Psihologie generală și medicală

Curs 9

APTITUDINILE
INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ

1. Aptitudinile ca latură instrumental-operaţională a personalităţii

1.1. Predispoziție, aptitudine, capacitate
Aptitudinile, capacităţile, deprinderile, priceperile, cunoştinţele, talentul, intră în
sfera instrumentelor de care dispune cineva, persoană sau naţiune, ele fiind cele care
fundamentează eficienţa practică a activităţii umane, ca viteză, calitate, procedeu utilizat, stil
de acţiune etc. De aceea despre ele se vorbeşte ca despre dotări care fac pe cineva apt sau
inapt pentru o activitate ce trebuie desfăşurată la parametri superiori.
Aptitudinea se bazează întotdeauna pe un dat înnăscut, pe o virtualitate preformată
(cum este şi cea pentru vorbire, comunicare) numită predispoziție, care nu poate fi niciodată
evaluată direct, pentru că intrarea ei în funcţiune presupune acţiunea conjugată, formativă şi
constructivă, a mediului, învăţării, exercițiului, experienţei. „Capacitatea este aptitudinea plus
câştigul ei în calitate şi în cantitate, venit prin exerciţiu” afirma Fl. Ştefănescu Goangă (apud
Bejat, M., 1971, p. 86), pentru a sublinia că aptitudinea se referă la planul virtual, iar
capacitatea este traducerea ei în plan real, prin activitate.
1.5. Definirea aptitudinilor
Punctul de început în studierea ştiinţifică a aptitudinilor este sfârşitul secolului al
XVIII lea (1796) când, la observatorul astronomic din Greenwich, au fost remarcați timpi de
reacţie diferiţi, ce duceau la erori în aprecierea poziției stelelor. Semnificaţia acestor variaţii
individuale a fost sesizată de F. Galton, care a pus-o la baza variabilităţii interumane, ce urma
să fie începutul psihometriei, statisticii şi psihologiei experimentale. Iată câteva cerinţe pe
care M. Zlate (2000, p. 258) consideră că trebuie să le satisfacă o însușire psihică pentru a fi
considerată aptitudine:
● să diferenţieze oamenii în privinţa performanţelor în activitate;
● să contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităţilor;
● să asigure atingerea unor performanţe calitativ superioare;
● sinteza lor unitară într-o configuraţie să le imprime un grad foarte ridicat de
operaţionalitate şi eficienţă.
2 Clasificarea aptitudinilor

1
 Există o procesualitate în apariţia şi diferenţierea aptitudinilor, în tendinţa lor spre
dezvoltare prin înglobare şi creştere.
Vom distinge astfel aptitudini simple, date de particularităţi ale sistemului nervos sau
ale analizatorilor și aptitudinile complexe care sunt structuri operaţionale care sudează în timp
o multitudine de aptitudini elementare, asociate cu alte instrumente (priceperi, cunoştinţe,
deprinderi) şi cu variabile de personalitate (interese, motivaţii, calităţi voluntare, atitudini).
Aptitudinile complexe pot fi subdivizate în generale şi speciale, dihotomie care
aminteşte punctul de vedere psihometric inițiat de Spearman în ce priveşte inteligența, cea
mai generală dintre toate aptitudinile umane. Pe lângă aceasta memoria sau spiritul de
observaţie sunt considerate a fi aptitudini generale (intervin în toate, sau aproape toate
domeniile de activitate), deşi vom vedea că ambele sunt incluse, în diferite forme, în modelele
factoriale ale inteligenţei.
Aptitudinile speciale mijlocesc succesul într-un anumit domeniu: sport de
performanţă, artă plastică, muzică, tehnică, învăţământ, făcând obiectul ghidării vocaționale,
al orientării şcolare şi profesionale.
Studiul psihologic al profesiunilor stabileşte factorii strict necesari (absenţa lor
contraindicând acea profesiune), necesari şi auxiliari, care dau, sub forma unei profesiograme,
un tablou de aptitudini, calităţi şi instrumente ce fac posibilă exercitarea lor cu succes.
Adecvarea cerinţelor profesiunii la datele interne, la ecuaţia personală, ce include într-o
structură variabilă aceste elemente ale profesiogramei, dă conţinut muncii de consiliere şi
ghidare vocațională, al îndrumării carierei.
3. Inteligența ca aptitudine generală
3.1. Probleme conceptuale
3.2. Definirea inteligenţei
Etimologic inteligenţă derivă din latinescul intelligere sau interlegere cu
(echivalentul românesc, atât de apropiat, înţelegere), care presupune a organiza, a relaționa.
În sens foarte larg, inteligenţa este un ansamblu de funcţii prin care organismul se
adaptează la mediu, prin achiziții şi reelaborări originale ale conduitelor, în sens restrâns ea
este sinonimă cu rezolvarea problemelor, conform regulilor degajate prin formalizările logicii
(în această accepţie ea este sinonimă cu gândirea, care nu numai rezolvă, dar şi pune
problemele).
Cohn (1981) a semnalat 12 caracteristici ale inteligenţei: de a analiza, a abstractiza şi
generaliza; de a preîntâmpina situaţii noi; de a elabora decizii optimale; de a controla
comportamentele (în desfăşurarea lor); de a găsi modele practice de intervenţie în anumite

2
situaţii ; de a găsi mijloace adecvate scopurilor; de a cere şi anticipa; de a opera cu simboluri
şi semnale; de a sesiza inadvertențe; de a sesiza absurditatea; de a reacţiona adecvat la sensul
direct şi la cel figurativ; de a reacţiona adecvat cu privire la laturile diferite ale aceloraşi relaţii
de folosire a erorilor ca surse de informaţie (cf. Neculau, A., din Şchiopu, U., coord.,
Dicţionar enciclopedic de psihologie, p. 370).
Inteligenţa este o calitate a întregii activităţi mintale care asigură adaptabilitatea la
situaţiile noi (este o conduită pe măsură, după expresia lui P. Janet), rapid, suplu şi eficient.
Ea trebuie distinsă de instinct, în care conduita adaptativă este preformată şi transmisă ereditar
ca un patrimoniu al speciei, şi de automatisme, pe care se sprijină, dar pe care le depăşeşte
prin trecerea dincolo de rutină. Abordarea evolutivă a mecanismelor de achiziţie şi creştere a
informaţiei la nivelul organismului individual evidenţiază o continuitate de la formele
elementare (învăţarea asociativă de tipul reflexului condiţionat simplu) la cele elaborate,
bazate pe activitatea simbolică, ceea ce oferă atât legătura cu inteligenţa infraumană, cât şi
între stadiul iniţial şi final al genezei ei la om, aşa cum a evidenţiat-o Piaget.
Există multe tipuri de inteligenţă:
D.O. Hebb a evidenţiat inteligenţa de tip A (ereditară) şi de tip B (determinată de
condiţiile reale ale dezvoltării); inteligenţa fluidă (determinată genetic, în descreștere cu
vârsta), şi cristalizată (fixată în concepte, reguli, legi, un fel de a capitaliza propria experienţă
cognitivă prin învăţare, în creştere odată cu vârsta), în accepţiunea lui R.B. Cattell; pentru
E.L. Thorndike există inteligenţa concretă, abstractă şi socială. La toate acestea se adaugă
subcomponentele sau modulele inteligenţei, pe care abordarea factorială sau noile teorii le
propun, de unde rezultă una din problemele fundamentale ale inteligenţei, privitoare la
unitatea ei, şi faptul de a fi sau nu fondată de un factor general.