Bilet 5

1)Ocluzia intestinala se defineste printr-o stare indusa de blocarea tranzitului

prin lumenul intestinal, de catre un obstacol mecanic (ocluzii prin strangulare,
prin obstructie sau prin compresie extrinseca) sau functional (ocluzii paralitice
sau spastice).
Simptomele ocluziei intestinale
Urmareste culegerea datelor anamnestic, prin prezenta sindromului ocluzional si in urma
examenului obiectiv al pacientului.
Anamnestic: debutul simptomatologiei si antecedentele personale fiziologice si patologice
(traumatisme abdominale, interventii chirurgicale pe abdomen, etc.).

Sindromul ocluzional:
– durerea – primul simptom in cazul ocluziilor jejnului si ileonului, are aracter ondulant si
este cauzata de prezenta contractiilor intestinale deasupra leziunii si contractiei mezenterului
adiacent; in ocluziile prin leziuni localizate la nivelul colonului, peristaltica este mai
moderata, iar durerea are caracter de crampa.
– varsaturile – sunt consecinta reflexului intestinal in amonte de obstacol prin unde
antiperistaltice si a reflexelor splahnice puternice ca urmare a distensiei duodenului si
stomacului; initial au aspectul continutului gastric, apoi devin bilioase si ulterior fecaloide si
cu miros fetid; in ocluziile de la nivelul colonului, varsaturile apar mai tarziu datorita
capacitatii mari de distensie a intestinului gras si competentei valvulei ileo – cecale. Implica
un risc crescut de pneumonie de aspiratie.
– oprirea tranzitului intestinal – este expresia obstuctiei intestinale, emisia de gaze si materii
fecale continuand pana la golirea portiunii de intestin aflata distal de leziune.
– meteorismul abdominal – este consecinta distensiei intestinale si poate fi central (ocluzii ale
intestinului subtire), asimetric (ocluzii prin strangulare), generalizat (ocluzii tumorale ale
colonului) sau poate lipsi in ocluziile inalte. Pot da restrictie respiratorie importanta.
Examenul obiectiv: inspectia poate evidentia stare generala alterata, facies suferind, paloare
tegumentara, deshidratare, halena feida, participarea sau nu a abdomenului la miscarile
respiratorii, cicatrici, distensie abdominala; palparea abdomenului impreuna cu tuseul rectal
si vaginal pot decela eventuale formatiuni tumorale, de asemenea se palpeaza punctele
herniare si cicatricile; timpanismul ce poate fi observat prin percutie se coreleaza cu tipul
meteorismului abdominal; auscultatia abdomenului poate releva zgomote hidro – aerice
puternice (din cauza peristalticii accentuate) sau, dimpotriva – „silentium abdominale” (in
ocluziile paralitice).

Investigatii radioimagistice si de laborator

 examinarea radiologica este foarte importanta in diagnosticul ocluziilor,
realizandu-se ideal, in ortostatism; radiografia abdominala simpla („pe gol”)
releva imaginea caracteristica de nivel hidro-aeric, data de continutul
lichidian si gazos al intestinului aflat in distensie si staza.
  recto – sigmoidoscopia si colonoscopia sunt tehnici tot mai folosite in
ultimele decenii pentru ca ofera oportunitatea realizarii biopsiilor tintite,
aspiratiei continutului intestinal cu atenuarea distensiei sau devaginari si
devolvulari precoce.
 ecografia abdominala poate fi utila in situatii precum ileusul biliar,
evidentiind calculul, diagnosticului ascitei de ocluzie sau in vederea
diagnosticului diferential.
 examenul Ct abdominopelvin cu substanta de contrast – informatii privind
sediul obstacolului si gradul de distensie
 analizele de laborator nu sunt esentiale in stabilirea diagnosticului, ci mai
degraba sunt un indicator al severitatii evolutiei dar si unul dintre
mijloacele de monitorizare a statusului bio-umoral al organismului.
 Deshidratarea prin izolarea lichidiana intraluminala, varsaturi sau ascita de
ocluzie se asociaza cu hemoconcentratie, hiperproteinemie si insemnate
pierderi electrolitice (K+, Cl-, Na+, H+); pot aparea cresteri ale ureei si
creatininei din cauza insuficientei renale functionale. Intre timp se instituie
antibioterapia cu spectru larg, inclusiv metronidazol contra anaerobilor ce
pot traversa bariera intestinala.

Tratamentul pentru ocluzie intestinala

– Este un act complex, medico-chirurgical ce se desfasoara in directia reechilibrarii
hidroelectrolitice, metabolico-nutritionale si tratamentului chirurgical al ocluziei.
In vederea reechilibrarii, se initiaza urmatoarele gesturi: montarea unei sonde de
aspiratie nazo-gastrica (in scop atat terapeutic cat si diagnostic), initierea
oxigenoterapiei, minimum doua linii venoase periferice (eventual catater venos
central) pentru compensarea deficitelor calorice si hidro-electrolitice dictate de
laborator, cateter urinar pentru monitorizarea diurezei; concomitent cu aceste
masuri se realizeaza monitorizarea tensiunii arteriale, EKG, puls, saturatie in
oxigen, glicemie, ionograma si echilibru acido-bazic pana la oportunitatea deciziei
chirurgicale.
Tratamentul chirurgical se va realiza, ideal, sub anestezie generala cu intubatie
oro-traheala (pentru confortul atat al pacientului cat si al chirurgului), pe incizie
mediana supra si subombilicala (prelungita, de necesitate, cranial si/sau caudal).
Intraoperator, dupa reperarea zonei de obstructie se face un bilant al leziunilor
tisulare si al sanselor de reversibilitate a suferintelor trofice si zonelor de
ischemie.
 -Tratamentul ocluziilor la nivelul intestinului subtire poate fi relativ simplu:
sectionare brida, adezioliza, devolvulare, reducerea unei hernii, cu
decomprimarea retrograda a intestinului si aspirarea continutului intestinal la
nivel gastric. Se acorda o atentie deosebita peristalticii, coloratiei si vascularizatiei
locare dupa decomprimare; pentru stimularea microcirculatiei se pot aplica local
comprese calde sau se fac infiltratii in mezou cu xilina 1%. Daca se constata leziuni
ireversibile, se decide rezectie segmentara pana la tesut sanatos si anastomoza
latero-laterala (datorita diferentei calibrului intestinal supra si sublezional).
– Ocluziile de la nivelul intestinului gros sunt in majoritatea cazurilor de cauza
tumorala, impunand rezectii in limite oncologice si limfadenectomii regionale. In
cazul obstructiilor pe colonul drept se indica hemicolectomie dreapta, iar daca
interventia este nefezabila, ileo-transverso-anastomoza latero-laterala pentru
ocolirea abstacolului.
– In obstructiile colonului stang, conduita chirurgicala traditionala consta in
operatii seriate: colostomie de degajare, urmata la 4 -6 saptamani de operatie
radicala si refacerea continuitatii digetive, iar peste 6 – 12 saptamani inchidera
colostomei, sau operatia Hartmann – rezectia tumorii cu inchiderea bontului colic
distal si exteriorizarea celui proximal in colostomie terminala povizorie, urmata de
refacerea continuitatii tubului digestiv cu sau fara colostomie de protectie in
amonte de anastomoza. Este posibila si chirurgia intr-un singur timp, rezectie –
anastomoza in cazul obstructiilor colice stangi , dar cu golirea continutului colic
intraoperator.
Postoperator se continua terapia de reechilibrare, monitorizarea, antibioterapia
cu spectru larg, se instituie profilaxia complicatiilor tromboembolice si pana la
reluarea tranzitului intestinal – aspiratia
gastrica.
2) Boala de reflux gastroesofagian (BRGE) apare cand cantitatea de continut
gastric care reflueaza in esofag este peste limitele normale, determinand aparitia
simptomelor, asociate sau nu cu leziuni esofagiene (ex. esofagita). Aceasta este
consecinta depasirii mecanismelor normale antireflux.
Leziunile esofagiene apar ca urmare a dezechilibrului intre factorii de aparare ai
mucoasei esofagiene (barierele antireflux, clearance-ul luminal esofagian,
rezistenta tisulara) si factorii de agresiune continuti in fluidul de reflux (acid
clorhidric si pepsina, saruri biliare, enzime pancreatice).
Boala de reflux gastroesofagian (BRGE) poate sa apara la orice varsta, fiind mai
frecventa la adultii peste 40 ani. Ambele sexe sunt in mod egal afectate, barbatii
avand insa o incidenta mai mare a complicatiilor. Boala de reflux gastroesofagian
este intalnita la 25 - 75 % din femeile insarcinate, simptomele debutand de regula
in cursul sarcinii si disparand curand dupa nastere.
Principalele simptome (clasice) ale bolii de reflux gastroesofagian sunt :

 pirozisul : senzatie de arsura retrosternala inferioara, ce poate iradia

ascendent catre baza gatului; apare in special dupa mese voluminoase
sau dupa consum de grasimi, condimente, citrice, alcool, cafea, ciocolata,
menta etc., dar si in anumite posturi (anteroflexie, decubit)
 regurgitatia : refluarea continutului gastric in cavitatea bucala, fara efort de
voma
Alte simptome ale bolii de reflux gastroesofagian sunt :

 disfagie : dificultate la inghitirea bolusului alimentar

 odinofagie : durere la inghitirea bolusului alimentar (deglutitie dureroasa)
 manifestari extraesofagiene : durere toracica noncardiaca, simptome
pulmonare (tuse, astm, pneumonie de aspiratie), laringiene (raguseala,
disfonie), faringiene (faringita), halitoza, sughit cronic, senzatie de globus
("nod in gat"), eroziuni dentare
In majoritatea cazurilor prezenta simptomelor clasice (pirozisul si regurgitatia)
este suficienta pentru a stabili diagnosticul de boala de reflux gastroesofagian si
inceperea tratamentului medicamentos. In general, testele diagnostice sunt
rezervate cazurilor care nu raspund la tratament medical sau pacientilor cu
semne de alarma (disfagie, odinofagie, scadere ponderala, anemie, hemoragie
digestiva) sau manifestari extraesofagiene. De asemenea, varsta inaintata si
antecedentele familiale de cancer la nivelul tractului digestiv superior impun
investigarea pacientului.
Investigatiile diagnostice utile sunt :

 endoscopia digestiva superioara cu prelevare de biopsii: metoda ideala

pentru evidentierea leziunilor mucoasei esofagiene induse de reflux,
aprecierea extensiei acestora si excluderea altor cauze; doar 40-60 %
dintre pacientii cu BRGE prezinta modificari endoscopice ale esofagului
distal
 pH-metria esofagiana : monitorizarea ambulatorie a pH-ului esofagian timp
de 24 ore
 alte metode: examen radiologic baritat, manometrie esofagiana etc.
Boala de reflux gastroesofagian se poate complica cu :

 esofagita de reflux (esofagita peptica) - cel mai frecvent

  ulcer esofagian, ce poate determina hemoragie digestiva sau rar perforatie
esofagiana
 stenoze esofagiene peptice
 esofag Barrett (leziune premaligna, cu risc de dezvoltare a
adenocarcinomului esofagian)
Tratamentul bolii de reflux gastroesofagian este in principal medical (modificarea
stilului de viata si tratamentul medicamentos), interventiile chirurgicale sau
endoscopice antireflux fiind necesare doar la o proportie mica de pacienti.
Modificarea stilului de viata consta in aplicarea urmatoarelor masuri :

 oprirea fumatului
 evitarea consumului excesiv de alcool
 ridicarea capului patului cu 5 - 10 cm
 evitarea decubitului dorsal timp de 3 ore dupa masa
 scaderea in greutate - pentru pacientii supraponderali
 evitarea meselor abundente (de preferat 3 mese pe zi cu 2 gustari
intercalate)
 evitarea consumului de grasimi, cafea , ciocolata, ceai, bauturi
carbogazoase, menta, citrice, tomate, condimente, ceapa, usturoi, otet
 evitarea aplecatului imediat dupa masa
 evitarea unor medicamente: aspirina, teofilina, diazepam, estrogen,
progesteron etc.
Tratamentul medicamentos are la baza folosirea urmatoarelor clase de
medicamente :

 antiacide : neutralizeaza acidul gastric refluat cu ameliorarea rapida a

simptomatologiei
 antisecretorii : inhiba secretia acida gastrica - blocanti de H2 receptori si
inhibitori de pompa de protoni
 prokinetice : stimuleaza golirea gastrica si clearence-ul esofagian
 protectori de mucoasa
Tratamentul chirurgical sau endoscopic antireflux este indicat in cazul esecului
tratamentului medicamentos in controlul simptomelor sau in vindecarea esofagitei
si la pacientii ce necesita tratament antireflux pe termen lung pentru prevenirea
recaderilor clinice.
Unele persoane pot dezvolta esofagul Barrett(metaplazie intestinala ), afectiune in care
mucoasa esofagiana se modifica, avand un aspect asemanator cu mucoasa intestinului
subtire si care predispune la aparitia cancerului
Tratament chirurgical
Daca modificarile ce tin de stilul de viata si medicamentele nu sunt suficiente pentru a trata
boala de reflux gastroesofagian sau daca se asociaza cu hernia hiatala, medicul chirurg va
recomanda in urma unei evaluari amanuntite interventia chirurgicala antireflux, care poate
fi fundoplicatura laparoscopica sau procedeu chirurgical bariatric.
Fundoplicatura laparoscopica
Tratamentul chirurgical standard pentru boala de reflux gastroesofagian este fundoplicatura
pe cale laparoscopica (miniminvaziva). Exista mai multe tehnici chirurgicale pentru
realizarea acestei valve – Nissen, Toupet, Dor. In cadrul acesteia, se consolideaza sfincterul
esofagian inferior prin realizarea unei valve din peretii stomacului infasurati in jurul
esofagului terminal. Acest lucru are ca efect prevenirea refluxului gastric in esofag prin
cresterea eficientei sfincterului esofagian inferior.
Gastric bypass
In situatia unor leziuni esofagiene avansate sau daca refluxul este intretinut de o greutate
corporala importanta, atunci operatia care o sa controleze foarte bine refluxul si o sa
elimine prin factorul predispozant - obezitatea, este reprezentata de interventia
chirurgicala bariatrica de tipul gastric bypass Roux-en-Y efectuata pe cale laparoscopica.
3) Rectul continua colonul sigmoidian de la nivelul vertebrei S3, aceasta limita superioara fiind
marcata de punctul terminal al mezocolonului sigmoidian, indicat in mod constant prin jonctiunea
recto-sigmoidiana care se prezinta sub forma unei strangulatii. De la origine descinde prin pelvis,
traverseaza perineul si se deschide la exterior prin anus, limita sa inferioara fiind reprezentata de
linia circulara ano-cutanata corespunzatoare jonctiunii dintre tegumentul anal cu pielea perineului.

Din punct de vedere topografic, traiecul segmentului rectal prezinta o portiune pelviana, denumita
ampula rectala si una perineala, reprezentata de canalul anal. Provenienta embiologica distincta,
ampula rectala de origine endodermala, iar canalul anal de origine ectodermala, explica diferentele
de structura, vascularizatie, inervatie si patologie dintre cele doua portiuni ale rectului. De
asemenea, se deosebesc si din punct de vedere functional, ampula rectala indeplineste rolul de
rezervor ce depoziteaza temporar materiile fecale, in timp ce canalul anal este conductul in care
continutul portiunii precedente se evacueaza

Configuratia interna a rectului difera in cele doua portiuni ale sale.

La nivelul ampulei rectale se disting plicele longitudinale pasagere, care dispar concomitent cu
destinderea acesteia si plicele transversale sau valvulele lui Houston, ce corespund santurilor
transversale care configureaza la exterior suprafata rectului. Extremitatile plicelor transversale se
intercaleaza scalariform, anterior si posterior, conferind cavitatii rectale aspectul spiralat, cu rol in
modelarea bolului fecal si in incetinirea progresiunii sale.
Aspectul interior al canalului anal este particularizat prin intermediul unor reliefuri reprezentate de
coloane, valvule si sinusuri anale.
Coloanale anale Morgangni sunt prezente sub forma a 8-10 plice longitudinale ce masoara intre 12-
15 cm. Fibrele musculare longitudinale se condenseaza in fascicule, intrand cate unul in alcatuirea
acestor coloane, alaturi de ramurile vaselor rectale superioare. Bazele a doua coloane anale
adiacente sunt unite prin cate o plica semilunara a mucoasei, care ia denumirea de valvula anala
Morgagni, iar intre aceasta si peretele canalului anal se delimiteaza cate un sinus anal Morgangni,
cu rol in depozitarea mucusului elaborat de glandele mucoasei, intrebuintat la lubrifierea materiilor
fecale, facilitand evacuarea acestora.
Regiunea circulara ce corespunde coloanelor anale poarta numele de zona colonara, iar zona
hemoroidala coincide cu aria portiunilor mai proeminente ale coloanelor. Linia ondulata conturata
de marginea libera a valvulelor lui Morgagni, strabate baza coloanelor si ia denumirea de linie
pectinata. Aceasta marcheaza mijlocul sfincterului anal intern, reprezentand si un punct de reper
aproximativ pentru delimitarea dintre teritoriile de inervatie somatica si viscerala, dintre limfaticele
somatice si viscerale si dintre sistemele venoase port si cav inferior. Pectenul este zona
intermediara, de forma circulara, incepe de la nivelul liniei pectinate si se intinde catre inferior pe o
distanta ce masoara intre 12-15 mm pana la nivelul liniei albe Hilton, reprezentata printr-o
depresiune, de asemenea de forma circulara, ce indica separatia dintre sfincterul anal intern si
portiunea subcutanata a sfincterului anal extern, motiv pentru care mai poarta denumirea de linie
intersfincteriana

Patologie ano-rectala
Profilul proctologului in sectia de gastroenterologie s-a conturat treptat, prin abordardarea unei noi
conceptii corelate cu interpretarea manifestarilor patologice de la acest nivel terminal al tubului
digestiv, care detine o simptomatologie caracteristica, ce diferentiaza in mod evident afectiunile
ano-rectale din tabloul tuturor suferintelor intestinale. Rectul participa in mod activ la patologia
colonului, simptomele proprii fiind uneori confundate cu cele ale unei afectiuni superioare sau
ascunse de o reactie colica reflexa, care poate domina intreg tabloul clinic. De regula, mai ales
afectiunile proliferative, pot evolua o perioada indelungata de timp asimptomatic, aceastea fiind
tradate tardiv prin semne minore. Simptomatologia timpurie a afectiunilor ano-rectale este asociata
cu dereglarile sfincteriene si perturbarea secundara a ritmului defecatiei.

Simptomul cardinal al sindromului anal este durerea, de obicei violenta, resimtita permanent sau
intermitent, ce poate fi acompaniata de tenesme, provocate de contractura discontinua si dureroasa
a sfincterelor, hemoragie, care poate acoperi materiile fecale, si secretii seroase sau purulente,
accentuate la efort.

Sindromul rectal propriu-zis este evidentiat de senzatiile false ale necesitatii de defecare. Evacuarile
de scaun sunt minime si frecvente, contin produse patologice si pot fi urmate sau precedate de
durere colicativa exprimata in fosa iliaca stanga cu iradieri pe traiectul colonului si catre anus sau
organele genitale.
Diagnosticul afectiunilor ano-rectale rezulta din corectitudinea abordarii modalitatilor de examinare
a potentialului pacient si utilizarii mijloacelor obiective de investigatie. Anamneza stabileste
cronologia debutului simptomelor si dependenta acestora de actul fiziologic al defecarii, iar
examinarea locala trebuie sa tina cont de teama, durerea si disconfortul pacientului, respectandu-se
in acelasi timp pozitia corespunzatoare efectuarii examenului proctologic. Prin inspectia regiunii
anale se cerceteaza modificarile patologice observabile la aceast nivel, iar palparea poate pune in
evidenta induratia unei tumori sau a unui abces perianal. Tuseul rectal este echivalent cu explorarea
digitala a rectului si reprezinta un examen de rutina in diagnosticarea afectiunilor anorectale.
Anuscopia si recto-sigmoidoscopia se practica in general dupa tuseul rectal, tinandu-se seama de
inflexiunile rectului si de multiplele accidente ale reliefului suprafetei sale interioare. Biopsia nu
implica dificultati semnificative in executare, iar pentru evitarea erorilor de diagnostic se impune
prelevarea probelor din etaje diferite ale rectului. De asemenea, examenul coprologic prezinta o
importanta deosebita in identificarea conditiilor patologice, iar irigografia constituie examenul
radiologic ce completeaza explorarea intestinului terminal.
Proceduri
Rectopexie - fixarea chirurgicala in pozitie normala a rectului.
Hemoroidectomie - rezectiea chirurgicala a hemoroizilor.
Sfincteroplastie cu muschi gracilis - remodelarea chirurgicala a unui sfincter.
Sfincterectomie - ablatiunea chirurgicala a unui sfincter.
Sfincterotomie - sectionarea chirurgicala a unui sfincter.
Miotomie anorectala Lynn - presupune extirparea a unui fragment muscular din segmentul anorectal
si sutura mucoasei ulterior.
Miotomia anorectala Bentley - implica rezectia unui fragment din peretele anorectal alaturi de
sectorul corespunzator sfincterului intern si reconstructia bresei ulterior.
Sfinctero-recto-miotomia extramucoasa Duhamel - consta in separarea chirurgicala a peretelui rectal
posterior de sfincterul extern, inainte de sectionarea fibrelor musculare netede si orientarea
acestora catre lateral.
Fistulotomie - sectionarea chirurgicala a unei fistule.
Proctectomie - rezectia chiarurgicala a unei portiuni din rect.
Proctotomie - sectiunarea chirurgicala a anusului.
Trombectomia - externa ablatiunea segmentului vascular trombozat.
Distructia mucoasei rectale prolabate - presupune cauterizare, crioterapie sau terapie cu infrarosu.
Anoplastie - refacerea operatorie a regiunii anale.
Proctoplastie - reconstructia chirurgicala a orificiului anal.

4) Arteriopatia obliterantă cronică a membrelor inferioare se definește ca o afecțiune arterială obstructivă care
determină reducerea progresivă a lumenului vascular și a fluxului sangvin spre membre.

Cauza cea mai frecventă a acestei afecțiuni este ateroscleroza. Etiologia este plurifactorială. Factorii de risc
importanți care concură la apariția bolii sunt:

 vârsta
 sexul masculin
 hipertensiunea arterială
 hipercolesterolemia
 fumatul
 diabetul zaharat
 alimentația bogată în colesterol și acizi grași saturați

Tablou clinic

Manifestări subiective

Simptomul dominant este durerea. Inițial, apare la eforturi mari (claudicație intermitentă). Ulterior, eforturile din ce
in ce mai mici declanșează apariția ei și, cu timpul, durerea apare în repaus. În stadii avansate suferința este
permanentă, chiar și în pozitie declivă.

Manifestări obiective

Temperatura cutanată este diminuată de partea afectată.

Tulburările transpirației tegumentului. Hiperhidroza indică un tonus simpatic crescut, iar anhidroza o ischemie
severă.

Modificările tegumentului și fanerelor. Pielea se subțiază, devine pergamentuoasă, palidă; pilozitatea e redusă;
unghiile se îngroașă, devin rugoase, luciul pierdut. Se constată hipotrofie musculară.

Leziunile trofice. Ulcerația și gangrena sunt leziuni parcelare inițial periunghial sau la pulpa degetului, care se extind
treptat. Pot determina osteite și artrite.

Examenul arterelor trebuie făcut la nivelele de elecție, simetric, bilateral. Se apreciază calitatea pereților
vasculari și a pulsului (frecvență, ampltitudine, thrill-uri). Asculația arterelor poate detecta sufluri a căror intensitate
este proporțională cu gradul stenozei.

Explorări paraclinice

–oscilometria și oscilografia orientează asupra permeabilității principalelor axe vasculare

–examenul Duplex

-arteriografia este metoda de referință în evaluarea stării patului arterial

– angio RMN

Diagnostic pozitiv.

Se stabilește pe baza anamnezei, examenului clinic general, local și a examenelor paraclinice.

Forme evolutive.

În raport cu gradul obstrucței, arteriopatiile evoluează în patru stadii (clasificarea Leriche- Fontaine, clasificarea
O.M.S).

Stadiul I. Durerea apare la eforturi mari, mers sau ortostatism prelungit și cedează la repaus, dau cu puls prezent.

Stadiul II. Claudicația intermitentă este caracteristică. Pulsurile sunt mult diminuate.

Stadiul III. Durerea apare și în repaus și este atenuată pe poziția declivă a membrului inferior. Pulsurile sunt absente
sub nivelul obstrucției.

Stadiul IV. Pe fondul durerii continue apar leziunile trofice.

Tratamentul arteriopatiilor obstructive cronice este medical și chirurgical.

Tratamentul medical se indică în stadiile inițiale, asociat tratamentului chirurgical sau paleativ în stadiile avansate.

Tratamentul igieno-dietetic include o serie de măsuri generale:

-exercițiul fizic, în special mersul pe jos,

-stoparea fumatului se pare că reduce procentul de amputații,

-regimul alimentar ( bolnavi cu dislipidemie, diabet zaharat, hipertensiune arterială), reducerea greutății la obezi,

-evitarea expunerilor la frig și umeazează,

-încălțăminte comodă, evitarea infecțiilor locale,

-corectarea anemiei și a policitemiei,

-controlul diabetului zaharat,

-tratamentul dislipidemiei, insuficienței cardiace și hipertensiunii arteriale.

Tratamentul medicamentos constă în medicație antiagregantă plachetară, vasodilatatoare, anticoagulantă.

Tratamentul chirurgical este indicat în stadiile II-III, III și IV de boală.

Se utilizează următoarele tipuri de operații:

 intervenții reconstructive ce au ca obiectiv restabilirea fluxului arterial în axul principal; procedeele folosite
sunt: by-pass-ul arterial folosind grefe biologice sau proteze artificiale, trombendarterectomia,
angioplastia;
 intervenții de necesitate (amputații la diferite niveluri).

Cu toate că pacienții cu arteriopatie obliterantă beneficiază de un tratament etiopatogenic medico-chirurgical

corect afectuat, evoluția bolii poate fi nefavorabilă, necesitând amputația. Nivelul ischemiei determină sediul
amputației: limitată la nivelul degetelor, antepiciorului, gambei sau în cazuri grave amputația practicată la nivelul
copasei, în cazuri severe, cu ischemie înaltă, se poate ajunge la dezarticulație coxofemurală.

Bolnavii cu arteriopatie obliterantă cronică cărora li s-a practicat amputația membrului inferior ridică probleme
delicate de readaptare funcțională și de reintegrare socio-profesională. În acest sens, un rol important îl dețin
firmele de dispozitive medicale ortopedice. Atitudinea chirurgului trebuie să fie încurajatoare, pentru că amputatul
să dorească să profite la maximum de resursele fizice de care dispune.

În medicină, boala ocluzivă aorto-iliacă, cunoscută și ca sindromul Leriche, reprezintă afectarea

aterosclerotică a bifurcației aortei abdominale în arterele iliace comune. La acești pacienți, plăcile
de aterom ocluzive induc simptome prin restricționarea fluxului de sânge sau prin fragmentare și
formarea de emboli aterosclerotici sau trombotici în vasele distale. Există câțiva factori de risc
pentru dezvoltarea leziunilor arteriale, iar recunoașterea acestora permite medicilor să prescrie
terapie nonchirurgicala, ce poate ameliora simptomele cât și prelungi supraviețuirea

Tratamentul chirurgical al bolii aorto-iliace a fost standardizat de-a lungul anilor, iar prognosticul
pacienților operați este foarte bun. Totuși, tehnicile adiționale de angioplastie transluminală
percutană și stentare au oferit multe alternative la chirurgia deschisă și opțiuni pacienților care au
fost considerați inacceptabili că risc, pentru intervenția clasică. (2)