Sunteți pe pagina 1din 38

CAPITOLUL I

MAREA NEAGRA - GENERALITATI

I.1. Aşezare geografica

Marea Neagra este o mare din bazinul atlantic, situata intre Europa si Asia, care se


invecineaza cu Rusia, Ucraina, Romania, Bulgaria, Turcia si Georgia. Prin Stramtoarea Cherci se
ajunge în Marea Azov, prin Bosfor in Marea Marmara, iar prin stramtoarea Dardanele in Marea
Egee si deci in Mediterana. Ea este un rest al Marii Sarmatice si prezinta o serie de aspecte unice
in lume. Marea se intinde pe o suprafata de 423.488 km². Cel mai adânc punct se afla la 2245 m
sub nivelul marii in apropierea de Ialta. Mareele sunt in general de mica amploare (cca. 12 cm).
Salinitatea apei este in larg de 17-18 ‰, fata de 24-34 ‰ in alte mari si oceane. In
zona litoralului romanesc salinitatea scade si mai mult, in mod obisnuit fiind intre 7 si 12 la mie.

In Antichitate, grecii au numit-o mai intai Skythikos Pontos (« Marea Scitica »). Scitii,


popor de limba iraniana, o numeau  Axaina, adica « indigo ». Grecii intelesesera initial acest
cuvant ca axeinos (adica « neprimitoare ») dar mai tarziu, cand o au cunoscut-o mai bine, au
numit-o Pontos (adica « intinderea de ape ») Euxeinos (adica « primitoare »).

Romanii au numit-o Pontus Euxinus iar mai tardiv Marea Caecili (adica « inchisa »).


In Evul Mediu, apare pe hartile genoveze si venetiene precum si in cronicile lui Wavrin si
lui Villehardouin sub denumirea de Mare maggiore care corespund cu denumirea de Marea cea
Mare din documentele lui Mircea cel Batran.

Calificativul “Neagra”, apare in secolul XV e.n., si exista trei ipoteze explicative :

 Cea mai populara, dar neconfirmata de nici-o sursa, afirma ca ar fi culoarea marii la
vreme rea (de fapt, sub nori, toate marile sunt întunecate);
 Teoria cea mai des citata in sursele anglo-saxone este ca Neagra ar fi o traducere a
cuvantului scitic axaïna ;

 O alta ipoteza, mai contestata, este ca denumirea i-ar fi fost data de Turcii Selgiuci
(Selçuk Türklar) instalati in Anatolia din secolul XI, apoi generalizata de Otomani (Osmanlı
Türklar) de jur imprejurul marii, si in sfarsit tradusa in ruseste, romaneste, bulgareste pe
masura ce aceste popoare au acces din nou la tarmurile Marii cea Mare. Aceasta ipoteza este

1
dezbatută inclusiv in randurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea traditionala a punctelor
cardinale prin culori, la Turci, rareori foloseste Kara (adica « intunecat ») pentru
Miazanoapte si Ak (adica « luminos ») pentru Miazazi, cum este cazul aici (Karadeniz fiind
Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de
obicei, se folosesc alte culori.

Sunt mai multe fluvii si rauri care se varsa in Marea Neagra. In zona europeana
principalele sunt Dunarea, Nistru, Nipru, Bugul de Sud si Cubanul. In Asia Mică principalele ape
care se varsa in Marea Neagra sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac si Ieşil-Irmac.

I.2. Ecositemul Marii Negre

Face parte din categoria ecosistemelor statatoare de apa sarata. Din punct de vedere al
salinitatii, Marea Neagra se imparte in:

 zona de suprafata;
 zona de adancime;

Sub aspect biocenotic gasim trei zone:

 zona litorala;
 zona pelagica;

 zona abisala;

Temperatura apei variaza la suprafata: vara pana la 29°C care ajung iarna pana la 0°C.
Lumina patrunde in largul marii la o adancime de 150-200 m. Oxigenul este inexistent la
adancime [ CO2 , H 2 S ]. Curenţii au intensitate redusa pe verticala si mai mare pe orizontala;
iarna sau in timpul unor variatii ale starii vremii, pot aparea valuri care ating 5-10 m. Biocenoza:
alge inferioare, alge verzi, brune rosii. Animalele sunt reprezentate prin viermi, moluste, pesti iar
in atmosfera apropiata pasari si pescarusi.

Biotopul pontic poate fi impartit in 4 etaje principale:

2
a) Etajul supralitoral

Etajul supralitoral este format din zonele de tarm acoperite ori stropite de valuri in mod
ocazional. Zona prezinta o umiditate accentuata, inundabilitate, o cantitate in general mare ori
macar semnificativa de materii organice aduse de valuri sau de origine locala. De obicei
materiile organice se afla in descompunere, formand depozite cu miros de metan si sulfura de
hidrogen. Flora este formata mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistenta la
variatii de mediu si hidrofile. Cu o frecventa mai redusa se intalnesc si angiosperme, mai ales in
partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe langa bacterii aerobe si - mai putin -
anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte si viermi. Mare parte din aceste vietati se
hranesc din depozitele de materie organica. O parte mai mica este formata din mici pradatori. La
acestea trebuie adaugate vietatile pasagere, in special pasarile de mare.

b) Etajul mediolitoral

Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor ( intre cca. 0 si -0,5 m


altitudine). In linii mari, etajul pseudolitoral corespunde cu etajul mediolitoral al
lui Băcescu (1971), cu etajul mezolitoral al lui Peres si Picard (1958,1960) sau cu etajul
talantofotic al lui Ercegovic (1957). Dupa substratul solului se imparte in zone pietroase,
respectiv nisipoase ori maloase.

Pseudolitoralul ocupa in cadrul zonelor cu substrat dur o fasie lata de 2-10 m in functie
de îinclinatia platformei stancoase. Zonele pseudolitorale pietroase (stancoase) adapostesc
organisme capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare si care se pot fixa bine de substrat
(de exemplu midiile se fixeaza prin firele cu bissus ). Aici intra unele specii de alge si scoici.

Li se adauga vietuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. In
anumite conditii si in acest mediu apar depozite de materie organica, facand legatura
cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute vietuitoare ale etajului mediolitoral pietros
sunt bancurile de midii si stridii. Etajul pseudolitoral nisipos cuprinde in special animale capabile
de ingropare rapida in substrat. Biocenoza caracteristica zonei de spargere a valurilor pentru
pseudolitoralul nisipos de granulatie medie si grosiera este cea a bivalvei Donacilla cornea si
polichetului Ophelia bicornis, carora li se mai asociaza izopodul Eurydice dollfusi si
polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota si Saccocirrus papillocercus Pseudolitoralul

3
nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populatiilor amfipodului Pontogammarus
maeoticus, misidul Gastrosaccus sanctus si turbelariatul Otoplana subterranean.

c) Etajul sublitoral

Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adancimi de 0,5 pana la 12 (maximum 18)
metri. Este zona cea mai favorabila vietii, in care se afla majoritatea speciilor de plante si cea
mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde portiunea de
fund marin permanent imersata, situata intre limita inundarii permanente si adancimea care
permite existenta organismelor fotosintetizante.

d) Etajul elitoral

Etajul elitoral se situeaza de la limita inferioara a algelor unicelulare sau pluricelulare (60
m) pana la marginea platformei continentale. In Marea Neagra nu exista etajele batial, abisal si
hadal.

1.3. Alte caracteristici

Marea Neagra este saraca in insule, avand un tarm putin dantelat. Cele mai importante
insule sunt Insula Serpilor si cele formate de Dunare, dincolo de varsare, ca Insula Sacalinul
Mare. Cea mai importanta peninsula este Peninsula Crimeea, " impartita " cu Marea Azov.
Golfurile Marii Negre sunt fie largi, putin prielnice adapostirii vaselor pe furtuna ( ca Golful
Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun ), fie colmatate la iesire de curentii
orizontali si transformati in limane (Limanul Nistrului de exemplu ).Etajul mediolitoral al Marii
Negre, cuprinzand zona de spargere a valurilor ( 0-0,5 m adancime), adaposteste in portiunile
pietroase organisme - animale si vegetale - care se fixeaza puternic si pot suporta unele perioade
de uscare. Cateva orase importante se afla la Marea Neagra, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanta, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi si Trabzon. Un
oras care nu se afla propriu-zis la Marea Neagra, dar este mult legat istoric si economic de
aceasta mare este orasul Istanbul (mai demult Constantinopol si capitala Bizanţului). In
vremea romana marea se numea Pontus Euxinus.

4
Marea Neagra face legatura intre Europa si Asia. Granita stabilita de geografi intre cele
doua continente, pe Caucaz si stramtoarea Bosfor taie aceasta mare în două părţi inegale, cea mai
mare parte fiind europeană.Ca urmare a poziţiei sale Marea Neagră este singura, principala sau
una din mările a numeroase popoare care locuiesc din timpuri mai vechi sau mai noi tarmurile
sale. Cele mai vechi popoare pontice sunt Romanii, Armenii, Gruzinii si Abhazii. Alte popoare
pontice sunt Grecii, Slavii cunoscuti sub numele de Bulgari, Turcii si alte popoare turcice ( de
exemplu Gagauzii ), Tatarii sau Mongolii (veniti in regiune in sec. XIII ), Rutenii, Ucraineenii,
Azerii, Rusii si altii. Toate aceste popoare prezinta astazi o serie de traditii, legende si alte forme
de folclor legate de Marea Neagra.

Conţinutul de sare

Apa are o salinitate relativ mica in straturile superioare ale apei circa 17 ‰. In straturile
mai adanci ale marii, mai jos de 150 de metri continutul de sare este mult mai ridicat. Anual se
scurg din Marea Neagra circa 300 Km³ de apa cu o concentratie a sarii de 38-39‰ in Marea
Mediterana. In Marea Neagra se revarsa anual circa 600 Km³ de apa dulce.

5
CAPITOLUL II
RESURSE DE APA DIN JUDETUL CONSTANTA

II.1. Resurse de apa potentiale si tehnic utilizabile

Pentru toate lucrarile si constructile realizate sau in curs de realizare pentru alimentarea
cu apa a localitatilor judetului, tehnologia folosita a fost conceputa cu respectarea prevederilor
legale de calitate si de mediu in vigoare, in vederea asigurarii unei calitati superioare a apei
potabile, pe de o parte, ocrotirii si conservarea naturii pe de alta parte, pentru pastrarea unui
echilibru ecologic.
Instalatiile in functiune au urmatoarele caracteristici:
 37 de surse de adancime, totalizand un numar de 316 puturi si foraje cu adancimi
cuprinse intre 20 m si 500 m precum si 2 drenuri. Capacitatea totala instalata este de
9259 l/s;
 1 sursa de suprafata din Canal Poarta Alba – Midia Navodari ( sursa Galesu ), cu o
capacitate totala instalata de 4514 l/s.
Sursa de alimentare cu apa a orasului Medgidia este constituita din 13 puturi forate
amplasate in partea de sud a Canalului Dunare – Marea Neagra si 2 puturi forate in partea de
nord a canalului.
Puturile forate au adancimi cuprinse intre 100 m si 426 m. Nivelul piezometric al panzei
freatice pentru bazinul hidrografic Litoral, variaza intre 1 m si 10 m, iar pentru bazinul
hidrografic Dunare intre 5 m si 50 m.

II.2. Starea apelor de suprafata

II.2.1 Starea raurilor interioare

a) Raul Casimcea

6
La nivelul anului 2001, se constata o stationare a calitatii apei, comparativ cu anul
anterior.Valorile indicatorilor corespund categoriei I de calitate, conform STAS 4706/88.

b) Raul Agi Cabul


Se constata, comparativ cu anul anterior, o usoara crestere a valorilor medii ale
indicatorilor de mineralizare - cloruri, reziduu fix, sulfati si a consumului chimic si biochimic de
oxigen. Valorile indicatorilor corespund categoriei a II-a de calitate, conform STAS 4706/88,
exceptie facand fosforul, a carui valoare depaseste STAS-ul mentionat.
Gradul de curatenie este de 75% ß mezosaprab, impurificarea este potrivita, cu un indice
saprob este de 2,27 ß mezosaprob.
Valorile indicatorilor chimici de calitate sunt caracteristice apelor subzonei ß
mezosaprobe, in apa existand azotati, azotiti, iar cantitatea de oxigen dizolvat (8,6mg O2 /dm 3 )
este corespunzatoare categoriei I de calitate, conform STAS 4706/88 ( amin. 6mg O2 /dm 3
pentru categ. I de calitate ).
Structura biocenozei fitoplanctonice este dominata de grupa Diatomeae, iar densitatea
fitoplanctonica este de 9336 mii cel/dm 3 .

II.2.2. Starea lacurilor – B.H. Litoral

a) Lacul Nuntasi
Sectiunile de control sunt: zona parau Nuntasi, zona Camping Bai, zona lac Istria, iar
frecventa de recoltare este de patru ori pe an. Fiind un lac cu apa salmastra oligohalina, valoarea
medie a clorurilor, de 661,78 mg/ dm 3 , depãseste STAS 4706/88.
Comparativ cu anul anterior, la nivelul anului 2001 se observa o evolutie a procesului de
eutrofizare. Valorile indicatorilor de calitate chimici si biologici sunt crescute, indicand o mare
incarcare a apelor lacului cu substante minerale, organice si nutrienti.Valorile indicatorilor
rexiduu fix ( 2098,33 mg/ dm 3 ) si CCOMn ( 30,343 mg/ dm 3 ) depasesc STAS 4706/88,
conform caruia valorile maxim admise pentru categoria a III-a de calitate sunt de 1200 mg/ dm 3
, respectiv 25 mg/ dm 3 .

7
Odata cu intensificarea consumului chimic si biochimic de oxigen, cantitatea oxigenului
dizolvat din apa a scazut fata de anul anterior, de la 12,68 mg O2 /dm 3 la 9,25 mg O2 /dm 3 in
anul 2001. Substantele nutritive – azot total si fosfor total – au inregistrat valori medii de 4,57
mg/dm 3 si 0,16 mg/dm 3 , valori caracteristice unui lac eutrof.
Cresterea cantitatilor de saruri nutritive pentru plante, constituie cauza principala a
dezvoltarii puternice a algelor. Astfel, valoarea medie a densitãtii fitoplanctonice a fost de 92.718
mii cel/dm 3 , cu o biomasa de 50,39 mg/dm 3 , valori reprezentative pentru apele eutrofe.
Structura biocenozei a fost dominata de grupele Diatomeae, Cyanophyta si Chlorophita.
Structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de Rotatoria, Ciliata, Copepoda,
densitatea mare zooplanctonica fiind de 12 exemplare/dm 3 . Se poate aprecia, in concluzie, ca
lacul Nuntasi este de tip eutrof.

b) Lacul Corbu
Frecventa de recoltare a probelor este de patru ori pe an, din trei sectiuni: iesire lac
Corbu,legatura Marea Neagra, legatura lac Tasaul. La nivelul anului 2001, valoarea medie a
clorurilor (779,8 mg/dm 3 ) depaseste maxima admisa, conform STAS 4706/88. Comparativ cu
anul 2000, la nivelul anului 2001 se constata evolutia procesului de eutrofizare. Valorile
indicatorilor de calitate chimici si biologici sunt crescute, indicand o mare incarcare a apelor
lacului cu substante minerale,organice si nutrienti.
In anul 2001, valoarea indicatorului de mineralizare - rexiduu fix – de 2360,49 mg/dm 3 ,
iar a substantei organice exprimata prin CCOMn - 30,343 mg/dm 3 - depasesc STAS 4706/88,
conform caruia valorile maxim admise pentru categoria a III-a de calitate sunt de 1200 mg/dm 3 ,
respectiv 25mg/dmc. Maxima inregistrata la reziduu fix a fost de 3022 mg/dm 3 , in sectiunea
’’iesire lac Corbu’’.
Odata cu intensificarea consumului chimic si biochimic de oxigen, cantitatea oxigenului
dizolvat din apa a scazut fatã de anul anterior, de la 13,26 mg O2 /dm 3 la 9,46 mg O2 /dm 3 – in
anul 2001. Substantele nutritive – azot total si fosfor total – au inregistrat valori medii de 4,62
mg/dm 3 si 0,116 mg/dm 3 , valori caracteristice unui lac eutrof.

8
Valoarea medie a densitatii fitoplanctonice a fost de 59.349 mii cel/dm 3 , cu o biomasã
de 34,19 mg/dm 3 valori ce incadreazã lacul Corbu in tipul eutrof. Structura biocenozei a fost
dominata de grupele Diatomeae, Cyanophyta si Chlorophita.
Structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de Rotatoria, Cladocera, Copepoda,
valoarea medie a densitatii fiind de 39 exemplare/dm 3 . Similar anului anterior si la nivelul
anului 2001, lacul Corbu se incadreaza in tipul eutrof.

c) Lacul Tasaul
Frecventa de recoltare a probelor este de patru ori pe an, din sectiunile: ferma Sibioara,
P.H.Navodari si varsare derea Sibioara.
Comparativ cu anul anterior, la nivelul anului 2001 se constata o stationare a calitatii apei
lacului. Concentratia ionilor de hidrogen a inregistrat depasiri fata de STAS 4706/88, cu o
valoare medie de 9,017, apa lacului fiind usor alcalina. Se observa scaderea acumularilor de
substanta organica si nutrienti, valoarea medie a CCOMn ajungand de la 29,2 mg/mdm 3 (anul
2000) la 19,78 mg/dm 3 ( ctg.a III-a ), iar cea a azotului total ajungand de la 9,73 mg/dm 3 ( la
nivelul anului 2000 ) la 4,162 mg/dm 3 ( anul 2001). Valoarea fosforului total de 0,135 mg/dm
3
este apropiata de valoarea inregistrata în anul 2000 ( 0,187mg/dm 3 ).
Productivitatea primara reprezentata prin biomasa fitoplanctonica a fost de 43,08 mg/dm
3
, valoare superioara celei din anul 2000: 38,1 mg/dm 3 . Dominanta structurii biocenotice a
fost data de alternanta grupelor Diatoma, Cyanophyta si Chlorophyta. Structura biocenozei
zooplanctonice a fost dominata de rotifere, in luna iunie semnalandu-se si prezenta cladocerelor.
Valorile indicatorilor pentru procesul de eutrofizare incadreaza lacul Tasaul, conform STAS
4706/88, in tipul eutrof.

d) Lacul Siutghiol
Este supravegheat in sectiunile: debarcader Neptun, S.P. Fabrica de celuloza, N–E
Ovidiu, C.E.T. Ovidiu, cu o frecventa, de recoltare a probelor, de patru ori pe an.
Comparativ cu anul 2000, la nivelul anului 2001 se constata o stationare a calitatii apei
lacului,valorile indicatorilor chimico – biologici fiind apropiate de cele din anul anterior.Valorile

9
substantelor organice corespund categoriei a II-a de calitate, conform STAS 4706/88, iar valorile
clorurilor si reziduului fix depasesc usor STAS-ul mentionat.
Valoarea consumului biochimic de oxigen ( 5,41mg/dm 3 ) este superioarã anului
anterior, fiind direct proportionala cu cresterea productivitatii primare – exprimata prin biomasa
fitoplanctonicã (42,88mg/dm 3 ).
Deoarece este un lac cu folosintã piscicola, bogãtia fitoplanctonica constituie hrana
pentru puietul de peste. Structura biocenozei fitoplanctonice a fost dominata de Chlorophyta,
Diatoma,Cyanophyta, iar structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de Rotifere,
Copepode, Ciliate.
Conditiile de calitate stabilite in STAS 4706/88 ne determina sa apreciem lacul Siutghiol
ca fiind eutrof.

e) Lacul Tabacarie
Lacul Tabacarie este supravegheat in patru sectiuni, frecventa fiind de patru ori pe an.
Apele lacului se caracterizeaza prin valori ridicate ale substantelor nutritive, cu o distributie a
oxigenului in masa apei de tip clinograd, adicã valoarea oxigenului dizolvat scade odata cu
cresterea adancimii.
Continutul de substante organice si nutrienti, combinat cu insolatia puternica, conduce la
posibilitatea dezvoltarii unei biomase apreciabile de fitoplancton si zooplancton.
In sezonul estival 2001, pe fondul unor temperaturi ridicate ale aerului, temperatura apei
lacului Tabacarie a inregistrat valori de cca. 27 – 28°C.
Incalzirea excesiva a apei s-a manifestat printr-un puternic fenomen de inflorire algala in
perioada iulie - august.
Dezvoltarea excesiva a fitoplanctonului si procesele de descompunere ale materiei
organice,au condus la scaderea cantitatii de oxigen dizolvat din masa apei lacului. Deficitul de
oxigen din masa apei si gazele toxice rezultate din activitatea microbiana anaeroba au cauzat
moartea pestilor prin asfixie. Fenomenul de mortalitate piscicola s-a manifestat in intervalele 12
– 13.07.2001 si 26 – 27.08.2001.
In perioada 12.07. - 13.07.2001 s-au prelevat probe de apa din mai multe sectiuni de la
mal si din centrul lacului care au fost analizate, ulterior, in laboratorul Directiei Apelor Dobrogea
– Litoral.

10
In baza buletinelor de analiza, s-au stabilit urmatoarele:
 valorile inregistrate pentru indicatorii fizico-chimici analizati, in mare parte nu s-au
incadrat in limitele impuse prin normativele in vigoare
 oxigenul dizolvat a inregistrat valori sub 4 mg/l
 pH-ul s-a situat cu mult peste limita admisa de 8,5, atingand valoarea de 9,72
 consumul chimic si biochimic de oxigen a inregistrat valori cu mult peste limitele
admise si anume valori maxime de 126,4 mg O 2 /l si respectiv 16,3 mg O 2 /l
 indicatorii: amoniu, azotati si fosfati au inregistrat valori ridicate, peste limitele
admise, conform STAS 4706/1988
 valoarea biomasei fitoplanctonice a atins maxima de 48,75 mg/l, caracteristica unui
lac eutrof, grupa dominanta in structura biocenozei fiind Cyanophyta.
Pentru primenirea apei lacului au fost deschise stavilarele de pe canalele de legatura cu
Marea Neagra si Lacul Siutghiol, iar din forajul RAJA Constanta ( de la SP Lapusneanu ) s-a
pompat continuu apa proaspata.
Ca urmare a improspatarii apei lacului, fenomenul de mortalitate piscicola semnalat in
perioada 26.08. - 28.08.2001, a fost de amploare mai mica.
In perioada 26.08. - 28.08.2001, laboratorul Directiei Apelor Dobrogea Litoral a prelevat
zilnic probe de apa, obtinand urmãtoarele rezultate:
 temperatura apei a inregistrat valori cuprinse intre 25 - 27°C
 pH-ul s-a situat peste limita admisa de 8,5, atingand valoarea de 9,43
 cantitatea de oxigen din masa apei a crescut de la 3,38 mg/l ( valoare inregistrata in
data de 26.08.) la 8,68 mg/l ( valoare inregistrata in data de 28.08. )
 consumul chimic de oxigen a inregistrat valori de pana la 30,06 mg O 2 /l in data
de 26.08.
Valoarea acestui indicator scazand in urmatoarele zile, incadrandu-se in STAS 4706/1988:
 valorile la indicatorii cloruri si reziduu la 105°C s-au incadrat, in majoritatea
sectiunilor analizate, in STAS 4706/1988
 in anumite zone, s-a remarcat prezenta H2S în concentratii apropiate de limita
maxim admisa pentru categoria a III-a de calitate, conform STAS 4706/1988, ca
urmare a proceselor de descompunere

11
 densitatea fitoplanctonica a inregistrat valori cuprinse între 14.497 mii cel/l si
75.369 mii cel/l, mai scazute fata de intervalul 12. - 13.07.01., perioada in care
maxima a fost de 356.500 mii cel/l.
Valorile medii anuale ale substantelor organice, substantelor nutritive si ale productivitatii
primare sunt crescute, comparativ cu anul anterior.
Cantitatea oxigenului dizolvat din masa apei, de 8,45 mgO 2 /dm 3 , este scazuta fata de
anul anterior, cand a avut o valoare de 11,508 mgO 2 /dm 3 .Structura biocenozei fitoplanctonice
a fost dominata de grupa Cyanophyta, numai in luna septembrie dominand grupa Chlorophyta.
Structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de rotifere si ciliate, cu o densitate mare de
33 exemplare/dm 3 .
In concluzie, se constata evolutia procesului de eutrofizare, lacul Tabacarie fiind deci un
lac eutrof.

f) Lacul Techirghiol
Lacul Techighiol a fost supravegheat in cinci sectiuni in zonele cu influente antropice sau
cu aport de apa dulce, prin cinci prelevari pe an.
Prelevarile de probe de apa s-au fãcut de la mal, similar anului 2000, rezultatele obtinute
nefiind atat de elocvente daca le comparam cu anii anteriori.
In comparatie cu anul 2000, valorile salinitatii, substantelor organice si minerale sunt mai
crescute, iar cantitatea de oxigen dizolat din masa apei este mai scazuta.
Analizele biologice au urmarit cantitatea si calitatea ( structura ) biocenozei
microfitoplanctonului si zooplanctonului, in special a crustaceului filopod Artemia salina cu rol
în procesul de peloidogeneza.
La nivelul anului 2001, valorile medii ale productivitatii primare, exprimata prin biomasa
fitoplanctonica si ale densitatii microfitoplanctonului sunt de 8,75 mg/dm 3 , respectiv 10.301
mii cel/dm 3 .
In structura biocenozei fitoplanctonice au dominat diatomeele cu specia Synedra tabulata
- tipica lacului Techirghiol, a caror dezvoltare a fost favorizata de apa bogata în minerale
( valoarea medie Ca 2  = 270,88 mg/dm 3 , valoarea medie Mg 2  =2.607,15 mg/dm 3 ).

12
In urma analizei cantitative a zooplanctonului, se remarca o scadere a densitatii si
biomasei medii, comparativ cu anii anteriori.
Structura biocenozei zooplanctonului a fost bine reprezentata de specii de ciliate, rotifere
si copepode, care fac concurenta Artemiei salina, avand o densitate medie de 6 exp/dm 3 ( 8
exp/dm 3 - la nivelul anului 2000 ).
In luna octombrie s-a remarcat prezenta formelor de nauplii si juvenili de Artemia salina,
aceasta specie avand in lacul Techirghiol 3 generatii: aprilie - mai, iunie si august. Explicatia
consta in prelungirea valorilor ridicate ale temperaturii apei, in mod constant, fara variatii.In ceea
ce priveste substantele biogene din lac, azotul total a inregistrat o valoare medie de 0,436 mg/dm
3
, iar fosforul total valoarea de 0,0436 mg/dm 3 , valori superioare anului anterior, cand s-au
inregistrat valori de 0,09 mg N total/dm 3 si 0,038 mg P total/dm 3 .

g) Lacul Tatlageac
Are ca puncte de recoltare: legatura Marea Neagra, Valea Dulcesti si Valea 23
August,frecventa de recoltare fiind de patru ori pe an. Fiind un lac cu apa salmastra oligohalina,
valoarea medie a clorurilor, de 1.257,46 mg/dm 3 , depaseste STAS 4706/88. Valorile maxime
ale clorurilor au fost inregistrate in sectiunea ’’legatura Marea Neagra’’.
Valoarea indicatorului de mineralizare - rexiduu fix (3.308,8) depaseste STAS 4706/88,
conform caruia valoarea maxim admisa pentru categoria a III-a de calitate este de 1200 mg/dm 3
.
Substantele nutritive – azot total si fosfor total – au inregistrat valori medii de 4,96
mg/dm 3 si 0,1mg/dm 3 , valori caracteristice unui lac eutrof.
Cantitatile crescute de saruri nutritive pentru plante, constituie cauza principala a
dezvoltarii puternice a algelor. Astfel, valoarea medie a densitatii fitoplanctonice a fost de
135.960 mii cel/dm 3 cu o biomasa de 50,18 mg/dm 3 , valori reprezentative pentru apele
eutrofe. Structura biocenozei a fost dominata de grupele Diatomeae, Cyanophyta si Chlorophita.
Structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de grupele Ciliata si Rotatoria, cu o
densitate mare, de 21 exp/dm 3 .
Tinand cont de valoarea biomasei si structura biocenozei fitoplanctonice si de valorile
substantelor nutritive, conform STAS 4706/88, lacul Tatlageac este de tip eutrof.

13
h) Lacul Mangalia
Prelevarea probelor se face din doua sectiuni: zona Albesti si P.H. Mangalia, cu o
frecventa de patru ori pe an. La nivelul anului 2001, valorile substantelor organice si ale
substantelor nutritive sunt stationare, comparativ cu anul anterior. Se remarca o crestere a
cantitãtii de cloruri, a indicatorului de mineralizare si a productivitãtii primare.
In sectiunea Albesti, valorile la reziduu fix, cloruri, duritate toala depasesc constant
STAS 4706/88. In apropierea acestui punct de prelevare este amplasata, într-o viroaga, la o
distantade cca. 1 km fata de lac, groapa de gunoi a municipiului Mangalia. In timpul
precipitatiilor, viroaga devine curs de apa, aceste ape descarcandu-se în lac.
Productivitatea primara a lacului Mangalia a crescut foarte mult, de la o valoare a
biomasei fitoplactonice de 11,5 mg/dm 3 – în anul 2000, la 49,34 mg/dm 3 . Grupele dominante
in structura biocenozei au fost Cyanophyta si Chlorophyta. Structura biocenozei zooplanctonice
a fost dominata de Rotifere, Copepode, Ciliate, cu o densitate de 14 expl/dm 3 .
Comparativ cu anul anterior, se observã o evolutie a procesului de eutrofizare, putand
spune ca la nivelul anului 2001 lacul Mangalia se încadreaza in tipul eutrof.

II.2.3. Starea lacurilor – B.H. Dunare

a) Lacul Sinoe
A fost supravegheat in doua sectiuni, cu o frecventa de patru ori pe an.
Indicatorii regimului de oxigen au inregistrat urmatoarele valori medii:
· oxigen dizolvat: 8,63 mg/dm 3
· CBO 5 : 9,26 mg/dm 3
· CCOMn: 44,53 mg/dm 3
Valoarea indicatorului CCOMn depaseste valoarea maxim admisa conform STAS
4706/88, indicand incarcarea cu substante organice a apelor lacului. Consumul chimic si
biochimic de oxigen a atins valori maxime de 189 mgO 2 /dm 3 , respectiv 32,3 mgO 2 /dm 3 in
luna septembrie, in sectiunea ’’Cetate Istria’’, pe fondul unor temperaturi ridicate, cantitatea de
oxigen dizolvat fiind sub limita de detectie.

14
Valorile medii ale substantelor nutritive au fost de 3,246 mg N total/dm 3 si 0,14 mg P
total/dm 3 . Indicatorul de mineralizare - reziduu fix - a inregistrat valoarea de 2395,75 mg/dm 3
.Valoarea medie a biomasei fitoplanctonice este de 45,176 mg/dm3, grupele dominante in
structura biocenozei fiind Diatoma, Cyanophyta, Chlorophyta.
Structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de Ciliate si rotifere, cu o densitate
de 15 expl/dm 3 . Luand in considerare si valoarea densitatii fitoplanctonice de 138587 mii
cel/dm3, la nivelul anului 2001 lacul Sinoe intra in categoria lacurilor eutrofe.

b) Lacul Oltina
A fost supravegheat in doua sectiuni, cu o frecventa de patru ori pe an. Indicatorii
regimului de oxigen au inregistrat urmatoarele valori medii:
· oxigen dizolvat: 9,76 mg/dm3
· CBO5: 7,93 mg/dm3
· CCOMn: 21,35 mg/dm3
Valorile indicatorilor CBO5 si CCOMn se incadreaza in categoria a III-a de calitate,
conform STAS 4706/88. Valoarea medie a reziduului fix a fost de 516,625 mg/dm3 ( ctg. I de
calitate ). Valorile medii ale azotului total si fosforului total sunt de 3,44 mg/dm3, respectiv 0,06
mg/dm3, crescute comparativ cu anul anterior. Cresterea cantitatilor de saruri nutritive pentru
plante, constituie cauza principala a dezvoltarii algelor. Astfel, valoarea medie a densitatii
fitoplanctonice a fost de 231.710 mii cel/dm3, cu o biomasa de 63,85 mg/dm3, valori
reprezentative pentru apele eutrofe. Structura biocenozei a fost dominata de grupele Cyanophyta,
Chlorophyta, Diatoma.
Structura biocenozei zooplanctonice a fost dominata de Rotifere, Ciliate si Copepode, cu o
densitate de 43 expl/dm3.
Luand in considerare productivitatea primara crescuta, lacul Oltina se incadreaza în
categoria de ape eutrofe.

II.2.4. Calitatea apei marine


Apa este recunoscuta la nivel mondial, ca fiind principala sursa de suport al vietii pe Pamant.
In aceeasi idee, apele Marii Negre au fost identificate, cel putin la nivel regional; ca alcatuind un

15
“unicum hidro-biologicum”. Pornind de la aceasta si cunoscand ca la ora actuala este una dintre
cele mai poluate mari ale lumi, suntem indreptatiti sa-i acordam o importanta deosebita cel putin
din punct de vedere al necesitatii al conservarii si reabilitarii ei.
Masurarea nivelului ei de poluare se poate face prin diverse metode, dintre care putem
identifica metodele calitative de analiza in teren, care se deosebesc net de metodele cantitative
efectuate cu aparatura performanta in conditii de laborator, dar care ne pot da o evaluare
grosiera, o imagine orientativa a calitatii apei marine, in momentul efectuarii analizei.Pentru a
intelege care sunt factorii biologici, fizici si chimici care trebuie monitorizati, pentru a ne putea
face o idee asupra stadiului de poluare a apelor respective trebuie sa stabilim ce intelegem prin
poluare si din ce punct de vedere dorm sa urmarim calitatea apei marine.

Dupa definitia data de O.N.U., poluarea apei reprezinta modificarea in mod direct sau
indirect a compozitiei normale a acesteia, ca urmare a activitatii omului, intr-o astfel de masura,
incat impieteaza asupra tuturor folosintelor la care apa putea servi in starea sa naturala. In cazul
nostru, “folosintele” la care apa Marii Negre poate servi in starea sa naturala sunt legate de
caliatea lor de ape de imbaiere pentru circuitul turistic si de suport de sustinere a vietii naturale
care ii si confera acel caracter de “unicum hidro-biologicum”, pus in evidenta de specialistii in
domeniu. Autopoluarea este definita ca un fenomen natural si consta, cel mai frecvent, in
distrugerea masiva a florei si faunei, mai ales dupa perioadele de inmultire intensiva, cunoscute
sub denumirea de inflorire a apei.

Acest fenomen are loc anual, in apele Marii Negre si consta in cresterea continutului de
substante organice in descompunere (mai ales primavara, odata cu cresterea temperaturii apei si a
inceperii infloririlor algale amplificate de continutul crescut de nutrienti prezent in apa deversata
de apele Dunarii in Marea Neagra si de apa provenita din diverse surse de poluare de pe uscat),
care consuma o mare cantitate de oxigen necesar mentinerii echilibrului ecologic in mediul
marin.

Factorii care duc la poluarea apei sunt variati si numerosi, totusi ei pot fi grupati in:

 factori demografici, reprezentati de numarul populatiei dintr-o anumita zona direct


proportional cu poluarea;

16
 factori urbanistici, corespunzatoridezvoltarii asezarilor umane, care utilizeaza cantitati mari
de apa, ce se transforma in ape uzate meajere (vezi statiile de epurare de pe malul Marii
Negre identificate ca surse de poluare in Transboundary Analisys – BSEP GEF……)
 factori industriali, reprezentati de nivelul de dezvoltare economica si cu precadere industriala
al unei regiuni in sensul cresterii poluarii paralel cu cresterea industriei.
Poluarea desi considerata ca fenomen general, poate fi diferentiata in mai multe tipuri grupate
astfel:

 poluarea biologica – bacterilogica, virusologica si parazitologica – legata in mod direct de


prezenta omului. Este cel mai vechi tip de poluare cunoscut si apare caracteristic zonelor
subdezvoltate sau in curs de dezvoltare;
 poluarea fizica - cu precadere cu substante radioactive, dar si termica sau determinata de
elemente insolubile plutitoare sau sedimentabile. Este cel mai recent de poluare, in general
caracteristic zonelor avansate sau intens dezvoltate;
 poluarea chimica, asupra careia ne vom opri in cea mai mare masura, este reprezentata de
patrunderea in apa a unor substante chimice diverse, de la cele organice usor degradabile,
pana la cele toxice cu persistenta indelungata, si cu remanenta. Acest tip de poluare este
specific ambelor tipuri de zone, avand evantaiul cel mai mare de cuprindere cel mai mare,
atat ca elemnete poluante, cat ca si consecinte.
Un prim efect al poluarii chimice este reprezentat de potentialul toxic al acestor
substante, ceea ce a determinat o patologie caracteristica denumita patologie chimica de natura
hidrica, care poate influenta echilibrul mediului atat ca intoxixcatie acuta a acestuia cat si ca
manifestare a efectelor potentiale date de acumularile zilnice, dupa o perioada mai lunga de timp.
Un alt efect este cel al modificarii caracterelor organoleptice ale apei, legate de gustul si mirosul
particular, de modificari vizibile de turbiditate si culoare, de spumarea apei sau chiar de senzatia
suparatoare provocata de contactul cu apa, ce poate fi determinat de un numar mare de substante
chimice poluante, chiar la concentratii foarte reduse, ce nu depasesc cateva parti per miliard
(ppm). Efectul cel mai intalnit produs de poluarea chimica a apeiconsta in influenta diverselor
substante poluanteasupra proceselor biologice, care guverneaza ciclul vietii in mediul marin. El
este cunoscut sub denumirea generala de efect ecologic.

17
Intr-adevar, echilibrul ecologic al diferitelor biocenozedin apa este atat de sensibil incat
schimbari infime, dar persistente in compozitia apei pot duce la perturbari profunde si cu
consecinte din cele mai importante. Se poate produce astfel, o distrugere a microorganismelor
din apa si ca atare oprirea sau incetinirea procesului de autopurificare a apei, cu persistenta
poluariii si a consecintelor sale asupra biodiversitatii si in general, asupra utilizarii apei in
diferite scopuri. Poluarea chimica a apei se poate produce in mod accidental, dar de cele mai
multe ori datorita indepartarii necontrolate a diverselor deseuri sau reziduuri lichide, solide sau
gazoase. Sursele de poluare a apei sunt multiple, cel mai frecvent insa, ele sunt reprezentate de
reziduurile menajere, industriale si agrozootehnice.

Poluarea menajera este dependenta de numarul populatiei din zonele litorale locuite
(orasele si satele din zona costiera romaneasca, vezi harta …). Incarcarea inpoluanti organici si
minerali a reziduurilor lichide menajere este deosebit de mare, atingand 10 l de namol/ locuitor /
zi sau 50 de kg materii solide uscate / locuitor / an (date ale O.M.S.). Ele contin materii organice
putrescibile compuse in general din glucide, proteine si diverse lipide. Cel mai frecvent se
intalnesc acizi aminati, acizi grasi, sapun, esteri, detergenti anionici, aminozaharuri, amine si
amide si alti compusi organici. Aceste impuritati sunt in mare parte decantabile, dand nastere la
straturi suprapuse de namol organic.

Principalii constituenti neorganici caracteristici poluarii menajeresunt sarurile dizolvate


sub forma de ioni de sodiu (Na+), potasiu (K+), calciu, magneziu, amoniu, cloruri, nitrati,
bicarbonati, sulfati si fosfati. Cantitatea lor, desi mai mica decat a poluantilor organici este
considerata totusi ca fiind apreciabila, ea adaugandu-se sarurilor deja existente in apa marina.
Poluarea menajera contribuie esential la fenomenul de eutrofizare (vezi definitia – eventual link)
ale apelor marine.

In ceea ce priveste poluarea industriala este mult mai dificil de stabilit cantitatea
poluantilor. Acestia pot fi reprezentati de materii prime, produsi intermediari, produsi finiti,
coprodusi sau subprodusi. Enumerarea completa a poluantilor industriali tine de ordinul a mii de
substante. Totusi, cel mai adesea, se intalnescdetergenti, solventi, cianuri, metale grele, acizi
minerali si organici, substante azotate, grasimi, saruri, coloranti, pigmenti, compusi fenolici,
agenti de spalare, sulfuri, amoniac, etc. Multi dintre acesti poluanti au efecte toxice sau biocide.

18
De multe ori, poluantii industriali cuprind substante organice in cantitate mare ca si elemente
insolubile in stare de suspensie sau sedimentabile.

In fine, poluarea agro-zootehnica provine din reziduurile animale, produsi de eroziune ai


solului, ingrasaminte naturale sau sintetice, saruri anorganice, substante minerale rezultate prin
irigare, ierbicide si pesticide, biostimulatori, antibiotice, etc. Nivelul poluant al reziduurilor
animaliere rezulta si din faptul ca ele depasesc pe cele umane intr-o proportie de 5 la 1 pentru
consumul; de oxigen, 7 la 1 pentru azotul total si 10 la 1 in ceea ce priveste materiile solide totale
(O.M.S.).

Poluarea apei poate suferi o reducere substantialafata de valoarea sa initiala, datorita


capacitatii sale de autopurificare, fapt constatat cu apele Marii Negre dupa inceputul anilor ’90,
cand datorita scaderii gradate a poluarii industriale, datorita prabusirii sistemului economic
socialist in tarile riverane Marii Negre. Oamenii de stiinta au demonstrat ca, daca ritmul de
descarcare al poluantilor industriali s-ar fi pastrat constant si dupa anii ‘90, mediul marin ar fi
intrat in colaps, iar Marea Neagra ar fi devenit o mare moarta (adica cu biodiversitate aproape de
0).

Ca proces, autopurificarea constain dilutia poluantilor in masa apei si scaderea


concentratiei lor, in depunerea elementelor insolubile si scoaterea lor propriu-zis din apa si in
degradarea substantelor organice si transformarea lor intre produsi minerali cu ajutorul
microorganismelor din apa. La acestea se adauga diversele reactii fizico chimice care au loc intre
diferitele substante poluante sau intre acestea si cele care fac parte din compozitia naturala a
apei, cum ar fi: oxidari, reduceri, conjugari, precipitari, adsorbtii, absorbtii, etc., care duc in final
la scaderea concentratieie poluantilor. Aceste fenomene care se petrec mult mai intens in apele
de suprafata decat in cele subterane, incep, in ultimul timp, sa-si piarda din importanta, ca
urmare a cresterii frecventei poluarii si reducerii timpului necesarde aducere a apei la
caracteristicile sale initiale. Apare astfel o intricare a poluarilor consecutive ceea ce duce implicit
la cumularea acestora si cresterea nivelului de poluare. Daca la aceasta adaugam si posibilitatile
reduse de degradare ale unor poluanti chimici sau chair imposibilitatea degradarii lor, ne putem
da seama de adevararta valoare a poluarii apei marine, ca fenomen de reducere a rezervelor
potentiale naturale, da care beneficiaza in prezent regiunea noastra.

19
II.2.5. Determinarea indicatorilor chimici pentru apele naturale

A. Indicatori ai regimului de oxigen

Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de molecule O 2, prezenţa
oxigenului în apă condiţionând existenţa marii majorităţi a organismelor acvatice. Toate apele
care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen dizolvat în timp ce apele subterane
conţin foarte puţin oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de presiunea atmosferică,
temperatura aerului, temperatura şi salinitatea apei. Conţinutul în oxigen al apei râurilor este
rezultatul următoarelor acţiuni antagoniste:

- reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei prin difuzie lentă sau prin contact
energic, interfaţa apa-aer prezintând o importanţă deosebită în acest sens. Acest transfer este
serios perturbat de prezenţa poluanţilor cum ar fi detergenţii şi hidrocarburile;

- fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen a apei, ajungându-se la


valori care pot depăşi saturaţia;

- consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor organice poluante.

Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul chimic de oxigen
(CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi carbonul organic total (COT).

Oxigenul dizolvat (OD) Cel mai important parametru de calitate al apei din râuri şi lacuri este
conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece oxigenul are o importanţă vitală pentru ecosistemele
acvatice. Astfel, conţinutul de oxigen din apele naturale trebuie să fie de cel puţin 2 mg/l, în timp
ce în lacuri, în special în cele în care funcţionează crescătorii de peşte, conţinutul de oxigen
dizolvat trebuie să fie de 8 – 15 mg/l.
Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/l, necesară
pentru oxidarea substanţelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Mineralizarea biologică a
substanţelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în două
trepte. În prima treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic (faza de carbon ),
iar în a doua fază se oxidează azotul (faza de nitrificare). Din determinările de laborator s-a tras
concluzia că este suficient să se determine consumul de oxigen după cinci zile de incubare a
probelor (CBO5).

20
Consumul chimic de oxigen (CCO) Deoarece CBO5 necesită un timp de cinci zile
pentru determinare, pentru a depăşi acest neajuns se utilizează metode de oxidare chimică
diferenţiate după natura oxidantului şi a modului de reacţie. Se cunosc două tipuri de indicatori:

- CCOMn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu KMnO4 în mediu de
H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai bine cu CBO 5, cu observaţia că sunt oxidate în
plus şi cca 30-35% din substanţele organice nebiodegradabile.

- CCOCr care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu K 2Cr2O7 în mediu acid.
Acest indicator determină în general 60-70% din substanţele organice, inclusiv cele
nebiodegradabile.

Prin aceste metode, prezentate anterior nu se pot determina substanţele organice volatile.

Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon legat în materii organice
şi corespunde cantităţii de dioxid de carbon obţinut prin oxidarea totala a acestei materii organice
. Se utilizează pentru determinarea unor compuşi organici aromatici, a căror randament de
oxidare nu depăşeşte 60% cu metodele prezentate anterior. Pentru determinarea acestora se
utilizează oxidarea catalitică la temperaturi ridicate (800-11000C).

B. Săruri dizolvate

În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii prezentaţi în tabelul


2.18., ioni de care depind cele mai importante calităţi ale apei. În majoritatea cazurilor, sărurile
aflate în apele naturale sunt formate din următorii cationi Ca2+, Mg2+, Na+, K+ şi anioni HCO3-,
SO42-, Cl-. Ceilalţi ioni se află, în mod obişnuit, în cantităţi nesemnificative, deşi câteodată
influenţează esenţial asupra proprietăţilor apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o concentraţie
mare, datorită solubilităţii lor ridicate; astfel, solubilitatea clorurii de sodiu sau a celei de calciu
la temperatura. de 250 C este in jur de 26% , respectiv 46%. În esenţă, se poate spune că apele
naturale conţin elemente fundamentale şi elemente caracteristice, dintre care 6 elemente
fundamentale sunt cele care aparţin tuturor apelor naturale, respectiv molecula de H2CO3 şi ionii
de HCO3-, CO32-, H+, OH-, Ca2+, iar dintre elementele caracteristice se pot cita ionii de SO 42-, Cl-,
Mg2+, Na+, K+ etc.. Aceste elemente pot fi prezente sau nu în apele naturale, într-o concentraţie
mai mare sau mai mică, conferind apei un anumit caracter.

21
C. Reziduul fix

Reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în apă, stabile după evaporare la 105 ºC, marea
majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valoarea reziduului fix în diferite ape naturale
variază în funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact. Informativ se dau în
continuare, câteva valori ale reziduului fix al diferitelor categorii de ape:
Ape de suprafaţă 100 – 250 mg/l;

Ape din pânza freatică 200 – 350 mg/l;

Ape din pânza de mare adâncime 100 – 300 mg/l;


Ape de mare 20000 – 22000 mg/l;
Ape din regiuni sărăturoase 1100 – 5000 mg/l;
Ape de ploaie 10 – 20 mg/l;
Ape minerale potabile 1000 – 3000 mg/l.
Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii meteorologici şi
climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele de topire a zăpezilor, apele
curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac. În
aceste situaţii, de exemplu, apele râului Dâmboviţa au o mineralizare de 100 – 120 mg/l, iar cele
ale Argeşului de 80 – 100 mg/l. În perioada de iarnă, când apele de suprafaţă sunt alimentate în
special de izvoare subterane, mineralizarea acestora este mai crescută fiind de 200 –250 mg/l.
Apele subterane şi mai ales cele din pânze freatice de mare adâncime, se caracterizează printr-o
mineralizare mai ridicată şi în acelaşi timp mai puţin variabilă, datorită contactului cu straturile
minerale în care staţionează.

D. Indicatori biogeni
Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie etape importante ale
prezenţei azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi implicit din apă .Azotul este unul
dintre elementele principale pentru susţinerea vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a
plantelor şi animalelor. Formele sub care apar compuşii azotului în apă sunt azot molecular (N 2),
azot legat în diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH 3), azotiţi (NO2-) şi azotaţi

22
(NO3-). Amoniacul constituie o fază intermediară în ciclul biogeochimic al azotului. Azotul
amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un mare număr de surse:
- din ploaie şi zapadă, care pot conţine urme de amoniac ce variază între 0,1 - 2,0 mg/l;
- în apele de profunzime, curate din punct de vedere biologic şi organic, amoniacul poate
apare prin reducerea nitriţilor de către bacteriile autotrofe sau de către ioni feroşi conţinuţi;
- în apele de suprafaţă apar cantităţi mari de azot amoniacal prin degradarea proteinelor şi
materiilor organice azotoase din deşeurile vegetale şi animale conţinute în sol. Această
cantitate de azot amoniacal este în cea mai mare parte complexată de elementele aflate în sol
şi numai o mică cantitate ajunge în râuri.

- un număr mare de industrii (industria chimică, cocserie, fabrici de gheaţă, industria textilă
etc.) sunt la originea alimentării cu azot amoniacal a cursurilor de apă.

Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de normele recomandate de


Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte mici (sub 0,05 mg/l) datorită efectelor nocive
pe care le poate avea asupra consumatorilor.
Nitriţii constituie o etapă importantă în metabolismul compuşilor azotului, ei intervenind
în ciclul biogeochimic al azotului ca fază intermediară între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se
datoreşte fie oxidării bacteriene a amoniacului, fie reducerii nitraţilor. Nitraţii constituie stadiul
final de oxidare a azotului organic. Azotul din nitraţi, la fel ca şi cel din nitriţi sau amoniac,
constituie un element nutritiv pentru plante şi, alături de fosfor, este folosit la cultura intensivă în
agricultură. Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica prin contactul apei cu solul
bazinului hidrografic.

Compuşi ai fosforului. Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este relativ redus (0,5-5
mg/l). Dacă apele străbat terenuri bogate în humus în care fosfatul este legat în compuşi organici,
acestea se îmbogăţesc în fosfaţi. De asemenea, o pondere importantă revine poluării difuze din
agricultură datorată administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor. Fosfatul monocalcic
poate proveni în apă mai ales prin mineralizarea resturilor vegetale sau animale. Fosfatul
monocalcic este solubil în apă şi reprezintă o formă de fosfor asimilabil. Concentraţii mai mari
de 0,5 mg/l P exprimat în PO43- în apele de suprafaţă determină eutrofizarea progresivă a
lacurilor, prin favorizarea dezvoltării algelor. Conţinuturi mai mari de fosfaţi în apele subterane

23
sau de suprafaţă pot să constituie un indiciu asupra poluării de origine animală, mai ales dacă se
corelează cu dezvoltarea faunei microbiene. Fosforul sub formă de combinaţii, poate fi prezent în
apele de suprafaţă, fie dizolvat, fie în suspensii sau sedimente.

E. Indicatori ai capacităţii de tamponare ai apei

Aciditatea apei se datoreşte prezenţei în ape a dioxidului de carbon liber, a acizilor


minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, sărurile de fier şi de aluminiu, provenite de la
exploatările miniere sau din apele uzate industriale intrând în această din urmă categorie.
Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată acizilor minerali, cât şi cea datorată
dioxidului de carbon liber, în timp ce aciditatea minerală exprimă numai aciditatea datorată
acizilor minerali.

Diferenţierea acidităţii totale de aciditatea minerală se poate face, fie prin utilizarea
schimbătorilor de ioni, fie prin titrarea cu NaOH 0,1 N până la puncte de echivalenţă diferite şi
anume până la pH = 4,5 pentru titrarea acidului mineral şi pH = 8,3 pentru titrarea acidităţii
totale. Alcalinitatea apei este condiţionată de prezenţa ionilor dicarbonat, carbonat, hidroxid şi,
mai rar, borat, silicat şi fosfat. Din punct de vedere valoric, alcalinitatea este concentraţia
echivalentă a bazei titrabile şi se măsoară la anumite puncte de echivalenţă date de soluţii
indicator. Utilizarea fenolftaleinei duce la determinarea alcalinităţii (p) a apei datorată
hidroxidului şi carbonatului, iar utilizarea indicatorului metiloranj duce la determinarea
alcalinităţii (m), datorată dicarbonatului. Valoarea alcalinităţii (p) şi (m) indică raportul existent
între ionii de carbonat, dicarbonat şi hidroxid în cadrul alcalinităţii totale, relaţiile dintre ele fiind
prezentate în tabelul 2.19.

Duritatea apei a fost inclusă la capacitatea de tamponare a apei datorită ponderii


carbonaţilor de calciu şi magneziu în apele naturale. Se deosebesc următoarele tipuri de duritate:
- duritatea totală reprezintă totalitatea sărurilor de Ca2+ şi Mg2+ prezente în apă;

- duritatea temporară reprezintă conţinutul ionilor de Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionul HCO-3, care
prin fierberea apei se poate înlătura deoarece dicarbonaţii se descompun în CO 2 şi în carbonaţi
care precipită;

24
- duritatea permanentă reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi duritatea temporară, fiind
atribuită ionilor de Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionii Cl-, SO42- şi NO3-.Acest tip de duritate rămâne în
mod permanent în apă, chiar după fierbere.

F. Indicatori biologici şi bacteriologici

Analiza hidrobiologică constă în inventarierea microscopică a fito şi zooplanctonului,


organisme din masa apei, precum şi analiza organismelor bentonice (situate pe fundul apei) şi a
perifitonului (organisme fixate pe diferite suporturi), din probele de apă prelevate în secţiunea de
control. Stabilirea gradului de curăţenie, sau poluare a unui râu sau lac se face prin compararea
organismelor existente cu tabele standard cuprinzând grupe faunistice şi număr de unităţi
sistematice de organisme indicatoare de apă curată sau murdară. Calitatea apei şi modificările
datorate diverselor forme de poluare influentează compoziţia biocenozelor acvatice (tip şi număr
de organisme), iar acestea pot reprezenta un mijloc de a diagnostica calitatea apei.
Analiza bacteriologică. Apa destinată utilizării de către om trebuie să fie cât mai puţin
contaminată de bacterii sau viruşi patogeni, această regulă fiind foarte strictă dacă apa este
destinată consumului potabil sau este folosită în industria alimentară; în acest caz, ea trebuie să
fie complet lipsită de germeni patogeni. Pe de altă parte, cantitatea mare de apă folosită în mod
centralizat de populaţie prezintă pericolul că în condiţiile poluării, apa să constituie un factor
important de îmbolnăvire. Bolile răspândite prin apă pot cuprinde, în general, un număr mare de
persoane, îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă. În analiza bacteriologică a apei
au fost adoptaţi ca indicatori bacteriologici numărul total de germeni şi determinarea bacilului
coli.

CAPITOLUL III
INDICATORII FIZICO –CHIMICI AI MARII NEGRE SI METODE DE CALCUL

III.1. Indicatori fizico-chimici

25
a. Temperatura

Din punct de vedere termic, în 2001, apele marine litorale au fost mai calde decât în mod
obişnuit în 10 din cele 12 luni ale ciclului anual, abaterile pozitive având valori cuprinse între
0,90C în noiembrie şi 4,00C în iulie. Şingurele abateri negative, reprezentând 0,20C şi 3,00C, au
fost înregistrate în lunile iunie şi respectiv decembrie.

Dacă abatarea de la norma de regim din luna decembrie s-a înregistrat în condiţiile
procesului firesc de răcire caracteristic sezonului, abaterea din luna iunie s-a datorat producerii
fenomenului de upwelling, proces prin care mase de apă de adânc (mai reci şi mai sărate) au
ajuns până în apropierea coastei. In aceste condiţii, temperatura apei (conform datelor
înregistrate zilnic la Constanţa) a coborât până la 11,90C, menţinându-se aproape în tot cursul
lunii sub media lunară multianuală (17,70C).

În cadrul ciclului anual, temperatura apei a evoluat normal, înregistrând cele mai mici
valori în sezonul rece (mimima 2,20C în ianuarie) şi cele mai mari în sezonul cald (maxima
28,00C în iulie), în acord cu evoluţia temperaturii aerului. Maximele absolute din iulie şi august
(28,00C şi respectiv 27,20C), datorate temperaturilor deosebit de ridicate din vara anului 2001, se
constituie în cazuri relativ rar întâlnite, ele depăşind cu 5-7 0C nivelul mediu multianual
caracteristic lunilor menţionate.

Temperaturile deosebit de ridicate din vară, precum şi caracterul blând al iernii au făcut
ca valoarea medie anuală (13,30C) să fie cu 1,50C mai ridicată faţă de norma de regim, apele
marine litorale având un regim termic apropiat de cel al anului 2000 (13,10C).

b. Salinitatea

Regimul salin al apelor marine litorale a evoluat în nota de instabilitate cunoscută,


valorile salinităţii înscriindu-se la Constanţa într-un domeniu larg de valori, de la 7,75 g/l în mai,
până la 18,88 g/l în februarie. Mediile lunare, anulând caracterul deosebit de fluctuant al
variaţiilor zilnice, au oscilat în jurul mediei multianuale de 15,05 g/l, atingând minima de 11,96
g/l în iulie, iar maxima de 16,90 g/l în iunie. In cinci din cele 12 luni ale anului, mediile lunare
ale salinităţii s-au ridicat deasupra condiţiei medii multianuale (1980-2000), abaterile pozitive
având valori cuprinse între 0,65 şi 1,29 g/l. Cea mai însemnată deviere pozitivă (1,29 g/l) s-a
semnalat în luna iunie în condiţiile producerii fenomenului de upwelling şi a staţionării în
apropierea coastei, pe tot parcursul lunii, a unor mase de apă mai sărate decât în mod obişnuit. Pe

26
tot parcursul acestei luni valorile salinităţii au înregistrat valori frecvent mai mari de 16-17 g/l,
valorile extreme reprezentând 13,47 g/l şi respectiv, 18,50 g/l. Abaterile negative au avut valori
mai însemnate, cele mai mari diferenţe înregistrându-se în mai (1,41 g/l) şi în iulie (2,94 g/l).
Diferenţa maximă din iulie s-a înregistrat în condiţiile unor debite fluviale mai crescute, cu
aproximativ 3 m3/l, în raport cu norma de regim şi a unei circulaţii predominante din sectorul
nordic. Valorile salinităţii au fost deosebit de scăzute în primele două decade ale lunii,
majoritatea fluctuând în jurul a 10-11 g/l.

La nivelul întregului ciclu anual, conform datelor medii de la Constanţa, se poate aprecia
că apele marine litorale au fost uşor mai îndulcite în raport cu anii anteriori, mediile anuale
reprezentând 14,95 g/l în anul 2001 şi 15,08 g/l în perioada 1980 - 2000.

c. Consumul biochimic de oxigen (CBO5)

CBO5 a atins un nivel superior anilor anteriori în tot sectorul marin Năvodari-Vama
Veche. Cu mici excepţii, pe întreaga perioadă de timp analizată, valorile obţinute au depăşit
limita standard de calitate, 5 mg O2/l. Cele mai ridicate valori au fost înregistrate în luna
octombrie când, în zonele Constanţa Sud şi Eforie Sud, consumul biochimic de oxigen a depăşit
frecvent valoarea de 13 mg O2/l.

d. Sărurile minerale nutritive

Din punct de vedere al încărcării apelor marine litorale cu săruri nutritive, anul 2001 se
identifică prin continuarea procesului de scădere a stocului de azot mineral în raport cu anii
anteriori, procesul având valenţe mai accentuate în cazul azotaţilor. Conform datelor înregistrate
în punctul de referinţă de la litoralul românesc, nivelul actual al azotaţilor este de 1,3 ori mai mic
decât cel caracteristic anilor 1980-2000, media anuală reprezentând 5,03 µM. Reducerea stocului
de azotaţi, semnalată de altfel la nivelul întregului platou continental românesc, este un proces în
curs de desfăşurare, fiind legat de reducerea conşiderabilă a stocului acestor elemente în Dunăre,
în anii ultimului deceniu. Elocvente în acest sens sunt fluxurile anuale de azotaţi de provenienţă
fluvială care s-au redus substanţial, de la valori de aproximativ 600-700 mii tone înainte de 1990
la valori mai mici de 125-150 mii tone în ultimii 2 ani.

e. Oxigenul dizolvat

27
Amploarea si intensitatea fenomenelor de inflorire, produse in sezonul cald al anului
2001, au condus la cresterea apreciabila a fondului de materie organica din mare, cu aproximativ
2 - 3 mg 02/1 peste norma de regim. Acest fapt a atras dupa sine cresterea considerabila a ratei
de consum a oxigenului, producerea fenomenului de hipoxie, relevat de valorile deosebit de
scazute ale saturabilitatii ( sub 30 – 40 % ), soldandu-se cu mortalitati la nivelul faunei bentale.
Suprasaturate in oxigen in tot cursul anului, apele marine litorale au fost mai bine oxigenate in
anul 2001, media anuala de la Constanta ( 109,9 % ) depasind cu 7,1 % media perioadei 1980 -
2000.
· Metale grele
In cazul sedimentelor, elementele analizate au avut urmatoarele domenii de variatie: ionii
de cupru 77,2 - 175,2 mg/g, cadmiu 5,04 - 29,8 mg/g, plumb 6,06 - 90,7 mg/g, manganului 81,7 -
142,8 mg/g. La probele de apa marina elementele analizate au avut urmatoarele domenii de
variatie: cupru 2,19 - 8,9 mg/1, cadmiu 0,84 - 4,34 mg/l, plumb 0,44 - 15,8 mg/l si mangan 0,99 -
14,5 mg/l. In ceea ce priveste nivelul de bioacumulare al metalelor grele in midie ( Mytilus
galloprovincialis ) se remarca urmatoarele: concentratiile cele mai ridicate s-au inregistrat la
esantioanele provenite din zonele Navodari, Constanta Nord, Agigea si Mangalia, iar cele mai
scazute nivele s-au pus in evidenta la cele din zonele Mamaia si Vama Veche; continutul
metalelor grele variaza in urmatoarele limite: Cu 3,17 - 6,4 mg/g; Cd 1,6 - 4,7 mg/g; Pb 1,2 -
11,02 mg/g si Mn 0,88 - 0,98 mg/g.

f. Radioactivitatea
Rezultatele obtinute la analiza radioactivitatii au prezentat valori ale concentratiei beta
global cuprinse intre 235 - 968 Bq.kg-1 substanta uscata (s.u.), La sedimente submerse si intre
59-147 Bq.kg- 1 substanta proaspata (s.p.) la organismele marine. Molustele si pestele nu
depasesc maximul de 147 Bq.kg- 1 s.p. Tendintele anului 2001 se inscriu in limita observatiilor
generale constatate in ultimii ani: nivel scazut al Cs-137 in apa si in organismele marine,
sedimentele submerse continuand sa joace rol in stocajul acestora si in autoepurarea
ecosistemului marin.

g. Hidrocarburi totale

28
Aportul de poluant petrolier al apelor fluviale, in perioada martie - septembrie 2001 a fost
in medie de 201,3 mg/t. Controlul procesului de acumulare a poluantului petrolier in sedimente
superficiale, a relevat prezenta poluantului petrolier in concentratii cuprinse intre 70 -1520 mg/g
in zona marina de varsare a Dunarii si intre 88 - 2625 mg/g in zona sudica a litoralutui.

h. Hidrocarburi poliaromatice
In apa din zona fluviala cel mai lang domeniu de concentratii s-a determinat pentru
naftalina, cuprins intre 0 - 15,5 ng/l si fenantren, cuprins intre 0,3 - 0,5 ng/l. In apa marina
colectata din zona fluviala s-a constatat cea mai ridicata diversitate, conferita de prezenta a cinci
compusi poliaromatici. Reprezentantii pnincipali sunt naftalina identificata in concentratii
cuprinse intre 9,2 - 23,9 ng/1, acenaftilena dozata la concentratii maxima de 0,5 ng/l, acenaften
1,7 ng/l, indopiren in concentratii cuprinse intre 0,19 - 0,5 ng/l. In apa marina colectata din zona
sudica a litoralului s-au identificat patru compusi tip PAH, concentratiile semnificative fiind
detinute de naftalina intre 19 - 30 ng/l, acenaftilen, acenaften, fenantren dozate in concentratii
subunitare ng/l. Ordinul de marime al concentratiilor PAH in sedimentele superficiale s-a
incadrat intre limitele: 0,5 - 87,5 ng/g s.u. naftalina, 0,14 - 2,87 ng/g s.u. acenaftien, 0,3 - 15,8
ng/g s.u. fenantren, 0,3 - 16,5 ng/g s.u. antracen, 5,06 - 0,13 ng/g fluorantren in zona sudica a
litoralului cuprinsa intre Constanta - Mangalia. In midii concentratuile au variat intre 0,11 si
13,49 ng/g. s.u., valonile cele mai mari determinandu-se in zonele: Mamaia pentru antracen
( l3,496ng1g s.u. ), fluoranten ( 8,48 nglg s.u. ) piren ( 6,617 ng/g s.u. ); Mangalia pentru
antracen ( 8,76 ng/g s.u. ), fenantren ( 8,39 ng/g s.u. ), fluoranten ( 9,57 ng/g s.u. ), piren ( 5,98
ng/g s.u. ).
.
i. Pesticide organoclorurate
Analiza incarcaturii de pesticide organoclorurate din elemente abiotice ale mediului
marin din zona costiera romaneasca a constatat prezenta la un nivel crescut de diversitate al
acestui tip de poluanti, cu incarcatura cea mai ridicata in zona fluviala. In apa marina colectata
din zona sudica a litoralului s-au identificat: lindan 130,2 - 180,6ng/l. o,p DDT 11,07 - 252, 54
ng/l, dieldrin 20,9 - 60,3 8 ng/1.

III. 2 .Determinarea indicatorilor chimici de poluare ai apei

29
O grupare deosebit de importantă în cadrul analizei chimice a apei o reprezintă aceea a
indicatorilor de poluare. Elementele care fac parte din această grupă nu au efecte nocive, toxice
sau de altă natură asupra organismului uman şi nici nu produc modificări în caracteristicile apei
care să poată fi evidenţiate cu uşurinţă şi să limiteze utilizarea acesteia. Unele din aceste
elemente indicatoare se pot găsi în mod obişnuit în apele naturale, de aceea nu atât prin prezenţa
lor cât mai ales prin modificarea bruscă a concentraţiei, aceste elemente au rol indicator.
Din aceste categorii fac parte: oxigenul dizolvat, deficitul de oxigen şi consumul biochimic de
oxigen, substanţele oxidabile, diversele forme de azot, fosfaţii şi hidrogenul sulfurat.

III. 2.1. Indicatorii regimului de oxigen


Determinarea oxigenului dizolvat în apă
Generalităţi: cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea
aerului şi de conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. Scăderea cantităţii de oxigen
din apă duce la pierderea caracterului de prospeţime al acestuia, dându-i un gust fad şi făcând-o
nepotabilă. De asemenea scăderea oxigenului reduce capacitatea de autopurificare a apelor
naturale favorizând persistenţa poluării cu toate consecinţele nedorite.
Metoda Winckler
Principiul metodei: oxigenul dizolvat în apă oxidează hidroxidul manganos la hidroxid
manganic, care în mediul acid scoate iodul din iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu
oxigenul dizolvat în apă şi care se titrează cu tiosulfat de sodiu.

Reactivi şi material necesar:


• sulfat manganos (MnSO4⋅6 H2O) 50 % sau clorură manganoasă 40%;
• soluţie alcalină de iodură: 30 g NaOH şi 15 g KI se dizolvă în câţiva ml de apă într-un balon
cotat de 100 ml, apoi se completează la semn cu apă distilată;
• amidon soluţie 0,5%: se cântăreşte 0,5 g amidon şi se amestecă cu câţiva ml apă distilată până
se obţine o pastă, apoi se toarnă peste această pastă 100 ml apă distilată fierbinte. După ce s-a
răcit, se trece supernatantul clar în altă sticlă şi se conservă cu 0,125 g acid salicilic sau 2
picături de toluen;
• acid sulfuric diluat cu apă distilată 1:3 ;

30
• tiosulfat de sodiu 0,1 N se prepară cu apa distilată fiartă şi răcită, apoi se conservă cu 5 ml
cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1 g NaOH. Factorul soluţiei se face faţă de o soluţie de
bicromat de potasiu 0,1 N:
• tiosulfat de sodiu 0,025 N (N/40) se prepară din soluţia de tiosulfat 0,1 N prin diluare;
• sticle de recoltare cu volum cunoscut de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280 ml).
Mod de lucru: pentru oxigenul dizolvat, apa se recoltează în sticle separate şi cu multă grijă
ca să nu se aereze în timpul manipulărilor. Sticla se umple complet apoi se pune dopul. Imediat
se introduc cu atenţie 2 ml soluţie de sulfat sau clorură manganoasă şi 2 ml soluţie alcalină de
iodură de potasiu. Se pune dopul şi se agită conţinutul flaconului. În prezenţa oxigenului se
formează un precipitat brun - roşcat, iar în absenţa acestuia precipitatul rămâne alb. După
depunerea completă a precipitatului se elimină cu atenţie cca 10 ml din lichidul supernatant şi se
adaugă 5 ml H2SO4 1:3.
Se pune dopul şi se amestecă bine până ce precipitatul se dizolvă complet. Se transvazează
conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmayer şi se titrează cu o soluţie de tiosulfat 0,025N până
la obţinerea coloraţiei galbenă apoi se adaugă 1 ml amidon , când se obţine o coloraţie albastră.
Se continuă titrarea până la decolorarea completă a culorii albastre a amidonului.
Calcul: mg O2 /l = V x f x 0,2/V1 – 4 x 1000
V = ml soluţie de tiosulfat de sodiu folosiţi la titrare;
f = factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,025 N;
0,2 = echivalentul în mg O2 a unui ml de soluţie de tiosulfat 0,025 N;
V1 = cantitatea de apă de analizat recoltată, în ml;
4 = cantitatea de reactivi introdusă pentru fixarea oxigenului, în ml.

III.2.2. Determinarea deficitului de oxigen din apă


Generalităţi: deficitul de oxigen este diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat în apă în
condiţii de saturaţie şi cantitatea de oxigen găsită în proba de apă analizată. El are mare
importanţă în caracterizarea unei ape; cu cât deficitul de oxigen este mai mare cu atât nivelul
poluării apei este mai crescut şi pericolul pentru sănătatea consumatorilor, mai ridicat.
Principiul metodei: se face diferenţa dintre cantitatea de oxigen în condiţii de saturare la
temperatura apei de analizat şi cantitatea de oxigen găsită în apă.

31
Mod de lucru: cunoscând cantitatea de oxigen dizolvat în apă, determinat mai sus şi cantitatea de
oxigen în condiţii de saturaţie după tabelul Winckler se determină deficitul de oxigen din apă
procentual.
Calcul: A x 100/B
A = diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat la saturaţie la temperatura apei şi cantitatea de
oxigen găsită în apă;
B = concentraţia în oxigen a apei în condiţii de saturaţie după tabelul lui Winckler la temperatura
apei de analizat.

III.2.3. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO5)


Generalităţi. Consumul biochimic de oxigen este cantitatea de oxigen consumată de
microorganisme într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a substanţelor
organice conţinute în apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la temperatura de 20 0C.
Consumul biochimic de oxigen se notează . 205CBO
Principiul metodei: se determină oxigenul consumat timp de 5 zile de către microorganismele
din apă prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită în proba de apă imediat şi după 5
zile de la recoltare.
Determinarea CBO5 se face pe proba de apă diluată şi nediluată.
Modul de lucru:
• determinarea pe proba de apă nediluată
În două sticle cu volum cunoscut se recoltează apa de analizat, în aceleaşi condiţii ca pentru
determinarea oxigenului dizolvat. Într-una din sticle se fixează oxigenul (vezi determinarea
oxigenului dizolvat), iar cea de-a doua se păstrează la întuneric la temperatura de cca 20 0C, timp
de 5 zile. În sticla în care s-a fixat oxigenul se efectuează determinarea aşa cum s-a arătat la
determinarea oxigenului dizolvat. După 5 zile se determină oxigenul dizolvat în cea de a doua
sticlă în aceleaşi condiţii ca şi pentru prima sticlă.
Calcul: mg CBO5/ l = A - B
A = cantitatea în mg oxigen /l existent în proba de apă în momentul recoltării;
B = cantitatea de oxigen în mg/l găsit în proba de apă după 5 zile.
• determinarea pe proba de apă diluată

32
Într-un balon cotat de 1000 ml se introduce apa de diluţie, aproximativ 3/4 din balon apoi se
adaugă apa de analizat în cantitate anumită şi se completează la semn cu apa de diluţie. Se
omogenizează uşor şi cu ajutorul unui sifon se umplu 2 sticle Wincker cu volum cunoscut. Într-
una din sticle se determină oxigenul dizolvat, imediat (vezi determinarea oxigenului dizolvat), iar
cea de-a doua sticlă se pune la incubat timp de 5 zile, la întuneric şi 20 0C, după care se determină
oxigenul dizolvat.
Paralel cu probele se determină CBO5 pentru apa de diluţie în aceleaşi condiţii ca şi proba. Apa
de diluţie nu trebuie să aibă un consum propriu de oxigen mai mare de 0,2 mg/l.

Metoda cu permanganat de potasiu


Principiul metodei: permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă în mediu
acid şi la cald, iar permanganatul rămas în exces se determină cu acid oxalic.
Reactivi:
• permanganat de potasiu, soluţia 0,01 N se prepară din 0,316 g permanganat de potasiu, care se
dizolvă în câţiva ml de apă distilată, într-un balon cotat de 1000 ml şi se completează la semn
cu apă distilată;
• acid oxalic soluţie 0,01 N
• acid sulfuric 1:3 diluat cu apă distilată
• hidroxid de sodiu 30%.

Mod de lucru:
• în cazul unui conţinut de cloruri în apă sub 300 mg/l
100 ml apă de analizat se introduce într-un flacon Erlenmayer pregătit în prealabil fără urme de
substanţe organice, peste care se adaugă 5 ml H2SO4 1:3 şi 10 ml permanganat de potasiu exact
măsuraţi. Se fierbe pe sită exact 10 minute din momentul când începe fierberea. Se îndepărtează
vasul de pe sită şi se adaugă în soluţia fierbinte 10 ml acid oxalic exact măsuraţi. Soluţia
decolorată se titrează cu permanganat de potasiu până la apariţia coloraţiei slab roz persistentă.
• în cazul unui conţinut de cloruri în apă peste 300 mg/l
100 ml apă de analizat se introduce într-un flacon Erlenmayer peste care se adaugă 0,5 ml NaOH
30% şi 10 ml KMO4 exact măsuraţi. Se fierbe 10 minute pe sită, din momentul când a început
fierberea. Se lasă apoi să se răcească la aproximativ 700C şi se adaugă în probă 5 ml H2SO4 1:3 şi

33
10 ml acid oxalic 0,01 N exact măsuraţi. Se titrează cu permanganat de potasiu până când
lichidul incolor a căpătat o coloraţie slab roz.
Calcul: acelaşi ca la punctul anterior.

Principalele caracteristici ale compozitiei fizico - chimice ale apei


Un loc aparte il ocupa apa marilor si oceanelor, care, desi este o apa de suprafata, are
caracteristici hidrologice si de compozitie deosebite. In conditii naturale, apa nu se gaseste
niciodata in stare pura. In apa, si mai ales in cea marina, se gasesc intotdeauna diferite cantitati
de substante chimice dizolvate sau in suspensie. Apa marina se caracterizeaza printr-un continut
marit de saruri dizolvate in apa, desi apa Marii Negre nu este o apa excesiv de sarata, ba chiar
una salmastra, deoarece este o mare inchisa care beneficiaza de un puternic aport de ape dulci
provenit din fluviile Dunarea, Don si Volga. De aceea, diversitatea si multitudinea subtantelor
care intra in compozitia naturala a apei a necesitat clasificarea acestor substante in mai multe
grupe:

Gaze dizolvate, din care cele mai frecvente sunt: oxigenul, bioxidul de carbon si hidrogenul
sulfurat.

Oxigenul dizolvat este necesar respiratiei organismelor acvatice prin intermediul carora se
petrec neincetat o serie de procese chimice aerobe. Bilantul sau este dat de procese care
imbogatesc cantitatea de oxigen in apa, si de cele care reduc cantitatea de oxigen. Din primul
grup fac parte: dizolvarea oxigenului atmosferic, oxigenul produs din fenomenele de fotosinteza
de catre vegetatia subacvatica de mica adancime. Din cel de-al doilea grup de procese fac parte:
transformarea si degradarea biochimica a substantelor organice (CBO5) si uneori de oxidare a
unor elemente minerale (fier, mangan, etc) (CCOCr).
Bioxidul de carbon CO2 - reprezinta un alt gaz dizolvat in apa. Sursele de CO2 sunt reprezentate
respiratia organismelor acvatice, de procesele biochimice de degradare organica si de unele
procese geochimice, rezultate din contactul apei cu solul. Reducerea cantitatii de CO2 este data de
trecerea sa in atmosfera si de fenomenele de fotosinteza ale vegetatiei subacvatice. El se poate
gasi in apa sub forma legata ca si carbonat acid HCO -3 sau ca CO-2 combinat sau liber, care
echilibreaza forma bicarbonatata si impiedica precipitarea lui.

34
Hidrogenul sulfurat (H2S) poate proveni din surse biogene, ca rezultat al vietii anaerobe sau din
surse telurice (des intalnita in Marea Neagra) – ca izvoare sulfuroase. Este un indicator de
poluare.
Ionii de hidrogen (H+) apar in urma procesului de disociere partiala a apei si dau alcalinitatea
sau aciditatea apei. Desi apa are o constanta de disociere foarte redusa, concentratia ionilor de
hidrogen determina pH-ul apei, in functie de care se petrec o serie de procese chimice de la
dizolvarea unor substante chimice, obisnuit mai mare cu cat apa este mai acida, si pana la
desfasurarea diferitelor combinatii chimice, biochimice si fiziologice. In mod obisnuit ph-ul apei
Marii Negre este cuprins intre 6,5 – 8,5 cu tendinta puternica catre alcalinitate.
Substantele minerale din apa sunt elemente deosebit de importante in caracterizarea unei ape.
Elementele minerale cxele mai frecvente sunt reprezentate de calciu, sodiu, potasiu, magneziu, la
care se pot adauga in concentratii mai mici si variatii mai mari: manganul, cadmiul, nichelul,
cobaltul, litiul, bariul si altele. In functie de combinatiile acestora in apa identificam si anionii
prezenti cum ar fi: Cl-, SO4 –2, NO2-, NO3-, HCO3-, CO3–2, I-, F- si altii. Astfel, apele se pot grupa in
ape clorurate, sulfurate, bicarbonatate (calcice, magneziene, sodice), fosfatate, azotate, etc.
Cantitatea totala de saruri minerale prezente in apa determina gradul de mineralizare a acesteia
(in cazul nostru – salinitatea). Prezenta masiva a acestor saruri in apa amplifica fenomenul de
eutrofizare, de aceea este important sa masuram salinitatea apei, continutul de fosfati, azotiti,si
azotati, care constituie nutrientii de baza in eutrofizarea apei.
Cativa dinte parametrii fizico chimici ce pot fi monitorizati cu kit-uri de teren de tip Merck,
pentru a putea crea o imagine calitativa comprehensiva a calitatii apei marine si a stadiului sau de
poluare la un moment dat, sunt:

 pH-ul;
 continutul de fosfati;
 continutul de azotiti si azotati;
 salinitatea;
 temperatura.
pH-ul

35
Se masoara cu hartie indicatoare de tip Merck, care se introduce direct in apa marina. Aceasta se
coloreaza intr-o anumita culoare functie de pH, culoare care se compara cu paleta de culori de pe
cutia cu hartie indicatoare, identificandu-se astfel pH-ul exact.

36
Concluzii

In urma studiilor efectuate si prin comparare cu alte studii am observat ca :

 din punct de vedere termic apele marine litorale au fost mai calde decât în mod obişnuit, de
exemplu, media anuală de la Constanţa depăşind cu 1,50C nivelul mediu multianual (1980-2000),

 anul 2001 a excelat nu numai prin temperaturile sale mai ridicate, ci şi prin caracteristica
salină esenţială, valorile medii lunare menţinându-se sub norma de regim în primavară (aprilie şi
mai) şi în vară (iulie, august şi septembrie),

 suprasaturate în oxigen în tot cursul anului, apele marine litorale au fost mai bine oxigenate
în 2001, media anuală de la Constanţa (109,9%) depăşind cu 7,1% media multianuală proprie
perioadei 1980-2000,

 studiul indicatorilor fizico-chimici a evidenţiat accentuarea tendinţei manifestate în ultimul


deceniu, de îmbunătăţire a calităţii apelor marine de la litoralul românesc, în sensul reducerii
considerabile a stocului de săruri nutritive, în special al fosforului mineral, în raport cu
perioadele anterioare de referinţă,

 totuşi, cantităţile actuale de nutrienţi sunt suficiente pentru susţinerea unor fenomene de
înflorire, asemenea evenimente determinând în sezonul estival creşterea conţinutului de materie
organică cu 2-3 mgO2/l peste media multianuală.

 în zonele marine din vecinătatea deversorilor Constanţa N, Constanţa S şi Mangalia valorile


indicatorilor microbiologici au depăşit limitele prevăzute de Directivele C.E.;

 în zonele de îmbăiere utilizate în scop recreaţional nu s-au înregistrat depăşiri faţă de normele
de calitate;

 evoluţia ţărmului la interfaţa mare-uscat a prezentat o stare de echilibru relativ şi acreţiune


slabă;

 fitoplanctonul a înregistrat o importantă diversitate specifică, producând nouă fenomene de


înflorire de către 11 specii de alge şi provocând mortalitatea în masă a organismelor bentale, în
primul rând în apele de mică adâncime;

 în privinţa zooplanctonului apele cele mai trofice au fost în sectorul Constanţa, unde
populaţiei bogat reprezentate de copepodul Acartia clausi i s-au adăugat populaţiile altor două

37
specii Paracalanus parvus şi Pseudocalanus elongatus, evidenţiindu-se o creştere a indicatorului
de biomasă, în sezonul autumnal, comparativ cu 2000.

 din punct de vedere calitativ zoobentosul marin a înregistrat o uşoară creştere a diversităţii
specifice, iar indicatorii cantitativi de densitate şi biomasă au avut valori ridicate până la 30 m
adâncime, comparativ cu 2000.

 în privinţa speciilor periclitate s-a observat o revenire a copepodului calanoid Centropages


ponticus, întâlnit frecvent în comunităţile zooplanctonice din faţa gurilor

 Dunării, a speciilor de peşti mici Atherina boyery şi Clupeonella cultriventris, dar şi a unor
specii de fund, din zona costieră, precum gobiidele şi bleniidele;

 activitatea de pescuit industrial din sectorul marin românesc s-a bazat în principal pe
desfăşurarea unui pescuit pasiv, practicat de-a lungul întregului litoral, cu unelte staţionare şi pe
un pescuit activ, cu navele trauler costiere în zona de larg;

 în perioada de pescuit, martie-octombrie s-a constatat o distribuţie neuniformă a


aglomerărilor pescuibile de peşti, structura cantitativă şi calitativă pe specii a capturilor,
menţinându-şi acelaşi spectru, pescuitul continuând să se bazeze pe 5-6 specii de talie mică;

 starea stocurilor de interes comercial este destul de precară, cu o tendinţă clară de refacere
pentru hamsie şi o uşoară tendinţă de redresare la lufar, chefal şi stavrid;

 în zona costieră s-a observat o creştere a populaţiilor câtorva specii de peşti pelagici mici
(Atherina boyery şi Clupeonella cultriventris), dar şi a unor specii de peşti bentonici (gobiide si
bleneiide);

 fauna Mării Negre s-a îmbogăţit cu două specii (Centracanthus cirrus, care a pătruns din
Marea Mediterană şi Mugil soiuy, adus din Marea Japoniei pentru aclimatizare);

38