterior, când am făcut vorbire la modul de soluţionare de către instanţa judecătorească
investită cu judecarea acţiunii de divorţ, a unora din cererile accesorii ale acestuia
c) Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi de sprijin material – şi
acestea vor înceta o dată cu desfacerea căsătoriei.
d) Obligaţia legală de întreţinere – dintre soţi încetează, dar în anumite condiţii
poate să ia naştere obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi (art. 389 C.civ.).
e) Dreptul la moştenire – se pierde după desfacerea căsătoriei. Soţul
supravieţuitor nu mai are drept asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ.
f) Prestaţia compensatorie – Codul civil prevede această prestaţie (art. 390 –
395) să se poată acorda numai dacă căsătoria a durat cel puţin 20 de ani şi nu se poate
cumula cu pensia de întreţinere.
Aceste raporturi sunt reglementate de art. 396 – 404 din Coduş civil după cum
urmează:
Asupra raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii minori se pronunţă
instanţa de tutela, odată cu pronunţarea divorţului şi se va ţine de seamă de interesul
superior al copiilor91, de concluziile raportului de anchetă psihosociala, precum şi de
învoiala părinţilor, dacă este cazul, pe care îi ascultă (art. 396 C.civ.). Deasemenea
ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie conform art. 264 C.civ..
În afară de cazul în care instanţa decide altfel, după divorţ autoritatea
părintească revine în comun ambilor părinţi (art. 397 C.civ.). Dacă instanţa consideră că
există motive bine întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, hotărăşte
că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, iar în astfel
de situaţii, celălalt părinte are dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare
a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau la căsătoria acestuia (art. 398
C.civ.).
Într-un mod excepţional, instanţa de tutela poate hotărî plasamentul
copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană. Acestea exercită drepturile şi
îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. Totodată instanţa va
hotărî dacă dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în
comun sau de către unul dintre ei (art. 399 C.civ.).
90
V. Terzea, op.cit., pag. 311 abud TS, decizia civilă nr. 1991/1972, în CD 1972, pag. 221.
91
Ibidem, pag. 309 abud TS, secţia civilă, decizia nr. 331/1970, în CD 1970, pag. 147.
35
O problemă des întâlnită este aceea de stabilire a locuinţei copilului după
divorţ. Instanţa de tutela hotărăşte, în caz de neînţelegere între părinţi sau dacă aceasta e
contrară interesului superior al copilului, locuinţa copilului minor la părintele cu care
locuieşte în mod statornic92. Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi,
instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, dar ţine cont de interesul sau superior. În
mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţă poate
stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul
acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi
îndeplinesc toate actele obişnuite privind educaţia, învăţătura şi sănătatea sa (art. 400
C.civ.).
Este normal ca în momentul în care părinţii sunt separaţi de copilul de lor,
să aibe dreptul de a avea legături personale cu acesta. În cazul în care părinţii nu se
înţeleg, instanţă de tutela decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui fapt
(art. 401 C.civ.).
Prin hotărârea de divorţ, instanţa de tutelă stabileşte contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătura şi pregătire profesională a copiilor
(art. 402 C.civ.).
Atunci când se schimbă împrejurările, instanţa de tutela poate modifică
măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copii lor
minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului,
a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului său a
procurorului (art. 403 C.civ.).
În momentul în care instanţa stabileşte locuinţa copilului şi modul de exercitare
a autorităţii părinteşti, va avea în vedere, în mod exclusiv, interesul minorilor, astfel
încât se vor cerceta posibilităţile materiale şi garanţiile morale ale unei bune creşteri şi
educări a copiilor minori, iar în această situaţie, se va stabili locuinţa copilului la
părintele care oferă, din toate punctele de vedere, cele mai bune condiţii.
Dacă unul dintre părinţi denotă o stare materială mai bună decât celălalt, acest
aspect nu este singurul criteriu de care instanţă ţine cont, deoarece dacă copilul
dovedeşte o ataşare mai mare faţă celălalt părinte, iar acesta din urmă a manifestat o
preocupare sporită faţă de creşterea şi educarea copilului, atunci interesul minorului
impune stabilirea locuinţei la acesta din urmă părinte.
Minorul care a împlinit 10 ani, va fi audiat în camera de consiliu, fără prezenţa
altor persoane93. Opţiunea minorului este relevantă, iar instanţa va aprecia dacă va ţine
cont de ea sau nu, deoarece la o vârstă atât de fragedă, minorul poate fi uşor influenţat,
92
V. Terzea, op.cit., pag. 306 abud CS, decizia civilă nr. 1848/1991
93
Conform art. 909 alin. (3) NCPC: „În toate cazurile, instanţa este obligată să îl asculte pe copilul minor,
potrivit prevederilor Codului civil”.
36
astfel încât hotărârea pe care instanţa o va lua va fi pentru interesul său superior, în aşa
maniera încât poate fi chiar contrar alegerii minorului. Instanţa trebuie să aibă în vedere
un complex de factori, ca vârsta şi sexul copilului, ataşamentul lui pentru unul sau altul
dintre părinţi, posibilităţile materiale ale părinţilor, comportarea lor morală, etc.94 iar în
astfel de procese de divorţ, când sunt implicaţi copii minori, este indicat că şi
procurorul să formuleze concluzii.
În practică există o problemă delicată atunci când, în unele procese de divorţ,
vine vorba de separarea copiilor. Opinia majorităţii, pe care personal o împărtăşesc la
rândul meu, este aceea de evitare, pe cât posibil, separării copiilor, mai ales când între
ei există o strânsă legătură de afecţiune, iar despărţirea lor poate duce la traume psihice.
Sunt cazuri în care măsura separării minorilor a fost considerată justificată, anume, din
probele administrate a rezultat că ambii părinţi au manifestat în egală măsură afecţiune
faţă de copii, iar minorii, la rândul lor, şi-au exprimat dorinţa de a rămâne fiecare, la
părintele la care se găseşte.
Există situaţii în care creşterea şi educarea copiilor nu poate fi asigurată de
niciunul dintre părinţi. Astfel instanţa de judecata va dispune încredinţarea copiilor
minori unor rude sau persoane ori unor instituţii de ocrotire95. Pe bază de probe şi
datoriră unor motive de excepţie care justifică încredinţarea minorilor unor alte
persoane decât părinţii, instanţă nu are ce să facă decât să dispună şi să ia măsură
corectă, numai atunci când are la baza exclusiv interesul minorilor (exemplu: nu va
conta cât de mare e ataşamentul bunicilor faţă de nepoţi, acesta nefiind un motiv
temeinic pentru înlăturarea părintelui).
37
a primit câte un copil pentru creştere şi educare, dacă unul dintre părinţi are posibilităţi
materiale mai mari, el va putea fi obligat să plătească celuilalt părinte o sumă stabilită
de către instanţa de judecată, astfel încât ambii copii să beneficieze de condiţii
aproximativ egale.
În momentul în care s-au modificat nevoile copilului minor ori posibilităţile
materiale ale părinţilor, instanţa poate stabili, printr-o nouă hotărâre judecătorească, o
altă contribuţie de întreţinere – neputându-se opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
Ambii părinţi îşi vor exercita drepturile părinteşti cu privire la bunurile copilului
şi actele sale patrimoniale; iar în situaţia în care copilul minor a fost dat în plasament,
unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va trebui să stabilească care
dintre părinţii îi va administra bunurile şi-l va reprezenta sau îi va încuviinţă actele
juridice.
Titularul dreptului la alocaţia de stat, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 61/1993, este copilul. În legătură cu modalitatea de plată a alocaţiei de stat,
art. 4 din lege se disting mai multe situaţii:
Dacă părinţii locuiesc împreună şi se înţeleg, atunci plata alocaţiei de stat
pentru copii poate fi făcută oricăruia dintre ei;
Dacă părinţii nu se înţeleg sau nu sunt împreună, atunci plata alocaţiei de
stat pentru copil se va face aceluia dintre părinţi căruia i-a fost încredinţat minorul, pa
baza unei decizii ale autorităţii tutelare sau a hotărârii judecătoreşti;
În condiţiile legii, alocaţia de stat pentru copii, se poate plăti şi tutorelui,
curatorului sau persoane căreia i-a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv
asistentului maternal sau persoanei care i-a fost încredinţat copilul, în vederea adopţiei;
Imediat cum, titularul alocaţiei de stat pentru copii, a împlinit vârsta de 14
ani, cu încuviinţarea reprezentantului legal, plată va putea fi făcută direct acestuia.
Legiuitorul nu precizează şi nu face distincţie între copii în momentul în care se
stabileşte alocaţia de stat pentru aceştia (necontând dacă ei sunt rezultaţi din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi).
Se poate admite cererea formulată pe calea procedurii speciale a ordonanţei
preşedinţiale, accesorie divorţului (art. 6132 C.proc.civ.) prin care se obligă părintele
care a încasat alocaţia de stat pentru copii s-o remită părintelui în îngrijirea căruia se
află minorul.
96
Sediul juridic în materia alocaţiei de stat pentru copii se regăseşte in dispoziţiile Legii nr. 61/1993 (M.of.
nr. 233 din 28 septembrie 1993) dar această lege a fost republicată (M.of. nr. 56 din 8 februarie 1999) –
prelungirea perioadei de plată a alocaţiei de stat şi după împlinirea vârstei de 18 ani pentru copiii aflaţi în
continuarea studiilor în instituţii liceale de învăţământ sau în şcoli profesionale.
38
3.3.3. Executarea hotărârii de divorţ
Data desfacerii căsătoriei – potrivit articolului 382 din Codul civil, căsătoria
este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas
definitivă. În cazul în care acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului
reclamant potrivit art. 380 NCC, căsătoria este socotită desfăcută la data decesului
soţului reclamant. În cazul desfacerii căsătoriei prin acord, pe cale extrajudiciară,
căsătoria este desfacută pe data eliberării certificatului de divorţ.
Menţionarea în actul de căsătorie - hotărârea de divorţ se va comunica, din
oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru a face menţiunea pe marginea actului
de căsătorie aceasta fiind o măsură publicitară de a face opozabilă faţă de terţi
desfacerea căsătoriei. În cazul în care cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a
incheiat căsătoria atunci ofiţerul de stare civilă va menţiona şi pe actul de căsătorie,
după ce a eliberat certificatul de divorţ. În alte situaţii, când soţii doresc să divorţeze şi
apelează la primăria în a carei rază teritorială au avut ultimul domiciuliu (alta decât cea
unde s-au căsătorit) sau la un notar public, aceştia din urmă după ce emit certificatul de
divorţ, vor înainta de îndată şi o copie către primăria locului unde s-a încheiat căsătoria.
Decesul unuia dintre soţi în timpul procesului de divorţ – întâmpinăm două
situţii: prima ar fi cea în cazul în care cel care decedează este pârâtul, situaţie în care se
va închide dosarul iar data divorţului va fi cea la care a decedat soţul pârât; a doua
situaţie ar fi cea în cazul în care cel care decedează este soţul reclamant (data decesului
fiind aceeaşi dată cu cea a divorţului). În această ultimă situaţie moştenitorii
reclamantului pot sa continue procesul de divorţ impotriva celui ramas în viaţă doar
dacă rezultă vina exclusivă a pârâtului, dar se vor judeca doar pentru cererile accesorii,
deoarece cererea principală – pronunţarea divorţului – nu ar mai fi cazul.
În speţă97 s-a decis ca, în cazul în care unul dintre soţi a încetat din viaţă după
pronunţarea sentinţei de divorţ şi până la data introducerii recursului de către soţ
împotriva sentinţei, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, căsătoria
să fie desfăcută prin decesul soţului, iar nu prin divorţ. În această situaţie recursul nu
poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu se mai pune în desfacerea căsătoriei prin
divorţ, ci se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei ăn sensul închiderii
dosarului.
97
V. Terzea, op.cit., pag. 311 abud TS, secţia civilă, decizia nr. 197/1982, pag. 29.
39
Secţiunea 4 – Căile de atac
Conform prevederilor articolului 619 alin. (1) din Codul de procedura civilă, se
pot exercita împotriva hotărârii de divorţ ambele căi de atac ordinare – apelul şi
recursul – termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii şi reprezintă o
derogare de la dreptul comun98.
În cazul dispoziţiilor art. 6131 C.proc.civ. (întemeierea cererii de divorţ prin
acordul soţilor) iar divorţul este pronunţat, acesta nu poate fi supus unei căi de atac,
hotărârea fiind definitivă [art. 619 alin. (4) C.proc.civ.]. Dar dacă instanţa a dispus, prin
aceeaşi hotărâre, cu privire şi la cererile accesorii divorţului, la care părţile nu s-au
înţeles, aceste dispoziţii în schimb pot fi atacate cu apel sau recurs în acelaşi termen de
30 de zile prevăzut pentru divorţ.
În ipoteza în care, la soluţionarea apelului său, după caz, a recursului formulat
de către reclamant, se prezintă numai pârâtul, acesta va fi respins ca nesusţinut [art. 619
alin. (2) C.proc.civ. şi art. 910 NCPC], dar în schimb apelul său recursul pârâtului se va
judeca chiar dacă se prezintă numai reclamantul [art. 619 alin. (3) C.proc.civ.].
Aceleaşi prevederi ale articolului 619 din Codul de procedură civilă le regăsim
şi în Noul Cod de procedură civilă în articolul 916 alin. (1) şi (2).
În speţă99 s-a decis că determinarea culpei unuia sau a altuia dintre soţi, sau a
ambilor soţi în destrămarea relaţiilor de familie, să se realizeze exclusiv pe baza
probelor administrate, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond, judecătorie şi
tribunal, acesta din urmă reprezentând instanţa care stabileşte definitiv starea de fapt,
cu excepţia situaţiei în care, în recurs, se depun înscrisuri noi. Aşa fiind motivul de
recurs privitor în modul de stabilire a culpei în destrămarea relaţiilor de familie, vizează
netemeinicia hotărârii şi în consecinţă nu poate fi analizat, fiind inadmisibil.
În Codul de procedura civilă, legiuitorul se referă şi la calea extraordinară de
atac a revizuirii, prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti, dar, doar în cazurile expres prevăzute de lege. Conform art. 619 alin. (5)
C.proc.civ.: „Hotărârea dată în materia de divorţ nu este supusă revizuirii”. Dar în
literatura de specialitate100 , s-a arătat ca aceasta prevedere se referă numai la cererea
principală, divorţul, astfel încât capetele de cereri accesorii vor putea fi supuse
revizuirii. De reţinut, însă, ca acea hotărâre ca va fi atacată prin intermediul revizuirii se
poate face doar pe baza unor împrejurări noi, necunoscute la data pronunţării. Ceea ce
înseamnă că este vorba de o nouă judecată, pe temeiul unor elemente care nu au format
98
Conform art. 284 si 301 C.proc.civ. termenul în dreptul comun pentru apel şi recurs este de 15 zile de la
comunicarea hotărârii.
99
V. Terzea, op.cit., pag. 302 abud CA Craiova, secţia civilă, decizia nr. 104/2006, pag. 123.
100
V.M. Ciobanu, op.cit., pag. 531
40
obiectul judecăţii, finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită101. Deci
revizuirea se consideră admisibilă doar când vine vorba de anumite efecte patrimoniale
ale divorţului (ex: atribuirea locuinţei, partajul bunurilor comune, s.a.102)
Altă cale extraordinară prin care poate fi atacată hotărârea de divorţ este
contestaţia în anulare, prin care partea interesată poate cere anularea unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi obţinerea unei noi soluţii în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
Se doreşte ca într-o reglementare viitoare să nu se mai poată ataca o hotărâre de
divorţ prin nici o cale extraordinară, în cazul în care cel puţin unul dintre foştii soţi s-a
recăsătorit după rămânerea definitivă a hotărârii103. Astfel încât în Noul Cod de
procedură civilă regăsim în articolul 916 alin. (3): „Dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit,
hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestaţiei în
anulare şi revizuirii în ce priveşte divorţul.”.
101
A se vedea G. Boroi, D. Rădulescu, op.cit., pag. 520.
102
I. Leş, op.cit, pag. 541.
103
G. Boroi, D. Rădulescu, op.cit., pag. 855.
41
CAPITOLUL IV – DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN
ACORDUL SOŢILOR
104
Anterior, Codul familiei cerea admiterea divorţului prin consimţământ să fi trecut cel puţin un an de la
incheierea căsătoriei şi să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie sau adoptaţi.
42
va trebui să analizeze dacă există motive temeinice şi dacă acestea au cauzat vătămarea
gravă a raporturilor dintre soţi şi imposibilitatea continuării căsătoriei.
105
Conform art. 41 LPA: „Dispoziţiile Codului civil privind divorţul prin acordul soţilor pe cale
administrativă sau prin procedură notarială sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a
Codului civil.”
106
Potrivit Art. 229 LPA, acest raport este efectuat de autoritatea tutelară.
43
şi al ultimului domiciliu comun, existenta sau inexistentă copiilor minori din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi, acordul în vederea desfacerii căsătoriei şi modalitatea
în care soţii doresc să soluţioneze cererile accesorii. După înregistrarea cererii se va
acorda soţilor un timp de gândire de 30 de zile în vederea unei eventuale împăcări şi
pentru ca ei să realizeze importanţa deciziei pe care urmează să o ia.
Există o excepţie de la regula cum că cererea trebuie depusa personal de către
ambii soţi, şi anume ca legea prevede ca cererea de divorţ se poate depune la notarul
public şi printr-un mandatar, dar numai alături de o procura autentică. Aceasta excepţie
vizează numai procedura notarială, nu şi procedura administrativă, iar în cazul în care
soţii doresc să divorţeze în faţa ofiţerului de stare civilă, aceştia trebuie să o depună
personal împreună. La expirarea termenului acordat pentru reflecţie, termen ce nu poate
fi mai scurt de 30 de zile, sotii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă sau, după
caz, notarul public verifică dacă sotii mai doresc să divorţeze, şi dacă, în acest sens,
consimţământul lor este liber şi neviciat107.
Dacă sotii nu s-au răzgândit şi stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau
notarul public eliberează certificatul de divorţ, fără să facă vreo menţiune cu privire la
culpa soţilor, pentru ca în cazul divorţului prin consimţământ, nici instanţa şi nici
celelalte organe abilitate să constate divorţul nu sunt îndreptăţite să verifice motivele
care au dus la desfacerea căsătoriei, ci doar existenta acordului de desfacere a căsătoriei
şi, acolo unde este cazul, acordul asupra cererilor accesorii.
La desfacerea căsătoriei prin divorţ, sotii pot convenii să păstreze numele purtat
în timpul căsătoriei. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public constată acesta înţelegere
prin certificatul de divorţ. În cazul în care această înţelegere dintre soţi nu există, vor
purta numele dinaintea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei va fi dată la care se va elibera certificatul de divorţ şi o
dată cu pronunţarea divorţului vor înceta toate efectele personale şi patrimoniale ale
căsătoriei, mai puţin regimul matrimonial, care încetează o dată cu introducerea acţiunii
de divorţ sau la data separaţiei în fapt, în anumite situaţii. Efectuarea menţiunii privind
divorţul se va menţiona pe marginea actului de căsătorie.
În cazul în care, condiţiile, prevăzute de lege pentru divorţul prin acord pe cale
administrativă sau notariala, nu sunt îndeplinite, ofiţerul de stare civilă sau notarul
public, după caz, va emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îi va îndrumă
pe soţi să se adreseze instanţei de judecată, pentru a obţine un divorţ prin acord pe cale
judiciară.
107
F.A. Baiaş, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., pag. 403.
44
Legiuitorul nu a prevăzut nici o cale de atac împotriva refuzului ofiţerului de
stare civilă sau al notarului, deoarece sotii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de
judecată pentru desfacerea căsătoriei prin acord sau în baza unui alt temei, prevăzut de
lege.
45
CAPITOLUL V – DESFACEREA CĂSĂTORIEI ÎN
REGLEMENTĂRILE DE DREPT INTERNAŢIONAL
PRIVAT ROMÂN
În articolul 607 din Codul de procedură civilă regăsim norme care se referă la
competenţa jurisdicţională internă. În schimb, când este vorba de norme ale
competenţei jurisdicţionale de drept internaţional a instanţelor române (unde găsim
reglementate acele conflicte de jurisdicţii) le regăsim în materia dreptului familiei (fiind
excluse adopţia, stabilirea filiaţiei, obligaţia de întreţinere, numele minorului, s.a.) în
Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
părinteşti108 (denumit în continuarea Regulament). Acest Regulament se aplică
României în relaţia cu statele membre CE.
Conform cap. II art. 3 alin. (1) nu are relevanţă locul încheierii căsătoriei sau
cetăţenia avută de soţi, astfel încât instanţele judecătoreşti competente sunt cele din
statul membru pe teritoriul căruia se află:
Reşedinţa obişnuită a soţilor;
Ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, dar numai în cazul în care unul dintre
ei mai locuieşte acolo;
Reşedinţa obişnuită a pârâtului;
Reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi, în caz de cerere comună;
Reşedinţa obişnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo minim un an de
zile imediat înainte de introducerea cererii;
Reşedinţa obişnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo minim 6 luni şi
este şi resortisant al acelui stat membru, imediat înainte de introducerea cererii; fie în
cazul Regatului Unit sau Irlandei, are „domiciliul”109 în acel loc.
108
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF
Aceste reguli de competenţă în materia divorţului sunt în curs de modificare (este în curs de negociere
Proiectul de Regulament al Consiliului pentru modificarea Regulamentului 2201/2003 privind comepetenţa în
domeniul dreptului familiei; introducerea de reguli privind stabilirea legii de aplicare în materia divorţului şi a
separaţiei de corp; reguli privind materia obţinerii pensiei de întreţinere sunt totodată supuse modificării.)
109
Conform art. 3. alin. (2) din Regulamentul 2201/2003: „În sensul prezentului Regulament, termenul
domiciuliu se interpretează în sensul sistemelor de drept ale Regatului Unit si al Irlandei”.
46
De asemenea, instanţele judecătoreşti competente mai pot fi acelea din statul
membru de cetăţenie a celor doi soţi, dar în cazul Regatului Unit şi al Irlandei este
statul „domiciliului” comun.
De asemenea prevederile art. 19 al prezentului Regulament arată excepţiile de
litispendenţă şi conexitate (atât pentru divorţ, cât şi pentru răspunderea părintească).
Astfel încât, dacă se introduc cereri de divorţ, de separare de drept sau de anulare a
căsătoriei intre aceleaşi părţi în faţa unor instante de judecata din state membre diferite,
instanţa sesizată în al doilea rând va suspendă din oficiu procedura până ca se va stabili
competenta primei instante sesizate. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul acţiunii
referitoare la răspunderea părintească privind copilul, având acelaşi obiect şi cauza.
Dacă se va stabili că prima instanţa sesizată este competentă, atunci instanţa sesizată în
al doilea rând îşi va declina competenţa în favoarea acesteia. Partea, care a introdus
acţiunea la instanţa sesizată în al doilea rând, va putea intenta respectiva acţiune la
prima instanţa sesizată110.
Aceeaşi instanţă, care se va ocupa de soluţionarea cererii de chemare în
judecată, este competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională (dacă intră sub
incidenţa domeniului de aplicare a prezentului Regulament) – art. 4 din Regulament.
Sunt cazuri în care instanţa de judecată dintr-un stat membru, care a pronunţat o
hotărâre de separaţie de drept, să poată să transforme această hotărâre într-un divorţ,
doar dacă dreptul acestui stat îi permite acest lucru – art. 5 din Regulament.
În situaţia în care nici o instanţă de judecată, dintr-un stat membru, nu este
competentă (în temeiul art. 3, 4 şi 5 ale Regulamentului), atunci competenţa se va
stabili, în fiecare stat membru, de legislaţia fiecărui stat – art. 7 alin (1) din Regulament.
Totodată alin. (2) al aceluiaşi articol prevede ca: „Orice resortisant al unui stat membru
care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și
cetățenii acestui stat, normele de competență aplicabile în acest stat împotriva unui
pârât care nu își are reședința obișnuită într-un stat membru și care fie nu are cetățenia
unui stat membru fie, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are domiciliul său pe
teritoriul unuia dintre aceste state membre.”
110
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF
47
Acea lege a statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită – la data
convenţiei111 de alegere a legii aplicabile;
Acea lege a statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună, doar dacă măcar unul dintre ei mai locuieşte acolo – la data convenţiei de alegere
a legii aplicabile;
Acea lege a statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
Legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
Legea română.
În România, Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat112 reprezintă legea cadru. Un exemplu în practică judiciara ar fi situaţia
în care dacă la data desfacerii căsătoriei sotii aveau aceeaşi cetăţenie, potrivit art. 22
coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, legea divorţului este cea naţională
comună şi nu legea locului încheierii căsătoriei. Indiferent, dacă încheierea căsătoriei a avut
loc în România, cei doi soţi aveau cetăţenie italiană, iar astfel instanţele romane s-au
declarat necompetente pentru soluţionarea cererii de divorţ şi, în consecinţă, s-a stabilit ca
instanţele italiene sunt cele competente pentru soluţionarea divorţului113.
Dacă nu se va alege legea, care se va aplica divorţului, de către soţi, atunci aceasta
va fi [conform art. 2600 alin. (1) C.civ.]:
Legea acelui stat pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună – la
data introducerii cererii de divorţ;
Legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă comună, dacă
cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat – la data
introducerii cererii de divorţ;
Legea cetăţeniei comune a soţilor, în cazul în care lipseşte reşedinţa obişnuită
a unuia dintre soţi, pe teritoriul unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună – la
data introducerii cererii de divorţ;
În lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor,
dacă cel puţin unul dintre ei a păstrat aceasta cetăţenie – la data introducerii cererii de
divorţ;
Legea română, în toate cazurile.
Dacă la data la care s-a introdus cererea de divorţ, cel puţin unul dintre soţi are
cetăţenie romana sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul României, atunci se poate aplica legea
romana, doar dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul sau îl admite dar în
111
Conform art. 2599 C.civ.: „Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în scris,
semnată si datată de soţi”.
112
Publicată în M.of. nr. 245 din 1.10.1992; a fost actualizată prin: Lege nr. 202/2010 - privind unele măsuri
pentru accelerarea soluţionării proceselor 25.09.2010 (Art. 157) şi Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr.
26/1990 privind registrul comerţului 30.04.2008.
113
V. Terzea, op.cit., pag. 311 abud C.A. Craiova, decizia civilă nr. 340/12.09.2006.
48
condiţii deosebit de restrictive (soţii putând avea această opţiune, chiar dacă divorţul este
cârmuit de legea aleasă de soţi).
114
I.C. Antigona, op.cit., pag. 405
115
Ibidem, pag. 406
116
Recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine operează, potrivit convenţiilor, de plin drept.
117
Această recunoaştere a hotărârilor străine este reglementată în Noul Cod de procedură civilă astfel:
hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, doar dacă se referă la statutul personal al
cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai
întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în caz de lipsă a recunoaşterii, au fost pronunţate în baza legii
49
Dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate;
(ex.: unui cetăţean italian, divorţat în Italia, să i se recunoască statutul de persoană divorţată
în România);
Dacă hotărârile judecătoreşti străine care se referă la statutul civil al
cetăţenilor statului de cetăţenie, care au fost pronunţate într-un stat terţ şi care au fost
recunoscute, mai întâi, în statul de cetăţenie al fiecărei părţi; (ex.: doi cetăţeni, dintre care
unul italian şi celălalt francez, divorţează în Germania, iar hotărârea judecătorească de
divorţ este recunoscută şi în Italia şi în Franţa – în România recunoaşterea hotărârilor lor de
divorţ intervine de plin drept).
Cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor
prevăzute de legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele acte: copia hotărârii
străine; dovada caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citaţiei şi
actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act
oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către
partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; orice alt act, de natură să probeze, în completare,
că hotărârea străină îndeplineşte toate condiţiile [art. 1085 alin. (1) NCPC].
Condiţiile recunoaşterii [art. 1081 alin. (1) NCPC]:
Hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată118;
Instanţa care a pronunţat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu,
competenţa să judece procesul, fără însă să fi întemeiat exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a
unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei
jurisdicţii,
Să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între
România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Actele prevăzute vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate.
Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea de copii
certificate pentru conformitate cu înscrisurile originale.
Instanţa română119, asupra cererii de recunoaştere, verifică îndeplinirea condiţiilor
de recunoaştere prevăzute de prezenta lege ori de refuz de recunoaştere. Legea nu-i conferă
însă atributul de a examina hotărârea străină în fond, ori de a o modifica.
În principiu, cererea de recunoaştere se soluţionează după citarea părţilor. Cererea
poate fi soluţionată şi fără citarea părţilor, dacă din conţinutul hotărârii străine rezultă că
pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. Instanţa competentă este Tribunalul în raya
determinate ca aplicabila conform dreptului internatinal privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de
drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare (art. 1080 NCPC).
118
Legea română nu admite o hotărâre străină, care ar putea fi casată sau modificată, sa producă efecte în
România.
119
Conform art. 1080 NCPC: „Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la
statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au
fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în lipsa de recunoaştere, au fost pronunţate
în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii
publice de drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare.”
50
teritorială în care îşi are domiciliul cel care a refuzat recunoaşterea ei [art. 1084 alin. (1)
NCPC].
În situaţia în care hotărârea străină a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut
procesul, este necesar să se constate că acestei părţi i-a fost înmânată în timp util pentru
termenul de dezbateri în fond atât citaţia, cât şi actul de sesizare a instanţei, precum şi
faptul că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi a exercita calea de atac împotriva hotărârii
[art. 1081 alin. (2) NCPC].
120
Exequatur-ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotarârii
judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea judecătorească
străină este declarată executorie. A se vedea I.C. Antigona, op.cit., pag. 412.
121
Acele hotărâri străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot fi
puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea acelei persoane interesate, de
către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea. Dar conform art. 1080 NCPC pe
teritoriul român nu pot fi puse în executare următoarele hotărâri străine: cele prin care s-au luat măsuri
asiguratorii şi cele date cu executare provizorie. Doar dacă se respectă condiţiile prevăzute la art. 1081
NCPC, precum şi a celei că hotărârea să fie executorie potrivit legii statului sediu al instanţei care a
pronunţat-o, se vor încuviinţa executările hotărârilor străine. Cererea de încuviinţare a executării va fi însoţită
şi de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o. Acea cerere
de încuviinţare a executării se va soluţiona prin hotărâre, după citarea parţilor, iar pe baza hotărârii definitive
de încuviinţare a executării se va emite titlu executoriu, dar în condiţiile legii romane şi se va menţiona în titlu
şi hotărârea de încuviinţare
51
A) Hotărârea să fie dată de o instanţă judecătorească competenta. Competenţa
jurisdicţională determină astfel:
Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat (aşa cum rezultă
din normele juridice ale ţării unde s-a pronunţat hotărârea, a cărei executare s-a cerut
apoi în România);
Competenţa materială şi teritorială în dreptul intern, aşa cum rezultă din
normele de drept intern ale ţării unde s-a pronunţat hotărârea, a cărei executare s-a cerut
apoi în România.
Instanţele judecătoreşti române au tot dreptul să verifice atât competenţă în
dreptul internaţional privat, cât şi cea în dreptul intern, în vederea acordării exequatur-
ului, pe baza normelor juridice ale ţării în care hotărârea s-a pronunţat.
Într-o speţă122 s-a refuzat exequatur-ul unei hotărâri de divorţ, dintre un soţ
mahomedan şi o soţie creştină, ambii domiciliaţi în Beirut, hotărârea fiind pronunţată de
un tribunal confesional din Beirut, pe motivul că din certificatul eliberat de Ministerul
de Justiţie al Libanului a rezultat că potrivit legii libaneze, instanţa respectivă nu avea
competenta ratione materiae să soluţioneze un asemenea divorţ.
Într-o altă speţă123 s-a încuviinţat exequatur-ul unei hotărâri de divorţ pronunţată
de o instanţă din Ierusalim. Dovada competentei interne s-a făcut cu un certificat de
cutuma eliberat de Notariatul Public din Haifa.
Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat, aşa cum rezultă
din normele juridice române în materie ori din convenţiile internaţionale încheiate de
România, fiind vorba de competenţa exclusivă în dreptul internaţional privat român.
Dacă o hotărâre judecătorească străină este pronunţata cu încălcarea competentei
exclusive a jurisdicţiei române, atunci nu va putea fi executată.
122
I.C. Antigona, op.cit., pag. 413 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974.
123
Ibidem, pag. 414 abud T. Mun. Buc., secţia a II-a civilă, sentinţa civilă nr. 94/1976, pag. 20.
52
Dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român,
soluţia dată prin hotărârea străină, pe baza legii aplicabile arătate de dreptul
internaţional privat străin, să nu difere de aceea la care s-ar ajunge potrivit legii române
(art. 174 şi 168 din Legea nr. 105/1992).
În speţă124 s-a decis că hotărârea privind starea civilă a cetăţeanului român, poate
fi executată în ţara noastră, dacă alături de celelalte condiţii se va aplica legea română
privind statutul civil şi capacitatea persoanelor. Dar, faţă de dispoziţiile art. 168 din
Legea nr. 105/1992, soluţia nu mai este valabilă în toate cazurile, deoarece divorţul care
interesează cetăţeanul român nu mai este supus în toate cazurile legii române, ci legii
competente, după distincţiile făcute de art. 20 la care face trimitere art. 22 din Legea nr.
105/1992.
124
Ibidem, pag. 415 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974 în CD, pag. 413.
125
I.C. Antigona, op.cit., pag. 414 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974 în RRD nr. 5/1975.
126
Ibidem, pag. 415 abud TS, decizia civilă nr. 1626/1979 în RRD nr. 1/1980, pag. 63.
53
H) Să nu existe o hotărâre judecătorească română în acea materie, anterioară
hotărârii străine, ori o sesizare anterioară a unei instanţe române (art. 174 şi art. 168
din Legea nr. 105/1992).
127
Conform C.proc.civ. art. 269 alin. (2): „Hotărârea învestită se va da numai părţii care a câştigat sau
reprezentantului ei”; art. 174 din Legea nr. 105/1992.
128
I.C. Antigona, op.cit., pag. 415 abud T. Jud. Sibiu, sentinţa nr. 1/1971; T. Jud. Timiş, sentinţa nr.
34/1972, T. Jud. Sibiu, sentinţa nr. 13/1972 si nr. 58/1973
129
Ibidem, pag. 415 – 416 abud D. Stăncescu, Despre efectele internationale ale hotararilor judecătoreşti, în
J.N. nr. 6/1960, pag. 1102 – 1103.
54
nr. 105/1992, hotărârea străină data de o instanţă competentă, are forţă probanta în fata
instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.
Hotărârea străină este considerată ca o justa cauza. Uneori, hotărârea
judecătorească străină dată într-un stat, fără a conduce la executarea silită în alt stat,
atrage (în acest ultim stat) modificarea unui raport juridic (ex.: o persoană recăsătorita
într-un alt stat, se poate apăra într-un proces de bigamie invocând hotărârea de divorţ
străină, deşi aceasta nu este recunoscută sau investită cu exequatur).
Chiar dacă hotărârea străină nu a obţinut exequatur-ul, totuşi, produce unele
efecte şi este supusă controlului judiciar. Acest control se va exercita când se pune în
discuţie valoarea hotărârii, fie cale principală, fie pe cale incidentală.
55
CONCLUZII
56
viaţă fericită şi totodată poate să şi-o refacă alături de altcineva. În astfel de cazuri
contează foarte mult circumstanţele, lăsându-se la aprecierea instanţelor judecătoreşti.
Dar nu sunt de acord cu faptul că doar soţul bolnav are dreptul să introducă o cerere
de divorţ, iar celălalt dacă nu mai doreşte să continue, să găsească alte modalităţi prin
care să introducă o cerere de divorţ.
În concluzie,divorţul este o traumă atât pentru soţi, precum şi pentru terţele
persoane implicate în procesul de divorţ, dar consider că nici o convieţuire intre doi
oameni civilizaţi nu poate exista fără înţelegere , fără dragoste sau obligaţie înţeleasă
(uneori dusă până la extrem – în cazul soţului bolnav) nu este firesc, deoarece omul
este investit cu o singură viaţă şi aceea uneori mult prea scurtă.
57
BIBLIOGRAFIE
58
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, vol. II,
Ed. Naţional, Bucureşti, 1996;
V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs
selectiv. Teste grilă., ed. 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
V. Terzea, Noul Cod Civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă. Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
Noul Cod Civil - note – corelaţii – explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011;
59
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI
/L105-1992.pdf
http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:
20050301:RO:PDF
http://ro.scribd.com/doc/50191949/Curs-Drept-procesual-civil-
Ciobanu-Boroi
http://www.scribd.com/doc/39088707/Recunoa%C5%9Fterea-
%C5%9Fi-executarea-hot%C4%83rarilor-
judec%C4%83tore%C5%9Fti-in-statele-membere-ale-
comunit%C4%83%C5%A3ii-europene
http://test.barouvalcea.ro/s08/did.pdf
http://ec.europa.eu
www.jurisprudenta.ro
www.jurisprudentacedo.ro
www.just.ro
www.wikipedia.ro
60