Carl Rogers: teoria şi terapia centrată pe persoană

Clientul este cel care ştie ce doare, în ce direcţii trebuie să se meargă şi ce probleme sunt
importante (Rogers, 1961).

Carl Rogers a fost foarte optimist. A dezvoltat o abordare distinctă în terapie: ascultarea.
El asculta clienţii cu tot respectul de care era capabil. Credea cu putere în capacitatea
persoanelor – când nu sunt încătuşate de obstacole familiale sau sociale – de a creşte şi a
se dezvolta ca fiinţe creative, pozitive, altruiste şi flexibile. Rogers numeşte această
capacitate tendinţă formativă sau de actualizare.

Carl Ransom Rogers s-a născut în 1902, fiind al patrulea copil al unei familii cu şase
copii, într-o familie de fermieri creştini din Illinois. Părinţii săi erau creştini
fundamentalişti rigizi, pe care Rogers îi descria ca „stăpâni absoluţi ai controlului
represiv”. Ca terapeut, Rogers a creat un mediu terapeutic total permisiv, neevalutiv,
bazat pe acceptare. Astfel a generat experienţe care erau opusul a ceea ce experimentase
el în relaţiile cu părinţii săi. În ciuda opoziţiei părinţilor săi faţă de intelectualism, Rogers
a urmat un colegiu, a activat ca membru într-o asociaţie a tinerilor creştini, participând şi
la Conferinţa mondială a Federaţiei a Studenţilor Creştini, la Pekin (Rogers, 1961). În
această călătorie, Rogers a devenit Rogers. Experienţa care a durat 6 luni l-a făcut să se
schimbe: a respins ideologia religioasă conservatoare a părinţilor săi, a decis să se
căsătorească cu iubita sa din copilărie, a decis să urmeze studiile Seminarului Teologic
liberal din New York.

Nu după mult timp de la înscrierea la Seminarul Teologic, Rogers s-a transferat la

Colegiul Pedagogic de la Universitatea Columbia pentru a studia psihologia clinică. El a
dobândit o formare serioasă în domeniul psihologiei academice americane. În acea
perioadă la Universitatea Columbia era dominant behaviorismul lui John Watson. Prin
urmare, Rogers a fost orientat către modelul practicianului ştiinţific. Interesul său
puternic pentru cercetare – a fost prima persoană care a înregistrat sesiuni terapeutice pe
casete – a determinat să fie considerat ca fondatorul cercetării în psihoterapie (Bohart,
1995). Rogers a lucrat într-un centru adlerian de orientare a copilului. A participat la
seminarii de formare cu Otto Rank, de la care a preluat următoarele principii:
 Clienţii au puteri creatoare;
 Terapia trebuie să-i ajute pe clienţi să-şi accepte unicitatea personală şi să-şi
dezvolte încrederea în sine;
 Clientul este figura centrală în procesul terapeutic; terapeutul îl ajută doar să
acceadă la puterile sale de autocreaţie;
 Terapeuţii nu ar trebui să urmărească să educe clienţii;
 Terapeuţii nu ar trebui să alimenteze dependenţa clienţilor, devenind obiecte ale
iubirii acestora;
 Terapia este eficientă când clienţii sunt capabili să trăiască prezentul în cadrul
terapiei.
Rogers a fost influenţat de gândirea lui Dewey (1920) care afirma că „nu perfecţiunea
este scopul final al vieţii, ci procesul continuu de perfecţionare, maturizare, rafinare”.
Rogers a fost un psiholog teoretician atipic. El a fraternizat cu asistenţii sociali, cu
consilierii, cu educatorii, şi chiar a publicat în jurnalele lor. S-a opus atât behaviorismului
care trona psihologia academică, precum şi psihanalizei care domnea în psihologia
clinică. În final, Rogers a câştigat un respect deosebit din partea psihologiei academice,
fiind ales în 1946 preşedinte al American Psychological Association, şi primind un
prestigios premiu pentru contribuţia ştiinţifică la dezvoltarea psihologiei în 1956.

Teoria rogeriană a centrării pe persoană s-a dezvoltat în patru etape:

 Consilierea nondirectivă: începând din 1940, Rogers şi-a manifestat aversiunea
faţă de metodele directive ale terapiei tradiţionale. Lucrarea sa Counseling and
Psychotherapy marchează această perioadă.
 Terapia centrată pe client: în 1950, Rogers schimba numele abordării sale din
consiliere nondirectivă în terapia centrată pe client. În timpul acestei perioade,
Rogers a publicat Client-Centered Therapy, şi în loc să se canalizeze pe tehnicile
nondirective, a început să acorde atenţie abilităţii clientului de a conduce procesul
terapeutic.
 Devenind persoană, în anii 1960, Rogers începe să se canalizeze mai clar pe
autodezvoltare. Publicând On becoming a person, în 1961, s-a mutat la
Universitatea Wisconsin din California, în 1964. lucrările sale din această
perioadă au avut un impact important asupra relaţiilor profesor – elev.
 Aspecte mondiale. În anii 1970-1980, Rogers devine mai interesat de problematici
mondiale. A fondat centrul de Studiu al persoanei din La Jolla, California (1968),
şi a început să se dedice studiului relaţiilor interrasiale şi problemelor păcii. A
avut întâlniri cu catolicii şi protestanţii din Irlanda, a călătorit în Africa de Sud şi
în Uniunea Sovietică. A condus workshopuri interculturale în Brazilia, Dublin şi
Ungaria. În această perioadă a publicat Carl Rogers on personal power (1977) şi
A way of being (1980).

Teoria personalităţii

Cele 19 afirmaţii teoretice care fundamentează complicata teorie a personalităţii

construită de Rogers, sunt condensate în următoarele 4 trăsături de bază ale teoriei
personalităţii.

Teoria sinelui
În tradiţia lui W. James, M. Clakins, G. Allport, teoria personalităţii elaborată de Rogers
este esenţial o teorie a sinelui. Rogers postula că fiecare persoană trăieşte într-o lume
mereu în schimbare şi se situează în centrul acestei lumi. În plus, credea că sinele nu este
o structură fixată, ci o structură în proces, capabilă atât de stabilitate, cât şi de schimbare.
Rogers utilizează termenul de organism pentru a se referi la locul (locus) întregii
experienţe psihologice. Organismul este întregul tărâm al experienţei individuale, în timp
ce sinele este porţiunea „mine” din organism. Sinele lui Rogers are atât componente
conştiente, cât şi inconştiente.
Distincţia dintre organism şi sine lasă deschisă posibilitatea ca sinele unui individ
să fie inconsistent cu întreaga sa experienţă psihologică. Această potenţială discrepanţă
este numită incongruenţă. Când experienţele şi percepţiile sinelui sunt consistente cu
întreaga experienţă a organismului, aceasta este congruenţa. Congruenţa dintre sine şi
organism este puternic dezirabilă. Aceasta conduce la adaptare, maturitate şi funcţionarea
deplină a individului.

Fenomenologia şi valorizarea experienţei

Rogers rezuma teoria sa asupra personalităţii astfel: această teorie este fundamental
fenomenologică şi se leagă de conceptul de sine în calitate de concept explicativ. Teoria
centrată pe persoană, apreciază experienţa personală directă. Deşi, atât gândirea raţională,
intelectuală, precum şi sentimentele, emoţiile sunt surse informaţionale valorizate, trăirea
experienţei este considerată cea mai directă cale de a te cunoaşte pe tine şi lumea în care
trăieşti. Bohart (1995) afirma că experienţa directă este adesea numită cunoaştere
intuitivă.
Terapia centrată pe persoană urmăreşte să ajute clienţii să fie mai deschişi la gama
largă de experienţe personale şi ale organismului. Adevărata învăţare este cel mai bine
dobândită prin experienţa trăită în care sinele judecă dacă o acţiune sau un sentiment
anume contribuie sau nu la ameliorarea sinelui.

Învăţarea şi dezvoltarea potenţialului

Rogers credea cu putere în tendinţa inerentă a oamenilor spre formare şi actualizare. Toţi
oamenii au tendinţa de a accede spre mai multă ordine, complexitate şi interrelaţionare,
prin capacitatea de a învăţa în fiecare moment.

Condiţiile valorii
Pe lângă nevoia organismelor de a se menţine şi de a se ameliora, există nevoi
suplimentare, învăţate. Principalele două nevoi învăţate sunt: nevoia de atitudine pozitivă,
şi nevoia de atitudine pozitivă faţă de sine (self-regard).
Pe măsură ce se dezvoltă în relaţie cu persoanele care îi îngrijesc, copiii încep să
îşi dezvolte o din ce în ce mai mare conştiinţă de sine. Majoritatea părinţilor văd clar
acest comportament la copiii lor în jurul vârstei de doi ani, când cuvintele lor favorite
sunt al meu şi nu. Apoi, părinţii observă cum o nevoie puternică de atitudine pozitivă şi
aprobare. Această nevoie de atitudine pozitivă, de a fi preţuit şi iubit, devine atât de
puternică încât copilul caută aproape mereu de la cei din jurul său aprobare şi acceptare.
În situaţia ideală, un copil trebuie să beneficieze de atitudine pozitivă necondiţionată din
partea celorlalţi. Dacă un copil are parte de atitudine pozitivă necondiţionată, nu se vor
dezvolta condiţii ale valorii, atitudinea pozitivă faţă de sine va fi necondiţionată, nevoile
de atitudine pozitivă faţă de sine din partea altora şi propria atitudine faţă de sine nu vor
varia în funcţie de evaluarea organismică, iar individul va putea continua să fie psihologic
adaptat şi va putea să funcţioneze plenar (Rogers, 1959).
Din nefericire, viaţa niciunui copil nu este ideală şi prin urmare copiii nu
beneficiază de atenţia şi aprobarea pe care o caută. Copiii încep să distingă între
sentimente şi acţiuni aprobate şi dezaprobate. Ei simt şi înţeleg condiţiile valorii prezente
în vieţile lor. Copilul interiorizează evaluările celor care îl îngrijesc, în ciuda faptului că
aceste evaluări nu sunt complet consistente cu experienţele sale intuitive, deoarece
alternativa este de a suferi de pedeapsă sau atitudine negativă.
În timp, dacă copilul trăieşte în mod consistent incongruenţa dintre condiţiile
valorii şi experienţele sale intuitive, poate dezvolta un conflict sau o discrepanţă între
valorile conştiente, interiorizate şi valorile sale autentice, inconştiente. Dacă din ce în ce
mai mult adevăratele valori ale persoanei sunt înlocuite cu valori împrumutate de la alţii
şi care sunt percepute ca fiind ale sale, sinele va deveni o casă împărţită împotriva sinelui.
O astfel de persoană se va simţi tensionată, inconfortabil, tristă. Se va simţi ca şi cum nu
ştie cu adevărat ce este şi ce vrea.
Cu cât indivizii se îndepărtează mai mult de sinele şi dorinţele lor, cu atât este mai
probabilă dezvoltarea psihopatologiei. Are loc o luptă internă pentru definirea sinelui.
Poate exista o conştiinţă vagă dar crescândă a disconfortului, sau că ceva este greşit.
Acest disconfort apare mai ales atunci când clienţii sunt expuşi la sentimente, acţiuni,
oportunităţi experienţiale dezirabile. Omul va reinterpreta realitatea pentru a se potrivi
imaginii de sine pe care trebuie să o menţină, indiferent cât de mult aceasta ar viola
experienţa adevărată şi realitatea externă.
Rogers credea că indivizii sunt capabili de percepţie fără conştientizare, numind-o
subcepţie în 1940. subcepţia are loc când o persoană percepe inconştient un obiect sau o
situaţie ameninţătoare. Obiectul sau situaţia este în general ameninţătoare deoarece
aceasta reprezintă un conflict intern între dorinţele reale şi dorinţele interiorizate. Mai
mult, subcepţia determină reacţii viscerale (creşterea ritmului cardiac, a tensiunii, a
ritmului respirator sau senzaţii de anxietate).
În rezumat, teoria despre personalitate construită de Rogers subliniază mai multe
concepte. Sinele, experienţa, lupta pentru menţinerea şi ameliorarea sinelui, nevoile
învăţate şi atitudinea pozitivă. Psihopatologia este determinată de discrepanţele dintre
experienţa sinelui şi experienţa intuitivă, dintre valorile adulţilor şi valorile intuitive
(provenite din experienţă intuitivă).

Teoria psihopatologiei
Disfuncţionalitatea nu derivă din credinţe greşite, nici din comportamente inadecvate în
sine, ci din eşecul de a învăţa din feedback şi, prin urmare, din ataşamentul de percepţii
sau comportamente inadecvate. În realitate, disfuncţionalitatea este un eşec în a învăţa şi
a se schimba. Eşecul în a învăţa din experienţă este esenţa psihopatologiei în teoria
centrării pe persoană. Tocmai de aceea, în acest curent, terapeuţii încearcă să ajute clienţii
să devină mai deschişi la a învăţa din experienţe noi. De aceea, rigiditatea este
considerată antiteza sănătăţii psihologice.
Psihopatologia are loc atunci când clienţii rămân fixaţi în condiţiile parentale
interiorizate ale valorii în loc să îşi modifice conceptul de sine pe baza experienţei
personale din fiecare zi şi din fiecare moment. De vreme ce orice moment este o
oportunitate pentru o nouă învăţare, închiderea şi evitarea sau ignorarea acestor momente
este patologică. Greenberg şi alţii, în terapia prin procesarea experienţei (process-
experiential psychotherapy approach), s-au concentrat în special pe importanţa
deschiderii către procesarea emoţiilor în funcţionarea umană normală.

Teoria psihoterapiei

Dacă psihopatologia se originează în experienţa judecării sau invalidării sinelui de către

alţii semnificativi, sănătatea psihică este facilitată de o atmosferă neevaluativă. Această
premisă este fundamentul teoriei rogeriene despre psihoterapie. Succesul terapiei centrate
pe persoană articulează doi factori fundamentali:
  Terapeutul trebuie să aibă încredere în client;
 Terapeutul trebuie să stabilească un anumit tip de relaţie cu clientul.
Rogers credea că dacă terapeutul poate avea încredere în client, atunci şi acesta va începe
să aibă încredere în el însuşi şi va începe schimbarea către sănătatea psihică.
Pentru ca schimbarea constructivă a personalităţii să aibă loc, este necesar ca aceste
condiţii să existe şi să continue o perioadă de timp:
 Două persoane să fie în contact psihologic;
 Clientul este într-o stare de incongruenţă, vulnerabil, anxios;
 Terapeutul este congruent, integrat în relaţie;
 Terapeutul manifestă o atitudine pozitivă necondiţionată;
 Terapeutul manifestă o înţelegere empatică faţă de cadrul intern de referinţă al
clientului şi face eforturi de a comunica aceasta clientului;
 Comunicarea şi înţelegerea empatică este dobândită la un nivel minim de către
client.
Terapia centrată pe persoană cere din partea terapeutului congruenţă, atitudine pozitivă
necondiţionată şi înţelegere empatică.
Congruenţa se defineşte ca autenticitate şi este înţeleasă uneori ca transparenţă.
Terapeutul congruent este real, deschis şi onest. Rogers (1961) afirma că cu cât relaţia va
fi mai autentică, cu atât va fi mai utilă. Dacă terapeutul oferă realitatea sa autentică, astfel
clientul poate căuta realitatea în sine. Consilierul oferă astfel clientului o bază cu care să
poată intra în interacţiune. Sentimentele exprimate nu trebuie să fie neapărat pozitive
întotdeauna, ci trebuie să fie autentice.
Atitudinea pozitivă necondiţionată se referă la acceptare, preţuire, respect. Implică
valorizarea clientului ca persoană separată ale cărei gânduri, sentimente, credinţe, trebuie
acceptate deschis, fără condiţionări. Terapia centrată pe client susţine că dacă terapeutul
acceptă deschis pe client, atunci acesta poate începe să exploreze cine este cu adevărat şi
ceea ce vrea cu adevărat. Terapeutul îl ajută astfel pe client să se accepte pe sine.
Empatia corectă sau înţelegerea empatică are un rol important în terapie. Ea a
fost considerată fie condiţie necesară (Freud, 1923, Bohart, Greenberg, 1997), fie un
factor abilitant. Se consideră că empatia îndeplineşte o serie de funcţii în terapie:
formează o limită între terapeut şi client, alţii afirmă că dizolvă frica şi negarea clientului,
iar alţii o promovează ca factor care oferă clienţilor siguranţă. Empatia nu este un
construct simplu şi este considerată de mulţi drept un concept multidimensional. Cel mai
adesea, empatia este descrisă prin trei componente:
 Empatia intelectuală, implicând a privi lumea din perspectiva clientului, într-un
mod intelectual sau distant;
 Empatia emoţională, are loc atunci când în mod natural sau spontan, terapeutul
începe să simtă o emoţie ca reacţie la cuvintele şi starea emoţională a clientului;
 Empatia imaginativă, implică adresarea pe cont propriu a întrebării: „cum m-aş
simţi dacă aş fi în situaţia clientului meu?”
Empatia este un factor important în consiliere, dar nu utilizat diferit, ci în conjuncţie cu
congruenţa şi atitudinea pozitivă necondiţionată. Empatia profundă presupune să înţelegi
ceea ce clienţii abia conştientizează, să „auzi” mesajul din spatele mesajului.

Practica terapiei centrată pe persoană

Există două tipuri de terapie centrată pe persoană:
  Tradiţional, puternic nondirectiv, care nu utilizează proceduri de evaluare şi nu
stabileşte scopuri precise pentru clienţi;
 Contemporan, mai activ şi mai directiv, dar care aderă la filosofia centrării pe
persoană.
Conceptele rogeriene, precum şi cele adleriene, au fost integrate în orice formă de terapie
contemporană. Învăţarea terapiei tradiţionale nondirective este o bază excelentă pentru
formarea ca terapeut în orice orientare contemporană.

Pregătirea pentru a deveni terapeut centrat pe persoană

Primul lucru asupra căruia trebuie lucrat este atitudinea. Terapeuţii începători
subestimează adesea puterea terapiei centrată pe persoană. Fiind preocupaţi de obţinerea
succesului, aceştia sunt preocupaţi de tehnici eficiente de schimbare a comportamentului
mai mult decât de a învăţa să asculte clientul. Tendinţa este de a face ceva cu clienţii
decât de a petrece timp ascultându-le respectuos istoriile de viaţă.
Atitudinea este centrală în terapia centrată pe persoană. Terapia centrată pe
persoană, bazată pe o atitudine adecvată, nu trebuie confundată cu ascultarea activă, care
este bazată pe deprinderi adecvate. Ascultarea activă este o deprindere valoroasă, dar nu
poate fi un substitut pentru atitudinea pozitivă necondiţionată. În terapia tradiţională
centrată pe persoană se începe cu atitudinea pozitivă necondiţionată şi apoi se aplică
deprinderile de ascultare activă.
În On becoming a person, Rogers (1961) descrie 10 condiţii sub formă de întrebări pentru
persoana care vrea să devină consilier în perspectiva centrării pe persoană:
1. pot să fiu în aşa fel încât să fiu perceput de ceilalţi ca demn de încredere, o
persoană pe care se poate baza sau consistentă?
2. pot să fiu destul de expresiv ca persoană pentru a comunica fără ambiguităţi?
3. pot să trăiesc atitudini pozitive faţă de o altă persoană – căldură, grijă, plăcere,
interes, respect?
4. pot să fiu destul de puternic ca persoană pentru a fi separat de celălalt?
5. sunt destul de puternic în interiorul meu pentru a-i permite această separare?
6. pot să mă las să intru în lumea sentimentelor şi sensurilor personale ale celuilalt şi
să le văd cum le vede acesta?
7. pot să accept fiecare faţetă a acestei alte persoane pe care mi-o prezintă? Pot să-l
primesc aşa cum este?
8. pot să reacţionez cu suficientă sensibilitate în această relaţie astfel încât
comportamentul meu să nu fie perceput ca o ameninţare?
9. pot să îl eliberez pe celălalt de ameninţarea evaluării externe?
10. pot să-l privesc pe celălalt ca pe o persoană care este în procesul devenirii, sau voi
fi limitat de trecutul lui sau de trecutul meu?

Pregătirea clientului pentru terapia centrată pe persoană

Rogers (1961) descrie cum ar trebui să arate o experienţă terapeutică pentru client:
„o explorare a unor sentimente din ce în ce mai stranii, mai necunoscute şi mai
periculoase, explorarea devenind posibilă deoarece clientul realizează treptat că el este
acceptat necondiţionat. Astfel el devine conştient de elemente ale conştiinţei pe care le
negase ca fiind prea periculoase, prea distructive pentru structura sinelui. Clientul
experimentează plenar aceste sentimente, astfel încât pentru moment, el este frica sa,
furia sa, tandreţea sa sau puterea sa. Pe măsură ce trăieşte aceste variate sentimente în
diferite grade de intensitate, conştientizează că s-a experimentat pe sine, că el este toate
aceste sentimente. El observă cum comportamentul său se schimbă într-un mod
constructiv, cu noua trăire a sinelui. Aceasta devine o parte a schimbării şi dezvoltării
sinelui”.
Dacă clienţii vin la consiliere pentru a obţine sfaturi şi orientare, atunci va fi
neetic să se procedeze la terapia centrată pe persoană, fără să i se explice cum lucrează
această terapie. În terapia centrată pe persoană, clientul îşi stabileşte singur scopurile.

Tehnici terapeutice specifice

Trăirea şi exprimarea congruenţei

Se ridică întrebarea dacă a fi congruent înseamnă a-i vorbi clientului despre toate
gândurile şi sentimentele tale. Răspunsul este negativ, dar aceasta nu înseamnă a fi prea
inhibat faţă de client. Transparenţa terapeutului trebuie să aibă ca scop comunicarea unor
informaţii care să-l poată ajuta pe client. O anumită cenzură este necesară. Deschiderea
terapeutului trebuie să se facă în serviciul clientului şi nu al propriilor sale nevoi.
În privinţa utilizării tehnicilor în consiliere, terapeutul va apela la acestea atunci când ele
se vor impune spontan, şi nu în mod planificat.

Experimentarea şi exprimarea atitudinii pozitive necondiţionate

Este posibil pentru oricine să aibă mereu atitudini pozitive necondiţioante faţă de celălalt?
Cu toţii suntem oameni şi se pare că ne este specifică atitudinea de a-i judeca pe alţii.
Suspendarea completă a judecăţii, acceptarea celorlalţi aşa cum sunt este o provocare pe
care trebuie să ne-o asumăm.
Manifestarea atitudinii pozitive necondiţionate (APN) este posibilă măcar cu
intermitenţe. Rămâne întrebarea cum putem exprima cel mai bine APN. Ar trebui să o
facem direct, spunând: te accept complet şi total ca persoană aşa cum eşti. Sau „apreciez
întreaga ta fiinţă”.
Terapeuţii pot avea probleme dacă exprimă direct APN din două motive:
 Exprimarea prea intensă a APN poate copleşi clienţii. Clienţii pot reacţiona prin
dorinţa de a sparge graniţele terapiei. Auzind afirmaţii atât de pozitive, declaraţii
de dragoste, clienţii pot căuta o relaţie mai apropiată, de prietenie sau de dragoste.
Alţi clienţi pot reacţiona orientându-şi expresiile de afecţiune cu teamă. Aceşti
clienţi vor încerca să se îndepărteze de terapeut, părăsind relaţia de intimitate pe
care terapeutul o oferă atât de clar.
 A doua: „îmi pasă de tine”, „nu te judec” poate fi văzut ca fals sau nerealist, în
special dacă terapeutul nu a petrecut mult timp cu clientul, şi nu-l cunoaşte destul
de bine. Aceste afirmaţii false sau nerealiste, îl fac pe client să se retragă deoarece
începe să observe moduri în care terapeutul este nepăsător sau evaluativ.
Dacă este nepotrivit să se exprime direct APN faţă de clienţi, aceasta trebuie exprimată
indirect, 1. respectând angajamentele, întrebând clienţii cum preferă să li se adreseze şi
apoi adresându-li-se în modul respectiv, ascultând cu interes şi compasiune, stabilind o
relaţie caracterizată de afecţiune şi respect, 2. permiţând clienţilor de a discuta în modul
lor natural şi a manifesta respect şi acceptare, 3. demonstrând că îi asculţi şi îţi aminteşti
părţi specifice din istoriile lor şi comunicând respect, prin parafrază, rezumare şi uneori
interpretare; 4 efortul de a asculta şi respecta clienţii.

Realist vorbind probabil că nu este posibil să manifestăm APN permanent faţă de clienţi,
dar trebuie să încercăm acest lucru.

Trăirea şi exprimarea înţelegerii empatice este o condiţie a terapiei centrată pe

persoană. Dintre cele trei condiţii ale terapiei centrată pe persoană, empatia a fost cel mai
intens studiată, ea fiind considerată condiţie preliminară terapiei (Freud), condiţie
necesară (Bohart, Greenberg, 1997), factor facilitator (Hamilton, 1995). Ea joacă diverse
funcţii: stabilirea unei legături între client şi terapeut (Kohut, 1959), diminuarea fricii şi
negării la client (Barrett, Lennard, 1981), factor care oferă siguranţă clientului (Jenkins,
1997). Chiar şi terapeuţii cognitivi, behaviorişti, orientaţi pe soluţii recunosc importanţa
empatiei. Empatia este un construct complex, care prezintă în principal trei dimensiuni:
 Empatia intelectuală implică perceperea lumii din perspectiva clientului într-un
mod intelectual sau distant;
 Empatia emoţională – simţirea spontană sau naturală a unor sentimente şi emoţii
ca răspuns la cuvintele şi stările emoţionale ale clientului;
 Empatia imaginativă – adresarea către sine a întrebării: „Cum m-aş simţi dacă aş
fi în situaţia clientului meu”.
Empatia este importantă în procesul terapeutic numai atunci când se asociază cu
atitudinea pozitivă faţă de client. Pentru client este foarte important să ştie că este ascultat
într-adevăr şi că este acceptat necondiţionat. Ascultarea empatică implică la Rogers
„sesizarea semnificaţiilor de care clientul este puţin conştient”, sau „auzirea mesajului din
spatele mesajului” (Egan, 2002).

Practica terapiei centrate pe persoană

Există două moduri de a practica terapia centrată pe persoană: unul tradiţional şi altul
contemporan. Modul tradiţional este puternic nondirectiv, nu utilizează proceduri de
evaluare şi nu stabileşte scopuri specifice pentru clienţi. Orientarea contemporană este
mai activă şi mai directivă. Terapia prin focalizare a lui Gendlin, terapia experienţială a
lui Greenberg, integrarea artei şi dansului în terapie la Natalie Rogers sunt adaptări ale
terapiei centrate pe persoană. Aceste abordări oferă uneori clienţilor sugestii de
direcţionare, utilizează cel puţin proceduri minimale de evaluare, şi pot avea scopuri
planificate anterior pentru clienţi.

Pregătirea terapeutului pentru practicarea terapiei centrate pe persoană

Principalul aspect asupra căruia trebuie lucrat este atitudinea. În afară de învăţarea
unor tehnici terapeutice specifice, terapeutul trebuie să ştie să asculte clientul. Atitudinea
consilierului faţă de client trebuie să fie caracterizată de congruenţă, empatie şi
pozitivitate neondiţionată. Terapia centrată pe persoană nu trebuie confundată cu
ascultarea activă. Este mai mult decât ascultarea activă, care este însă şi ea o deprindere
utilă. Ascultarea activă presupune aplicarea unor tehnici şi strategii pentru a asculta
eficient. Terapia centrată pe persoană are loc atunci când terapeutul adoptă şi comunică o
anumită atitudine faţă de client. Terapeutul trebuie să manifeste mai întâi această
atitudine şi apoi să aplice diversele tehnici.
În 1961, Rogers descria atitudinile ideale în terapia centrată pe persoană:
Terapeutul să fie capabil să între într-o relaţie intensă şi profundă cu clientul, nu ca între
un om de ştiinţă şi obiectul său de studiu, sau ca între medic şi pacient căruia i se pune un
diagnostic şi i se prescrie un tratament, în într-o relaţie de la persoană la persoană.
Terapeutul îşi simte clientul ca fiind o persoană valoroasă necondiţionat, indiferent de
condiţia, comportamentul şi sentimentele sale. Terapeutul trebuie să fie autentic, să nu se
ascundă sub o faţadă defensivă, ci întâlneşte clientul cu sentimentele pe care le
experimentează. Terapeutul se lasă să înţeleagă clientul; nu există bariere interioare care
să-l împiedice să simtă ce simte clientul în fiecare moment al relaţiei terapeutice şi poate
transmite ceva din înţelegerea empatică către client. Aceasta înseamnă că terapeutul s-a
simţit confortabil pătrunzând confortabil în această relaţie, fără să ştie unde îl va conduce
aceasta, satisfăcut de oferirea unui climat care va permite clientului cea mai mare
libertate de a fi el însuşi.
În On becoming a person, Rogers (1961) scria că terapeutul trebuie să îşi
răspundă la următoarele 10 întrebări înainte de a se angaja într-o relaţie terapeutică cu
clienţii săi:
 Pot să fiu astfel încât ceilalţi să mă perceapă ca o persoană demnă de încredere, pe
care se pot baza şi consecventă?
 Pot să fiu destul de expresiv ca persoană pentru a comunica fără ambiguităţi?
 Pot să îmi dau voie să trăiesc atitudini pozitive faţă de o altă persoană – căldură,
grijă, plăcere, interes, respect?
 Pot să fiu destul de puternic ca persoană pentru a fi separat de celălalt?
 Sunt suficient de sigur pe mine pentru a-i permite celuilalt să fie o persoană
separată?
 Pot să mă las să pătrund în lumea sentimentelor şi semnificaţiilor personale ale
celuilalt şi să-l văd aşa cum este?
 Pot să accept fiecare faţetă a celuilalt aşa cum mi-o prezintă el? Pot să-l receptez
aşa cum este?
 Pot să acţionez cu suficientă receptivitate astfel încât celălalt să nu mă perceapă
ca pe o ameninţare?
 Pot să-l eliberez pe client de ameninţarea evaluării externe?
 Pot să îl privesc pe celălalt ca pe o persoană în devenire sau voi fi legat de trecutul
lui sau al meu?

Pregătirea clientului pentru terapia centrată pe persoană

Pentru client, a experimenta terapia centrată pe persoană înseamnă la modul ideal

(Rogers, 1961):
Explorarea treptată unor sentimente stranii, necunoscute, periculoase, explorare ce devine
posibilă treptat pe măsură ce clientul conştientizează că este acceptat necondiţionat.
Astfel devine conştient de elemente ale experienţei sale pe care le-a negat în trecut,
pentru că erau prea ameninţătoare, prea periculoase pentru structura sinelui. Clientul se
regăseşte trăind aceste sentimente deplin, complet, astfel încât, pentru moment el este
frica sa sau furia sa, tandreţea sau puterea sa. Trăind aceste variate sentimente în toate
gradele de intensitate, el descoperă că s-a trăit pe sine, că el este toate aceste sentimente.
El îşi schimbă comportamentul într-un mod constructiv, în acord cu noua experienţă a
sinelui. El realizează că nu trebuie să se mai teamă de experienţă, ci o va primi liber ca
parte a schimbării şi dezvoltării sinelui său.
Dacă clienţii vin la terapie pentru a primi sfaturi şi orientări, este etic să li se
aducă la cunoştinţă că terapia centrată pe persoană nu oferă astfel de sfaturi. În terapia
centrată pe persoană scopurile clientului vor fi stabilite de acesta

În terapia centrată pe persoană procesul terapeutic este condus de client. Mesajul transmis
clientului este: Tu vorbeşti, eu ascult şi încerc să înţeleg cât mai bine ce trăieşti şi ce
simţi. Voi fi bucuros să ascult orice îţi place să spui despre tine şi mă va ajuta să te
cunosc mai bine.

Proceduri de evaluare
Terapeuţii abordării tradiţionale nu apelează la evaluări standardizate sau la proceduri
diagnostice. Rogers afirma că diagnosticul psihologic este considerat de obicei ca
nenecesar pentru psihoterapie şi de fapt neindicat în procesul terapeutic. Se consideră că
procedurile de evaluare contribuie la patologia clientului. Judecând sau ataşând etichete
sau condiţii ale valorii clientului, şi descoperind o tulburare psihică pentru terapeut este
dificil să mai privească clientul ca pe o persoană unică. Terapia cognitivă şi terapia
comportamentală care se focalizează pe tratarea tulburărilor depresive, anxietăţii,
tulburărilor obsesiv compulsive, stresului post-traumatic uită punctul central al terapiei:
aceasta trebuie să trateze individul, nu tulburarea. Rogers afirmă că asumarea de către
terapeut a rolului de diagnostician şi expert este periculoasă deoarece determină un
dezechilibru de putere, ceea ce facilitează dezvoltarea unei dependenţe nesănătoase a
clientului faţă de terapeut.
Cu toate acestea, terapeuţii centraţi pe persoană pot oferi diagnostice în scopuri de
comunicare profesională, pentru comunicarea cu alţi profesionişti. Unele orientări
contemporane ale terapiei centrate pe persoană, precum terapia experienţială – Greenberg
evaluează arii specifice ale funcţionării clientului.

Tehnici terapeutice specifice

Tehnici terapeutice specifice

Trăirea şi exprimarea congruenţei

Se ridică întrebarea dacă a fi congruent înseamnă a-i vorbi clientului despre toate
gândurile şi sentimentele tale. Răspunsul este negativ, dar aceasta nu înseamnă a fi prea
inhibat faţă de client. Transparenţa terapeutului trebuie să aibă ca scop comunicarea unor
informaţii care să-l poată ajuta pe client. O anumită cenzură este necesară. Deschiderea
terapeutului trebuie să se facă în serviciul clientului şi nu al propriilor sale nevoi.
În privinţa utilizării tehnicilor în consiliere, terapeutul va apela la acestea atunci când ele
se vor impune spontan, şi nu în mod planificat.

Experimentarea şi exprimarea atitudinii pozitive necondiţionate

Este posibil pentru oricine să aibă mereu atitudini pozitive necondiţioante faţă de celălalt?
Cu toţii suntem oameni şi se pare că ne este specifică atitudinea de a-i judeca pe alţii.
Suspendarea completă a judecăţii, acceptarea celorlalţi aşa cum sunt este o provocare pe
care trebuie să ne-o asumăm.
Manifestarea atitudinii pozitive necondiţionate (APN) este posibilă măcar cu
intermitenţe. Rămâne întrebarea cum putem exprima cel mai bine APN. Ar trebui să o
facem direct, spunând: te accept complet şi total ca persoană aşa cum eşti. Sau „apreciez
întreaga ta fiinţă”.
Terapeuţii pot avea probleme dacă exprimă direct APN din două motive:
 Exprimarea prea intensă a APN poate copleşi clienţii. Clienţii pot reacţiona prin
dorinţa de a sparge graniţele terapiei. Auzind afirmaţii atât de pozitive, declaraţii
de dragoste, clienţii pot căuta o relaţie mai apropiată, de prietenie sau de dragoste.
Alţi clienţi pot reacţiona orientându-şi expresiile de afecţiune cu teamă. Aceşti
clienţi vor încerca să se îndepărteze de terapeut, părăsind relaţia de intimitate pe
care terapeutul o oferă atât de clar.
 A doua: „îmi pasă de tine”, „nu te judec” poate fi văzut ca fals sau nerealist, în
special dacă terapeutul nu a petrecut mult timp cu clientul, şi nu-l cunoaşte destul
de bine. Aceste afirmaţii false sau nerealiste, îl fac pe client să se retragă deoarece
începe să observe moduri în care terapeutul este nepăsător sau evaluativ.
Dacă este nepotrivit să se exprime direct APN faţă de clienţi, aceasta trebuie exprimată
indirect, 1. respectând angajamentele, întrebând clienţii cum preferă să li se adreseze şi
apoi adresându-li-se în modul respectiv, ascultând cu interes şi compasiune, stabilind o
relaţie caracterizată de afecţiune şi respect, 2. permiţând clienţilor de a discuta în modul
lor natural şi a manifesta respect şi acceptare, 3. demonstrând că îi asculţi şi îţi aminteşti
părţi specifice din istoriile lor şi comunicând respect, prin parafrază, rezumare şi uneori
interpretare; 4 efortul de a asculta şi respecta clienţii.

Realist vorbind probabil că nu este posibil să manifestăm APN permanent faţă de clienţi,
dar trebuie să încercăm acest lucru.

Experimentarea şi exprimarea înţelegerii empatice

Terapeuţii centraţi pe persoană nu pot cunoaşte direct şi trăi sentimentele altor indivizi.
Important este să încerce să facă acest lucru cât mai bine.

Pătrunderea în şi familiarizarea cu lumea perceptivă privată a clientului. Această

familiarizare cere pregătire. Trebuie să începem să valorizăm profund şi să înţelegem
perspectiva clientului. Trebuie să fim deschişi să simţim ceea ce clientul simte şi să fim
dispuşi să ne răspundem la întrebarea: ce aş simţi dacă aş fi .... şi aş spune aceste lucruri.
Tehnic, pătrunderea în lumea perceptivă a clientului cere reflectarea sentimentelor,
explorare empatică şi clarificare.

A fi permanent receptiv la schimbarea sensurilor şi emoţiilor clientului

Aceasta cere o focalizare a atenţiei terapeutului pe schimbările stărilor clientului, pornind
de la verbalizările sale (Greenberg, 1997), întrebându-se constant: care este sensul de
bază a ceea ce a comunicat? Cum se simte? Trebuie evitată focalizarea pe ceea ce a spus
clientul anterior pentru că trebuie să ne focalizăm pe noua informaţie şi pe noua emoţie
care are loc în prezent.
Trăirea temporară, progresul uşor în viaţa clientului

Trăirea în viaţa clientului este o chestiune serioasă, iar Rogers spune să o facem
temporar. Aceasta este o atenţionare subtilă la pericolele pătrunderii prea adânci în lumea
celuilalt. Ideal ar fi să fii cu un picior în lumea clientului şi cu celălalt sprijinit solid în
lumea ta, să te laşi purtat în lumea clientului o perioadă de timp, fără să te pierzi
perspectiva mai obiectivă a ceea ce se întâmplă în sesiunea terapeutică. Este imposibil să
menţii constant o astfel de relaţie.

Simţirea sensurilor profunde, dar nu a unor sentimente ascunse care sunt prea departe
de conştiinţă
Rogers vorbea despre activitatea la marginea conştiinţei clientului. În această privinţă,
abordarea sa este consistentă cu practica psihanalitică. Psihanaliştii cer ca interpretarea
materialului inconştient să fie făcută doar în momentul când clienţii sunt pe punctul de a
conştientiza sensurile. În mod similar, Rogers cere să se respecte ritmul şi confortul
clienţilor. Dacă terapeutul are impulsul de a-i vorbi clientului despre ceva care este total
în afara conştiinţei sale, este mai bine să şi-l înfrâneze. Principala sarcină a consilierului
este de a se lăsa condus de client, nu de a urma principala sa cale.

Alte tehnici şi abordări terapeutice centrate pe persoană

Interviul motivaţional (IM)a fost dezvoltat de W. Miller. În tratarea unor alcoolici a

sesizat că tratamentele comportamentale structurate nu au fost mai eficiente decât un grup
de control bazat pe încurajare. Empatia terapeutului şi ascultarea reflexivă prezic
rezultate terapeutice bune. IM utilizează concepte ale terapiei centrate pe persoană, însă
are ţinte terapeutice şi scopuri ale clienţilor mai precise. Rollnick şi Miller (1995)
definesc IM ca un „stil de consiliere directiv, centrat pe client, pentru obţinerea unei
schimbări de comportament, ajutând clienţii să exploreze şi să-şi rezolve ambivalenţa.
Aceştia notau că Rogers a fost grijuliu, colaborativ şi suportiv cu clienţii, dar nu
nondirectiv. El îi dirija gentil în locuri unde ei erau mai confuzi, mai în suferinţă, mai
agitaţi, apoi îi ajuta să rămână în acele locuri şi să lucreze cu acele probleme. În IM
sarcina terapeutului este de:
 A utiliza deprinderile de ascultare reflexivă pentru a exprima empatie faţă de
mesajul clientului şi grijă autentică pentru acesta;
 A observa şi dezvolta tema discrepanţei dintre valorile profunde ale clientului şi
comportamentul său curent;
 A întâmpina rezistenţa clientului mai curând cu reflectare decât cu confruntare;
 A ameliora auto-eficienţa, focalizându-se pe optimism, încrederea că schimbarea
este posibilă şi pe mici intervenţii care par să fie de succes.
Principala descoperire a lui Rollnick şi Miller este că în cazul consumatorilor de
substanţe, confruntarea produce rezistenţă la schimbare. Când apare rezistenţa la
schimbare, clienţii trebuie să fie trataţi cu atitudini specifice terapiei centrate pe persoană,
care le permite să îşi afirme ambivalenţa faţă de abuzul de substanţe.
Filosofia IM subliniază că motivaţia pentru schimbare nu este ceva pe care
intervievatorul să impună clientului. Aceasta trebuie scoasă la iveală cu grijă, în timp. În
plus, ambivalenţa trăită şi exprimată de clienţi aparţine clienţilor. Sarcina consilierului nu
este să rezolve această ambivalenţă, ci mai curând să se alăture clientului pe măsură ce o
explorează şi o rezolvă. Consilierii care aplică IM nu utilizează persuasiunea directă.

Terapia prin joc non-directivă

În anii 1960, studenţii lui Rogers au început să aplice principiile terapiei
nondirective în consilierea copiilor. Rezultatul a fost o abordare terapeutică fără
interpretare, fără modificare comportamentală şi fără structură sau direcţie din partea
terapeutului. Terapia prin joc nondirectivă a fost proiectată pentru a facilita încrederea în
sine a clientului în condiţiile unei relaţii de congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată
şi înţelegere empatică.
Pentru a realiza eficient terapia prin joc pentru copii, terapeutul:
 Dezvoltă o relaţie prietenoasă şi călduroasă cu copilul;
 Acceptă copilul aşa cum este fără judecată;
 Stabileşte o atmosferă de permisivitate în relaţia cu copilul astfel încât acesta să se
simtă liber să exprime complet sentimentele;
 Recunoaşte sentimentele pe care copilul le exprimă şi reflectă aceste sentimente
în aşa fel încât copilul de propriul său comportament;
 Menţine un profund respect faţă de abilitatea copilului de a rezolva probleme şi
oferă copilului oportunitatea de a le rezolva; responsabilitatea de a face alegeri şi
de a institui schimbarea aparţine copilului;
 Nu direcţionează acţiunile copilului sau conversaţiile acestuia în nici un fel;
copilul conduce modul în care procedează terapeutul;
 Nu grăbeşte terapia; aceasta este un proces gradat şi trebuie să fie recunoscut ca
atare de terapeut;
 Stabileşte numai limitările necesare pentru a ancora terapia în lumea realităţii şi
de a face copilul conştient de responsabilitatea sa în relaţia terapeutică.

Spre deosebire de regula lui Freud: „spune tot ce îţi vine în minte”, terapeutul prin joc
nondirectiv aplică regula: „Joacă-te orice îţi vine în minte”.