PULBERI

1
 CUPRINS:

- CAP. I. – PULBERI - INTRODUCERE:

- DEFINIŢIE
- AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE
- CLASIFICARE

- CAP. II. – CARACTERISTICILE (PROPRIETĂŢILE) PULBERILOR:

- PROPRIETĂŢI DIMENSIONALE
- PROPRIETĂŢI SUPERFICIALE
- PROPRIETĂŢI REOLOGICE
- PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE

- CAP. III. – PREPARAREA. OPERAŢII LA PREPARAREA PULBERIOR:

a) – USCAREA
b) – MĂRUNŢIREA
c) – PULVERIZAREA: - OBŢINEREA DE PREPARATE
OMOGENE
- MĂRIREA VITEZEI DE DIZOLVARE
- INTENSIFICAREA ABSORBŢIEI
- UŞURAREA EXTRACŢIEI
- OPERAŢIA FIZICĂ DE PULVERIZARE
- PULEVERIZAREA LA MOJAR
- PULVERIZAREA PRIN INTERMEDIU

2
 - PULVERIZAREA INTEGRALĂ ŞI CU
REZIDUU
- PULVERIZAREA ÎN INDUSTRIE
- PORFIRIZAREA
d) – MORI FOLOSITE ÎN PULVERIZARE:
- MORI CENTRIFUGALE
- MORI CU BILE
- MORI CU JET
e) – CERNEREA ŞI CLASAREA
f) – AMESTECAREA PULBERILOR
g) – STERILIZAREA

- CAP. IV. – CLASIFICAREA PULBERILOR:

1) – PULBERI DIVIZATE – EX.: - PULBERI SIMPLE DE UZ
INTERN
2) – PULBERI NEDIVIZATE – EX.: - PULBERI SIMPLE DE UZ
INTERN
- PULBERI COMPUSE DE UZ
INTERN
3) – PULBERI OFICINALE – EX.: - PULBEREA ALCALINĂ
- PULBEREA EFERVESCENT
LAXATIVĂ
- PULBEREA DE OPIU ŞI
IPECA
4) – PULBERI COMPUSE CU SUBSTANŢE COLORANTE – EX.;
5) – PULBERI CU SUBSTANŢE HIGROSCOPICE ŞI
DELICVESCENTE

3
 6) – PULBERI CU SUBSTANŢE CE PRODUC AMESTECURI
EUTECTICE
7) – PULBERI CU SUBSTANŢE CU GREUTĂŢI SPECIFICE
DIFERITE
8) – PULBERI CU SUBSTANŢE OXIDO – REDUCĂTOARE
9) – PULBERI CU EXTRACTE, TINCTURI, SOLUŢII APOASE
SAU HIDROALCOOLICE
10) – PULBERI CU ULEIURI VOLATILE ŞI SUBSTANŢE
SIMILARE
11) – PULBERI CU GRĂSIMI ŞI ULEIURI.
12) – PUDRE MEDICAMENTOASE– EX.:
- PUDRE CU ANTIBIOTICE
- PUDRE ANTISUDORIFICE ŞI SICATIVE
- PUDRE LUBRIFIANTE
- PUDRE COSMETICE

- CAP. V. – MODUL DE PRESCRIERE AL PULBERILOR

- CAP. VI. – CONDIŢII DE CALITATE

- CAP. VII. – CONSERVAREA ŞI AMBALAREA

BIBLIOGRAFIE

4
 CAP. I. PULBERI - INTRODUCERE

DEFINIŢIE

Pulberile sunt preparate farmaceutice solide constituite din particule ale uneia
sau ale mai multor substanţe medicamentoase în amestec ,folosite ca atare sau
împărţite in doze.
Aceste preparate sunt provenite din substanţe chimice sau produse vegetale
aduse la un grad de diviziune corespunzător pentru asigurarea omogenităţii si
facilitare administrării.
Obţinerea pulberilor necesita o serie de operaţiuni dintre care cele mai
importante sunt: pulverizarea, cernerea si amestecarea .
Gradul de fineţe al pulberilor este dependent de forţele de coeziune
intermoleculare rezultate din structura substanţelor care se iau in lucru si de modul
de preparare.
Pulberile reprezintă una din cele mai vechi forme de administrare al
medicamentelor, iar prepararea amestecurilor de pulberi si împărţirea lor in doze
constituia una din principalele preocupări ale farmaciştilor. Astăzi, importanta
pulberilor ca forma farmaceutica
s-a diminuat datorita introducerii in practica a unor preparate solide evoluate, cum
sunt:- comprimatele, drajeurile sau capsulele.

5
 AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE PULBERILOR

Administrarea sub forma de pulberi oferă multiple posibilităţi de asociere a

substanţelor medicamentoase si asigura o doza precisa a acestora.
Pulberile reprezintă o forma farmaceutica stabila comparativ cu preparatele lichide
deoarece reacţiile chimice se produc foarte lent. Pulberile fiind constituite din
particule de mici dimensiuni se dizolvă rapid in fluidele corpului si de aceea rezulta
o acţiune mai prompta decât in cazul altor forme solide cum sunt comprimatele sau
drajeurile.
Trecerea rapida in soluţie a pulberilor administrate oral micşorează riscul
apariţiei de iritaţii ale mucoaselor tractului gastrointestinal. Pulberile orale sunt mai
uşor de înghiţit putând fi amestecate cu alimente sau lichide.
Pulberile prezintă si o serie de dezavantaje .Datorita suprafeţei de contact mai
mari, stabilitatea substanţelor pulverizate este redusa deoarece acţiunea agenţilor
externi este mai intensa. De aceea, in anumite cazuri este necesara protejarea
pulberilor sau transformarea lor in comprimate sau drajeuri. Un alt inconvenient este
reprezentat de faptul ca multe substanţe medicamentoase sunt mai greu accesibile
pentru bolnavi, datorita gustului neplăcut sau acţiunii iritante asupra mucoaselor.
In sfârşit pulberile necesita pentru preparate un timp apreciabil si de aceea,
când este posibil ,din aceleaşi componente se prepara capsule sau comprimate.

6
 CLASIFICARE

1. Pulberile pot fi clasificate in pulberi simple si pulberi compuse (amestecuri).

2. După modul de administrare pulberile pot fi pulberi de uz intern si pulberi de
uz extern (pudre).
3. După modul de dozare, pulberile se împart in pulberi nedivizate si pulberi
divizate in doze determinate.
4. Dupa gradul de fineţe, pulberile se grupează în:
I. pulberi groscioare (pulvis grossus) corespunzătoare sitelor IV si V;
II. pulberi fine (pulvis subtilis) care trec prin sita VII;
III. pulberi foarte fine (pulvis subtillissimus) care corespund sitei VIII;
IV. pulberi coloidale (pulvis impabilis).

7
 CAP. II. CARACTERISTICILE (PROPRIETĂŢILE)
PULBERILOR

Pulberile pot fi considerate sisteme dispere de solid in gaz în care faza

dispersata este atât de concentrata încât particulele se ating reciproc dar acest contact
dintre particulele solide este destul de relativ datorita straturilor de aer adsorbite la
suprafaţa. Particulele componente pot fi deplasate relativ uşor si de aceea se vorbeşte
de curgerea pulberilor .
Materialele solide se pot găsi sub forma de pudre, pulberi, grisuri si bucăţi.
Astfel de materiale sunt produse care dau grămezi.
Pulberile sunt constituite din particule solide, fine,incoerente, care îşi
păstrează caracterele proprii. Particulele individuale pot diferi ca forma si
dimensiuni. Prin particulă se înţelege unitatea cea mai mica a unei pulberi.
Particulele, cu dimensiuni care nu mai pot fi micşorate ulterior decât prin ruperea
legăturilor cristaline sau moleculare, ceea ce necesita o mare energie sunt denumite
particule primare. Termenul de particula aste deseori folosit la modul general pentru
a desemna orice unitate a materiei care are dimensiuni fizice definite.
Particulele pot fi cristaline individuale sau substanţe amorfe. In pulberi se pot
găsi agregate de particule care iau naştere din particule individuale prin procese
anumite ca sinterizarea sau creşterea cristalelor .Deosebit de acestea e pot găsi si
aglomerate constituite din mai multe particule asociate,la are forţele de legătura sunt
de alta natura : - adeziune, sarcini electrice, frecarea.
Spre deosebire de agregate, aglomeratele pot fi desfăcute uşor prin cernere,
agitare sau triturare uşoara. In general, un sistem pulverulent este constituit din
particule primare, agregate si aglomerate.

8
Dimensiunile particulelor pulberilor farmaceutice pot cuprinde o gama destul de
larga de mărimi a căror limită maxima este de 100 m
Forma si dimensiunile unei particule sunt dependente de procesul prin care au
fost obţinute si de forţele intramoleculare de coeziune.
Proprietăţile specifice pulberilor farmaceutice sunt: dimensionale, de
suprafaţa, reologice si farmaceutice.

PROPRIETĂŢI DIMENSIONALE

Forma, dimensiunea particulelor si mărimea suprafeţei specifice reprezintă

proprietăţi esenţiale ale pulberilor care influenţează calitatea farmaceutica si
medicala a produselor finite.
Deoarece forma particulelor este neregulată, nu este posibil sa se desemneze
cu precizie absoluta mărimea particulelor. S-a încercat să se precizeze dimensiunea
prin delimitare aşa-numitului ,,diametru echivalent al particulei” care reprezintă
diametrul cercului care are aceeaşi suprafaţa ca si particula.
Suprafaţa specifica a unei pulberi este in funcţie de metoda cu care se face
determinarea. Cele mai exacte măsurători ale mărimii suprafeţei pulberilor fine se
face prin metoda absorbţiei cu gaze.

PROPRIETĂŢI SUPERFICIALE

La suprafaţa particulelor se găseşte un câmp de forte care atrag gaze sau

vapori, producând adsorbţia acestora. Aceste forte pot fi de natură fizica (adsorbţie
van der Waals) sau de natura chimica (chemosorbtie). Adsorbţia vaporilor de apa de
câtre pulberi prezintă, interes in special, pentru substanţele higroscopice sau care se

9
descompun in prezenta apei. Pulberile fine cu suprafaţa specifica mare pot adsorbi
cantităţi apreciabile de apa, ceea ce poate influenta nefavorabil stabilitatea
preparatelor farmaceutice.

PROPRIETĂŢI REOLOGICE

Curgerea pulberilor poate fi asemănata cu comportarea fluidelor nenewtoniene

care prezintă capacitatea de deformare plastica. Curgerea este influenţată de forma si
mărimea particulelor, de coeziune dintre particule, de prezenţa umidităţii.

PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE

Din punct de vedere farmaceutic un rol important îl au factorii care pot

influenta dozarea corecta, stabilitatea si eficacitatea acestora.
Întrucât, dimensiunea particulelor si uniformitatea fineţii pulberilor erau
considerate esenţiale pentru obţinerea unor preparate omogene, riguros dozate. In
ultimele doua decenii, reducerea dimensiunii particulelor a devenit o cerinţa
imperioasa impusa de necesitatea de a determina o cedare rapida a medicamentului
in sisteme biologice deoarece mărimea particulelor influenţează solubilitatea si
viteza de cedare care la rândul lor determina promptitudinea efectului terapeutic.

10
 CAP. III. PREPARAREA. OPERAŢII LA PREPARAREA
PULBERILOR

A. USCAREA

Uscarea este operaţia ce se efectuează cu scopul de a elimina progresiv, parţial

sau integral, apa sau lichide provenite de la prelucrare, dintr-o serie de componente,
mai cu seamă higroscopice, vegetale sau animale.
Uscarea modifică starea de elasticitate a substanţei, uşurând astfel operaţia
ulterioară de pulverizare şi asigurând conservarea.
Operaţia de uscare trebuie condusă încât să nu se provoace modificări
structurale, ce ar putea influenţa negativ asupra calităţii medicamentului şi efectului
său terapeutic.
Uscarea este un proces de difuziune şi realizarea uscării depinde în mare
măsură de natura legăturilor dintre apă şi produs.
Apa legată mecanic, apa de umezire este compensată în capilarele substanţelor
şi la suprafaţa porilor.
Apa legată prin forţe capilare se îndepărtează mai greu, deoarece temperatura
necesară evaporării trebuie să fie ridicată, pentru ca tensiunea de saturaţie a
capilarelor să întreacă tensiunea de vapori a aerului înconjurător.
Apa legată absorbtiv se găseşte în câmpul de forţe al suprafeţelor moleculare,
numite forţe van der Waals, forţe electrostatice.
Apa legată chimic – chemosorbţie – este caracterizată prin energie de ordinul
reacţiilor chimice (104-105 cal./mol).
Apa legată osmotic se află în substanţele care au caracter coloidal.

11
 Substanţele chimice posedă grad de umiditate variat, funcţie de structura lor.
De exemplu, clorura de sodiu, acidul tartric conţin aproximativ 0,5 g % apă, glucoză,
zaharoză, iodură de potasiu 1g%, bromura şi iodura de sodiu 5g %, dextrina 10g%,
acidul tanic 12g%, amidonul 13g%, produsele vegetale 3-12 g % ş.a.
Dependent de umiditatea relativă a atmosferei şi de porozitatea
componentelor, adică de capacitatea absorbantă maximă a produselor, umiditatea lor
poate depăşi cu mult aceste valori.

Metode de uscare
Metodele de uscare sunt dependente nu numai de natura legăturii dintre
produs şi apă, dar şi de starea higrometrică a atmosferei, de proprietăţi fizico-
chimice ale produselor, de condiţiile tehnice de uscare.
Înlăturarea umidităţii se poate realiza fără sau cu intervenţia căldurii, pe cale
artificială, cu ajutorul agenţilor de uscare încălziţi, aer, gaze de ardere, prin metode
fizice sau chimice.
Uscarea prin expunere la aer
Uscarea la aer, uscarea pe cale naturală, are loc prin expunerea produsului la
umbră sau la soare, la temperatura ambiantă.
Uscarea prin expunere la aer se aplică în cazul produselor vegetale, rădăcini,
scoarţe, frunze, săruri anorganice şi organice, obişnuit acele produse care nu suferă
influenţa agenţilor atmosferici şi care pierd uşor umiditatea.
Produsele suficient de mărunţite se aşează în straturi subţiri pe reţele de
sârmă. De fibre vegetale sau sintetice, pe pânză sau pe hârtie, pe plăci de sticlă sau
de metal, în locuri bine ventilate, cu circulaţie de aer de aproximativ 5-6 m/sec.
Condiţiile de uscare pot fi îmbunătăţite dacă produsul se amestecă în timpul
uscării şi dacă starea higroscopică şi gradul de umiditate relativă a aerului sunt cât
mai mici.

12
 Acest procedeu de uscare este prevăzut de farmacopee în cazul substanţelor
sulfat de magneziu, de sodiu, fosfat de sodiu, alaun.
Deshidratarea
Deshidratarea se efectuează cu substanţe absorbante de vapori de apă, de
exemplu oxizi de calciu, clorură de calciu anhidră, acid sulfuric concentrat. Operaţia
se realizează în exicatoare, puse sau nu în legătură cu o sursă de vid, care grăbeşte
uscarea.
Deshidratarea lichidelor se poate face cu săruri anhidre, insolubile în mediul
respectiv. De exemplu uleiul de floarea soarelui se deshidratează cu sulfat de sodiu
anhidru, alcoolul cu oxid de calciu ş.a.

Uscarea la cald
Uscarea la cald, uscarea pe cale artificială, se realizează ţinând seama de
factorii citaţi mai înainte la uscarea fără încălzire şi de aparatura şi cantitatea de
căldură, de cantitatea de umiditate iniţială şi finală a produsului, de durata operaţiei
de uscare, de agenţii de uscare şi circulaţia lor.
Astfel, cu cât temperatura este mai ridicată şi viteza curentului de aer mai
mare, cu atât procesul de uscare are loc mai repede.

13
 Trecerea peste produs a unui agent de uscare, curent de aer sau gaze de ardere
încălzite, va înlesni şi va grăbi uscarea. Aceşti agenţi de uscare se încarcă cu vapori
de apă, apoi sunt evacuaţi prin ventilare.
Eficienţa unui dispozitiv de uscare poate fi calculată din punct de vedere
teoretic prin raportul dintre cantitatea de apă evaporată şi energia termică consumată.

Aparatura de uscare
Aparatura de uscare este construită în funcţie de condiţiile tehnice, de
sistemele de încălzire şi de ventilaţie, de capacitatea în raport cu cantitatea de
produs.
Căldura poate fi transmisă prin curenţi de convicţie, pin iradiere termică, când
vaporii de apă, aerul sau apa caldă încălzesc peretele cazanului sau când aceştia trec
prin aer, gaz, şi ajung la suprafaţa corpului solid, sub formă de energie termică.
Căldura mai poate fi transmisă prin conductibilitate, când se utilizează surse de
căldură directă, electricitate, gaz.
Uscare la presiune normală
Uscarea în curent de aer se face în dispozitive variate. Un model de dispozitiv
se compune dintr-o cameră de uscare, în care se introduce produsul prin pâlnie,
deasupra unei plase ce poate fi mişcată de-a lungul camerei de uscare, ca o bandă
rulantă. Aerul este aspirat cu ajutorul ventilatoarelor şi apoi trecut peste produs.
După ce se încarcă cu vapori de apă este eliminat din camera de uscare.
Pentru micşorarea temperaturii aerului, camera de uscare este împărţită în
compartimente, în care aerul cald circulă potrivit principiului contracurenţilor. Între
camere se găsesc dispozitive de încălzire intermediară a aerului.

14
 Uscătoare cu funcţionalitate discontinuă

Etuve
Etuvele sunt folosite pentru uscarea diverselor produse. În interior, pe poliţe
se aşează tăvi, reţele de sârmă cu produsul pentru uscat. Etuvele sunt încălzite cu
electricitate sau cu flacără.
Temperatura în interiorul etuvelor poate fi reglată după necesitate, menţinând-
o constantă în tot timpul uscării.
Aerul încălzit înconjoară sau traversează produsul, se încarcă cu vaporii de
apă şi împreună sunt evacuaţi.
Unele etuve sunt prevăzute cu termoregulatoare, pentru reglarea şi menţinerea
contantă a temperaturii.

Dulapuri uscătoare
Dulapurile uscătoare sunt prevăzute la partea inferioară cu sursă de căldură,
tuburi de calorifer, iar la partea superioară cu exhaustor sau ventilator, care
favorizează formarea curentului de aer. În interior se află poliţe, care pot fi plasate la
diferite înălţimi.
Dulapurile uscătoare funcţionează cu aer cald, discontinuu, la presiunea
normală şi p acelaşi principiu ca şi etuvele.

15
 Materialul de uscat este aşezat pe tăvi sau site.
Aerul încălzit direct cu ajutorul radiatoarelor circulă de la partea inferioară
către cea superioară, traversează materialul supus uscării, încărcându-se cu vaporii
de apă. Astfel aerul este înlocuit continuu cu altul proaspăt.
Uscarea este destul de neregulată. Materialul de pe poliţele de la partea
inferioară se află în contact cu aerul cald şi uscat, pe când către partea superioară a
dulapului, materialul este în contact cu aer răcit şi parţial saturat cu vapori de apă.
Tăvile cu material uscat, de la baza camerei de uscare se scot şi în locul lor, de sus în
jos se deplasează tăvile cu material mai puţin uscat.
Uscarea în dulapuri de uscare necesită manoperă multă şi prin deschiderea
repetată a uşilor se produce pierderea de căldură.

Camere de uscare
Camerele de uscare au construcţia şi funcţionarea asemănătoare cu a
dulapurilor uscătoare. Camerele uscătoare sunt prevăzute cu pereţi din materiale

16
izolante, cu uşi ce se închid ermetic, cu instalaţii de încălzirea aerului, iar circulaţia
acestuia poate să se efectueze de jos în sus sau invers.

Uscătoare cu funcţionalitate continuă

Procesul de uscare, în uscătoarele cu funcţionare continuă se desfăşoară fără

întrerupere. Circulaţia produsului de uscat şi a agentului de uscare poate avea loc în
curent paralel, în contracurent şi în curent încrucişat.
Uscătoare cu curent paralel
Produsul de uscat şi agentul de uscare se deplasează în aceeaşi direcţie, însă
cu viteze diferite. La ieşirea din uscător produsul are umiditate minimă, iar agentul
de uscare umiditate maximă.
Viteza de uscare se micşorează treptat, de-a lungul uscătorului, pe măsură ce
scade umiditatea produsului.
Tobe sau tambururi de uscare, de formă conică sau cilindrică, deschise la
ambele capete, aşezate orizontal sau uşor înclinat, se folosesc în industrie. În
interior, produsul poate fi vânturat, datorită fie mişcării tobei fie unor sisteme de
şicane interioare.
Tunele de uscare construite din camere lungi, prin care vagonete cu produsul
de uscat. Aerul încălzit de radiatoare este aspirat în tunel cu ajutorul exhaustoarelor
sau împins în tunel cu ajutorul ventilatoarelor.
Uscătoare cu contracurent
Produsul de uscat circulă în sens contrar faţă de direcţia de mişcare a
agentului de uscare încălzit.
Aerul încălzit vine în contact cu produsul, care are umiditatea minimă şi iese
din uscător răcit şi încărcat la maximum cu umiditate.

17
 Contactul dintre produsul de uscat şi aerul încălzit nu duce la supraîncălzire.
Durata procesului de uscare este mai lungă. Consumul de energie calorică este mai
scăzut.
Turnuri de uscare, sunt constituite din camere aşezate vertical, înguste şi
lungi. Aerul cald circulă de jos în sus şi pătrunde prin material, formând un curent
natural ce poate fi activat de ventilatoare.
Uscătoare cu curent încrucişat
Uscătoarele cu curent încrucişat se caracterizează prin aceea că agentul de
uscare circulă perpendicular pe direcţia de mişcare a produsului. În aceste condiţii se
realizează o viteză şi o intensitate mare de uscare.
Uscarea sub presiune redusă
Uscarea sub presiune redusă se realizează la temperatură scăzută, în
majoritatea cazurilor la 40-450C şi la presiune de 40-50 mm coloană de mercur.
Astfel se evită supraîncălzirea şi contactul produsului cu aerul.
Etuvele de uscare sub presiune redusă au forma asemănătoare cu a etuvelor
utilizate la uscarea la presiune normală, sunt construite din metal rezistent, se închid
ermetic şi se pun în legătură cu o pompă de vid.
În interiorul etuvei sunt etajere sau serpentine prin care circulă vapori de apă.
Materialul de uscat se aşează pe tăvi, plăci de porţelan sau în capsule. Prin contactul
cu căldura radiantă de la etajere. Substanţa se încălzeşte, umiditatea se evaporă şi
sub acţiunea vidului este evacuată.
Pe măsură ce uscarea progresează temperatura creşte şi operaţia se apropie de
sfârşit.
Uscarea cu radiaţii infraroşii
Sursele de radiaţii infraroşii sunt lămpile cu incandescenţă, care produc
radiaţii infraroşii şi transformă energia electrică în energie termică. De asemenea pot
fi utilizate plăci metalice sau ceramice încălzite cu gaze de ardere, solide sau lichide

18
în stare de excitaţie termică. Radiaţiile infraroşii din spectrul electromagnetic,
eficace în procesul uscării, sunt cele cu lungime de undă 10 000 – 14 000 Å.
Puterea de încălzire depinde de intensitatea sursei, de culoarea şi capacitatea
de absorbţie a suprafeţei, de umiditatea produsului, de distanţa dintre lămpi şi
produsul de uscat, de volumul specific al substanţei şi mai puţin de gradul de
dispersie al substanţei.
Pentru uscarea cu radiaţii infraroşii este necesar să se cunoască maximele şi
minimele spectrului de absorbţie a produsului respectiv. Maximul de energie emis de
izvor trebuie să coincidă cu maximul spectrului corpului încălzit.

B. MĂRUNŢIREA

Mărunţirea poate fi obţinuta prin: strivire, taiere sau despicare, lovire si frecare .
De fapt ,operaţia nu este atât de simpla si in majoritatea cazurilor forţele acţionează
combinat: strivirea cu frecarea, lovirea cu strivirea si frecarea, despicarea cu lovirea
şi frecarea, etc.
Pentru materialele dure este indicata strivirea si lovirea, pentru cele mai moi
este mai eficace frecarea, pentru materialele friabile despicarea, iar pentru droguri
vegetale tăierea.
Mărunţirea si pulverizare necesita un consum important de energie mecanica,
care depinde de natura materialului, de gradul de mărunţire dorit si de utilaje.
Utilajele folosite pentru pulverizare fac parte din categoria aparatelor neeconomice
care au un consum mare de energie .
Sfărâmarea, mărunţirea sau concasarea are drept scop transformarea unui
corp solid din bucăţi mari in fragmente mai mici, care variază pana la câţiva cm de
la 1mm. Operaţia de mărunţire in farmacie se executa cu ajutorul mojarului,

19
piuliţelor si moriştilor sau al morilor de construcţie simpla. Drogurile care sunt
constituite mai ales din ţesuturi prin taiere cu ajutorul foarfecelor sau al cuţitelor . In
mod normal, in practica farmaceutica sfărâmarea sau mărunţirea este operaţia care
precede pulverizarea .

In industrie, sfărâmare se realizează cu ajutorul concasoarele si a morilor de

diferite tipuri .In funcţie de construcţia lor, concasoarele folosite in industria
farmaceutica pot fi cu fălci, cu ciocane conice si cu valţuri.
Pulverizarea in domeniu farmaceutic urmăreşte transformarea unor materiale
solide in fragmente foarte mici de dimensiuni sub 1mm, iar ca rezultat se obţine un
produs denumit pulbere.

C. PULVERIZAREA

Pulverizarea este operaţia de reducere a dimensiunii particulelor unei

substanţe solide la o stare de diviziune mai avansata cu ajutorul forţelor mecanice.
Scopul pulverizării este de a transforma materialele constituite din bucăţi sau
particule grosiere in particule mici pe cit posibil omogene ca mărime. Din punct de
vedere farmaceutic,reducerea dimensiunii particulelor si uniformitatea fineţei
substanţelor medicamentoase sunt esenţiale pentru a obţine preparata riguros dozate.

20
Pulverizarea prezintă importa majora din punct de vedere medical, deoarece
mărimea particulelor influenţează disponibilitatea biologica a medicamentelor.
Principalele obiective ale pulverizării sunt: - obţinerea de preparate omogene,
mărirea vitezei de dizolvare, îmbunătăţirea absorbţiei substanţelor medicamentoase
si uşurarea extracţiei din droguri vegetale.

Obţinerea de preparate omogene

Materialele primite pentru prepararea medicamentelor se prezintă sub forma

de particule a căror mărime variază de la dimensiuni de câţiva micrometrii până la
1mm sau mai mari .
Calitatea pulberilor si a altor preparate, care conţin particule solide dispersate
cum sunt:- suspensiile, unguentele, supozitoarele, comprimatele este influenţata de
mărimea particulelor .Omogenitatea si dozarea corecta a acestor medicamente nu
poate fi asigurata decât folosind substanţe fin pulverizate cu particule care au o
mărime apropiata.
Stabilitatea fizica a suspensiilor, amestecarea uniforma a comprimatelor
solide, care fac parte din formula comprimatelor, omogenitatea si capacitatea de
întindere pe piele, fără să producă iritaţii, a unor unguente depind de dimensiunea
particulelor .

Mărirea vitezei de dizolvare

Micşorarea dimensiunii particulelor substanţelor solide este însoţită de o

creştere apreciabila a substanţei specifice ceea ce sporeşte viteza de dizolvare
datorita contactului intim intre substanţa si solvent. Astfel, viteza de dizolvare este
de o mie de ori mai mare când o particula este redusa de la 1mm la particule de un

21
µm. S-a constatat chiar o creştere a solubilităţii unor medicamente prin pulverizare
la dimensiuni de 1 µm . Deşi aceasta creştere este relativ mica ea poate avea
importanta in mărirea vitezei absorbţie mai ales in cazul medicamentelor greu
solubile .

Intensificarea absorbţiei

Absorbţia medicamentelor necesita dizolvarea acestora in fluidele

gastrointestinale. Numeroasele studii din ultimul timp au demonstrat influenta
dimensiuni particulelor asupra vitezei de absorbţie si a eficacităţii terapeutice a
medicamentelor. Nivelele sanguine ale unor medicamente administrate sub forma de
pulberi, suspensii, capsule sau comprimate sunt mai ridicate daca se folosesc
particule cu dimensiuni reduse, de ordinul micrometrilor (corticosteroizi,
cloramfenicol, griseofulvina, sulfamide etc.).

Uşurarea extracţiei

Extracţia principiilor active din droguri vegetale brute cu ajutorul solvenţilor

corespunzători se face in condiţii bune decât dimensiunea particulelor de produs este
relativ redusa.
Mărunţirea drogurilor permite pătrunderea solventului în ţesuturi si o extracţie
selectiva.

22
 Operaţia fizică de pulverizare

Pulverizarea consta dintr-un proces mecanic in care materialele solide, sub

forma de bucăţi, sunt supuse frecării, lovirii, izbirii, pentru a se ajunge la particule
mici de dimensiuni determinate . In funcţie de mărimea particulelor obţinute,
operaţia este denumita sfărâmare sau mărunţire, când se obţin particule (fragmente)
mari si măcinare sau pulverizare, când se obţin particule mici. O limita neta de
diferenţiere intre cele doua operaţii nu poate fi făcută . In general, prin sfărâmare
rezulta particule a căror mărime este de peste 1mm .In produsul obţinut, în urma
operaţiei de pulverizare, mărimea particulelor nu este uniforma si pentru a se ajunge
la o pulbere cit mai unitara este necesara clasarea materialului. Aceasta clasare se
realizează cu ajutorul sitelor .
Procesul de măcinare poate avea o eficacitate mărita datorita forfecarii care
apare intr-un mediu de dispersie fluid sau gazos ( măcinarea umeda sau in curent de
aer).
In tehnologia farmaceutica, mărunţirea grosiera joaca un rol secundar, in
schimb pulverizarea este o operaţie de importanta majora. Măcinarea substanţelor
medicamentoase si a aditivilor se face in utilaje denumite mori prin exercitarea unor
presiuni, frecări, forfecari, loviri sau prin intermediul acţiunilor produse de un curent
de lichid sau jet de gaze. Unele mori sunt dotate si cu site, care permit clasarea
materialului.
Raportul (n) dintre diametrul bucăţilor (D) înainte de mărunţire sau
pulverizare si diametrul particulelor (d) la sfârşitul operaţiei se numeşte grad de
mărunţire sau grad de pulverizare si poate fi exprimat prin relaţia:

23
 D
n
d

Pulverizarea la mojar

Este operaţia cea mai frecvent întâlnita in practica farmaceutica de receptura,

în care pulverizarea se realizează cu ajutorul mojarului si pistilului.
Mojarul este un vas de forma unei cupe, cu baza plata si cu pereţii groşi,
pentru a avea rezistenta necesara .Pistilul are forma cilindrica, unul din capete având
drept terminaţie o calota sferica turtita. Mojarele sunt confecţionate de obicei din
porţelan, mai rar din sticla. In unele cazuri se mai folosesc si mojare de fier, bronz,
marmora, agat, in funcţie de natura substanţei de pulverizat .Mojarele au diferite
mărimi. Precizarea mărimii lor se face in funcţie de dimensiunile diametrului
mojarului si a lungimii pistilului. Raza cea mai mica de curbura a mojarului trebuie
sa fie mai mare decât raza calotei de frecare a pistilului respectiv .
Mărunţire bucăţilor mari de material se face prin lovire.
Lovirea (pisarea) se efectuează lovind cu putere substanţa aflata pe fundul
mojarului, cu pistilul, pe o direcţie perpendiculara . Operaţia se executa luând in
lucru o cantitate potrivita de substanţa, astfel ca loviturile pistilului sa fie eficace.
Când se lucrează cu cantităţi prea mici, pistilul poate lovi in gol si sparge mojarul,
iar când se lucrează cu cantităţi prea mari, loviturile pistilului sunt amortizate in
masa de substanţa. Aceasta metoda de pulverizare se aplica substanţelor dure sau
produselor vegetale care au ţesuturi mai tari (acid tartric, alaun, rădăcina de ipeca).
Pulverizarea prin triturare, este procesul in care pistilul acţionează asupra
materialului aflat in mojar prin frecarea si presarea. Pulverizare se datoreşte zdrobirii
substanţei intre baza pistilului care se mişcă circular şi fundul si pereţii mojarului.
Forţa, in cazul triturării, este dependenta de structura si consistenta substanţei, dar in
orice caz este mai mica decât in cazul pulverizării prin lovire . Rotirea pistilului in

24
practica farmaceutica se face de obicei in sens invers fata de sensul de invertire a
acelor ceasornicului, iar poziţia pistilului este uşor înclinata. Pentru a menţiona
întreaga cantitate de produs in zona de triturare se recomanda sa se deprindă
pulberea aderata pe pereţii mojarului cu ajutorul unei cartele sau spatule.
Triturarea se aplica substanţelor mai puţin dure si substanţelor care se
încălzesc, se înmoaie sau se descompun prin lovire. In general, majoritatea
substanţelor folosite in farmacie pot fi pulverizate prin triturare la mojar.
Unele substanţe cu densitate mica nu pot fi pulverizate la mojar, deoarece se
aglomerează si de aceea este greu de obţinut o pulbere omogena. In aceste cazuri se
procedează la pulverizarea substanţei respective prin frecare, apăsând uşor bulgari de
substanţa aglomerata deasupra unei site (oxid de magneziu, carbonat de magneziu).

Pulverizarea prin intermediu

Unele substanţele folosite in farmacie nu pot fi pulverizate prin simpla

triturare la mojar, datorita structurii lor elastice . Pentru a se uşura pulverizarea se
recurge la un intermediu .
Substanţele utilizate ca intermedii pentru pulverizare pot sa rămână sau nu în
amestec. Intermediile solide nu se îndepărtează după pulverizare pe când
intermediile lichide sunt volatile şi se îndepărtează după pulverizare. Pulverizarea
materialelor vegetale, cum este secara cornuta sau vanilia, se face folosind ca
intermediu zaharul. La lichide se folosesc ca intermedii mai des alcoolul, eterul si
cloroformul .Un exemplu este pulverizarea camforului care se face prin adăugarea
unei mici cantităţii de alcool sau eter. In mod asemănător se pulverizează iodul cu
ajutorul cloroformului sau eterului.

25
 In industrie se folosesc si intermedii groase, pentru obţinerea unor substanţe
farmaceutice. Astfel, calomelul sau sulful se aduc sub forma de vapori in camere cu
aer. Vaporii se solidifica in particule foarte fine, prin condensare in aerul rece.

Pulverizarea integrală şi cu reziduu

Procedeul prin care tot materialul luat in lucru este transformat in pulbere
poarta denumirea de pulverizare integrala sau fără reziduu. Pulverizarea cu reziduu
poate fi întâlnita in cazul substanţelor chimice, numai când acestea sunt amestecate
cu impurităţii care pot fi separate in urma pulverizării si cernerii. De asemenea
produse vegetale se pulverizează de obicei fără reziduu.
In anumite cazuri, pulverizarea cu reziduu este avantajoasa. Astfel, unele
ţesuturi ale drogurilor vegetale mai dure, pot fi îndepărtate in urma unei pulverizări
cu reziduu. Daca principiile active din planta sunt localizate, in special, in ţesuturile
mai friabile, se poate separa in acest fel pulbere activa, înlăturând prin cernere
ţesuturile tari (lemnoase) care se pulverizează mai greu, acest procedeu intitulându-
se pulverizarea cu reziduu.
Un exemplu este pulverizarea rădăcinii de ipeca. In rădăcina de ipeca
alcaloizii se găsesc în ţesuturi corticale si liberian care se pulverizează destul de
uşor, pe când ţesutul lemnos dur este lipsit de principii active. Pulverizarea rădăcinii
de ipeca presupune, după unele farmacopee, îndepărtarea unui reziduu de 25% din
materialul luat in lucru.

Pulverizarea în industrie

In general materiile prime solide nu pot fi obţinute de la producător totdeauna

cu dimensiunile necesare, de aceea se impune pulverizarea prin măcinare. Alegerea

26
aparaturii se face in funcţie de proprietăţile materialului, dimensiunile iniţiale, gradul
de fineţe cerut, gradul de omogenitate al produsului final, riscul de contaminare.
Se lucrează cu materii prime uscate. In cazuri speciale, când se cere un grad
foarte avansat de fineţe, se foloseşte pulverizarea umeda a materialului suspendat in
apa.
Prelucrarea cantităţilor mari de pulberi, aşa cum are loc in industrie, cere
utilizarea unor mijloace de măcinare si cernere mecanica . Un criteriu însemnat
pentru alegerea utilajelor este consumul raţional de energie.
O clasificare schematica a echipamentului folosit in industria farmaceutica, in
funcţie de fineţea pulberilor, este următoarea:
- concasoare grosiere (dau particule de 5-10mm) ;
- concasoare fine (dau particule de 0,1-5mm) ;
- mori centrifugale (dau particule de mărimea de circa 0,1mm);
- mori coloidale si micronizatoare (dau particule de 20_m).
Prelucrarea materialelor se face deseori in etape schimbând utilajul
deoarece pulverizarea in acelaşi aparat este neeconomica.

Porfirizarea

Porfirizarea este o metoda de pulverizare prin care se obţin pulberi foarte

fine .Operaţia se executa cu ajutorul unui pistil plat sau uşor concav la baza, care
acţionează frecând substanţa pe o placa perfect lustruita. Atât pistilul, cit si placa
sunt confecţionate dintr-un material foarte dur si rezistent, cum este porfirul sau
otelul inoxidabil. Porfirizarea poate fi făcuta lucrând cu substanţe uscate, când
acestea sunt solubile in apa sau se alternează in prezenta ei (săruri de bismut, săruri
de mercur, acid arsenios, fier metalic) sau cu substanţe umezite cu o cantitate de apa
când acestea sunt insolubile (fosfat tricalcic, carbonat decalciu). Acest procedeu

27
vechi este mai rar aplicat, pulverizarea fina putând fi obţinuta astăzi cu aparate
moderne cum sunt morile de tip mic.

D. MORI FOLOSITE ÎN PULVERIZARE

Mori centrifugale

Morile centrifugale cu discuri sau cu ciocane sunt utilaje care lucrează cu

viteza mare, de mare productivitate, utilizate adesea în industria farmaceutica, in
special, pentru pulverizarea substanţelor elastice si fibroase. Substanţele cu duritate
mare se macină dificil in astfel de mori.

Mori cu bile

Morile cu bile sunt aparate foarte rezistente care pot fi folosite pentru
măcinarea grosiera, fina si foarte fina, a materialelor dure sau semidure aflate in
stare uscata sau in stere umeda.
Morile cu bile sunt constituite dintr-o toba cilindrica care se roteşte in jurul
unui ax orizontal .In interior se afla bile de porţelan, metal inoxidabil, gresie etc.
care participa in procesul de măcinare. Datorita forţei centrifuge, produsul măcinat
se ridica odată cu bilele pana la o anumita înălţime, de unde cad apoi si mişcarea se
repeta. Materialul este lovit si frecat de bile si de pereţii tobei. Prin cădere, bilele
lovesc materialul de măcinat, pulverizându-l. Mişcarea bilelor si a materialului are o
anumita traiectorie. La viteze periferice mici, bilele se ridica pana la o înălţime
redusa, materialul este supus mai ales unei acţiuni de apăsare si frecare si operaţia nu
este eficienta . In schimb daca turaţia tobei este mare, din cauza forţei centrifuge,
bilele nu se mai desprind de pereţii morii si in consecinţa, pulverizarea va fi

28
îngreunata sau împiedicata. Acest lucru se petrece daca viteza de lucru depăşeşte o
anumita turaţie critica.

Numărul critic de rotaţii N rezultă din relaţia:

1 2g 2g
N  0.159
2 D D

în care g este acceleraţia gravitaţiei şi D diametrul

interior al tobei.
În general, turaţia utilă este de 40 rotaţii pe minut ceea
ce reprezintă între 55 şi 75% faţă de turaţia critică.
Mărunţirea grosieră, care are loc prin căderea bilelor se face la turaţii mai mari
(până la 75% din turaţia critică N), în schimb măcinarea fină se face la viteze mai
mici, 50% din turaţia critică).
Funcţionarea normală a morii depinde de alegerea corespunzătoare a
dimensiunii şi greutăţii bilelor. Greutatea bilelor trebuie să fie suficientă pentru
mărunţirea bucăţilor celor mai mari din materialul încărcat. Dacă materialul de
mărunţire conţine bucăţi mari pe care moara nu le poate sfărâma, acestea se vor
aduna treptat între bile, oprind cu timpul funcţionarea morii. În acest caz este
necesar să se micşoreze dimensiunile bucăţilor de material iniţial sau să se mărească
dimensiunile bilelor în care caz se reduce suprafaţa utilă a morii, ceea ce duce la o
micşorare a debitului ei.

29
 Diametrul maxim al bilelor (d) nu trebuie să întreacă valoarea de:

D
d
24

unde D reprezintă diametrul tobei în mm. Pentru o tobă cu diametrul de 24 cm,

diametrul bilelor nu poate depăşi 20 mm.
Gradul de umplere al tobei cu bile influenţează de asemenea debitul morii şi
eficacitatea măcinării, deoarece când spaţiul este prea plin are loc o ciocnire a bilelor
ridicate cu cele care cad. De obicei, umplerea tobei cu bile nu depăşeşte 30 - 40%
din volumul total.
În general, morile cu bile lucrează foarte încet şi produc zgomot, dar prezintă
avantajul că dau pulberi foarte fine şi sunt închise ermetic şi necesită energie redusă.
Alimentarea şi evacuarea tobei se face printr-un capac care este închis etanş în
timpul funcţionări. Morile cu bile lucrează discontinuu.
În practică se cunosc sisteme şi modele foarte variate de mori cu bile. Morile
pentru producţia de laborator au o capacitate de 1 – 5 litri. Tobele sunt confecţionate
din porţelan şi sunt prevăzute cu dispozitiv de închidere ermetică. În industrie se
folosesc mori cu tobe de dimensiuni mai mari, interiorul acestora fiind blindat cu
plăci sau bare de oţel dur care formează o suprafaţă ondulată ce măreşte efectul
măcinării.
Modelele moderne sunt compartimentate având în interior site care separa
particulele de mărime potrivita. Particulele mai mari sunt din nou introduse in tobă
de o şicană. Alimentarea se face printr-un dispozitiv în mod automat, ceea ce asigura
o funcţionare fără întrerupere.

30
 Mori cu jet

Pentru obţinerea de pulberi foarte fine între 1 şi 5 µm se utilizează aşa

numitele mori cu jet denumite şi mori cu energie fluidă sau micronizatoare. Aceste
utilaje sunt lipsite de organe în mişcare acţionarea făcându-se unui jet puternic de
gaz inert sub presiune. Particulele se lovesc una de alta sau de pereţii morii şi în
acest fel îşi reduc dimensiunile. În aceste mori se prelucrează materialele care se
sfărâmă uşor prin lovire, la impact cu viteză mare. Materialele fibroase, nu pot fi
pulverizate.
Un asemenea tip de utilaj este moare
tubulară cu jet. Agregatul constă dintr-o zonă
de măcinare cu o ramură superioară care duce
la locul de separeu al pulberii fine cu o ramură
descendentă care reduce materialul încă
nepulverizat suficient în zona de măcinare.
Orificiile prin care pătrunde jetul de aer sunt
localizate în partea inferioară.
Impactul violent produce măcinarea iar
ca rezultat al forţei centrifuge se face separarea
particulelor de mărimi diferite.
Particulele cele mai mari se mişcă în zona exterioară iar cele fine spre
centrul incintei de lucru. Produsele pulverizate la morile cu jet au formă mai regulată
şi suprafaţa mai netedă decât cele măcinate cu alte aparate. Când perioada de lucru
este destul de mare, particulele au o formă aproape sferică. De asemenea particulele
au aspect poros din cauza evaporării umidităţii. Pulberile care au suferit acest proces
tind să recâştige umiditatea în timpul depozitării.

31
 Operaţia industrială de măcinare necesită multă experienţă pentru a selecta
tipul de utilaj şi punerea la punct a acestuia. Fiecare material are proprietăţi aparte şi
de aceea necesită un tratament diferenţiat.
Substanţele care conţin uleiuri volatile sau drogurile vegetale nu pot fi
supuse măcinării cu mori centrifugale care lucrează la presiuni ridicate şi
temperatură mare.

E. CERNEREA ŞI CLASAREA

La mărunţirea materialelor, indiferent de procesul folosit se obţin particule

de mărimi diferite. Din acest măcinarea este urmată de cernere care are drept scop
separarea mecanică a particulelor de diferite mărimi.
Cernerea este operaţia de separare cu ajutorul sitelor, când rezultă două
fracţiuni, una care conţine particule mai mici decât dimensiunile ochiurilor şi a doua
care are particule de dimensiuni egale sau mai mari decât dimensiunile orificiilor
unei anumite site.
Cernerea se aplică şi după amestecare, pentru a se obţine un produs uniform,
fără particule mai mari sau aglomerări de pulberi. Cazuri speciale de cernere sunt
desfacerea aglomeratelor mai afânate sau îndepărtarea pulberii foarte fine din unele
produse (amestecuri de pulberi, granulate, particulele unor droguri vegetale).
Împărţirea unui produs pulverizat în fracţiuni cu domenii înguste ale mărimii
particulelor având limitele superioare şi inferioare ale dimensiunilor definite se
numeşte clasare sau sortare. În acest scop se folosesc sitele sau alte procedee.
Trecerea pulberii printr-o serie de site cu dimensiuni descrescătoare ale ochiurilor
duce la obţinerea mai multor porţiuni cu grade de fineţe diferite. Clasarea poate fi
făcută şi prin separarea particulelor individuale de mărimi diferite într-un curent
ascendent de aer. După farmacopee, determinarea mărimii pulberilor se face cu

32
ajutorul pulberilor standardizate. Acestea sunt în număr de 9, fiecare permiţând să se
obţină un anumit grad de mărunţire. Numerotarea sitelor este făcută convenţional
dependent de mărimea laturilor interioare a ochiurilor exprimată în micrometri (µm),
de numărul de ochiuri corespunzătoare pe cm2 şi de grosimea firelor de ţesătură.

Aceste date sunt menţionate în tabelul:

Nr. Gradul de mărunţire Latura ochiului Numărul de Grosimea

sitei în µm ochiuri pe cm2 sârmei în µm
I Fragmente mari 6300 1,2 2500
II Fragmente mijlocii 4000 3,1 1600
II Fragmente mici 2000 11,1 1000
IV Pulbere groscioară 800 59 500
V Pulbere mijlocie 315 377 200
VI Pulbere semifină 250 600 160
VII Pulbere fină 160 1480 100
VIII Pulbere foarte fină 125 2380 80
IX Pulbere extrafină 80 5900 50

Numărul de ochiuri pe centimetru linear se poate calcule cu ajutorul

formulei:

10.000
latura ochiului  grosimea sarmei

33
 În industrie se pot utiliza şi alte site care trebuie să corespundă standardului
în vigoare.
După F.R. X gradul de mărunţire este dependent de sitele folosite la cernere
care sunt în număr de 9. Numerotarea este indicată printr-o cifră romană înscrisă în
paranteză, după numele substanţei. În farmacopee se face precizarea că reziduul de
la cernere nu trebuie să fie mai mare de 5%. Practic pulverizarea se face astfel încât
toată cantitatea de pulbere să treacă prin sita desemnată în formulă.
Farmacopeea mai precizează că cel mult 40% din cernut poate trece si prin
sita următoare (mai fină).

SITE

Cernerea şi sortarea materialului pulverizat se face cu ajutorul sitelor.

Sitele farmaceutice se compun din corpul sitei şi din reţeaua sau pânza sitei.
Pânzele sitelor sunt confecţionate din reţele sau ţesături din fire metalice, de fier
galvanizat, oţel inoxidabil, aluminiu, alamă sau din alte materiale fire de păr, fire de
mătase, fire sintetice. Unele site sunt formate din plăci de tablă perforată sau grătare.
Reţelele, ţesăturile sunt fixate pe un cadran de lemn, tablă sau cercuri de
sârma şi acestea apoi aplicate la corpul sitei, care este un cilindru a cărei înălţime
este mică în raport cu diametrul.
Ochiurile pânzelor sunt de formă pătrată, circulară sau poligonală şi au
diferite dimensiuni. Sitele la care dimensiunea ochiurilor este mai mare de un
milimetru, sunt denumite ciururi.
În ţările europene se fac clasificări ale sitelor pe baza sistemului metric,
indicându-se deschiderea ochiurilor în mm sau numărul de ochiuri pe cm 2. În funcţie
de aceste dimensiuni se face numerotarea sitelor.

34
 În Anglia şi SUA, clasificarea se face în funcţie de numărul de fire sau ochiuri
(mesh) pe degetul liniar ( 2,54 cm). Degetul liniar (inch) echivalent cu 2,54 cm, este
denumit şi ţol (din limba germană = zool).
În termeni tehnici, materialul care trece prin sită este numit cernut, iar reziduu
care rămâne pe pânza sitei după cernere se numeşte refuz.
În procesul de cernere, productivitatea sitelor depinde de următorii factori
lungimea parcursului pulberii deasupra sitei propriu-zise, mişcarea materialului pe
sită, grosimea stratului de material.
Cu cât parcursul materialului este mai mare, cu atât calitatea cernerii este mai
bună. Calitatea cernerii se poate stabili determinând cantitatea de pulbere mai fină,
care rămâne în refuz după o cernere mai îndelungată. În mod normal, pulberea fină
trebuie să treacă în întregime prin sită.
Mărimea drumului parcurs de material prin sită permite să se facă cernerea la
viteze mici. Însă, o alunecare liberă şi liniştită a materialului pe sită, precum şi un
strat gros de material poate face ca particulele fine să rămână în straturile superioare
fără ca să vină în contact cu ochiurile sitei astfel că ele rămân pe sită. Cernerea dă
deci rezultate superioare, cu cât este mai subţire stratul de material, cu cât acesta
parcurge un drum mai lung şi cu cât execută mişcări mai ample şi eventual însoţite
de şocuri. Pentru ca toate particulele mai mici decât ochiurile sitei să aibă
posibilitatea să traverseze sita, materialul trebuie restratificat prin mişcări în raport
cu sita. Nu se recomandă presarea materialului prin ochiurile sitei deoarece se
produce deteriorarea reţelei.
Randamentul unei site depinde de spaţiul util de cernere care este cu atât mai
mare cu cât suprafaţa ochiurilor este mai mare şi cu cât suprafaţa ocupată de fire este
mai mică.
O importanţă majoră o are şi forma ochiurilor sitei în relaţia cu forma
particulelor de pulbere cu care se lucrează. Materialele formate din particule de

35
formă sferică se cern mai bine prin site cu ochiuri circulare. În general, astfel de
particule traversează mai uşor ochiurile sitelor faţă de particule de formă alungită.
Materialul constituit din particule de forma neregulată, acirculare, solzi, plăci, etc.
sunt mai greu de cernut ele putând trece prin sită numai când au o poziţie favorabilă.
În plus, astfel de materiale au tendinţa de a se aglomera şi de a înfunda sita. Pentru
astfel de particule se recomandă site cu ochiuri pătrate sau dreptunghiulare.
Pentru clasare se folosesc seturi de site. Sitele sunt aşezate una sub alta în
ordinea crescătoare a gradului de fineţe. Sortarea pulberilor în câmp gravitaţional se
face în curent de aer, sau prin alte metode.
Dintre proprietăţile tehnice ale pulberilor una din cele mai importante este
mărimea particulelor şi distribuţia acestei mărimi. Cunoaşterea cât mai precisă a
mărimii particulelor este necesară pentru asigurarea unor condiţii de calitate
farmaceutice şi de biodisponibilitate a produselor.

36
 CAP. IV. CLASIFICAREA PULBERILOR

Pulberile pot fi clasificate după:

- Compoziţie: pulberi simple, constituite dintr-o singură substanţă
medicamentoasă şi pulberi compuse cu două sau mai multe componente anorganice
sau organice, naturale sau de sinteză, vegetale sau animale.
- Grad de fineţe: pulberi coloidale, extrem de fine, foarte fine – subtilisimus –
fine – subtilis –, semifine, groscioare – grosus – şi mijlocii.
- Mod de întrebuinţare şi acţiune: pulberi pentru uz intern sau pentru uz
extern, antimicrobiene, tuberculostatice, antiseptice – dezinfectante, hormoni ş.a.
- Mod de prescriere: pulberi nedivizate în pachete, capsule.

1) PULBERI DIVIZATE - EXEMPLU

Pulberi simple de uz intern – divizate:
Rp/ - antipirina = 0,3g
Mf pulvis DTD nr. X
Se cântăresc 3gr. antipirina, se pulverizează cu mojar si se divizează cu X
doze egale a 0,30 gr., fie prin cântar, fie după ochi. Se introduce fiecare doza intr-o
capsula de hârtie. Are acţiune analgezică si antipiretică.

2) PULBERI NEDIVIZATE - EXEMPLE:

Ex. a) = Pulberi simple de uz intern – nedivizate:
PULBEREA DE SULFAT DE SODIU USCAT:
 este o pulbere cristalina, cristalizata cu 10 molecule de apa, este fluorescenta,
la aer pierde parţial din apa de cristalizare, se deshidratează si se transforma
intr-o pulbere amorfa. La 33 C s dizolva in apa de cristalizare si din aceasta

37
 cauza pentru conservare se usucă la temperatura normala, apei la 50 C pana
pierde 50% din greutatea iniţială .Se triturează la mojar si se cerne prin sita V.
 se foloseşte pentru deshidratarea unor solvenţi organici si intra in compoziţia
unor pulberi magistrale si a pulberilor alcaline.
Ex. b) = Pulberi compuse de uz intern – nedivizate:
Rp/ - extract de belladona uscat 0,05 g;
- sulfat de sodiu uscat 10g;
- bicarbonat de sodiu 20g;
- oxid de magneziu 20g; oa 20 g
Mf pulvis DS intern :3x1/zi.
Înainte de preparare se calculează doza maximă pentru extractul de
belladona. Se triturează la mojar o cantitate mica de sulfat de sodiu, se adaugă
extractul de belladona, apoi bicarbonatul si la sfârşit oxidul de magneziu. Se
omogenizează, se trece prin sita V si se ambalează in pungi de hârtie. Are acţiune
antiacida si calmant gastric.

3) PULBERI OFICINALE:

In FR X există 3 pulberi oficinale:

I. – Pulberea alcalină (Pulvis alcalinus)
Rp/ - sulfat de sodiu uscat 2g;
- fosfat acid de sodiu uscat 4g;
- bicarbonat de sodiu 6g.
Se introduc în mojar în ordinea crescătoare a cantităţii, se amestecă si se
cerne prin sita V. Cantitatea aceasta reprezintă doza pentru 1L de soluţie. Este o
pulbere cristalină, cu gust sărat amărui si cu reacţie slab alcalina. Se prepara la

38
nevoie, se eliberează din farmacii in pachete de 12gr. şi un pachet se dizolva intr-un
litru de apă.
Are acţiune laxativă si purgativă in funcţie de cantitate, este stimulent al
funcţiilor hepato-biliare. Se administrează in timpul sau după masă, in cantitate de
250ml.

II. – Pulberea efervescent laxativă ( Pulvis effervescens laxans)

Rp/ se compune din 2 puberi:
CAPSULA I – culoare albastra : - sulfat de sodiu 2g.
- bicarbonat de sodiu 6,5g.
CAPSULA II – culoare alba : acid tartric 6g.
Ambele pliculeţe constituie o doza. Pliculeţul alb care se dizolva împreuna cu
apa produce efervescenţă, iar soluţia are reacţie slab acida.
Nu se eliberează într-un singur pachet pentru că în prezenţa aerului, se
descompune cu eliberare de CO2.
Are acţiune laxativa si în momentul administrării, se dizolvă separat fiecare
pliculeţ în 100ml. H2O (apa si se administrează succesiv, începând cu soluţia
alcalină.

III. Pulberea de opiu si ipeca (Pulvis opii et ipecacuanhae)

Rp/ - pulbere de opiu 10g
- rădăcina de ipeca 10g
- lactoză 80g.
Se introduce într-un mojar 10gr. lactoza, se adăuga succesiv pulberea de
rădăcina de ipeca si pulberea de opiu, se omogenizează, se adăugă restul de lactoză
şi se cerne prin sita VI. Este o pulbere brună-cenuşie, cu miros de opiu, cu aspect

39
omogen, gust amar. Se conservă în vase bine închise, ferit de lumină, în dulapuri
,,VENENA”.
Se foloseşte in afecţiuni ale cailor respiratorii, ca expectorant si calmant al
tusei, deşi conţine 1% morfină şi face parte dintre substanţele stupefiante. Deci, se
eliberează conform legii 73; se poate totuşi elibera pe reţeta fără timbru sec, într-o
cantitate de până la 3 grame.

4) PULBERE COMPUSE CU SUBSTANŢE COLORANTE:

Rp - papaverină
- albastru metilen 0,20g.
- urotropină 3g.
Mf pulvis DTD nr. X
Ds intern 3x1/zi

Introducem în mojar o parte din urotropină, apoi papaverina, restul de

urotropina si la sfârşit albastru de metilen. Pulberea se împarte in X doze si se
introduce în capsule de amidon. Se foloseşte în afecţiuni urinare. Substanţa coloranta
albastru de metilen - se adăuga la sfârşit;- se folosesc mojare si ustensile separate
pentru substanţele colorante. Se ambalează în capsule de amidon pentru ca se pot
înghiţi cu totul si trebuie atenţionat bolnavul că urina se colorează în albastru.

5) PULBERI CU SUBSTANŢE HIGROSCOPICE ŞI DELICVESCENTE

O serie de substanţe au proprietatea de a absorbi vapori de apă din

atmosferă.

40
 Exemple de substanţe higroscopice: unii alcaloizi săruri ca sulfat de
efedrină, clorhidrat şi sulfat de hidrastină, bromhidrat şi sulfat de hiosciamină, sulfat
de lobelină, bromhidrat, clorhidrat şi sulfat de fizostigmină, precum şi alaun,
amidon, flourură, bromură, clorură, iodură, sulfat, azotat, hipofosfit, acetat de
amoniu, proteinat de argint, azotat bazic de bismut, clorură, hipoclorit, hipofosfit,
glicerofosfat de calciu, fenol, luminal sodic, pepsină, azotit, azotat, tiosulfat, citrat de
potasiu, bromură, azotat, azotit, perborat, peroxid, permanganat, fosfat uscat, sulfat
uscat, valerianat de sodiu ş.a.
Exemple de substanţe delicvescente: bromuri, cloruri, ioduri de calciu,
magneziu, fier, mangan, zinc, aluminiu, hipofosfit, valerianat de moniu, clorură,
citrat de colină, hidroxid, carbonat, azotit, fosfat, hipofosfit, glicerofosfat, acetat,
salicilat de potasiu, hidroxid, iodură, azotit, sulfură, tiosulfat, cacodilat, silicat de
sodiu ş.a.
Substanţele higroscopice şi delicvescente se dispersează fie în amestecul
celorlalte componente prescrise în formula dată, fie că se amestecă cu substanţe
absorbante de umiditate, de exemplu oxid de magneziu, amidon ş.a., apoi se
asociază cu celelalte componente amestecate separat. Substanţele absorbante întârzie
o perioadă scurtă de timp absorbţia de umiditate.
Pulberile compuse cu substanţe higroscopice şi delicvescente se conservă şi
se eliberează în borcane de sticlă bine astupate sau în învelişuri duble de hârtie
parafinată.

6) PULBERI CU SUBSTANŢE CE PRODUC AMESTECURI EUTECTICE

Unele substanţe organice, asociate între ele, în anumite proporţii şi la

anumite temperaturi, după triturare în mojar, dau amestecuri de trec de la stare solidă
până la cea lichidă.

41
 Spre deosebire de amestecul umezit, unde se elimină sau se absoarbe apă,
amestecul eutectic se înmoaie sau se licheface datorită scăderii punctului de topire şi
acesta corespunde temperaturii celei mai joase (Necrasov).

Literatura indică numeroase amestecuri eutectice, dintre care pot fi citate:

antipirină şi salol 5-95% produce eutectic moale

antipirină şi cloralhidrat 15-70% eutectic moale
cloralhidrat 15-55 % şi camfor eutectic lichid
camfor şi fenol 15-80% eutectic lichid
fenol şi timol 25-80% eutectic lichid

Lichefierea parţială sau integrală a amestecului depinde de raportul

cantităţilor componentelor.
Uneori eutecticul ce rezultă est utilizat ca medicament, de exemplu
amestecul de fenol, mentol, clorhidrat de cocaină – soluţia Bonain – amestecul de
camfor, mentol, paraclorfenol ş.a., administrate în stomotologie, orto-rino-
laringologie, dermatologie sub formă de tampoane, pulverizaţii, aerosoli.

7) PULBERI CU SUBSTANŢE CU GREUTĂŢI SPECIFICE DIFERITE

În pulberile compuse se asociază substanţele cu greutăţi specifice variate, de

exemplu săruri de bismut, oxidul şi carbonatul de magneziu, cărbunele animal sau
vegetal ş.a.
Ordinea de amestecare a componentelor începe cu substanţele ce au
greutatea specifică mai mare, pulverizate mai fin pentru a micşora tendinţa de
separare din amestec şi apoi se adaugă pe rând celelalte componente cu greutate
specifică mai mică.

42
 Amestecarea se face într-o durată de timp mai îndelungată şi amestecul se
trece de 2-3 ori prin sită, după care se continuă încă amestecarea în mojar.
Pulberile se administrează în tuburi digestive.

8) PULBERI CU SUBSTANŢE OXIDO-REDUCĂTOARE

Substanţele ca cloratul de potasiu, permanganatul de potasiu; azotaţi,

peroxizi şi materii organice ca zahăr, cărbune, tanin ş.a. prin frecare puternică sau
lovire, datorită căldurii ce se degajă în cursul acestor operaţii, ele reacţionează şi
poate să se producă aprinderea sau explozia amestecului.
Fiecare substanţă în parte se pulverizează uşor şi apoi pulberile se amestecă
între ele, procedând ca în cazul pulberilor compuse cu substanţe ce au greutăţi
specifice diferite.

9) PULBERI CU EXTRACTE, TINCTURI, SOLUŢII APOASE SAU

HIDROALCOOLICE

Extractele uscate se dispersează în pulberea compusă ca oricare substanţă

solidă. Uneori se practică sistemul de a îmbiba extractul uscat cu apă distilată, ca să
se obţină extract moale şi apoi se dispersează în pulbere. Această operaţie prezintă
neajunsul că introduce apă în pulbere şi această apă constituie un mediu prielnic
alterării.
Pulberea cu extract uscat este mai deschisă la culoare decât pulberea
obţinută cu acelaşi extract dar de consistenţă moale sau extract uscat îmbibat cu apă
distilată.
Extractele moi sau substanţele de consistenţă moale se amestecă fie direct cu
componentele, mai întâi cu cele hidrofobe, apoi cu celelalte fie cu substanţe inerte,

43
lactoză, dextrină ş.a., care absorb umiditatea, apoi se dispersează în pulberea
compusă.
În general nu se dispersează în pulberile compuse mai mult de 30%
substanţe moi.
Extractele fluide, tincturile şi alte lichide apoase sau hidroalcoolice, când
sunt prescrise în cantităţi mici, se dispersează în pulberea compusă ca şi extractele
moi. Cantitatea de lichid să nu depăşească 10%, deoarece modifică starea de
agregare sau influenţează negativ conservarea.

10) PULBERI CU ULEIURI VOLATILE ŞI SUBSTANŢE SIMILARE

Obişnuit, se amestecă uleiul volatil sau substanţa similară cu agentul de

dispersie, apoi se adaugă pe rând celelalte componente, până la obţinerea pulberii
compuse; pulberea se cerne pentru o mai bună omogenizare.
Oleozaharuri
Oleozaharurile, „elaeosacchara”, sunt amestecuri cu uleiuri volatile anason,
mentă, fenicul, lămâi, coji de portocale cu zahăr pulverizat, în proporţie de o
picătură ulei volatil pentru două grame zahăr.
Uleiul volatil se triturează cu pulberea de zahăr (VII). Pentru omogenizare
oleozaharul poate fi trecut de 2-3 ori prin sită.
Pulberile compuse cu uleiuri volatile, cu oleozaharuri, cu substanţe volatile
solide se prepară în momentul când este necesar şi se eliberează în cutii sau borcane
închise, iar cel care urmează să se folosească imediat în capsule din hârtia cerată.

44
 11) PULBERI CU GRĂSIMI ŞI ULEIURI

Grăsimile de consistenţă solidă sau moale, cerată, alcool cetilic, unt de

cacao, acid stearic se amestecă în mojar încălzit, mai întâi cu pulberile insolubile,
amidon, oxid de zinc ş.a., capabile să disperseze grăsimile, apoi cu celelalte
componente, triturând până la obţinerea pulberii compuse. Pulberea se trece de
câteva ori prin sită.
În cazul cantităţilor mari de grăsimi, acestea se pot dizolva în eter şi soluţia
se amestecă cu pulberea compusă. În timpul amestecării eterul se evaporă, iar
grăsimea rămâne dispersată, absorbită de pulbere.
Pulberea se conservă în cutii de carton, ferită de umiditate şi se
administrează în cazuri de arsuri, eczeme, dermatoze, eriteme.

12) PUDRE MEDICAMENTOASE

Pudrele, în general, atât cele medicamentoase cât şi cele cosmetice au un

grad de fineţe mai mare decât pulberile întrebuinţate obişnuit.
Pudrele au o compoziţie mai mult sau mai puţin complexă, dependent de
natura, numărul şi cantitatea componentelor.
Pudrele medicamentoase sunt utilizate pentru tratamentul diferitelor boli de
piele, ulceraţii, răni, cu acţiune antimicrobiană, antiseptică-dezinfectantă,
absorbantă-sicativă ş.a.
Componentele ce iau parte în pudrele medicamentoase pot să se dizolve în
secreţia rănilor, să exercite acţiune sicativă, fără să modifice pH-ul secreţiei, să
oprească dezvoltarea microorganismelor.

45
 Substanţele medicamentoase ca acid boric, acid salicilic, galat bazic de
bismut, silf, sulfamide, mentol, timol, antibiotice, hormoni, ihtiol ş.a., sunt asociate
cu unele substanţe adjuvante, pulberi anorganice, organice, vegetale.
Pudrele medicamentoase se prepară, în general, ca şi celelalte pulberi
compuse, se cern însă prin site foarte dese, cu câteva mii de ochiuri pe centimetru
pătrat.
La prepararea pudrelor medicamentoase se ţine seama şi de volumul şi
densitatea lor, de absorbţie la suprafaţă, porozitate, viteza de resorbţie şi de
sterilitate.
Farmacopeea prevede ca pulberile destinate a fi administrate pe pielea
sugarilor sau pe plăgi să fie sterilizate. Sterilizarea se efectuează prin căldură uscată,
la temperatură ce variază în funcţie de natura componentelor pudrei.
Condiţiile de calitate cerute pudrelor medicamentoase (cosmetice) se referă
la omogenitate, mărimea, forma şi structura particulelor, respectiv distribuţia
granulometrică, volum şi caracteristici volumetrice, porozitate, conţinut în umiditate,
pH, compoziţie chimică, capacitate de acoperire, aderare, absorbţie, cedare a
substanţelor medicamentoase şi sterilitate.
Conţinutul în umiditate al pudrelor influenţează asupra stabilităţii lor.
Umiditatea se găseşte absorbită în capilarele pudrei.
Determinarea umidităţii se poate efectua prin metode diferite, de exemplu
prin uscare la greutate constantă, prin metoda distilării formând un amestec azeotrop
apă-xilol, prin aflarea constantei dielectrice.
pH-ul pudrei se determină în soluţia apoasă obţinută după agitarea probei cu
apă distilată, fie cu indicatori, fie potenţiometric.
Compoziţia chimică poate fi stabilită în urma separării componentelor prin
procedeele analitice indicate şi apoi determinate cromotografic în infraroşu sau
ultraviolet.

46
 Capacitatea de acoperire şi aderare se determină fotometric, măsurând
remisiunea razelor de lumină, capacitatea de absorbţie, după cantitatea de colorant –
albastru de metilen – absorbit. Capacitatea de cedare a substanţei medicamentoase se
determină dependent de natura substanţei active. De exemplu substanţele antiseptice,
bactericide ca sulfamide, antibiotice se cercetează utilizând meii de cultură infectate.
Controlul sterilităţii se efectuează pe medii de cultură transparente, cu
valoare nutritivă verificată pe germeni test, păstrate la temperatura normală şi ferite
de lumină.
a) Pudre cu antibiotice
Pudrele, pulberile compuse cu antibiotice se prepară în condiţii de asepsie,
ţinând seama de higroscopicitatea şi termolabilitatea antibioticului, de natura
diluanţilor, de ambalaje, de durata conservării.

a
___

Penicilină G sodică 100 000 U.I.

Sulfat de neomicină -
Bacitracină -
Sulfatiazol 20
Grăsime hidrogenată -
Laurilsulfat de sodiu -
Gumă arabică dezenzimată -
Eter -
Lactoză -
Amidon sterilizat -

47
 Penicilina G sodică este higroscopică şi termolabilă. Penicilina G potasică
poate fi uscată la 110o şi sterilizată la 140o timp de două ore, la 160 o timp de o oră,
fără să piardă din valoare. Penicilina G calcică este mai stabilă, nefiind higroscopică.
a. Penicilina se triturează cu sulfatiazolul pulverizat foarte fin şi sterilizat.
Sulfatiazolul se adaugă în mici porţiuni, triturând după fiecare adăugare. Pulberea se
introduce în borcan de sticlă sterilizat. Operaţia de amestecare se efectuează repede
pentru a limita contatul cu agenţii atmosferici.
Asocierea penicilinei cu sulfamide (nu se asociază cu sărurile alcaline ale
sulfamidelor) prezintă avantajul unei acţiuni sinergice, cu potenţarea activităţii
antimicrobiene.
b. Penicilina se triturează cu soluţia eterică de grăsime hidrogenată şi
laurilsulfat de sodiu, apoi cu o parte egală de lactoză deshidratată şi sterilizată prin
încălzire în etuvă la 130o. În continuare se amestecă cu guma arabică fin pulverizată
şi cu restul cantităţii de lactoză. Pulberea se păstrează bine la loc uscat.
c. Componentele se amestecă în condiţii aseptice. Pulberea se prepară la
nevoie şi se eliberează în borcane de sticlă colorată, bine închise.

b) Pudre antisudorifice şi sicative

a b
___ ___

Acid salicilic 3 0,5

Alaun calcinat 10 -
Carbonat bazic de magneziu 30 -
Oxid de zinc 30 -
Talc la 100 -
Fenol - 0,1
Eucaliptol - 0,1
Mentol - 0,1

48
 Timol - 0,1
Sulfat de zinc - 12,5
Acid boric - -
Amidon - -
Rizom de iridis pulb - -
Licopodiu - -

a. Componentele se triturează pentru obţinerea pulberii compuse şi aceasta s

trece prin sită (VII). Pulberea se păstrează în borcan de sticlă bine închis.
b. Acidul salicilic şi sulfatul de zinc se triturează până se obţine pulbere
foarte fină şi se adaugă fenolul, eucaliptolul, mentolul şi timolul continuând
triturarea, apoi acidul boric fin pulverizat. Pulberea compusă se trece prin sită (VII).
Pulberea se păstrează şi se eliberează în borcan de sticlă colorată, bine închis.
c. Componentele se amestecă. Pulberea se trece prin sită (VII), apoi se
încălzeşte în etuvă la 150o timp de o oră. După răcire se introduce în borcan de sticlă.
Se prepară la nevoie.

c) Pudre lubrifiante

Pudrele lubrifiante se prepară cu amidon tratat, obişnuit cu săpun – stearat de

amoniu. Amidonul se amestecă cu săpunul de amoniu încălzind şi triturând până la
omogenizare, iar amestecul se cerne prin sită fină. Amidonul amestecat cu stearat de
amoniu, adăugat unei pudre, face ca produsul să fie mai plastic şi adeziv.

d) Pudre cosmetice

Pudrele cosmetice sunt utilizate pentru aplicarea pe pielea sănătoasă, pentru

îngrijirea tenului.

49
 Pudrele cosmetice trebuie să prezinte capacitatea de absorbţie a unui anumit
procent de umiditate, capacitate de acoperire a pielii umede sau uscate, să nu se
scuture uşor de pe piele. Ele trebuie să fie conservabile şi în timp ă nu se
aglomereze.
Pudrele cosmetice au acţiune de protecţie a tenului împotriva agenţilor
atmosferici, razelor solare, ca decongestive, răcoritoare.

50
 CAP. V. MODUL DE PRESCRIERE AL PULBERILOR

Pulberile simple sau compuse se eliberează nedivizate sau divizate, împărţite

în doze, fiecare doză împachetată în capsule de hârtie, capsule amilacee sau
gelatinoase.
Pulberea neîmpărţită în doze se liberează în pachete sau pungi de hârtie, în
cutii, în borcane.
Pulberea neîmpărţită în doze se administrează, după indicaţii, măsurând-o cu
linguriţa, cu vârful de cuţit.
Pulberea se împarte în porţiuni, în doze, după indicaţiile de pe reţetă.
Componentele şi cantităţile lor sunt prescrise pentru fiecare doză în parte sau pentru
numărul total de doze.

Acid acetilsalicilic 0,3

Ex: Cafeină 0,05
M.f. pulvis
D.t.dos.nr.X

Avantajele pulberilor divizate în doze constau în cunoaşterea conţinutului în

substanţă activă, raportat la fiecare doză; în calcularea dozei terapeutice sau maxime,
evitându-se sub sau supradozarea.
Împărţirea pulberilor în doze se poate efectua măsurându-le în volum sau
greutate

51
 Capsule amilacee şi gelatinoase

Capsulele amilacee şi gelatinoase învelesc şi închid medicamentul. Ele se

înghit odată cu medicamentul şi în tubul digestiv se desfac, apoi sunt digerate.

Capsule amilacee

Capsulele amilacee se prepară dintr-o cosă fină de amidon de grâu şi o mică

porţiune de amidon de porumb sau făină de grâu şi glicerol sau ulei de ricin 1g%,
adăugate cu scopul ca să asigure elasticitatea şi luciul capsulelor. Coca de amidon
poate fi colorată cu coloranţi alimentari, galben, roz, roşu, albăstrui. Pe suprafaţa
capsulei se pot imprima numele şi doza medicamentului sau alte semne distinctive.
Capsulele sunt formate din două jumătăţi de înveliş, fie de formă concavă cu
margine plană şi care se închid prin udarea marginii şi lipirea între ele, fie de formă
cilindrică, care se îmbracă una cu alta ca o cutie în capacul ei.
Capsulele amilacee trebuie să aibă forma regulată, cu suprafaţa lucioasă, cu
marginea întreagă, rezistente la manipulare, albe, fără gust şi fără miros. Când se
cufundă în apă, ele se transformă repede, în 3-5 minute, într-o pastă moale.
În capsulele amilacee nu se pot introduce substanţe higroscopice, bromuri,
ioduri, extracte, amestecuri eutectice, substanţe alterabile sub influenţa aerului ş.a.
Peretele capsulei este poros şi permeabil faţă de aer – gaze – de umiditate.

Capsule gelatinoase

Capsulele gelatinoase sunt învelişuri formate dintr-o peliculă de gelatină sau

de compuşi sintetici, de exemplu metilceluloză, derivaţi ai acidului alginic, alcool
polivinilic.

52
 Capsulele gelatinoase pot fi flexibile, rigide, de formă ovoidă, sferică, „perle”,
„operculate”, de capacitate variată de la 0,25g la 5g, gastro sau enterosolubile.
Capsulele gelatinoase închid pulberi, preparate semisolide, lichide, amestecuri
eutectice, uleiuri, medicamente cu gust neplăcut, cantităţi de medicamente în doze,
exacte şi ele feresc aceste medicamente de acţiunea agenţilor atmosferici. În
capsulele gelatinoase nu pot fi introduse substanţe care dizolvă gelatina – soluţii
apoase – sau care pot să reacţioneze cu ea.

53
 CAP. VI. CONDIŢII DE CALITATE

F.R. prevede determinarea aspectului, variaţiei în greutate a pulberilor

nedivizate şi divizate, determinarea cantitativă, variaţii admise la cantitatea de
substanţe active, conservarea, observaţii cu privire la pulberi titrate şi necesitatea
sterilizării pulberilor aplicate pe pielea sugarilor sau pe răni.
Pulberilor au compoziţie mai mult sau mai puţin complexă, dependent de
natura, numărul şi cantitatea componentelor.
Cerinţele cu privire la calitatea pulberilor pot fi stabilite după caracterele
organoleptice, culoare, miros, gust, după caracterele fizico-chimice, omogenitatea şi
solubilitatea, mărimea, forma şi structura particulelor pulberii, distribuţia
granulometrică, mărimea suprafeţei specifice, porozitatea şi caracteristicile
volumetrice, mobilitatea sau fluiditatea pulberii, rezistenţa mecanică şi duritatea,
permeabilitatea faţă de gaze sau lichide – absorbţia şi cedarea substanţelor
medicamentoase – conductibilitatea electrică, compoziţia chimică, conţinutul în apă,
cenuşă, impurităţi.
Componentele în pulberi pot fi determinate fizico-chimic fie direct în
amestecul lor, fie după separarea prin procedee corespunzătoare.
Omogenitatea pulberii se apreciază observând suprafaţa, după apăsarea ei cu
pistilul. Pulberea nu trebuie să prezinte particule diferenţiate, insuficient de
pulverizate, de dispersate în pulberea compusă, sau neomogenitatea culorii ş.a.
Examenul microscopic permite determinarea mărimii particulelor, forma lor şi
distribuţia granulometrică a lor în pulbere.

54
 Mărimea particulelor şi volumul lor, în valori absolute, nu pot fi
determinate, deoarece particulele nu au formă geometrică regulată. Rezultatele
experimentale sunt aproximative.
Determinarea mărimii particulelor este necesară în vederea asigurării
stabilităţii unei suspensii, grăbirea sau încetinirea vitezei de resorbţie
medicamentelor injectabile, pudrelor, unguentelor, creşterii vitezei de dizolvare ş.a.
Distribuţia granulometrică precum şi mărimea particulelor dintr-o pulbere
se pot determina prin metode directe, microscopic, sortarea pe site. Când pulberea
are o granulaţie foarte variată şi dimensiunile liniare mult diferenţiate se recurge la
metode indirecte, analiza granulometrică prin sedimentare, centrifugare, absorbţia
materiilor colorante ş.a.
În general se efectuează întâi o separare a pulberii, în porţiuni de dimensiuni
apropiate şi se completează această separate cu examenul microscopic al fiecărei
porţiuni.
Suprafaţa specifică are valoare cu atât mai mare cu cât pulberile sunt mai
fine şi cu suprafaţa mai neregulată.
Determinarea suprafeţei specifice şi a suprafeţei libere reale a particulelor, cea
care dă valoare mai apropiată, se efectuează de exemplu cu colorantul albastru de
metilen, care se absoarbe pe suprafaţă. Se consideră să suprafaţa particulei este
proporţională cu cantitatea de substanţă ce o acoperă.
Determinarea umidităţii se efectuează fie prin uscare, stabilind greutatea ce
o pierde, fie după constanţa dielectrică.
Controlul chimic se face cu scopul de a stabili calitativ şi cantitativ
componentele pulberii, respectiv conţinutul în substanţe active şi a eventualelor
impurităţi aflate fie în materia primă, fie provenite în urma unor interacţii, de
exemplu, hidrolize, oxidare-reducere ş.a.

55
 CAP. VII. CONSERVAREA ŞI AMBALAREA

Pulberile simple sau compuse sunt expuse acţiunii agenţilor externi sau
interni, fizico-chimici sau biologici. Datorită suprafeţei mari de contact cu aceşti
agenţi, pulberile por suferi schimbări în caracterele organoleptice, în structură, pot fi
provocate descompuneri ale substanţelor active ş.a.

INFLUENŢA AGENŢILOR EXTERNI

Umiditatea poate fi absorbită de pulberi, atât în cursul pulverizării, cât şi în

timpul conservării.
Absorbţia de umiditate este dependentă de gradul de saturaţie al aerului cu
vapori de apă.
Umiditatea maximă, la locul unde se face conservarea, se determină cu
ajutorul higrometrelor.
Umiditatea favorizează o serie de reacţii dintre componentele pulberilor, cum
ar fi de exemplu hidrolize, dedublări, disocieri ş.a. De exemplu acidul acetilsalicilic
absoarbe apa şi hidrolizează, pulberile efervescente absorb apa şi în prezenţa ei are
lor reacţia de dublu schimb între componente, pulberile care conţin fermenţi ca
pepsină, pancreatină, drojdie de bere nu mai acţionează ca agenţi biocatalitici.
Lumina ia parte activă la o serie de reacţii fotochimice. Energia necesară
catalizării reacţiilor fotochimice, în cazul unui amestec de pulberi este adusă în
sistemul de reacţie de către radiaţiile electromagnetice, radiaţii cu lungime de unde
scurtă şi cu un număr de vibraţii mare. Acţiunea radiaţiilor se manifestă mai întâi cu
formarea unei stări de activare a substanţei, apoi la provocarea reacţiei fotochimice.

56
 Temperatura, căldura, provoacă de regulă schimbări fizice sau chimice; ea
imprimă energia de activare. Prin încălzire se introduce energia, respectiv căldura de
activare, care declanşează reacţii termice şi grăbeşte unele reacţii, care declanşează
reacţii termice şi grăbeşte unele reacţii, care altfel, la temperatura camerei ar fi avut
loc într-un interval de timp mai îndelungat.
Sub acţiunea căldurii pot să se distrugă principii active.
Aerul prin oxigenul ce-l conţine, activat de lumină şi de căldură, provoacă
reacţii spontane, determinate de intervenţia energiei libere a sistemelor din amestec.
Pulberile având afinitate chimică mai mare faţă de diferiţi agenţi fizico-
chimici, datorită suprafeţei lor active, prezintă tendinţa pronunţată la oxidare în
contact cu aerul, la absorbţia umidităţii şi a diferitelor gaze.

INFLUENŢA AGENŢILOR INTERNI

Componentele pulberilor pot să reacţioneze unele cu altele, în condiţii

favorabile.
Interacţiile sunt de cele mai multe ori condiţionate de influenţa agenţilor
externi umiditate, temperatură, oxigen.
Cunoaşterea structurii, proprietăţilor fizico-chimice ale componentelor
asociate în pulberi oferă posibilitatea prevenirii celor mai multor interacţii dintre
componente.

57
 INFLUENŢA AMBALAJULUI

Conservarea pulberilor este condiţionată de materia din care este fabricat

ambalajul. Practic conservarea poate fi realizată în vase de sticlă, de porţelan, de
metal, care nu reacţionează cu componentele produsului ambalat.
Frecvent se utilizează ambalajele de sticlă.

Pulberea se tasează în vasul în care se conservă, pentru a elimina, pe cât

posibil, aerul interpus între particulele pulberii. Vasul se umple pentru a reduce
spaţiul liber, încărcat cu aer şi se astupă cu dopuri care închid bine vasul.

În unele cazuri se folosesc vase, recipiente speciale, în care se introduc

substanţele ce absorb umiditatea ca oxid sau clorură de calciu. Pulberile
higroscopice sau delicvescente se păstrează în exicatoare cu substanţele deshidratate
indicate.

58
 Pulberile ambalate în pungi de hârtie, cutii de carton, sunt expuse influenţei
dăunătoare a agenţilor externi, atmosferici. Ca hârtia să fie protectoare, ea se
pergaminează sau se dublează cu pelicule de macromolecule, sau se folosesc direct
ambalaje de foi de compuşi macromoleculari, ca clorură de polivinil, polietilen,
potistiren, plexiglas.

59
 BIBLIOGRAFIE

(1) - „TEHNOLOGIE FARMACEUTICĂ” – C. FICA – 1977 – ED.

MEDICALĂ

(2) - „ÎNDREPTAR FARMACEUTIC” 1976 – ED.

MEDICALĂ

(3)- PREPARAREA MEDICAMENTELOR IN FARMACIE”

STANESCU V.,OTELEANU D.,VOL.I,1960.

(4)-,,SUBSTANTE AUXILIARE FARMACEUTICE”

STANESCU V.,SAVOPOL E.,EDITURA MEDICALA,BUCURESTI 1969.

60