Tema 1

Educaţia timpurie / Programe educative pentru pentru vârstele timpurii

Cuvinte cheie:

Îngrijire, dezvoltare, educaţiei, copilăria mică, educaţie timpurie, (ECCD),

dezvoltarea optimală, sprijin, stimulare, programe, politici de educaţie în
coplilăria timpurie

Lumea în care trăim este tot mai complexă. Avem nevoie de tot mai multă informaţie şi
construim tot mai multe punţi pentru a comunica unii cu alţii. Devine tot mai evident că
modul în care începe viaţa fiinţa umană este hotărâtor pentru evoluţia sa socială şi
individuală.

Cele mai importante descoperiri ale ştiinţelor sociale, educatorilor şi ale disciplinelor bio-
psiho- sociale încearcă să identifice factorii care dau un start cât mai adecvat în viaţă
fiinţei umane.

1. Educaţia timpurie ca domeniu multiplu şi nou de studiu şi acţiune.

Educaţie şi îngrijire timpurie pentru dezvoltare(ECCD)

Educaţie şi îngrijire timpurie pentru dezvoltare constituie un concept şi o orientare
actuală care încearcă să dea răspunsuri la neliniştile şi descoperirile referitoare la noile
generaţii. (Early Childdhood Care for Development, ECCD). Este vorba în acelaşi timp,
de o disciplină nouă de studiu care combină elemente din mai multe câmpuri de
cunoaţtere şi acţine şi care include: stimularea copilului mic, sănătatea, nutriţia,
educaţia timpurie, dezvoltarea comunităţii, dezvoltarea femeii, psihologie, sociologie,
antropologie, dezvoltarea copilului, şi chiar economie.

La nivel internaţional se acordă tot mai multă importanţă problematici care ţine de
recunoaşterea faptului că dezvoltarea intelectuală, emoţională şi fizică, socializarea şi
achiziţiile culturale interacţionează toate în constucţia vieţii copilului mic. Tocmai pentru
că lumea copilului mic este adevăratul capital al viitorului, ECCD este recunoscută în
toată lumea ca un element esenţial al educaţiei permanente şi în strategiile de susţinere
a dezvoltării umane şi sociale. Mai mult, s-a demonstrat prin studii de cost-eficienţă
faptul că beneficiile economice şi sociale ale ECCD acţionează asupra individului şi a
societăţii ca un întreg care depăşeşte costurile.

Educaţia timpurie

Educaţia timpurie cuprinde:

- Educaţia prenatală a familiei;

- Educaţia copilului mic (0-1 AN)

- Educaţia şi consilierea părinţilor şi familiei în general;

- Educaţia copilului între 1-3 aniANI

- Educaţia preşcolară sau preprimară;

- Educaţia educatorilor pentru vârstele mici ale copiilor;

- Educaţia comunităţii;

- Educaţia pentru sănătate şi educaţia nutriţiei ca parte a acesteia;

- Educaţia preventivă pentru eliminarea riscurilor din copilărie;

- Educaţia prevenirii şi remedierii dificultăţllor instrumentale şi intervenţia timpurie.

- Educaţia ed.pentru comunicare şi stimularea dezvoltarii, limbaj si expresie,

- Educaţia prosociala si educaţia pentru paticipare şi construcţia indentităţii.

2. Educaţia timpurie în cadrul educaţiei pentru toţi

Educaţia timpurie este astfel o componentă importantă a educaţiei pentru toţi şi

conţine următoarele elemente caracteristici care o reprezintă:

▄ Identifică startul dezvoltării individuale;

▄ Construieşte premizele socializării şi participării sociale;
▄ Egalizează şansele la dezvoltare, participare şi integrare;
▄ Responsabilizează educatorii, familia, comunitatea şi socieatatea;
▄ Propune şi proiectează parteneriate educaţionale având în centru grija
pentru dezvoltarea armonioasă a fiecărui copil;
▄ Schimă modul de abordare a vârstelor mici atât în teorie cât şi în
practică;
▄ Oferă o perspectivă pozitivă, umanistă, holistică asupra educaţiei,
vârstelor copilării mici, activităţii de joc şi învăţare;
▄ Schimă curriculum, îl flexibilizează pentru toţi copiii;
▄ Vede grădiniţa ca o instituţie a dezvoltării, eliminând viziunea
sancţionatoare şi etichetarea.
Premisa de bază de la care porneşte educaţia timpurie ca parte a educaţiei şi îngrijirii
pentru dezvoltare la vârstele timpurii (ECCD) este că: investiţia în vârstele mici-timpurii
ale copilului promovează o dezvoltare optimală.

3. DEFINIŢIA EDUCAŢIEI TIMPURII în contextul educaţiei şi îngrijirii timpurii

pentru dezvoltare.

ECCD include toate formele de sprijin sau suport necesare copilului foarte mic pentru a-
şi realiza dreptul la supravieţuire, protecţie şi pentru a ne îngriji să îi fie asigurată
dezvoltarea de la naştere la 8 ani. (Evans, Meyer, Ilfeld, 2000, p.3)

Trebuie să ştim că în plan internaţional termenul de copilărie timpurie (early

childhood) desemnează o anumită perioadă din viaţa copilului, de la concepţie la 8 ani
(Evans, Meyer, Ilfeld, 2000,p.4).

Există cel puţin două argumente care fac ca acestă perioadă din viaţa copilului să fie
inclusă în definiţia ECCD.

Primul argument ţine de înţelegerea psihologiei dezvoltării şi se refeă la modurile în

care învaţă copilul. Copilul mai mic învaţă mai bine când are obiecte pe care să le
manipuleze, când are ocazii să exploreze lumea din jurul lui, şi când experimentează
şi învaţă prin încercare-eroare într-un mediu sigur şi stimulativ. Pe la 7-8 ani, copilul
intră în vârsta raţiunii şi începe să vadă lumea diferit. Poate manipula ideile, şi poate
învăţa concepte mintal, devine mai puţin dependent de obiecte în sine. Astfel, în
termeni de teorie a învăţării, putem spune că de la naştere la 8 ani este o perioadă de
viaţă în care copilul învaţă predominant făcând (learning by doing), deşi nu vom neglija
nici faptul că el învaţă şi prin observare şi ascultare. Vom reţine ca idei cheie, nevoiile
copilului de de a găsi în jurul său :

- obiecte,
- ocazii,
- experimentare,
- mediu sigur şi stimulativ..

Al doilea argument este legat de faptul că termenul de copilărie timpurie include în el

şi dezvoltarea pre- natală şi continuă şi în vârsta timpurie a anilor şcolii primare (6-8 ani)
datorită experienţelor continue ale copilului sau a continuării experienţelor acestuia. În
timp ce structura creierului este determinată genetic şi se dezvoltă în perioada
prenatală, conexiunile creierului sunt critice, adică esenţiale pentru fundamentarea
dezvoltării ulterioare şi rezultă din interacţiunile cu mediul material şi uman. Cea mai
rapidă perioadă de dezvoltare a creierului are loc în primii doi ani de viaţă,
determinând în mod semnificativ structurile intelectuale, emoţionale, fizice-imunologice
şi funcţiile sociale. (Mustard 1998, Carnegie Corporation, 1994, apud. Evans, Meyers,
Ilfeld, E, 2000, p.12). Experienţele trăite de copil între 2 şi 5 ani duc la fundamentarea
învăţării viitoare şi a educaţiei formale şi determină deprinderile de ordin social.
Experienţele copilului în timpul tranziţiei către şcoala primară (de la 4 la 6 ani) şi apoi în
cadrul şcolii (de la 6 la 8 ani) sunt hotărâtoare dacă ceea ce s-a învăţat înainte de
şcoală este susţinut şi dacă copilului îi merge bine la şcoală şi mai târziu în viaţă.

4. Educaţia la vârstele mici ca obiectiv al politicilor internaţionale

Astfel, una din temele specifice de educaţie pentru politicile UNESCO şi UNICEF este
dezvoltarea şi protecţia micii copilării. Este vorba de a încuraja comunităţile de a se
preocupa şi de a oferi condiţii favorabile pentru toţi copiii mici, spre a le încuraja
dezvoltarea. Este vorba, cu precădere, de acele situaţii în care copiii sunt defavorizaţi
şi devin vulnerabili în dezvoltare datorită unor medii sociale marginale şi-sau exclusive
(sărăcie, orfani, HIV SIDA, minorităţi, fete, etc)

Premisa educaţiei timpurii

Se porneşte de la ideea că orice copil merită un început bun pentru viaţa sa.
Dezvoltarea fizică, afectivă şi intelectuală în mica copilărie constituie aspecte decisive
pentru viitorul adult.

Copilul are nevoie de un mediu sănătos, de o alimentaţie adecvată şi de dragoste şi

atenţie din partea familei sale. Sunt condiţii necesare pentru o persoană sănătoasă mai
târziu. Mediul în care copilul se dezvoltă şi stimularea pe care o primeşte sunt
hotâtâtoare pentru fiecare. De aceea trebuie înţeles faptul că fiecare copil începe să
înveţe din primul moment al vieţii sale. Este o iniţiere prin limbaj şi prin lumea fizică şi
socială care îl înconjoară.

Argumentele pentru învăţarea timpurie a copilului

Sunt specificate două mari argumente pentru care se consideră că învăţarea copilului
trebuie începută de la vârste cât mai mici (trebuie investit în programe de educaţie
pentru mica copilărie):

1. Valoarea pentru dezvoltarea personalităţii. Primul argument se referă la faptul

că acest timp din viaţa unui om e dovedit ştiinţific ca fiind extrem de important
pentru dezvoltarea ulterioară. Cănd copilul este mic, (de la 0 la 6 ani) dezvoltă
aptitudinle sale psihologiuce şi sociale care vor fi un punct de plecare în viaţa de
adult. De aici este firesc să ne gândim că atitudine pozitivă faţă de sine şi faţă de
 lume, începe din primele momente ale vieţii. Mai corect spus, depinde de
stimularea pe care o simte şi o acceptă copilul. Cu alte cuvinte, educaţia şi
protecţia primei copilării favorizează dezvoltare individuală.
2. Nevoia de metode active şi participative de educaţie. Al doilea argument se
referă la metodele de învăţare şi adapatare. Dacă copilul este abordat de mic
prin metode adecvate, el va învăţa mai repede şi mai bine şi se vor pune mai
adecat bazele unei învăţări organizate prin şcoală. Copilul care este stimulat să
fie curios în faţa aspectelor diferite ale vieţii, ca şi de modul în care aceasta
funcţionează, devine tot mai apt să înveţe eficient şi eficace la şcoală. Dacă
copilul învaţă să exploreze lumea imaginilor, chiar când este vorba de scriere
sau de imaginile de pe ecran, asta îl încurajează să înveţe să citească şi să
scrie, să socotească, pentru a se exprima şi pentru a comunica cu ceilalţi.
 TEMA 2 FUNDAMENTE TEORETICE ALE EDUCAȚIEI TIMPURII

Influențele cognitivismului
În abordarea cognitivistă, conținuturile educaționale reprezintă ansamblul de cunoștințe
declarative, condiționale și procedurale, care se dobândesc prin procesări cognitive (Frumos,
2008) și presupun activizarea actului învățării.
Procesul educațional din perspectivă cognitivistă se realizează prin activarea strategiilor
cognitive, care vizează organizarea, orientarea şi gestiunea proceselor cognitive de procesare a
informaţiei şi a strategiilor metacognitive, de cunoaştere a propriilor procese de prelucrare a
informaţiei şi de autoreglare a acesteia.
Strategia cognitivă reprezintă (Gagne, 1974, în Cerghit, 2008):
- „maniera în care cel care învaţă gestionează procesul de învăţare”,
- „ansamblu de proceduri şi reguli utilizate de un elev pentru a învăţa, pentru a elabora o
sarcină, pentru a atinge un scop, pentru a gestiona procesele de prelucrare a informaţiei”
Progresul remarcabil în domeniul tehnologiilor determină „necesitatea de a opera cu noile
tehnologii, (...) de a putea gândi şi acţiona eficient, în conformitate cu noua paradigmă” (Ciolan,
2008).
Învăţarea este activă, activizarea fiind determinată prin implicarea elevului în căutarea,
prelucrarea, înţelegerea semnificaţiilor cunoştinţelor şi a relaţiilor dintre ele. În măsura în care
elevul utilizează experienţele sale anterioare pentru a realiza noi construcţii mentale, prin
comparaţii, reinterpretări, reflecţii personale, resistematizări ale cunoştinţelor, învăţarea îşi
menţine această calitate
Rolurile profesorului cognitivist sunt identificate din perspectiva influențelor predării asupra
învățării și interacțiunii cu evaluarea (Joiţa, 2002):
- crearea unui climat stimulativ pentru învăţarea activă şi motivarea elevilor;
- promovarea învăţării interactive şi sprijinirea elevilor în rezolvarea individuală sau în
grup a sarcinilor;
- clarificarea obiectivelor urmărite, a condiţiilor de realizare a acţiunii;
- încurajarea elevilor în realizarea unor acţiuni de autoanaliză, metacognitive;
- sprijinirea unui parcurs personalizat;
- ilustrarea unor proceduri variate de prelucrare a informaţiilor, realizând un echilibru între
structurile anterioare şi cele noi;
- prezentarea de sugestii, modele şi să provoace noi căutări, combinaţii;

Influențele socio /constructivismului

Paradigma constructivistă se fundamentează pe două elemente: stadialitatea dezvoltării
intelectuale şi construcţia cunoaşterii ca urmare a interacţiunii dintre om şi mediu (evidenţiază
rolul activ al elevului în procesul de cunoaştere).
Constructivismul reprezintă o „strategie de formare şi educare: elevul este constructor care
clădeşte idei, proiecte, mijloace, soluţii, produse-artifacte, structuri mentale proprii” (Joiţa, 2006,
p. 39)
 Realizarea procesului didactic în manieră constructivistă presupune (Joiţa, 2006):
- diversificarea materialelor suport, a mijloacelor educaţionale (diversificarea şi
modernizarea mijloacelor educaţionale induce necesitatea combinării strategiilor
tradiţionale cu cele tehnologizate);
- crearea condiţiilor de muncă independentă individuală şi de grup (necesitatea combinării
strategiilor individuale cu cele de grup);
- realizarea de transformări, interpretări, construcţii şi reconstrucţii; se dezvoltă necesitatea
combinării strategiilor bazate pe receptare/ tradiţionale cu cele de căutare, descoperire,
bazate pe acţiune, pe rezolvare de probleme;
- diversificarea modalităţilor de exprimare şi comunicare, ceea ce reflectă combinarea
strategiilor bazate pe comunicarea unidirecţională cu strategii de comunicare interactivă
şi comunicare modernă prin intermediul tehnologiilor informaţionale.

Influențele teoriei inteligențelor multiple

Cele 8 inteligențe multiple sunt (Gardner, 2004):
o Inteligenţa lingvistică - capacitatea de a rezolva şi dezvolta probleme cu ajutorul codului
lingvistic, sensibilitate la sensul şi ordinea cuvintelor;
o Inteligenţa logico-matematică - capacitatea de a opera cu modele, categorii şi relaţii, de a
grupa, ordona şi interpreta date, capacitate de a problematiza;
o Inteligenţa spaţial-vizuală - capacitatea de a forma un model mental spaţial al lumii şi de
a rezolva probleme prin intermediul reprezentărilor spaţiale şi ale imaginii; simţul
orientării în spaţiu, capacitatea de a citi hărţi, diagrame, grafice etc.;
o Inteligenţa muzicală - capacitatea de a rezolva probleme şi de a genera produse prin ritm
şi melodie, sensibilitate la ritm, linie melodică şi tonalitate, capacitate de a recunoaşte
diverse forme de expresie muzicală;
o Inteligenţa corporal-kinestezică capacitatea de a rezolva probleme şi dezvoltă produse
cu ajutorul mişcării corpului; îndemânarea în manipularea obiectelor;
o Inteligenţa interpersonală - capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta cunoaştere
şi produse prin interacţiunea cu ceilalţi; abilitate de a discrimina şi a răspunde adecvat la
manifestările şi dorinţele celorlalţi;
o Inteligenţa intrapersonală - capacitatea de rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin
cunoaşterea de sine; capacitatea de acces la propriile trăiri şi abilitatea de a le discrimina;
exprimă conştientizarea propriilor cunoştinţe, abilităţi şi dorinţe;
o Inteligenţa naturalistă - capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu
ajutorul taxonomiilor şi a reprezentărilor mediului înconjurător.
o Inteligenţa existenţială

Paradigma instruirii centrate pe competențe

Abordarea educației din perspectiva instruirii centrate pe competențe are în vedere un câmp
de analiză extins al instruirii, ale cărui coordonate esențiale sunt (Mândruț, Ardelean, 2014):
 - accentuare urmăririi modului de realizare a finalităţilor asumate la sfârşit de an şcolar sau
la sfârşitul învăţământului obligatoriu,
- acordarea unui sens nou procesului de învăţare,
- raportul dintre competenţe şi conţinuturile curriculare
- dimensiunile disciplinare şi transdisciplinare ale instruirii
- activitățile de învățare interdisciplinare şi transdisciplinare
- certificarea rezultatelor instruirii prin multiplicarea modalităților de evaluare a
competenţelor.
Competența reprezintă, în alte accepțiuni diferite:
 "...o caracteristică fundamentală a unei persoane, care poate include o trăsătură, o
abilitate, o intenție, un set de cunoștințe, un aspect al imaginii de sine sau al rolului
social..." (Boyatzis, 1982);
 ansamblul de cunoștințe, a ști să faci, capacitatea de a mobiliza cunoștințele, ansamblul
de tehnici, dar și arta de a le combina pentru a răspunde permanent unei situații noi (Le
Boterf, 1994);

Principii generale în educația timpurie

1. Educația centrată pe copil

Educația centrată pe copil/ elev – delimitări conceptuale:
 se centrează pe satisfacerea nevoilor elevilor (Clasen, Bowman, 1974);
 oferă elevilor autonomie și control în privința alegerii subiectului, metodelor de învățare și
ritmului de învățare (Gibbs, 1992);
Conditii:
- se bazează pe cunoaşterea de către educator a caracteristicilor tuturor copiilor din grupă şi
a potenţialului real al acestora;
- valorifică superior acest potenţial;
- porneşte de la nevoile şi interesele specifice ale copilului;
- vizează dezvoltarea de competenţe şi asimilarea de conţinuturi specifice;
- implică activ copilul în planificarea, realizarea şi evaluarea activităţilor;
- reprezintă o experienţă de învăţare pozitivă;
- permite transferul la alte situaţii educaţionale formale sau nonformale;
- utilizează preponderent strategii didactice centrate pe copil (care sunt selectate în funcție
de specificul dezvoltării copiilor, de stilul de învăţare, profilul inteligenţelor multiple, dar
şi de tipul de învăţare);

2. Principiul diferențierii și personalizării în educație

Educaţia diferenţiată şi personalizată presupune o abordare completă, din perspectiva
curriculum-ului în sens larg, cu toate componentele şi interacţiunile dintre acestea. (Creţu, 1998)
 În sens larg, principiul diferențierii și personalizării în educație creează premisele adaptării
curriculare la nevoile de dezvoltare ale fiecărei persoane.
Condiții:
- plasarea învăţării în centrul demersurilor şcolii (important este nu ceea ce profesorul a
predat, ci ceea ce elevul a învăţat);
- orientarea învăţării spre formarea de capacităţi şi atitudini, prin dezvoltarea
competenţelor proprii rezolvării de probleme, precum şi prin folosirea strategiilor
participative în activitatea didactică;
- flexibilizarea ofertei de învăţare venite dinspre şcoală prin structurarea unui învăţământ
pentru fiecare şi nu a unui învăţământ uniform şi unic pentru toţi;
- adaptarea conţinuturilor învăţării la realitatea cotidiană, precum şi la preocupările,
interesele şi aptitudinile elevului;
- introducerea unor noi modalităţi de selectare şi de organizare a obiectivelor şi a
conţinuturilor, conform principiului „nu mult, ci bine”;
- posibilitatea realizării unor parcursuri şcolare individualizate, motivante pentru elevi,
orientate spre inovaţie şi spre împlinire personală;
- responsabilizarea tuturor agenţilor educaţionali în vederea proiectării, monitorizării şi
evaluării curriculumului.
TEMA 3 REPERE NORMATIVE ŞI DIRECȚII DE ACȚIUNE ÎN EDUCAŢIA
TIMPURIE
 Scopurile educației timpurii:
 Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul
propriu şi de trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia.
 Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi
cunoştinţe, deprinderi, atitudini si conduite noi; încurajarea explorărilor, exerciţiilor,
încercărilor şi experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare.
 Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei
imagini de sine pozitive.
 Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini
necesare acestuia la intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii

Obiectivele specifice ale educației timpurii (Curriculum-ul pentru educație timpurie a

copilului de la naştere până la 3 ani, 2008) sunt structurate pe domeniile de dezvoltare a copilului
la această vârstă:
 dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală:
- dezvoltarea capacității de coordonare a muşchilor mari ai corpului în scopul mişcării şi
deplasării;
- dezvoltarea capacității de a utiliza muşchii mici ai mâinii în scopuri diferite;
- dezvoltarea capacității de a-şi utiliza simțurile (văz, auz, miros, gust, tactil, kinestezic)
pentru a interacționa adecvat cu mediul;
- dezvoltarea capacității fizice, a igienei personale şi a sănătății;
- dezvoltarea unui comportament alimentar sănătos în acord cu principiile nutriționale
(dezvoltarea activităților de rutină zilnică);
- demonstrează achiziționarea deprinderilor de păstrare a sănătății şi igienei personale;
- demonstrează abilități de autoprotecție față de obiecte şi situații periculoase;
- demonstrează conştientizarea şi înțelegerea regulilor de securitate personală.
 dezvoltarea socio-emoțională:
- dezvoltarea socială;
- dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții;
- dezvoltarea abilităților de a interacționa cu copii de vârstă apropiată;
- dezvoltarea capacității de a urma regulile stabilite;
- dezvoltarea abilității de a negocia şi a lua decizii;
- dezvoltarea abilităților de a înțelege trăirile altora;
- dezvoltare emoțională;
- dezvoltarea abilității de a se percepe pe sine (formarea eu–lui fizic şi psihologic);
- dezvoltarea autocontrolului emoțional și a abilității de a manifesta interes.
 capacități şi atitudini în învățare:
- dezvoltarea abilității de a finaliza o activitate chiar dacă întâmpină dificultăți;
- dezvoltarea abilităților creative şi a inițiativei inventive.
 dezvoltarea limbajului, a comunicării și premisele scris-cititului:
 - dezvoltarea capacității de ascultare şi înțelegere;
- dezvoltarea capacității de a se exprima verbal;
- dezvoltarea capacității de a se exprima corect gramatical;
- dezvoltarea interesului pentru carte/ lectură.
 dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii:
- dezvoltarea capacității de a înțelege relația cauză-efect;
- dezvoltarea abilității de a utiliza experiențele anterioare pentru a găsi soluții noi.
 TEMA 4 DIMENSIUNILE ÎNVĂŢĂRII LA VÂRSTELE TIMPURII

Dimensiunile învăţării la vârstele timpurii

1. Învăţarea interactivă
Modalităţi de realizare a interactivității: competiția și cooperarea
Competiţia reprezintă:
 în activitatea educaţională, sunt utilizate strategii de învăţare prin competiţie ca modalitate de
interacţiune dintre elevi, bazată pe concurenţa interpersonală sau intergrupală în vederea
obţinerii rezultatului aşteptat;
Cooperarea reprezintă:
 formă de învăţare realizată prin schimburile reciproce interpersonale ale celor implicaţi în
vederea atingerii obiectivelor comune şi realizării sarcinii (Cerghit, 2008).

2. Învăţarea prin cooperare / competitie / colaborare
 reprezintă modul de organizare a activităţii didactice pe grupuri mici, încât elevii îşi
maximizează atât propria învăţare, cât şi a celorlalţi colegi.

3. Învăţarea experiențială
 procesul de învățare se desfasoară pornind de la experiența proprie – o acțiune, o problemă
sau un eveniment care creează nevoia de mai bună înțelegere;
 procesul de învățare se desfășoară într-un cadru informal, relaxat, unde activitățile se
organizează sub forma unor jocuri.
TEMA 5 REPERE ÎN REALIZAREA PROCESULUI EDUCAȚIONAL LA VÂRSTELE
TIMPURII
 1. Proiectarea unui curriculum integrat din perspectiva învățămantului centrat pe
competențe

Competenţele-cheie vizate de curriculumul centrat pe competenţe sunt:

1. Competenţele de comunicare în limba maternă se integrează registrului de
comunicare adaptat cadrului cultural, lingvistic şi social larg în care trăieşte persoana.
Comunicarea este un instrument fundamental al gândirii şi conştiinţei. Comunicarea se realizează
prin intermediul limbii şi presupune deopotrivă dezvoltarea competenţei de a recepta mesaje
orale şi scrise, dar şi dezvoltarea competenţei de a elabora mesaje orale şi scrise adecvate
diferitelor situaţii, contexte de comunicare şi interlocutori.
Competenţa de comunicare în limba maternă se formează atât prin demersul de învăţare specific
ariei curriculareLimba şi comunicare, cât şi prin celelalte arii curriculare care vor solicita
transferul, exersarea în situaţii diverse şi chiar perfecţionarea acesteia prin îmbunătăţirea
performanţei de realizare a ei.

2. Competenţe de comunicare în limbile străine sunt absolut necesare într-o societate

globalizată în care mobilitatea persoanei este garantată. Din punct de vedere psihologic,
competenţele de comunicare în limbile străine ne apropie de cultura altor popoare la fel cum ne
ajută să ne-o împărtăşim pe a noastră.

3. Competenţa de bază pentru studiul matematicii, ştiinţelor şi tehnologiei.

Învăţarea matematicii poate fi considerată în anumite limite, însuşirea unui limbaj
specific, formalizat din interiorul limbii materne a celui care învaţă. În etapele iniţiale de studiu
al matematicii, noţiunile însuşite pot fi explicitate prin imagini foarte clare şi simplificate.
Ulterior, capacităţile operaţionale pot fi formate prin recurgerea la experienţa dobândita de copii
în cursul manevrării obiectelor reale.
Atât în matematică, cât şi în ştiinţe formarea competenţelor de bază presupune însuşirea
unor informaţii teoretice strict necesare pentru explicarea şi familiarizarea cu domeniul respectiv,
dar mai ales însuşirea unor scheme operaţionale necesare în rezolvarea unor probleme diverse
din viaţa de zi cu zi precum şi învăţarea unor algoritmi specifici de investigare/explorare a
fiecărui domeniu ştiinţific.
Formarea competenţelor tehnologice vizează deopotrivă însuşirea unor sisteme de
informaţii privind producţia modernă şi tehnologiile necesare acesteia, dar şi formarea unor
calităţi care ţin de domeniul tehnic/tehnologic şi managementul acestuia: gândirea tehnică,
aptitudinea tehnică, imaginaţia creatoare, inclusiv calităţi care asigură execuţia corectă a
activităţilor tehnice; a urmări şi a controla procesele tehnice, reacţia rapidă la apariţia unor
defecţiuni, protecţia şi sănătatea muncii, marketingul producţiei.

4. Competenţele digitale de utilizare a tehnologiei informaţiei ca instrument de

învăţare şi cunoaştere reprezintă alături de limbile străine o a doua alfabetizare. În societatea
contemporană informaţia şi cunoaşterea oferă posibilităţi nelimitate de succes profesional şi
personal. Esenţial este ca persoana să fie creativă, să proceseze în cât mai diferite moduri
originale informaţia.

5. Competenţele sociale şi civice sunt inegal reprezentate în curriculum actual deşi

importanţa lor este deosebit de mare din perspectiva necesităţii formării unor cetăţeni activi şi
implicaţi în viaţa comunităţii.
Ele se referă la sisteme de valori şi norme pe care societatea doreşte să le transfere din
plan universal în plan individual, acestea fiind considerate baza conduitei civilizate şi a
convieţuirii sociale solidare, superioare.

6. Competenţele antreprenoriale vizează promovarea iniţiativei persoanei în

concordanţă cu aprecierea corectă a posibilităţilor proprii, precum şi necesitatea planificării şi
gestionării raţionale a resurselor în realizarea activităţilor.

7. Competenţele de receptare şi expresie artistică

Arta cuprinde o sinteză superioară a esteticului din realitate, natură şi viaţă socială. În
natură, frumosul, esteticul se obiectivizează în culori, forme, orizonturi, perspective, ritmuri,
imagini.

8. Competenţe metacognitive sau de a învăţa să înveţi

Formarea acestora începe cu structuri dintre cele mai simple de deprinderi de activitate
intelectuală instrumentale(scris-citit, socotit, de transfer al culturii) şi operaţional-
funcţionale(operaţii ale gândirii, spirit critic, spirit de observaţie, creativitate) şi continuă de-a
lungul şcolarităţii cu construirea unui stil propriu de activitate intelectuală şi cu însuşirea unor
tehnici de igienă a activităţii intelectuale.
Capacităţile metacognitive circumscriu acele disponibilităţi de autoanaliză a propriului
stil de învăţare în scopul identificării acelor tehnici şi procedee care facilitează învăţarea
personală, care se constituie în avantaje personale în propria învăţare. Ele se formează prin
solicitare treptată şi selectivă în raport cu sarcinile de învăţare.

2. Structura curriculumului pe domenii de dezvoltare

Domeniile de dezvoltare vizate de curriculum pentru educația timpurie de la 0 la 3 ani:

 DEZVOLTAREA FIZICĂ, SĂNĂTATE ȘI IGIENA PERSONALĂ – cuprinde deprinderi și
abilități (săritul, alergarea, mişcări fine de tipul realizării desenelor sau modelarea); elemente
de coordonare, de dezvoltare senzorială, cunoştințe şi practici referitoare la îngrijire și igienă
personală, nutriție, practici de menținerea sănătății și securității personale;
Dimensiuni ale domeniului:
- Dezvoltare fizică
 - Sănătate și igienă personală
 DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ – dezvoltarea socială vizează capacitatea
copilului de a stabili și menține interacțiuni cu adulți și copii; dezvoltarea emoțională vizează
capacitatea copiilor de a-şi percepe şi exprima emoțiile, de a înțelege şi răspunde emoțiilor
celorlalți, precum şi dezvoltarea conceptului de sine, a imaginii despre sine a copilului;
Dimensiuni ale domeniului:
- Dezvoltare socială
- Dezvoltare emoțională
 CAPACITĂȚI ŞI ATITUDINI ÎN ÎNVĂȚARE – se referă la modul în care copilul se
implică într-o activitate de învățare, în care abordează sarcinile de învățare, atitudinea în
interacțiunea cu mediul și persoanele din jur;
Dimensiuni ale domeniului:
- Curiozitate și interes
- Inițiativă
- Persistență în activitate
- Creativitate
 DEZVOLTAREA LIMBAJULUI, A COMUNICĂRII ȘI PREMISELE CITIRII ȘI
SCRIERII – vizează dezvoltarea limbajului (elemente de vocabular, gramatică, sintaxă etc.),
a comunicării (abilități de ascultare, comunicare orală și scrisă, nonverbală și verbală),
preachizițiile pentru scris-citit;
Dimensiuni ale domeniului:
- Dezvoltarea limbajului și a comunicării
- Dezvoltarea premiselor citirii și scrierii
 DEZVOLTAREA COGNITIVĂ ȘI CUNOAȘTERE A LUMII – vizează abilitatea copilului
de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și personae, abilitățile de gândire
logică și rezolvare de probleme, cunoştințe elementare matematice ale copilului, cunoștințe
referitoare la lume și mediul înconjurător.
Dimensiuni ale domeniului:
- Dezvoltarea gândirii logice și rezolvarea de probleme
- Cunoștințe și deprinderi matematice, cunoașterea și înțelegerea lumii
3. Dezvoltarea unui mediu educațional flexibil, stimulativ:
- personalizarea mediului și spațiului educațional și centrarea pe ariile de stimulare:
- diversificarea materialelor suport, a mijloacelor educaţionale (diversificarea şi
modernizarea mijloacelor educaţionale induce necesitatea combinării strategiilor
tradiţionale cu cele tehnologizate);
4. Respectarea principiilor educaționale spcifice educației la vârstele timpurii
5. principiul respectării drepturilor copilului
6. principiul educaţiei centrate pe copil
7. principiul învăţării active
8. principiul dezvoltării integrate
 9. principiul interculturalităţii
10. principiul echităţii şi nondiscriminării
11. principiul educaţiei ca interacţiune dintre educatori şi copilul educat
d. Proiectarea unor programe educaționale adecvate vârstelor timpurii
- realizarea unei educații centrate pe copil
- promovarea învăţării bazate pe joc
- alternării formelor de organizare a activităţii: frontal, în grupuri mici, în perechi şi
individual şi a strategiilor de învăţare;
e. Elaborarea unor strategii educaționale în acord cu dimensiunile învățării timpurii
 trecerea de la învăţarea activă la învăţarea interactivă, de la învăţarea individuală la învăţarea
prin cooperare, de la învăţarea independentă la cea interdependentă.
 crearea condiţiilor de muncă independentă individuală şi de grup (necesitatea combinării
strategiilor individuale cu cele de grup);
 adaptarea strategiilor educaționale la particularităţile individuale ale elevilor;
 diversificarea modalităţilor de exprimare şi comunicare, ceea ce reflectă combinarea
strategiilor bazate pe comunicarea unidirecţională cu strategii de comunicare interactivă şi
comunicare modernă prin intermediul tehnologiilor informaţionale;
TEMA 6 EDUCAȚIA PRIN JOC LA VÂRSTELE TIMPURII.
Mediul și spațiul educațional. Ariile de stimulare. Jucăria educațională

Spațiul educațional (mediul fizic):

 cuprinde tot ce-l înconjoară pe copil: pereţii, podeaua, tavanul, forma şi mărimea clasei,
mobilierul, materialele, jucăriile, echipamentul;
 caracteristici:
- caracteristici de luminozitate, ventilație, căldură adecvate;
- să fie un spațiu sigur, fără riscuri de accidente;
- să aibă dimensiuni adecvate, încât să permit acțiuni de mișcare și explorare ale copiilor;
- să fie dotat cu echipamente confortabile, ușor de manipulat;
- dispus cu mobilier flexibil;
- să asigure accesul și siguranța copiilor cu cerințe educaționale speciale.

Mediul educațional (mediul de învăţare):

 reprezintă anasamblul mijloacelor și materialelor educaționale dispuse și utilizate în spațiul
educațional al instituției de educație;
 caracteristici
 mediul de învăţare în instituţiile preşcolare va fi organizat astfel încît să stimuleze
activismul şi creativitatea copiilor, dorinţa de a se implica în activităţi, să sugereze şi să
motiveze comportamente cognitive și de participare;
 împărţirea mediul de învăţare în zone/ centre tematice în funcţie de diferitele tipuri de
activităţi;
 existenţa a cel puţin trei zone/ centre tematice delimitate în sala de grupă;
 aranjarea mobilierului şi dispunerea centrelor de activitate vor ţine seama de cerinţele
pedagogice şi vor da posibilitatea de utilizare a spaţiului în linişte, la un nivel acustic
rezonabil între centrele de activitate;
 mijloacele și materialele ce formează mediul educaţional vor fi adecvate particularităţilor
psihologice şi de vârstă, vor corespunde cerinţelor estetice şi sanitaro-igienice;
 amplasarea estetică trebuie să fie adecvată, în dispunere ordonată, pe categorii de
materiale, etichetarea materialelor etc.;
 amenajarea centrelor este recomandat să se realizeze împreună cu copiii;
 sortarea periodică a materialelor;
 introducerea treptată a materialelor noi.
 mijloacele și materialele cu conţinut demonstrativ se vor expune la nivelul câmpului
vizual al copiilor, fiind schimbate periodic în funcţie de specificul activităților
educaționale (centrele tematice create, tema zilei, ociectivele educaționale, tipul de
activitate didactică etc.);
 mijloacele și materialele de învățare vor fi așezate în spațiul de învățare al copiilor,
aceștia având acces facil la ele;
  mijloacele și materialele specific centrelor tematice vor fi amenajate pe aceste centre
(zone destinate lor).

Ariile de stimulare specifice activităților din învățământul antepreșcolar și preșcolar sunt:

o zonă cu apă şi nisip (Centrul „Nisip şi apă”)
o zonă de construcţii (Centrul „Construcţii”)
o zonă de familiarizare cu natura (Centrul „Ştiinţe”)
o zonă de interacţiune cu cartea şi imaginile (Centrul „Bibliotecă”)
o zonă pentru jocuri de rol (Centrul „Joc de rol”)
o zonă pentru jocuri de masă (Centrul „Arte”)
o zona pentru jocuri dinamice etc.

Jucăria educațională
 mijloc de educație mai ales la copiilor de vârste mici, școlari și preșcolari, ajutându-i să-și
dezvolte abilitățile intelectuale, creative, logice, lingvistice, emoționale și psihice;
 funcții
- influențează dezvoltarea capacității de cunoaștere și familiarizare a copilului cu lumea
adulților;
- influențează procesul de socializare a copilului, aceasta însemnând că prin joc el se
integrează într-un sistem de relații omonime celor sociale, specifice mediului apropiat în
care trăiește, învață să comunice în gând și să recepționeze ceea ce se spune despre alți
copii;
- lărgirea conținutului reprezentărilor;
- stimularea imaginației creatoare;
- activizarea gândirii și a procesului de comunicare;
- dezvoltarea vorbirii, a gândirii matematice;
 clasificarea jucăriilor educaționale
- jucării educative senzomotorii, în care are loc asimilarea realului în structurile
intelectuale și practicile vechi ale copilului;
- jucării educative de tip exercițiu – care constă în repetări pentru plăcerea adaptării;
- jucării educative simbolice – se bazează pe reprezentarea prin semne a obiectelor ce nu
pot fi încă percepute;
- jucării educative cu reguli – sunt considerate punctul de plecare în procesul de socializare
progresivă și care se aplică la copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 7 ani;
- jocuri educative de construcție, care au la bază jocurile simbolice care transformă
acțiunile în procese interne psihice și fac trecerea de la perioada operării cu simboluri
(prenotație), la perioada operațiunilor abstracte, acest proces fiind foarte important pentru
dezvoltarea inteligenței copilului.
 TEMA 7 PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL ÎN EDUCAŢIA TIMPURIE

Factorii socio-educaționali în dezvoltarea parteneriatului educațional

Grădinița/ școala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu
poate funcţiona şi nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care
funcţionează alcătuită, la rândul său, din mai mulţi factori cu rol educativ: familie, autorităţi,
organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi economici, biserică, instituţii de cultură,
instituţii sanitare etc. care au, la rândul lor, o ofertă educaţională explicită şi/ sau implicită.
Agenţii economici
pentru ciclul preșcolar, primar şi gimnazial: vizite la agenţii economici, lecţii deschise,
sponsorizări acordate de agenţii economici pentru diverse manifestări, participarea unor
reprezentanţi ai agentilor economici la lecţii care să aibă ca obiectiv educaţia economică
a micilor şcolari;

Organizaţiile non-guvernamentale
- cluburi (sportive, culturale, sociale, de presă, recreaţionale);
- societăţi (literare, istorice, artistice, umaniste);
- muzee;
- grădini zoologice şi botanice;
- studiouri de radio şi televiziune;
- şcoli şi universităţi;
- unităţi de cercetare;
- spitale şi alte centre de asistenţă sanitară;
- unităţi ofertante de servicii de protecţie şi asistenţă socială;
- centre de dezvoltare comunitară (economică, socială, culturală);
- asociaţii (filantropice, politice, profesionale, entice, de afaceri, de vecinătate etc.;
- fundaţii;
- partide politice;
Familia
Forme de organizare ale relaţiei instituție de învățământ – familie :
- şedinţele cu părinţii;
- discuţii individuale între cadrele didactice şi părinţi;
- organizarea unor întâlniri cu părinţii;
- implicarea părinţilor în manifestări culturale ale şcolii şi activităţi recreative (ziua şcolii,
serbări, tabere, excursii, jocuri concurs etc.);
- voluntariatul – acordat de către părinţi pentru rezolvarea diverselor probleme ale şcolii
cum ar fi: igienizarea spaţiilor şcolare, transportul copiilor la şcoală, implicarea în
activităţi culturale, supravegherea copiilor după orele de curs, ajutarea cadrelor didactice
pentru organizarea unor acţiuni, confecţionarea materialelor didactice etc.;
 - asociaţiile de părinţi – ONG - accesarea diverselor finanţări pe baza depunerii de
propuneri de proiecte, prin campanii de strângere de fonduri pentru şcoli (ex. organizarea
de evenimente speciale în vederea strângerii de fonduri, atragerea de sponsorizări de la
companii.
Poliţia
- educaţia rutieră;
- promovarea drepturilor omului şi ale copilului;
- asigurarea integrităţii personale a elevilor, cadrelor didactice, a locuitorilor comunităţii în
general;
- prevenirea delicvenţei juvenile şi a criminalităţii;
- violenţa în familie, stradală, în cadrul şcolii;
- prevenirea consumului, a traficului de droguri;
- prevenirea prostituţiei/ proxenetismului, pedofiliei;
- prevenirea cerşetoriei;
- prevenirea exploatării prin muncă a copiilor;
- promovarea respectului faţă de lege;
- promovarea unui comportament civilizat în societate;
- promovarea imaginii pozitive ale poliţiei în comunitate şi creşterea încrederii în instituţie;
Unităţile sanitare
La vârstele timpurii, în opinia noastră, cel mai mare rol educativ îl au medicii de familie şi
cabinetele medicale şcolare. Iniţiativa de a participa la acţiuni şcolare poate fi a medicului de
familie, a părinţilor sau chiar a şcolii.
Biserica
- organizarea unor manifestări cultural artistice comune;
- participarea reprezentanţilor bisericii la manifestări organizate de către instituția de
învățământ: deschiderea/ închiderea anului şcolar, sfinţirea lăcaşului şcolii, lectorate cu
părinţii, întâlniri ale reprezentanţilor bisericii cu elevii;
- organizarea de excursii, pelerinaje la diverse aşezăminte bisericeşti (mănăstiri, schituri);
- educarea cu privire la drepturile copilului şi la beneficiile pe care respectarea acestora le
aduce întregii comunităţi;
- identificarea nevoilor copiilor şi familiilor, precum şi a situaţiilor de risc în care se pot
afla acestea;
- îndrumarea, informarea şi orientarea către diverse servicii;
Bibliografie:
1 Bruner, I.S., Pentru o teorie a instruirii, EDP, Bucureşti, 1967.
2 Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1998.
3 Cerghit, I.; Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Prelegeri didactice, Ed. Polirom, Iaşi,
2001.
4 Cojocariu, V.M., Teoria şi metodologia instruirii, EDP, Bucureşti, 2002.
5 Cucoş, Constantin, Pedagogie, ed. II revizuită, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
6 Delorme, J. (coord.), Comoara lăuntrică, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
7 D Hainaut, Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, EDP, Bucureşti, 1981
8 Gurlui, Ileana, Activitati integrate in gradinita. Ghid metodic, Editura Carminis,
Pitesti, 2014.
9 Gagne, R.M., Brigs, L.J., Principii de design al instruirii, EDP, Bucureşti, 1977.
10 Ezechil, Liliana, Prelegeri de didactica generală, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003.
11 Iucu, Romiţă, Instruirea şcolară. Perspective teoretice şi aplicative, Ed. Polirom, Iaşi,
2001.
12 Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980.
13 Neacşu, I., Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Ed. Militară, Bucureşti, 1990.
14 Nicola, Ioan, Pedagogie, EDP, Bucureşti, 1994.

PORTOFOLIUL DE EVALUARE

1. Referat pe tema de curs (minim 5 surse bibliografie, analiza conceptuala si abrdare

critica)
2. Prezentare critica, argumentativa a curriculumului pentru grupa/ clasa din perspectiva
noilor politici educationale nationale