Universitatea

Facultatea

Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

TEORIA CURRICULUMULUI

,, Competența – concept central al curriculumului : definiție, caracterizare ’’

Coordonator: Propunătoare:
 Curriculum-ul reprezintă un concept cheie atât în ştiinţele educaţiei, cât şi în cadrul
practicilor educaţionale contemporane. Există, de-a lungul timpului, o mulţime de încercări de
definire a acestui concept în evoluţie:
Definiţii largi:
-Curriculumul este văzut mai degrabă prin prisma unei activităţi şi a unei experienţe,
decât cunoştinţe ce trebuiesc asimilate şi date ce trebuiesc memorate (Hadlow Commitee,
1931) .    
- Întregul efort al şcolii de a crea, de a atinge rezultatele dorite în şcoală şi în afara
şcolii (Taylor & Alexander, 1958)  .  
- De fapt, curriculumul este ceea ce li se întâmplă copiilor în şcoală ca rezultat a ceea
ce fac profesorii. Acesta include toate experienţele copiilor, pentru care şcoala ar trebui să-şi
accepte responsabilitatea (Kansas, 1958).
Definiţii restrânse:
 -Termenul curriculum ar putea fi aplicat, considerându-i originea, cel mai bine
programelor de studii şi cursurilor pe care elevii le urmează de-a lungul educaţiei lor (Hirst,
1969) .   
- Curriculumul oficial este un program de experienţe de învăţare ce merită a fi trăite şi
care este planificat şi aplicat în şcoală. Această activitate este, în acelaşi timp, deliberată şi
conştientă: este proiectată să aducă anumite rezultate în învăţarea copilului (Raynor, 1972).
Nu putem înţelege importanţa curriculumului centrat pe competenţe, dacă nu
înţelegem termenul de competenţă.
Iniţial, noţiunea de competenţă a fost utilizată în învăţământul profesional-tehnic, ea
având misiunea să constituie o punte de legătură între educaţie şi piaţa muncii, mai exact, să
statueze abilităţile şi atitudinile necesare unui absolvent pentru a executa o anumită sarcină
sau pentru a-şi asuma anumite responsabilităţi. Ulterior, noţiunea de competenţă a început să
fie utilizată tot mai larg în învăţământul general, devenind un concept-cheie în proiectarea
curriculară şi evaluarea rezultatelor învăţării.
Introducerea competenţelor – cheie în curriculum şcolar (între 2001 şi 2009) şi în
Legea Educaţiei Naţionale (în anul 2010) a determinat transformarea finalităţilor anterioare
(obiectivele educaţionale) într-un referenţial nou, competenţele, cu un rol reglator deosebit de
important în noul context al dezvoltării învăţământului preuniversitar.
Conceptul de competenţă a fost definit în diverse moduri. Într-o accepţiune largă,
conceptul de competenţă poate fi definit ca fiind capacitatea unei persoane de a mobiliza un
ansamblu integrat de resurse cognitive, afective, gestuale etc. pentru a realiza o serie de
sarcini sau de situaţii problemă. În termeni pedagogici, competenţa este capacitatea elevului
de a mobiliza un ansamblu integrat de cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi valori pentru a
realiza familii de sarcini de învăţare. Competenţa este un potenţial care trebuie
probat/demonstrat de elev în situaţii concrete.
Desprindem concluzia că o competenţă este un potenţial; se poate afirma că un elev
deţine o competenţă anume numai dacă acel potenţial este probat/demonstrat/verificat în
situaţii concrete ce aparţin unei familii de situaţii; pentru a proba o competenţă, un elev
trebuie să mobilizeze resursele necesare. „A mobiliza” resursele înseamnă a le identifica, a le
combina şi a le activa în situaţii concrete. Resursele necesare unei competenţe se compun din:
cunoştinţe (a şti), deprinderi (a face), atitudini, valori (a deveni).

Curriculum centrat pe competențe se definește și în contextul paradigmei funcțional-

acțională educației. In acest cadru, competențele de tip funcțional facilitează transferul și
mobilizarea cunoștințelor, în scopul accentuării dimensiunii acționale a instruirii. Pe parcursul
implementării curriculumului se va avea în vedere dimensiunea finalităților educației.
Instruirea centrată pe competenţe reprezintă o abordare globală a problemei instruirii
din perspectiva competenţelor – cheie europene, a competenţelor învăţământului
preuniversitar şi a competenţelor generale şi specifice din programele şcolare.
Introducerea competenţelor în programele şcolare din învăţământul preuniversitar
creează baza teoretică şi sistemul reglator al trecerii spre un învăţământ integrat, centrat pe
atingerea unor competenţe.
La clasele primare programele școlare , planificarea şi proiectarea instruirii utilizează
conceptul de competenţă (competenţe generale – urmărite pe întreg parcursul acestor clase şi
competenţe specifice, pentru fiecare clasă).
Competenţele sunt ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin
învăţare; ele permit identificarea şi rezolvarea în contexte diferite a unor probleme
caracteristice unui anumit domeniu.
Competenţele generale sunt definite pentru fiecare obiect de studiu şi se formează pe
durata unui ciclu de învăţământ, deşi abordează niveluri de formare diferite de la un an la
altul. Diferă de obicei în funcţie de specificul disciplinei, există însă similarităţi la nivelul
disciplinelor „înrudite”, grupate tradiţional în „arii curriculare”. Acestea exprimă rezultate
durabile ale învăţării, condiţionează nivelul la care elevul învaţă noi sarcini şi pot fi
transferate la o mare varietate de sarcini specifice. Pot fi focalizate pe cunoaştere, pe anumite
abilităţi şi priceperi sau pe atitudini. Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi
au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale ale elevului.
Evaluarea competenţelor generale se poate realiza pe parcursul secvenţelor pentru
care competenţele generale sunt asumate. Parcursurile comune rezultă din momentul în care
au fost construite competenţele generale ale programelor. În acest caz, testele şi instrumentele
pot avea un caracter integrat şi o dimensiune teoretică mai evidentă (adică nu sunt dependente
de conţinuturi punctiforme situate într-un anumit moment). Instrumentele de evaluare
seamănă însă cu cele care pot fi dezvoltate pentru evaluarea competenţelor specifice dar au o
anumită independenţă în raport cu conţinuturile.
Componenta fundamentală a programei este cea referitoare la sistemul de competenţe
specifice şi conţinuturi.
Competenţele specifice sunt considerate etape intermediare în dobândirea
competenţelor generale din care sunt derivate, se definesc la nivelul unui obiect de studiu şi se
formează într-un interval de timp mai mic. Competenţelor specifice li se asociază prin
programă unităţi de conţinut.
Evaluarea competenţelor specifice reprezintă domeniul de interes principal al evaluării
competenţelor şi poate fi realizată la nivelul unor unităţi de timp mai mici şi pe baza
experienţei cadrului didactic. Elementul esenţial al evaluării competenţelor îl reprezintă
legătura mai strânsă pe care acestea o au cu exemplele de conţinuturi ofertate. Competenţelor
specifice din curriculum şcolar le sunt asociate situaţii de învăţare (care descriu într-un mod
simplu şi sintetic activităţi care pot să ducă la formarea şi dezvoltarea competenţei respective
asumate). Fiecare competenţă specifică din curriculum şcolar poate fi evaluată prin tipuri
diferite de itemi şi chiar prin instrumente de evaluare diverse. Această disponibilitate a
itemilor de a verifica competenţe specifice diferite este foarte importantă, deoarece permite
construirea unor probe de evaluare cu itemi diferiţi, care să vizeze aceeaşi competenţă.
Elementul de noutate în proiectarea instruirii la ciclul primar îl constituie înlocuirea
obiectivelor prin competenţe, atât în planificarea anuală, cât şi în proiectarea unităţilor de
învăţare. Este necesară, însă, o asumare corespunzătoare de competenţe care urmează să fie
atinse pe parcursul instruirii.
 Competenţele nu pot fi transformate în obiective de învăţare (sau în obiective cu un
anumit grad de operaţionalitate) şi nici în „subcompetenţe”. Competenţele specifice se
exercită în diferite situaţii de învăţare, prin anumite activităţi specifice, într-o varietate de
forme şi pe baza unor suporturi corespunzătoare ofertate. Ele reprezintă totodată criterii
orientative în procesul de evaluare.
Între competenţe şi conţinuturi există o relaţie extrem de interesantă, astfel:
• aproape toate competenţele specifice din programele şcolare ale unei clase pot fi
dezvoltate cu aproape toate conţinuturile ofertate de acestea (neexistând însă o corespondenţă
biunivocă între ele);
• aproape toate conţinuturile permit exersarea unor situaţii şi activităţi de învăţare care
să ducă la atingerea aproape a oricăror competenţe existente în programă (neexistând o
corespondenţă biunivocă nici în acest sens);
• competenţele specifice este util să fie considerate ca „finalităţi” pragmatice imediate
(dar şi de durată) ale procesului de instruire, oferind repere suficiente pentru evaluare;
• este preferabilă o corespondenţă de „grup” între competenţe specifice şi conţinuturi
sau sub forma asumării lor în cadrul unităţilor de învăţare.
Obiectivele educaţiei centrate pe competenţe:

1. Să pună accentul pe competenţele pe care elevul trebuie să le stăpânească la

sfârşitul fiecărui an şcolar şi la sfârşitul şcolarităţii obligatorii. Din această
perspectivă, accentul cade pe ceea ce trebuie să ştie, dar mai ales să facă
elevul cu ceea ce ştie. Rolul profesorului trebuie să fie acela de a organiza
învăţarea într-o manieră cât mai adecvată pentru a duce elevii la nivelul
aşteptat.
2. Să dea sens învăţării, să arate elevului la ce-i serveşte ceea ce învaţă el în
şcoală. Pentru aceasta trebuie să se depăşească listele de conţinuturi –
materii ce trebuie reţinute/învăţate pe dinafară. Din contră, abordarea prin
competenţe îl învaţă pe elev să raporteze permanent învăţarea la situaţii care
au sens pentru el şi să utilizeze achiziţiile sale în aceste situaţii.
3. Să certifice achiziţiile elevului în termeni de rezolvare de situaţii concrete şi
nu în termenii unei sume de cunoştinţe şi de deprinderi pe care elevul le va
uita, pe care nu ştie cum să le utilizeze în viaţa activă. Abordarea prin
competenţe de bază este un răspuns la problematica analfabetismului
funcţional.
 Competenţele-cheie reprezintă un pachet transferabil și multifuncţional de cunoştinţe,
deprinderi (abilităţi) și atitudini de care au nevoie toţi indivizii pentru împlinirea și
dezvoltarea personală, pentru incluziune socială și inserţie profesională. Acestea trebuie
dezvoltate până la finalizarea educaţiei obligatorii și trebuie să acţioneze ca un fundament
pentru învăţarea în continuare, ca parte a învăţării pe parcursul întregii vieţi.
Cele opt competenţe-cheie vizate de învățământul românesc sunt:
• Comunicarea în limba maternă, care reprezintă capacitatea de a exprima şi
interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte şi opinii, atât în formă orală, cât şi în formă
scrisă (ascultare, vorbire, citire şi scriere) şi de a interacţiona lingvistic într-un mod adecvat şi
creativ într-o serie completă de contexte culturale şi sociale.
• Comunicarea în limbi străine, care, pe lângă dimensiunile principale ale abilităţilor
de comunicare în limba maternă, implică şi abilităţile de mediere şi înţelegere interculturală.
Nivelul de cunoştinţe depinde de mai mulţi factori şi de capacitatea de ascultare, vorbire,
citire şi scriere.
• Competenţa matematică şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii. Competenţa
matematică este capacitatea de a dezvolta şi a aplica gândirea matematică pentru rezolvarea
diferitor probleme în situaţii cotidiene, accentul punându-se pe proces, activitate şi cunoştinţe.
Competenţele de bază privind ştiinţa şi tehnologia se referă la stăpânirea, utilizarea şi
aplicarea cunoştinţelor şi a metodologiilor de explicare a lumii înconjurătoare. Acestea
implică o înţelegere a schimbărilor cauzate de activitatea umană şi a responsabilităţii fiecărui
individ în calitate de cetăţean.
• Competenţa digitală implică utilizarea cu încredere şi în mod critic a tehnologiei din
societatea informaţională (TSI) şi deci abilităţile de bază privind tehnologia informaţiei şi a
comunicaţiei (TIC).
• Competenţa de a învăţa să înveţi este legată de învăţare, de abilitatea omului de a-şi
urmări şi organiza propria învăţare, fie individual, fie în grupuri, conform nevoilor proprii,
precum şi de conştientizare a metodelor şi a oportunităţilor.
• Competenţe sociale şi civice. Competenţele sociale se referă la competenţele
personale, interpersonale şi interculturale şi toate formele de comportament care permit
fiecărei persoane să participe în mod eficace şi constructiv la viaţa socială şi profesională.
Aceste competenţe sunt legate de bunăstarea personală şi socială. Este esenţială înţelegerea
codurilor de conduită şi a obiceiurilor din diferite medii în care activează persoanele.
Competenţele civice, în special cunoaşterea conceptelor şi a structurilor sociale şi politice
(democraţie, justiţie, egalitate, cetăţenie şi drepturi civile), fac posibilă participarea activă şi
democratică a oamenilor.
• Spiritul de iniţiativă şi antreprenoriat reprezintă capacitatea de a transforma ideile
în acţiune. Acest simţ presupune creativitate, inovaţie şi asumarea unor riscuri, precum şi
capacitatea de a planifica şi gestiona proiectele în vederea atingerii obiectivelor. Persoana este
conştientă de contextul propriei sale activităţi şi este capabilă să valorifice oportunităţile
apărute. Acesta este fundamentul pentru achiziţia unor abilităţi şi cunoştinţe mai specializate,
de care au nevoie cei care instituie o activitate socială sau comercială sau contribuie la această
activitate. Acest lucru ar trebui să includă conştientizarea valorilor etice şi promovarea bunei
guvernări.
• Conştiinţa şi expresia culturală, care implică aprecierea importanţei expresiei
culturale a ideilor, a experienţelor şi a emoţiilor printr-o serie de canale (muzică, teatru,
literatură şi arte vizuale). Toate aceste competenţe-cheie sunt interdependente, iar accentul se
pune, în fiecare caz, pe gândirea critică, creativitate, iniţiativă, rezolvarea problemelor,
evaluarea riscurilor, luarea deciziilor şi gestionarea constructivă a sentimentelor.
Avantaje ale curriculumului centrat pe competenţe:

 răspunde exigenţelor pieţei muncii, deoarece asigură pregătirea absolvenţilor

pentru viaţa socială şi profesională;
 instruirea este orientată către rezultatele finale;
 se lucrează în echipă pentru actualizarea ofertei educaţionale;
 oferta educaţională câştigă în structuralitate, funcţionalitate şi actualizare,
răspunzând cerinţelor profesionale;
 elevii sunt implicaţi în activitatea de învăţare continuă şi de autoevaluare a
competenţelor;
 permite valorificarea întregii experienţe didactice a profesorului şi posibilitatea
estimării performanţelor elevilor;
 asigură flexibilitatea parcursului educaţional prin organizarea sistemuli
modular, sistem care debutează şi se finalizează cu evaluarea competenţelor,
este orientat către cel care învaţă, respectiv către disponibilităţile sale, urmând
să le pună mai bine în valoare;
 poate încorpora, în orice moment al procesului educativ, noi mijloace sau
resurse didactice;
 la modulele parcurse pot fi adăugate altele noi pentru formarea continuă, ceea
ce răspunde imperativului educaţiei permanente;
 profesorii dobândesc competenţe de proiectare didactică în baza modelului
centrat pe rezultate – reconstruiesc oferta de curs din perspectiva
competenţelor intenţionate, stabilesc nivelurile de complexitate ale
competenţelor, asociază teme suport care susţin şi asigură formarea
competenţelor, creează situaţii practice de învăţare implicând activ clasa,
stabilesc 3 criterii de evaluare privind dobândirea competenţei, evaluează elevii
într-un mod complex, precum şi oferta educaţională;
 elevii au reprezentarea achiziţiilor finale şi a demersului (teoretic şi practic) de
dobândire a acestora. Prin evaluarea pe criterii şi indicatori de performanţă,
fiecare elev înţelege cum este evaluat şi de ce are nevoie pentru
câştigarea/dobândirea competenţei.
Bibliografie :

 Ardelean, A., & Mândruţ, O. (2012). Didactica formării competenţelor. "

Vasile Goldiş" University Press.
 Anghel, G. A. (2017). COMPETENCE-THE CURRICULUM
ORGANISER. Annals of the Constantin Brancusi University of Targu Jiu-
Letters & Social Sciences Series, (1).
 Mândruţ, O., Catană, L., & Mândruţ, M. (2012). Instruirea centrată pe
competenţe. Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad Centrul de
Didactică şi Educaţie Permanentă.
 Suport de curs: (2012) . „Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare
pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici”, elaborat de
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei,
Departamentul pentru formarea profesorilor.
 Gremalschi, A. (2005) .,,Formarea competenţelor-cheie în învăţământul
general: Provocări si constrângeri.” Institutul de Politici Publice, Chișinău.