UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

KINETOTERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ

REFERAT
OBOSEALA FIZIOLOGICĂ ȘI
PATOLOGICĂ: MECANISME,
SIMPTOMATOLOGIE.
SUPRAÎNCORDAREA,
SUPRAANTRENAMENTUL.

A elaborat :
Profesor:,
dr. ped., conf. univ.

CHIȘINĂU, 2020
INTRODUCERE
 Oboseala se definește drept o stare fiziologică reversibilă manifestată prin diminuarea
capacității de performanță fizică sau psihică, aparută după un efort solicitant și care dispare prin
odihnă. Ea se manifestă prin scăderea randamentului, iar continuarea mișcării se realizează cu un
surplus energetic, dar cu o pierdere a preciziei și coordonării mișcărilor. Oboseala afectează
întregul organism, chiar daca unele organe și sisteme sunt evident afectate.
Se cunosc doua forme majore de oboseală: fiziologică și patologică.
Oboseala fiziologică se instalează în urma unui efort depus în limitele capacității
funcționale a organismului. Această formă constituie factorul de progres al adaptărilor, iar prin
repetarea în cadrul antrenamentelor a complexului de factori reprezentați de efort-obosire-
dezobosire (refacere), se ajunge la acea stare optimă a organismului – supracompensare.
Oboseala fiziologică este o modalitate de protecție care semnalizează necesitatea întreruperii
activității, și odată cu odihna ea poate și trebuie să dispară. Oboseala fiziologică este necesară,
organismul trebuie s-o resimtă în fiecare lecție din procesul de pregătire, deoarece este
considerată un factor stimulator al resurselor funcționale ale organismului.
Oboseala patologică – stare în care este depașită capacitatea funcțională a organismului.
Manifestările ei sunt: forma acută – supraîncordarea și forma cronică – supraantrenamentul.
Trebuie, de asemenea, făcută diferențierea între oboseala fiziologică și epuizare care este de
natură cantitativă.
Oboseala fiziologică dispare dupa 24 ore prin procese și procedee diverse de refacere, în
timp ce epuizarea care poate fi asimilată supraîncordarii, necesita 3-7 zile de terapie specifică
pentru dispariția ei.
Weineck 1993 distinge o oboseala acută (dupa alți autori – oboseala fiziologică)
periferică și centrală (ai căror factori determinanți sunt în strânsă interdependență și se
influențează reciproc) și oboseala cronică locală și generală, corespunzatoare
supraantrenamentului.

1. SIMPTOMATOLOGIE
După Bugard P. Sindromul oboselii se manifestă printr-o simptomatologie comună, în
ciuda marii diversități a factorilor etiologici, încât clinic și biologic, sprotivul manifestă aceleași
modificări în oboseală.
Formele de oboseală acută, subacută și cronică sunt stadii și în același timp variații
cantitative și calitative ale formei comune de manifestare clinică și biologică.
Stadiile ce se instalează la organismul obosit dupa Bugard sunt:
- stadiul I(răspuns armonios) – tipul de oboseală întâlnit la sportivi;
- stadiul II (răspuns oscilant sau pendulant) – instalat când refacerea este incompletă;
- stadiul III (răspuns discordant) când agresiunii fizice i se alătura și cea psihică și apar și unele
maladii;
- stadiul IV (epuizare) – stare patologică ce afectează sfera neurovegetativă, endocrină și
metabolică.
Între oboseala acută fiziologică care dispare prin odihnă în aproximativ 24 ore și epuizare
stadiu deja patologic, care necesită 7-10 zile de terapie specifică, diverși autori și cercetători
descriu diverse stadii intermediare nu întotdeauna cu un corespondent practic în manifestările de
după efort.
Cele mai reprezentative simptome subiective și obiective ale sindromului general de
oboseală sunt :
a) Semne subiective: senzație de greutate în mișcări, dureri, senzație de moleșeală și epuizare în
mușchii supuși efortului, sau în tot organismul;
b) Semne obiective: scăderea capacității de muncă, lipsa de control și coordonare a mișcărilor,
reflexe hiporeactive sau hiperreactive, scăderea excitabilității neuromusculare, creșterea
tonusului muscular de repaus și scăderea celui de contracție, scăderea forței și amplitudinii
mișcării.
 
2. OBOSEALA ACUTĂ, PERIFERICĂ SAU OBOSEALA LOCALĂ
Stegemann (1971) consideră cauzele oboselii periferice ca răspunzând cel mai bine
cerințelor eforturilor de anduranță și orice efort superior limitei de performanță în anduranță,
conduce la o limitare a capacității de performanță, descrisă ca oboseală locală sau periferică.
Cauzele sunt multiple și depind de tipul de efort care a provocat oboseala:
1) În mușchiul care lucrează se produce o perturbare a echilibrului fizico-chimic față de repaus,
deoarece epuizarea rezervelor energetice nu este însoțită de refacerea totală în fazele de relaxare
și astfel se acumulează cu fiecare contracție individuală un rest de oboseală care, în final, scade
randamentul și duce chiar la oprirea efortului.
2) Acumularea produșilor intermediari și finali de metabolism. În mușchiul în activitate,
necesarul energetic este satisfăcut prin degradarea substratului energetic din care rezultă
cataboliți acizi care produc scăderea Ph-ului intracelular și apoi și sangvin. Exista un prag de
toleranță a acidozei (la antrenați toleranța la acidoza este mai mare, comparativ cu nesportivii),
depășirea acestuia determină o inhibiție a enzimelor participante la reacțiile furnizoare de energie
și inclusiv o diminuare până la întreruperea efortului.
3) Epuizarea substratului energetic de aprovizionare și furnizare a energiei. În funcție de
intensitatea efortului, substratul energetic este diferit, cu toate ca ATP-ul este furnizorul principal
de energie necesară cuplării actinei cu miozina și de contracție, acesta se reface pe seama altor
substanțe energetice.Astfel, în eforturile sportive intense se diminuează substanțele
fosfatmacroergice (ATP și CP); în eforturile cu durata mai mare se epuizează glicogenul din
depozite, iar diminuarea lui atrage întreruperea activității daca nu intervine alt substrat energetic
(lipidic). În orice fel de efort maximal, moderat, mic, cantitatea de ATP trebuie să fie permanent
refăcută, să fie menținută constantă. În eforturile îndelungate când scăderea rezervelor de
glicogen reclamă sinteza sa din substanțe neglucidice prin gluconeogeneză, de importanță majora
sunt hormonii cortico și medulosuprarenalieni, primii cu rol în procesele de gluconeogeneză
pentru a menține glicemia normală, iar următorii cu rol în scoaterea acizilor grași din depozite și
intensificarea lipolizei. Astfel încât o secreție scăzuta a acestor hormoni dă simptome de
oboseală.
4) Dezechilibru ionic intramuscular- Nöcker (1976) arată că există o strânsă corelație între
conținutul potasiului intracelular și oboseala locală. Contracțiile cu frecvență și durata mare
produc dezechilibre ionice, în special pierderi de potasiu ce au drept consecințe scăderea
excitabilității mușchiului. Pierderile de potasiu sunt însoțite și de pierderi de calciu (determinat și
de acidoza de efort), ion al cărui rol în contractilitatea musculară este decisiv și deci induc o
diminuare suplimentară a capacității de contracție musculară.
5) Oboseala la nivelul sinapsei neuromusculare. Acumularea unei cantități prea mari sau lipsa,
epuizarea prin solicitare a mediatorului chimic acetilcolina la nivelul plăcii motorii, perturbă
transferul comenzii de la nervul motor la mușchi.
6) Lipsa oxigenului datorită unui debit circulator insuficient la nivelul fibrelor musculare
Aceasta este o cauză a oboselii dovedită experimental, în vivo; însă orice efort determină o
redistribuire a sângelui către zonele active printr-o vasoconstricție în teritoriul splanhnic și
vasodilatație în teritoriile active.
7) Comenzile inhibitorii transmise din centrii nervoși mușchilor. Repausul care urmeaza oboselii
musculare este influențat de către sistemul nervos central. Se presupune că modificările locale
asociate oboselii enumerate mai sus, sunt transmise pe căi aferente specifice și nespecifice
centrilor nervoși. Acesșia ca urmare, vor elabora comenzi inhibitorii către neuronii alfa și gama
medulari, având ca efect diminuarea efortului.
 
3. OBOSEALA ACUTĂ CENTRALĂ
Definitia data de Stegemann (1971) oboselii centrale este diminuarea capacității de a
realiza mișcari cu aceeași coordonare ca în repaus.
Pornind de la cauzele oboselii locale musculare, respectiv acumularea cataboliților acizi
și scăderea Ph-ului, epuizarea substanțelor energetice și enzimatice, dezechilibru ionic etc. Și
cunoscând ca o modificare a unor parametri funcționali și biochimici dintr-un organ sau sistem
atrage după sine modificari sinergice sau antagonice și în alte sisteme vitale, este în consecință
normal să considerăm că, odată cu acești parametri locali perturbați, să existe manifestări și la
nivelul sistemului nervos central și periferic, somatic și vegetativ.
Ca dovadă că există o obseală pur centrală este scăderea rapidă a ramdamentului în
exercițiile care necesită atenție mare și prelungită, sau în eforturile pur psihice și intelectuale.
Trebuie să admitem că oboseala are un important rol funcțional prin inhibiția de protecție ce se
instalează în celulele corticale și prin aceasta sunt oprite solicitările excesive. Rezervele
energetice nu vor fi epuizate complet, iar rezervele autonome protejate sunt păstrate pentru
situații extreme.
Rol important i se atribuie formațiunii reticulate în instalarea oboselii centrale.
Formațiunea reticulată prin sistemul activator ascendent, transmite permanent informații scoarței
cerebrale (care este informată și pe căi specifice), creându-i acea stare de veghe sau stare vigilă.
Dar intervin situații când anumiti stimuli produc la nivel nervos central efecte inverse. Exemplu,
un exercițiu monoton sau un stimul modificat (un efort cu alți parametri decât cei obișnuiți)
produce în scoarța cerebrală o diminuare a reacției de trezire care va avea ca efect o
constrângere, o diminuare sau întrerupere a activității musculare.
Manifestarea oboselii centrale
Weineck în “biologia sportului” (1992) notează că oboseala centrală nervoasă se manifestă prin:
Diminuarea capacității de coordonare, coordonarea reprezentând cooperarea între
sistemul nervos central și mușchii scheletici, în timpul execuției unei mișcări; orice afectare a
uneia sau a alteia din componentele sistemului de control și reglare a mișcării se va repercuta, în
principal, asupra coordonării mișcărilor, a execuției cu precizie și economicitate în situații
stereotipe sau imprevizibile. Oboseala (centrală/periferică) generează o creștere a inhibiției
structurilor nervoase implicate în motricitate și ca urmare, derularea mișcărilor devine irațională
și costisitoare, ceea ce se traduce prin mișcări sacadate și o diminuare a performanței. Înregistrări
electromiografice arată că activitatea electrică crește proportional cu instalarea progresivă a
oboselii; efectuarea contracțiilor se realizează prin impulsuri cu frecvența crescută, pragul de
excitație crește progresiv, în timp ce coordonarea se reduce. Creșterea excitabilității, creșterea
activității electrice conduce la o oboseală nervoasă la nivel central care influentează negativ
coordonarea. Perturbarea coordonării din motive de oboseală centrală, intensifică la rândul ei
oboseala periferică, deoarece oboseala centrală și periferică (locală) sunt în relație de
interdependență.
Diminuarea capacității de performanță senzorială- oboseala influențează
funcționalitatea tuturor celor trei componente ale analizatorilor (receptori, căi de conducere,
segmente corticale de analiză). Astfel, oboseala modifică pragul sensibilităților: optică, auditivă,
tactilă, mioartrokinetică etc. (exemplu: perceperea de imagini duble ale obiectelor explicată
printr-o defectuoasă coordonare a mușchilor extrinseci ai globului ocular).
Tulburari de atenție, concentrare si gândire, în timpul oboselii, în paralel cu
diminuarea coordonării, a performanțelor senzori-motrice, sportivul manifestă dificultăți și erori
în aprecierea distanțelor a adversarului, a propriilor acțiuni, precum și o lentoare în luarea
decziilor și a elaborării comenzilor celor mai adecvate.
Diminuarea funcțiilor de comandă și control- scăderea capacității de efort constatată în
starea de oboseală, se datorează în primul rând scăderii eficienței activității corticale în ce
privește reglarea mișcărilor voluntare, precise și coordonate, cât și altor centri motori subcorticali
(extrapiramidali) implicați în controlul mișcărilor involuntare automate.
Oboseala se manifestă prin scăderea poftei de lucru și o mai amplificată senzație de stress, o
diminuare a motivației care conduce la reducerea capacității de mobilizare a rezervelor psiho-
fizice.
Creșterea timpului de reacție- în starea de oboseală crește latenta reacției motrice
(viteza de reacție) și în special timpul de reacție complexă. Dintre timpii intermediari ai reacției
motrice in cazul oboselii centrale, crește timpul central. Explicația ar putea fi obosirea neuronilor
și a sinapselor din etajele nervoase străbatute de informație. De aceea, latenta reacției motrice
alături de alți indicatori și parametri fiziologici și biochimici, face parte din bateria de investigații
pentru obiectivarea fenomenului de oboseală.
Müler și Stegemann, citați de Weineck, recomandă ca metodă practică și semnificativă de
apreciere a oboselii “suma pulsațiilor de recuperare”, care înseamnă suma tuturor pulsațiilor din
perioada de dupa efort, care depășesc valorile frecvenței cardiace de repaus.
Chiar în timpul efortului de anduranță, când intensitatea efortului depășește limita de
performanță în anduranță, se constată că frecvența cardiacă începe să creasca (față de valorile
sale stabilizate în efort). Creșterea valorilor frecvenței cardiace în efort, dar mai ales revenirea
lentă (de ordinul a zecilor de minute) după efort, sunt cu atât mai acccentuate, cu cât intensitatea
și durata efortului sunt mai mari.
 
4. ROLUL FUNCȚIONAL AL OBOSELII:
-  constituie un mecanism general de protecție contra solicitărilor excesive;
-  factor important de protecție a structurilor nervoase, ai căror neuroni intră în inhibiție fie la
acțiunea stimulilor excesivi, sau a acțiunii prea îndelungate a acestora;
-  factor de protecție a aparatului cardiovascular.
Oboseala mușchilor scheletici impune efortului o limită la care miocardul dispune încă de
rezerve energetice.
 Datorita metodelor de dopaj, acest mecanism de protecție este abolit, organismul lucrează
în suprasarcină, iar epuizarea este tot mai accentuată și pericolul unei clacări sau chiar deces este
iminent.
 
5. OBOSEALA CRONICĂ SAU SUPRAANTRENAMENTUL
În afară de oboseala fiziologică ale cărei efecte benefice asupra organismului sunt
cunoscute, ea reprezentând o modalitate de apărare a acestuia și conducând în timp la instalarea
supracompensației, se cunoaște și o forma cronică de oboseală patologică- supraantrenamentul.
Dupa Drăgan, oboseala patologică cunoaște două forme:
 oboseala patologică acută- supraîncordare;
 oboseala patologica cronică- supraantrenament.
În cazul oboselii patologice se depășește capacitatea funcțională a organismului chiar și
numai printr-o singură solicitare și atunci vorbim de supraâncordare sau prin însumarea
solicitărilor repetate se instalează supraantrenamentul.
Supraiîncordarea dupa prof. Dr. Ioan Drăgan “este forma acută a oboselii patologice
constând în discordanță dintre solicitare și capacitatea de răspuns pe moment a organismului.”
Ea apare de regulă la nivelul unor aparate și sisteme afectându-le funcționalitatea. Sunt descrise
forme de supraîncordare ca: “inima forțată”, “clacaj cardiac”, “clacaj muscular”.
Supraîncordarea din ce în ce mai rară la performeri apare în special la neantrenați aflați în
convalescența dupa boli infecto-contagioase, în caz de dopaj cu afectarea inhibiției de protecție.
Simptomatologia supraîncordarii este foarte diferită ajungându-se chiar la lipotimii cu pierderea
conștienței și afectare senzorială și motorie. Depășirea acestor faze reclamă totuși supraveghere
și tratament medical, sportivul constituind un “caz  problemă”, reintrarea în procesul de pregătire
făcându-se numai după o minuțioasă expertiză medico-sportivă.
Supraantrenamentul este forma cronică generală de oboseală patologică la sportivi care
afectează profund întregul organism. Prin manifestările și perturbările pe care le provoacă este
încadrată în grupa nevrozelor de suprsolicitare, denumire dată în funcție de rolul sistemului
nervos central în geneza acestei afecțiuni sportive.
M. Georgescu distinge trei grupe de sportivi care ajung la supraantrenament:
* Cei care au obținut forma sportivă, dar cu greșeli metodice în pregătire, cu solicitări prea mari
înainte de obținerea formei sportive și la care propune termenul de “surmenaj”;
*Alții la care efortul prestat nu justifică instalarea bolii și la care au existat alți factori stresanți
puternici asociați efortului;
*Altă categorie și cea mai numeroasă la care suprasolicitarea nervoasă induce întregul tablou al
simptomatologiei bolii. Fiind un fenomen patologic care deregleaza tot organismul,
supraantrenamentul afectează:
- homeostazia;
- sistemul endocrin;
- sistemul nervos vegetativ și somatic;
- sfera psihică.
În prima faza, supraantrenamentul debutează cu scăderea randamentului, dar sportivul,
încercând să facă față rigorilor antrenamentului printr-un efort mare de voință, se ajunge la o
solicitare mai mare a organismului.
Cauzele care conduc la supraantrenament sunt:
- creșterea prea rapidă a cantității și intensității antrenamentelor;
- învățarea tehnicii unei mișcări dificile într-un timp prea scurt;
- prea mare uniformitate a metodelor și conținutului antrenamentelor;
- competiții prea multe într-o perioada, cu intervale de refacere insuficiente;
- dorința de prelungire a formei sportive;
- conflicte pe diverse planuri.
Semnele supraantrenamentului sunt subiective si obiective.
Semnele subiective sunt: generale si locale.
Semnele subiective generale:
- comportament schimbat;
- reacții mai puternice față de solicitare;
- indiferența față de tot;
- semne de nevroza (insomnii, dureri de cap).
Semnele subiective locale:
- senzație de greutate în mușchi;
- dureri precordiale;
- lipsa poftei de mâncare.
Semne obiective generale:
- modificări ale culorii pielii în efort;
- transpirații abundente nejustificate de solicitarea prestată;
- tulburări ale echilibrului hidro-mineral.
Semne obiective locale:
- mișcări necoordonate datorită perturbărilor la nivel de sistem nervos;
- forța musculară scăzută;
- respirație slabă;
- tulburări cardiovasculare evidențiate de ECG, modificari EEG, EMG de excitabilitate
neuromusculară și viteza de reacție;
- tulburări digestive și endocrine;
- pozitivarea testelor hepatice;
- scăderi ale greutății corporale (o scadere de minim 3% din greutatea corporală trebuie
suspectată de supraantrenament).

Tratamentul supraantrenamentului este profilactic și curativ. Printr-o supraveghere

medico-sportiva atentă, tabloul clinic al bolii este din ce în ce mai puțin frecvent, diagnosticul
fiind pus în faza preclinică când cu mijloace de refacere organismul este restabilit.
Dacă sportivul ajunge în stadiul în care boala se manifestă cu tot tabloul sau morbid,
tratamentul care se impune este complex și implică parcurgerea mai multor etape, dupa Drăgan:
-          scoaterea din mediu și trimiterea într-o stațiune de cruțare (600-800m) timp de 3-4
saptamâni cu:
a)  tratament igieno-dietetic (alcalinizant, ușor anabolizant, hidro-zaharat, bogat în crudități,
lactate, vitamine și minerale);
b)  tratament medicamentos: sedare corticală, stimulare funcțională și organică prin complexe de
vitamine și oligoelemente, aminoacizi de tip asparat de arginina, glicocol, antioxidanți de tip
seleniu, cisteina, vitamine e, c, b15);
c)    odihnă activă pentru restabilirea neuronilor stresați și solicitarea de noi neuroni, de rezervă.
La 6 săptamâni se efectuează un prim bilanț medico-sportiv și dacă concluziile sunt
favorabile se permite reluarea expertimentală a activității, dar sub supraveghere strictă medicală.
Aceasta solicitare este progresivă și nespecifică și are o durata de aproximativ 4 saptamâni. După
aceasta etapă se impune un nou bilanț medicosportiv. Dacă rezultatele se mențin bune, se poate
relua efortul specific, dar tot sub supraveghere medico-sportiva și cu mare accent pe componenta
de refacere a antrenamentelor timp de înca 4-6 săptamâni.
Un ultim control cu rezultate pozitive permite reintrarea în antrenamentul normal și
competiții, fără restricții, dar cu supraveghere medicală de aproximativ 1 an. În funcție de
predominanta uneia sau alteia din componentele sistemului nervos vegetativ, în mobilizarea
resurselor în efort dar și în refacerea și restabilirea post efort, se descriu doua forme majore de
supraantrenament: Basedowian (cu predominanta simpatica) și Addisonian (cu predominanta
parasimpatică).
Forma Basedowiană (tiroidiană) se caracterizează prin predominanța proceselor de
excitație cu intensificarea funcțiilor de comandă. Pe lângă senzațiile de rău acuzate de către
sportiv, sunt evidente, suficiente semne obiective ce fac posibilă diagnosticarea
supraantrenamentului fără probleme.
Forma Adisoniană (suprarenală) se caracterizează prin predominanța procesului de
inhibiție corticală manifestată prin diminuarea sau chiar absența comenzilor. Sportivul nu-și
poate mobiliza rezervele pentru prestarea efortului din antrenamente sau competiții. În repaus,
manifestările sunt aproape normale, motiv pentru care este dificil de diagnosticat. Și în primul
caz și în al doilea caz reinserția în activitatea de pregătire se face numai după refacerea completă,
sub supraveghere strictă medico-sportivă și cu creșterea progresivă a solicitării.