Pedagogia curativă

Germenii pedagogiei curative se află în antroposofia lui Rudolf Steiner, care a dorit să
ofere un răspuns celor care solicitau sprijin pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale. Prima
instituţie de pedagogie curativă a fost Institutul Lauenstein din Germania, acesta datând din anul
1924. De atunci, numărul centrelor de pedagogie curativă a crescut destul de repede, ajungând să
funcţioneze astăzi în peste 40 de ţări.

În România, după anul 1990, ca urmare a intensificării colaborării dintre reprezentanţii

sistemului românesc de învăţământ, grupuri interesate şi organizaţii specializate din străinătate,
au fost înfiinţate centre de pedagogie curativă în mai multe localităţi. Scopul funcţionării acestor
centre este promovarea pedagogiei curative şi a terapiei sociale de orientare antroposofică într-o
comunitate pedagogico-terapeutică, în care persoanele cu dizabilităţi grave, profunde sau
asociate să fie ajutate să-şi găsească propriile posibilităţi de evoluţie. Prin pedagogia curativă
este urmărită „vindecarea” copiilor ca urmare a aplicării unui tip de pedagogie bazată pe studiul
antroposofiei promovate de R. Steiner, care ţine cont de realităţile sufletesc – spirituale.

În instituţiile de învăţământ în care se practică pedagogia curativă se utilizează sintagma

lui Steiner – „copii cu nevoi de îngrijire sufletească”, ceea ce relevă desfăşurarea unor activităţi
care vizează predominant latura afectiv-motivaţională a copilului, elementul sufletesc central în
individualitatea fiecărui copil. Curriculumul specific alternativei de pedagogie curativă este
centrat pe stimularea facultăţilor sufleteşti ale copilului: gândire, simţire, voinţă, emoţii,
sentimente etc., din dorinţa de a i se oferi o viaţă plină de sens şi de opotunităţi.

Treptat s-a înţeles că profesorii şi membrii familiei pot contribui şi ei la recuperarea

copiilor cu CES, alături de specialişti. S-a demonstrat astfel că recuperarea este o artă în care
cunoştinţele, răbdarea, devotamentul se împletesc cu dragostea faţă de copil, conservarea,
stimularea şi cultivarea legăturilor afective dintre terapeut, educator, copilul deficient şi familia
sa.

Scopul pedagogiei curative este acela de a le oferi copiilor cu CES posibilitatea de a se

deschide şi de a-şi dezvolta propriul potenţial, de a sprijini integrarea socială, de a-i ajuta să
trăiască cu demnitate. Se porneşte de la premisa că niciun om nu este afectat în esenţa sa
spirituală, iar deficienţa, perturbarea sau întârzierea în dezvoltare afectează doar „instrumentul
corporal”. Toate afecţiunile copiilor cu CES îşi găsesc manifestarea, la alte proporţii şi la
oamenii aşa-numiţi „normali”. Distincţia normal-anormal dobândeşte astfel o semnificaţie
aparte, fiind chiar anulată: „În ultimă instanţă, nu avem niciun drept să orbim despre normalitatea
sau anormalitatea vieţii sufleteşti a copilului în afară de aceea că ne îndreptăm privirea asupra a
ceea ce este normal în sensul unei medii statistice. Nu există niciun alt criteriu în afară de ceea ce
are valabilitate generală în cadrul unei comunităţi filistine” (Steiner, Cursul de pedagogie
curativă).
 Problema educării copiilor cu CES nu priveşte numai învăţarea efectivă, dobândirea de
cunoştinţe şi formarea deprinderilor, ci mai ales devenirea şi maturizarea persoanei. De
asemenea, este esenţială integrarea copilului cu tulburări de dezvoltare într-o structură socială
adecvată, care să-i permită să-şi găsească locul într-o comunitate protectoare, plină de căldură.
Comunitatea devine, aşadar, câmpul de dezvoltare al copilului. Aici trebuie să înveţe bucuria de
a trăi şi să participe activ şi conştinent la viaţa socială.

Copiii cu dizabilităţi au nevoie, în primul rând, de îngrijire sufletească, pentru a atinge un

nivel suficient de autonomie în gândire, simţire şi voinţă, pentru a face faţă cerinţelor vieţii
sociale.

Pedagogia curativă se sprijină pe convingerea că dezvoltarea copiilor cu CES este

posibilă prin acordarea unei atenţii deosebite programelor care articulează fizioterapia şi
psihoterapia cu educaţia specială, care să conducă la formarea de comportamente şi deprinderi
dezirabile din perspectiva integrării socio-profesionale. Copilul este privit ca o individualitate în
devenire şi este ajutat de adulţi să-şi găsească propriul drum în viaţă. În abordarea
psihopedagogică, terapeutică şi de ocrotire se pleacă de la nevoile individuale ale copilului. De
aceea, sunt utilizate programe de intervenţie personalizată. Copiii cu dizabilităţi au mai mult
nevoie, faţă de alţi copii, să fie apreciaţi, încurajaţi de cadrele didactice, de părinţi, pentru a-şi
dezvolta încrederea în sine, pentru a se realiza ca persoane. Parteneriatul dintre cadrele didactice,
părinţi, terapeuţi, autorităţile publice este esenţial în pedagogia curativă.

În alternativa educaţională de pedagogie curativă se aplică planuri-cadru şi programe

şcolare specifice, elaborate de Federaţia de Pedagogie curativă din România şi avizate de
minister.

Planul cadru pentru grădiniţele din învăţământul special care şcolarizează copii cu
deficienţe în alternativa de Pedagogie curativă cuprinde următoarele activităţi de educaţie şi
compensare:

1) Activităţi de cunoaştere şi comunicare: stimularea şi dezvoltarea comunicării,

cunoaşterea mediului, activităţi matematice, basm;

2) Activităţi de terapie psihomotrică: educaţie psihomotrică, abilitare manuală;

3) Activităţi de expresie: expresie grafică şi plastică, expresie muzicală, euritmie;

4) Socioterapie: autonomie personală, autonomie socială;

5) Activităţi de joc: joc liber, joc în aer liber;

6) Activităţi specifice de compensare: activităţi de stimulare, formare şi dezvoltare a

comunicării, programe specifice de terapie.
 Metodologia de aplicare a planului-cadru pentru preşcolari orientează cadrele didactice
pentru acordarea unei importanţe sporite jocului liber, a jocului ritmic, a jocului de degete, a
activităţilor gospodăreşti, de grădinărit sau a plimbărilor. Durata unei activităţi este de 15 – 20 de
minute, iar activităţile de compensare se concretizează în programe specifice fiecărui tip de
deficienţă.

Planul cadru pentru clasele I – X, în care se şcolarizează copii cu deficienţe în şcolile

speciale, conform alternativei de pedagogie curativă cuprinde următoarele arii curriculare şi
discipline din trunchiul comun:

1) Limbă şi comunicare: formarea, stimularea şi compensarea limbajului, citire – scriere

– comunicare, desenul formelor;

2) Matematică şi ştiinţe: educaţie senzorială, motorie şi psihomotorie, elemente de

matematică aplicată, cunoştinţe despre om şi mediu, elemente de fizică/ chimie;

3) Om şi societate: religie, cunoştinţe despre istorie/ geografie;

4) Arte: educaţie plastică, educaţie muzicală, euritmie;

5) Educaţie fizică şi sport: educaţie fizică şi activităţi sportive;

6) Tehnologii: abilitare manuală, activităţi de profesionalizare/ meşteşuguri;

7) Consiliere şi orientare.

La acestea se adaugă curriculumul la decizia şcolii şi terapiile cuprinse în alte două arii
curriculare:

1) Terapii specifice şi de compensare: terapia tulburărilor de limbaj, educaţie perceptiv-

vizuală, orientare, mobilitate, tehnici alternative de comunicare, terapii artistice: euritmie
curativă, pictură, muzică, dinamica formelor prin desen, artă dramatică, kinetoterapie, elemente
de gimnastică Bothmer, fricţionări ritmice, psihodiagnoză, consiliere, terapie şi programe de
intervenţie personalizate;

2) Terapie educaţională şi integrată: formarea autonomiei personale, terapie ocupaţională,

stimulare cognitivă, ludoterapie, socializare.

Conform metodologiei de aplicare a planului cadru, disciplinele opţionale se stabilesc de

conducerea şcolii, la recomandarea profesorului diriginte, în funcţie de tipul, gradul şi asocierea
deficienţelor elevilor, luând în considerare constatările Comisiei interne de evaluare şi opţiunile
părinţilor. Elevii care nu pot desfăşura activităţi de educaţie fizică vor desfăşura în timpul
respectiv activităţi de euritmie. Pentru disciplinele din aria curriculară „terapii specifice şi de
compensare”, repartizarea elevilor şi stabilirea numărului de ore alocat fiecăruia se fac în funcţie
de tipul, gradul şi asocierea deficienţelor. A se remarca similitudinea cu planul cadru pentru
şcolile obişnuite, dar şi existenţa unor discipline specifice: euritmia, desenul formelor.

Clasa este condusă de o echipă pedagogică formată dintr-un profesor şi un educator.

Echipa educaţională promovează principiul centrării activităţii pe elev şi pe integrarea acestuia în
grupul şcolar.

Fiecare clasă este compusă din elevi de aceeaşi vârstă (cca 4 – 6 elevi), dar cu deficienţe
diferite. Ca şi în alternativa educaţională Waldorf, echipa pedagogică va conduce clasa timp de
opt ani. În mediul clasei, competiţia nu există, toleranţa este totală, puterea de a-l înţelege pe
celălalt este indispensabilă. Programele şcolare sunt adaptate la nevoile şi posibilităţile elevilor
cu deficienţe, de regulă sub forma programelor pedagogice individualizate. Individualizarea se
realizează prin:

1) Proiectarea experienţelor de învăţare la nivelul înţelegerii fiecărui copil şi având în

vedere modalităţile prin care dezvoltarea acestuia poate fi sprijinită cel mai bine;

2) Utilizarea datelor şi observaţiilor despre copii de către echipa de specialişti pentru

planificarea activităţii;

3) Respectarea ritmului propriu al copilului, a nevoilor sale afective şi a activităţii sale

fundamentale, care este jocul;

4) Elaborarea unor strategii de intervenţie pentru prevenirea şi ameliorarea consecinţelor

diferitelor tipuri de deficienţe sau a unor disfuncţii la nivelul familial şi comunitar, referitoare la
persoanele aflate în dificultate.

Fundamentele metodice ale pedagogiei curative sunt similare cu cele ale alternativei
Waldorf: ritmul şi voinţa, predarea în epoci, cuvântul viu şi lumea însufleţită, activităţile artistice
şi practice, dezvoltarea afectivităţii prin poveşti şi povestiri adecvate vârstei, înlocuirea
manualelor cu caiete de epoci şi a notelor cu o caracterizare finală a copilului.

Educarea voinţei are loc prin activităţile din timpul zilei, săptămânii, lunii şi anului,
structurate ritmic pentru a răspunde nevoilor şi capacităţilor copilului. Ziua debutează, de regulă
cu o zicere şi o parte ritmică, urmată de predarea în epoci a cursului de bază, din ariile
curriculare limbă şi comunicare, matematică şi ştiinţe, om şi societate, care are loc pe parcursul
primelor două ore de curs, ca şi în pedagogia Waldorf. Săptămâna începe şi se sfârşeşte în mod
festiv, fiind marcată de întâlnirile cadrelor didactice, care, pe lângă diversele teme pedagogice,
vor aborda şi studii de caz.

Partea ritmică de la începutul zilei durează cca 20 de minute. Se cântă la flaut, liră, cu
vocea, se recită poezii, se fac exerciţii de pantomimă, de ritm (scandate cu mâinile şi cu
picioarele), de vorbire (frământări de limbă). Apoi se repetă materia predată în ziua anterioară,
din care se extrage esenţialul, asigurându-se continuitatea între ceea ce s-a predat şi ce urmează
să se predea. Pe parcursul secvenţei ritmice există o alternanţă între activităţile individuale şi cele
de grup. În cadrul predării în epoci domină abordarea frontală. Cursul se încheie cu o istorisire,
care diferă în funcţie de clasă (basme la copiii mai mici, legende, fabule, mitologie la clasele mai
mari). A doua zi copiilor li se cere să reformuleze, să explice conţinuturile predate în ziua
anterioară.

După cursul de bază urmează o oră de lecţie individuală sau în grupe mici, în funcţie de
nevoi, pentru exersarea scrisului, a cititului, a exprimării, a calculului, pentru dezvoltarea
abilităţilor, echilibrului, mişcării etc. Disciplinele din ariile curriculare arte, educaţie fizică şi
sport, tehnologii sunt predate nemodular, după cursul de bază. Tot după cursul de bază se
desfăşoară activităţi artistice (muzică, pictură, modelare în lut etc.), terapii specifice (euritmie
curativă, art-terapia, ludoterapia, fizioterapia etc.) şi activităţile practice (ţesut, cusut, cioplit,
gătit etc.). Predomină acum activitatea individuală a elevilor, dar nu lipsesc nici activităţile
frontale sau pe grupe. Metodele de bază sunt conversaţia, povestirea, explicaţia, exerciţiul
Mijloacele de învăţământ sunt utilizate zilnic, fiecare având rol bine determinat. Predomină
acelea selectate din natură sau confecţionate din materiale naturale.

Este important cuvântul viu, iar manualele sunt evitate, cu deosebire în primii ani de
şcoală. Conţinuturile sunt prelucrate de către profesor, luând în considerare specificul clasei şi
efectul educativ al fiecărei materii. În caietele de epocă ale copiilor se regăseşte întreaga esenţă a
celor predate. Textele sunt, de regulă, dictate de profesor, iar ilustraţiile sunt realizări ale
copiilor. Selectarea cunoştinţelor se face de către profesor, cu grijă pentru semnificaţia
pedagogică a conţinuturilor, pentru condiţiile specifice din clasă şi pentru individualitate.

O atenţie deosebită este acordată activităţilor artistice: muzică, pictură, modelaj, desenul
formelor şi euritmia. Desenul formelor începe din primul an de şcoală şi constituie premisă
pentru învăţarea scrisului. Linia nu conturează obiecte, pentru a nu exprima limitarea, ci este
expresia unui joc interior de forţe, care trezeşte la viaţă. Euritmia nu este doar exerciţiu corporal,
ci o artă care provine din suflet şi spirit şi care are virtuţi terapeutice. Prin această artă a mişcării
sunt redate sunete ale vorbirii, stări sufleteşti, tonuri şi armonii muzicale. Euritmia curativă
acţionează în sensul învingerii dificultăţilor cauzate de handicap. Activităţile practice şi
meşteşugăreşti iau forma cioplitului în lemn, a ţesutului, a confecţionării, a gătitului. Prin
tehnicile de lucru specifice – tăiere, asamblare, lipire etc. – activităţile practic-gospodăreşti
stimulează simţurile pentru dobândirea siguranţei de acţiune, educarea comportamentului social
prin lucrul în echipă, dezvoltarea simţului artistic.

Evaluarea activităţilor copiilor se face prin aprecierea modului de lucru, a produselor

obţinute, a disciplinei şi punctualităţii în realizarea sarcinilor de lucru. Aprecierea nu se face prin
notă, ci prin însemnări regulate în caietele de observaţii asupra activităţii elevilor, care vor sta la
baza caracterizărilor de la sfârârşitul anului şi acordării calificativelor sau mediilor, aşa cum se
procedează în şcolile Waldorf. La întocmirea caracterizărilor participă întreaga echipă
terapeutică – profesor, educator, psihopedagog, kinetoterapeut. Informaţiile despre evoluţia
elevului sunt convertite în medii, transcrise în cataloage şi apoi în registrele matricole.

Modalităţi de recuperare şi integrare socială a copiilor deficienţi

Principalele forme de recuperare a copiilor cu deficienţe în centrele de pedagogie curativă

sunt:

- strategiile specifice de realizare a instruirii şi educaţiei;

- recuperarea prin psihoterapie;

- recuperarea prin terapie ocupaţională.

Pedagogia curativă include o serie de terapii specifice:

- euritmia curativă;

- muzica terapeutică;

- pictura şi desenul dinamic al formelor;

- modelarea în lut;

- activităţile practice (ţesut, gătit, cioplit în lemn etc.).

Scopul terapiilor specifice este „nu numai să antreneze trupul, ci să ajute fiinţa
sufletească a copilului să se manifeste mai puternic în corporalitate şi să provoace o
individualizare vindecătoare” (Şeuleanu, 2006).

În plan educativ, în pedagogia curativă accentul se pune pe formarea moral-civică a

copiilor, urmărindu-se dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter, a voinţei, a spiritului de
dreptate, a sincerităţii, a deprinderilor de viaţă civilizată etc. Psihoterapia contribuie la refacerea
psihică şi psihosocială a copiilor. Sunt aplicate îndeosebi tehnici de psihoterapie sugestivă, de
relaxare în grup. Terapia ocupaţională este aplicată la toate tipurile de deficienţă, cu rol în
valorificarea la maximum a posibilităţilor individuale, formarea stărilor afectiv-emoţionale
corespunzătoare, antrenarea funcţiilor psihice. Prin terapie ocupaţională se urmăreşte formarea
deprinderilor de autonomie personală sau socială, care contribuie la asigurarea independenţei
copilului cu dizabilităţi şi integrarea acestuia în mediul social. Euritmia curativă este utilizată
pentru dezvoltarea motricităţii şi a sensibilităţii copilului, dar şi pentru beneficiile logopedice.
Terapeuţii joacă roluri de consilieri, dar şi de confidenţi.

Mediul social şi relaţiile pedagogice

 Copiii cu dizabilităţi ai nevoie, mai mult decât alţi copii, de un mediu şcolar bine
structurat şi diferenţiat. Sălile de clasă trebuie să fie primitoare, pereţii zugrăviţi în culori
pastelate, băncile dispuse în mod adecvat pentru predarea frontală. Elevii participă, alături de
cadrele didactice, la împodobirea sălii de clasă sau a mesei anotimpurilor.

Deosebit de importantă este empatia cadrelor didactice faţă de copiii cu dizabilităţi. După
cum afirmă Thomas Weihs, „faţă de orice ştiinţă, metodică şi sistematică, în atitudinea
pedagogică faţă de copil, iubirea este singura terapie adevărată”. Iubirea pentru copilul cu
dizabilităţi este nu numai de ordin sentimental, dar trebuie înţeleasă şi ca modalitate de a extinde
ajutorul, pentru a grăbi vindecarea. Una dintre cele mai importante sarcini ale cadrelor didactice
este aceea de a consolida încrederea în viaţa copilului, pornind de la convingerea că, în cazul
copiilor cu dizabilităţi, dincolo de aparenţele exterioare, se află o individualitate spirituală intactă
(Vlad, L., 2006). Cadrele didactice trebuie să manifeste respect, interes, cordialitate în relaţia cu
copilul cu dizabilităţi. Profesorul nu este însă tolerant la modul absolut. El îşi exprimă clar şi
ferm pretenţiile şi corectează sistematic copiii, evitând însă formarea undelor de şoc.

Contactul cadrului didactic cu copiii este foarte important şi trebuie să fie prezent în cât
mai multe momente ale activităţii didactice.

Colectivul profesoral al centrelor de pedagogie curativă acceptă ca fundament

pedagogico-organizatoric discutarea şi luarea deciziilor asupra tuturor problemelor şcolii la
întâlnirea săptămânală a consiliului profesoral, unde sunt aplicate principiile autoadministrării şi
conducerii colegiale, la fel ca în şcolile Waldorf.

Socioterapia

Educarea copiilor cu nevoi speciale din Centrele de pedagogie curativă se continuă în

Centrele de terapie socială pentru adulţi. La baza terapiei sociale stau viaţa socio-culturală şi
munca în comunitate. Terapia socială pune în evidenţă valoare vindecătoare a muncii şi vieţii
împreună cu alţi oameni. Centrele de socioterapie au rolul de a dezvolta autonomia individului,
aptitudinile şi deprinderile de muncă şi de viaţă. Socioterapia are menirea de a oferi structuri care
să susţină căutarea echilibrului şi a încrederii în sine. Inserţia socio-profesională este una dintre
principalele preocupări ale socioterapeutului, care trăieşte alături de persoanele deficiente, le
însoţeşte în evoluţia lor.