Suport Curs - Coseriu Final PDF

Semiotica şi ştiinţele limbajului ● semestrul 2, 2020
Lingvistica integrală (coşeriană) - recapitulare şi deschideri

-----------------------------------------------------------------------
[suport pentru învăţare corelabil cu prezentările on line
Back to basics / cele trei conţinuturi ale limbajului ( https://prezi.com/knujub47g6tp/back-to-basics/ ) +
Funcţia semnificativă şi universaliile limbajului (https://prezi.com/m1yzk1ovod4q/functia-semnificativa-si-
universaliile-limbajului/) ]
0. Paradigme lingvistice ale secolului XX

Primul lucru care ar trebui spus/ clarificat, atunci când vorbim despre ştiinţa (modernă: dezvoltată după
începutul secolului XX, punctul de reper iniţial fiind Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, a)
limbajului este că ea a fost departe de a se dezvolta unitar. Dimpotrivă, într-un mod comparabil cu, să spunem,
curentele literare din spaţiul european/ occidental, ea, lingvistica a cunoscut mai multe "şcoli" sau paradigme
(cum vom vedea de îndată, cel puţin patru) succesive, fiecare dintre acestea întemeiată pe o poziţionare
adversă, polemică faţă de ideile, presupoziţiile, metodele de cercetare şi descoperirile considerate centrale în
paradigma/ paradigmele precedente. În întregul său, cursul nostru din acest semestru va face referire, mai mult
sau mai puţin direct, la această lipsă-de-unitate sau mai degrabă la acest caracter dialectic, de dezbatere
teoretică şi metodologică, al lingvisticii moderne.
Cele mai importante paradigme lingvistice ale secolului precedent au fost 1. structuralismul; 2. lingvistica
("gramatica") generativ-transformaţională; 3. pragmatica; 4. integralismul (lingvistica integrală - obiect
propriu-zis al prezentei recapitulări). Diferenţele de abordare a fenomenului limbajului, în cadrul acestor
curente ştiinţifice, sunt notabile - spre exemplu, savanţii care le aparţin au, în mod inerent, tendinţa de a (le) da
răspunsuri diferite "până şi" întrebărilor primare, fundamentale, cum ar fi A. care este funcţia fundamentală a
limbajului, rolul său esenţial în lume? B. care este obiectul lingvisticii (dintre toate manifestările limbajului, ce
fenomene ne interesează predilect - sau chiar exclusiv - în cercetarea ştiinţifică a acestuia)?
0.1. Structuralismul s-a dezvoltat în principal după cel de-al doilea război mondial şi a dominat radical
domeniul lingvisticii până cel puţin la jumătatea deceniului 7; deşi dezvoltarea sa ca un curent de largă
răspândire şi coerent s-a făcut în perioada mai-sus-specificată, "numele" de departe cel mai important al
acestui curent este cel al lingvistului genevez Ferdinand de Saussure, al cărui Curs..., apărut postum, în 1916
reprezintă punctul de reper (de cele mai multe ori respectat până la adulaţie, în mai puţine cazuri contestat -
dar şi atunci, într-un fel de penser contre, c'est penser avec) fundamental pentru întreaga paradigmă
structuralistă în lingvistică. [0.1.A.] Lingviştii structuralişti, continuând o "linie" de gândire iniţiată în mod
explicit de către Saussure, pleacă de la ideea că limbajul este un instrument al transmisiei de informaţie de la
un vorbitor (emiţător) la un ascultător (receptor), dar ajung să studieze mai degrabă codurile (limbile
"istorice": franceza, engleza, româna etc.) în sincronicitatea lor (făcând, cu alte cuvinte, abstracţie de istoria
limbii), ca izolate şi primare faţă de activitatea lingvistică a vorbitorilor. Cu alte cuvinte, răspunsul
structuraliştilor la întrebarea: "Care este funcţia fundamentală/ primară a limbajului?" ar fi: "Limbajul este un
mijloc de comunicare"; structuraliştii l-au considerat a fi un sistem de semne utilizat în codificarea (de către
"expeditor"), respectiv decodificarea (de către "destinatar") a unui mesaj. [0.1.B.] În ce priveşte obiectul de
cercetare al lingvisticii structurale, acesta este limba (langue), situată în opoziţie dihotomică faţă de vorbire
(parole). La modul ideal, lingviştii ar trebui să studieze toate aspectele şi fenomenele limbajului uman
articulat - dar, dat fiind că se doreşte edificarea unei ştiinţe clasificatorii şi cât-se-poate de riguroase, e
necesară separarea acestuia în cele două domenii mai-sus-menţionate. Pe de o parte, limba e partea socială şi
esenţială a limbajului, pe care Saussure o defineşte drept "tezaur depus prin practica vorbirii în creierele
comunităţii/ masei de vorbitori" - şi care, fiind omogenă şi tratabilă cu instrumente clasificatorii, poate fi şi
trebuie studiată de această ştiinţă. În schimb, vorbirea este un act individual de voinţă/ inteligenţă şi, în
calitatea ei de realitate eterogenă, neregulată, nu poate fi abordată cognitiv în mod eficient, sistematic, deci
nu constituie obiect de cercetare pentru lingvistică.
0.2. Gramatica generativ-transformaţională a fost iniţiată, începând cu deceniul al 7-lea (punctul de reper e
considerat a fi volumul Aspects of the Theory of Syntax, din 1965) de către lingvistul american Noam
Chomsky. Acesta a insistat, în principal, asupra capacităţii oricărui individ uman (adult şi normal) de a produce,
prin selecţionare de cuvinte şi combinare a lor în scheme/ structuri gramaticale, construcţii semantico-
gramaticale corecte (într-una sau mai multe limbi). [0.2.A.] Pentru acest curent, limbajul este în mod
fundamental un sistem sintactic (presupus a fi universal, adică identic la toate fiinţele umane adulte şi
"normale") care stă la baza organizării interne/ a construcţiei, generării gândirii individuale. [0.2.B.] Obiectul
lingvisticii, în generativism, nu mai este limba (externă individului, aflată în "gramatică şi dicţionar" - cum
consideraseră structuraliştii), ci competenţa lingvistică, o facultate/ capacitate universală (adică organizată, în
esenţă, identic pentru toate fiinţele umane) a creierului care ne permite să form(ul)ăm propoziţii şi fraze corecte
în idiomul nostru matern (sau într-una dintre celelalte limbi pe care le cunoaştem).
0.3. Pragmatica a fost un curent nu doar lingvistic, ci şi (sau "mai ales") semiotic - adică apartenent teoriei
generale a semnelor, dezvoltat şi în relaţie cu descoperiri/ teorii lingvistice dinspre finalul secolului trecut1, dar şi
prin revalorificarea, cu accent asupra problemelor limbajului, a ideilor şi filosofiei dezvoltate, la finalul secolului
XIX şi începutul celui următor, de către gânditorul american Charles Sanders Peirce. [0.3.A.] Pentru
pragmaticieni, funcţia fundamentală a limbajului (şi, în fond, a tuturor tipurilor de semne utilizate de către
oameni) este una persuasivă: folosim cuvintele nu atât pentru comunicare sau pentru structurarea propriei noastre
gândiri/ cunoaşteri, cât pentru a ne determina interlocutorii să acţioneze în interiorul realităţii. [0.3.B.] Cât despre
obiectul lingvisticii şi al semioticii, acesta nu va mai fi nici limba, nici competenţa lingvistică cerebrală, ci vor fi
înseşi actele de vorbire/ comunicare, privite mai ales prin prisma efectelor pe care ele le generează pentru şi prin
acţiunea umană.
0.4. În fine, integralismul lingvistic (sau lingvistica integrală) e un curent la a cărui origine se află lingvistul
român Eugeniu Coşeriu, ale cărui contribuţii ştiinţifice fundamentale au început să apară în deceniul al 6-lea şi
au continuat până la decesul savantului, în 2002. [0.4.A.] Cum vom vedea/ ne vom reaminti ceva mai jos,
pentru acest curent, funcţia fundamentală a limbajului este funcţia semnificativă sau creaţia de semnificate.
[0.4.B.] În ce priveşte obiectul lingvisticii, acesta este - afirmă Coşeriu - competenţa lingvistică tripartită a
vorbitorilor, cu subdimensiunile sale: competenţă elocuţională, competenţă idiomatică şi competenţă expresivă
(v., de asemenea, infra, partea din curs dedicată în mod direct/ special acestei paradigme).
paradigma (şcoala) cel mai important funcţia fundamentală obiectul lingvisticii

lingvistică reprezentant a limbajului
mijloc/ instrument limba (langue),

structuralism Ferdinand de Saussure
de comunicare nu şi vorbirea
mijloc de organizare internă competenţa,

generativism Noam Chomsky
(sintactică) a gândirii nu şi performanţa
mijloc/ instrument actele propriu-zise

pragmatism Charles Sanders Peirce
de persuasiune de vorbire
Eugeniu Coşeriu funcţia semnificativă / competenţa (elocuţională,

integralism (Eugenio Coseriu) creaţia de semnificate idiomatică şi expresivă)
1
Teoria actelor de vorbire, a lui John Austin şi John Searle, în deceniile 7 şi 8; teoria conversaţiei, a lui Paul Grice,
în anii '70; teoria pertinenţei (a relevanţei), dezvoltată de către Dan Sperber şi Deirdre Wilson în anii '80; pragmatica
discursului iniţiată de Oswald Ducrot şi Jean-Claude Anscombre după 1990 etc.
1. Trihotomia planurilor limbajului, în viziunea lui Eugeniu Coşeriu

Cea de a patra paradigmă importantă a secolului XX – paradigmă a cărei fundamentare începe, cronologic,
înainte de primele volume importante chomskyiene şi care are ambiţia de a critica structuralismul, gramatica
generativă şi pragmatica şi de a le integra ulterior într-o lingvistică în sfârşit completă, trihotomică – e
lingvistica integrală a lui Eugeniu Coşeriu [1921-2002] (sau integralismul lingvistic).
Ideea arhitecturală fundamentală a lingvisticii integrale, prezentată în formă extrem de simplă, este: în fiecare
moment al desfăşurării sale, limbajul funcţionează, actualizând, generând şi comunicând/ construind
conţinuturi, nu într-un singur plan (al limbii, sau universal, sau al individului), ci în trei planuri simultan.
Altfel spus, orice act lingvistic produce şi vehiculează totodată
1) conţinuturi virtual inteligibile de către toate fiinţele umane,
2) conţinuturi accesibile doar vorbitorilor aceleiaşi limbi şi
3) conţinuturi accesibile în mod singular fiecărui individ luat izolat.
[Chestiunea planurilor limbajului poate fi mai lesnicios înţeleasă dacă începem printr-o abordare
"neştiinţifică" sau intuitivă:
1) unii dintre noi credem (sau fiecare dintre noi crede, în unele momente) că limbajul funcţionează ca un
liant, un mijloc de comunicare universal, că, depăşind barierele de înţelegere reprezentate de limbi,
reuşim să comunicăm cu orice altă persoană umană;
2) alţii credem (sau toţi, în cea mai mare parte a timpului, am cădea de acord) că nu putem comunica
decât cu vorbitorii aceleiaşi limbi, ai aceluiaşi idiom;
3) în fine, mai puţini dintre noi considerăm (sau, dacă vrem să fim mai exacţi, fiecare dintre noi, în
momente rare ale vieţii sale, poate ajunge la concluzia) că limbajul este un dat individual, că nu putem
comunica acele conţinuturi care sunt mai intime şi preţioase, etc. - că omul e o monadă închisă oricărei
comunicări complete cu vreun semen de-al său (în asemenea momente limbajul e condamnat, în general,
pentru lipsa lui de "rafinament" şi "transparenţă")]
Lingviştii au privit şi ei, de-a lungul timpului, chestiunea limbajului sub cele trei aspecte menţionate în
paranteza de mai sus:
1) lingviştii adepţi ai principiului relativităţii lingvistice (în lingvistica sec. XX, cei de formaţie
structuralistă mai ales) studiază limbile ca tot atâtea moduri diferite de a structura gândirea. Ei fac o
lingvistică a limbilor (istorice sau funcţionale).
2) există şi lingvişti (cum sunt, în primul rând, generativiştii) convinşi că, dincolo de (sau mai adânc
decât) diferenţele între limbi există structuri logice sau gramaticale ce trebuie să fie analoge pentru
oricare minte umană. Pentru aceşti lingvişti, cuvintele şi structurile gramaticale nu sunt decât forme
diferite pentru aceleaşi conţinuturi mentale, iar limbile [dacă ne e permisă o metaforă] sunt doar "haine"
diferite pe corpul aceleiaşi gândiri. Ne aflăm, aici, în căutarea unor categorii universale ale gândirii sau a
unei gramatici (lingvistici) universale
3) până la Eugeniu Coşeriu, lingvistica nu a recunoscut posibilitatea (deci cu atât mai puţin a admis
necesitatea) unei lingvistici a modului în care funcţionează limbajul în fiecare din fiinţele umane şi
situaţiile concrete în particular - aceasta, pentru că însăşi ideea unei ştiinţe având ca obiect conţinuturi
incomunicabile între indivizi şi, mai mult decât atât, irepetabile ca atare în unul şi acelaşi individ este
autocontradictorie, orice ştiinţă fiind o ştiinţă a generalului/ neputând exista tot atâtea ştiinţe câte obiecte-
individuale-de-cunoscut există. Integralismul va soluţiona această dificultate stipulând că lingvistica
textului nu studiază conţinuturi propriu-zise, ci moduri constitutive ale acestor conţinuturi - aceste
moduri depăşind sfera monadică a individului. Lingvistica planului individual (numită şi lingvistica
textului) ca ştiinţă aparte de lingvistica limbilor şi cea a limbajului în general este, deci, specifică
paradigmei integraliste.]
Această viziune tripartită asupra limbajului este de obicei reprezentată printr-un synopsis (un tabel) cu trei linii
(corespunzătoare planurilor limbajului) şi câteva coloane, în funcţie de numărul de aspecte luate în considerare
de către cercetător atunci când vrea să descrie fenomenele lingvistice:
PLAN AL COMPETENŢĂ CONŢINUT JUDECATĂ DE LINGVISTICĂ

LIMBAJULUI CONFORMITATE
universal elocuţională designat congruenţă designaţională
istoric idiomatică semnificat corectitudine semnificaţională
individual expresivă sens adecvare a sensului
(textual-discursivă)
1.1. Planul universal

Planul universal al limbajului este planul raportării/ referirii la lumea "extralingvistică", la lucrurile (din
"context", care însă poate fi şi el unul construit) "despre" care vorbitorul doreşte să vorbească. Acestea sunt,
adesea, obiecte şi evenimente reale, palpabile, constatabile empiric, însă pot la fel de bine să fie obiecte, fiinţe,
întâmplări ale unor lumi pur ficţionale, susţinute ca atare de către însuşi discursul care le "povesteşte". Din
punctul de vedere al limbajului însuşi, nu există nicio diferenţă (de structură, productivitate, semnificativitate)
între o frază/ o enunţare care se referă la Turnul Eiffel din Paris şi alta care are drept obiect Turnul Negru din
Mordor. Nu doar că acestea pot fi constituite/ rostite (emise) cu aceeaşi uşurinţă, însă mecanismul (în linii
esenţiale idiomatic, dar implicând şi luarea în calcul a unor informaţii despre lume în general) prin care
ascultătorul (receptând cuvintele în succesiunea lor, cunoscând regulile gramaticale, în primul rând sintactice,
care le organizează pe acestea) "descifrează" spusele primului nu întâmpină - atât timp cât ceea ce spune
vorbitorul e bine-format - dificultăţi mai mari atunci când e vorba despre "ficţiune" decât când e vorba de
"realitate". Mai mult chiar, cum vom vedea ceva mai jos, diferenţierea pe care (fireşte că) o facem între existent
şi non-existent, adevărat şi fals prin raportare la lumea unică, reală, la universul în care trăim e una ulterioară
înţelegerii a ceea ce interlocutorul nostru ne-a comunicat/ descris/ reprezentat prin limbaj.
[Care e, atunci, "valoarea de adevăr" a unei afirmaţii referitoare la o realitate, de exemplu, legendară?
Este propoziţia: Penelopa a fost soţia lui Ulise. una adevărată sau falsă? Oarecum paradoxal, tocmai
răspunsul care ne vine, intuitiv, primul în minte - "e o propoziţie falsă, fiindcă niciunul dintre cele două
personaje nu a existat" - e, din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice, cel mai inadecvat. În fapt,
ştiinţele - după cum se orientează mai degrabă spre pozitivitatea empirică sau, dimpotrivă (ca ştiinţe ale
culturii sau ale omului şi universului său), recunosc validitatea internă a lumilor ficţionale, vor da unul
dintre următoarele două răspunsuri:
A. (pozitivismul logic ar spune:) Fraza/ enunţarea/ afirmaţia de
mai sus (nu doar că este falsă, ci) este complet lipsită de
semnificaţie. În linia de gândire iniţiată de către Gottlob
Pferd
Frege, orice semn uman deţine un Sinn (sens, concept care
nu trebuie însă suprapus peste ceea ce, în continuarea horse
semestrului, vom numi la fel, dar în interpretare coşeriană)
şi un Bedeutung (o semnificaţie). Sinn ese conţinutul intern cal
al semnului, dat prin apartenenţa acestuia la un sistem
semiotic cum e o limbă (spre o mai lesnicioasă înţelegere:
conţinutul "de dicţionar"); Bedeutung, în schimb, e
conţinutul extern, real-empiric. Un cuvânt cum e cal va Einhorn
avea, în consecinţă, atât sens cât şi semnificaţie; inorog, în
schimb, deşi are sens (în limba română), nu are unicorn
semnificaţie. Cum chestiunea adevărului/ falsităţii se
raportează, fireşte, la Bedeutung şi nu la Sinn, fraza inorog
pomenită mai sus - cea despre Ulise şi Penelopa - este
complet lipsită de conţinut (decidabil).
2. (ştiinţele culturii, în schimba, ar afirma mai degrabă că) În interpretarea (inclusiv logic-cognitivă, în termenii
adevărului vs. falsităţii, a) afirmaţiilor trebuie luat în considerare universul de discurs căruia acestea i se
subordonează. În universul ("lumea") mitologiei greceşti şi, cu precizie şi mai mare, în cel al Iliadei, afirmaţia
de mai sus este una, pur şi simplu, adevărată, iar dacă am spune Penelopa a fost soţia lui Ahile. am avea de-a
face cu o afirmaţie, pur şi simplu, falsă. (Cf., în ce priveşte conceptul de universe of discourse, W.M. Urban,
Language and Reality). ]
Coşeriu numeşte tipul de cunoaştere (individual-)intuitivă lingvistică specific acestui plan competenţă elocuţională
(etimologic: capacitate pentru vorbire-în-general). Această competenţă cuprinde informaţii şi abilităţi din două
domenii principale: pe de o parte, cunoaşterea generală a lucrurilor lumii şi, pe de altă parte, cunoaşterea
principiilor universale ale gândirii.
1.1.1. Prima subcomponentă a competenţei elocuţionale presupune o cunoaştere de sorginte "enciclopedică" (id
est: referitoare nu la cuvinte, ci la "fapte"), dar ea rămâne o competenţă lingvistică prin sarcina sau funcţia pe
care, în raport cu actele de vorbire, o îndeplineşte: orice gând (formulat prin limbaj), orice comunicare din
partea noastră presupun drept fundal o lume deja constituită/ cunoscută. În mod întrucâtva paradoxal,
competenţa mea elocuţională îmi arată, mai degrabă, ce nu mai trebuie să spun (fiindcă e deja cunoscut,
împărtăşit, acceptat intersubiectiv) în cadrul unei comunicări. Dacă, întâlnindu-vă pe stradă cu un coleg, îl
întrebaţi ce face iar el vă răspunde "Mă duc la facultă'!", nu va mai fi nevoie să continue: "[Facultatea] de
Litere, strada Horea 31, Cluj-Napoca etc.", fiindcă ştiţi deja asta. Dacă, însă, vă întâlniţi cu un cunoscut despre
care ştiţi că e student, dar nu ştiţi unde, care vă spune exact aceeaşi propoziţie, va trebui să întrebaţi (în măsura
în care vă interesează!) "Dar care facultate, ce studiezi tu?" sau ceva asemănător.
Un lucru pe care nu trebuie să-l uităm e că, rămânând o cunoaştere "cu bătaie/ sarcină universală", competenţa
elocuţională are totuşi, cel puţin în ce priveşte raportarea la lucruri/ lume, un conţinut concret specific fiecăruia
dintre noi; nu există două fiinţe umane care să aibă o cunoaştere perfect coincidentă asupra lumii (un student la
medicină va avea, în mod normal, mai multe cunoştinţe anatomice decât noi; noi, însă, ar trebui să ştim mai
multe lucruri despre, de exemplu, literatură/ beletristică; îmi cunosc mai bine/ mai în amănunt propriul
apartament decât pe cele ale cutărui prieten sau cutărei cunoştinţe).
Nu în ultimă instanţă, trebuie remarcat că, în schimburile noastre comunicaţionale, nu avem propriu-zis nevoie
de o suprapunere completă (una, cum am arătat adineaori, imposibilă sau în orice caz extrem de improbabilă) a
cunoştinţelor/ ideilor/ imaginii pe care o avem despre lume, ci doar de o presupoziţie de similaritate între "ceea
ce ştiu eu" şi "ceea ce ştie interlocutorul" + de presupoziţia rezonabilă că ne referim la acelaşi lucru. Dacă,
întâlnindu-mă pe stradă, un prieten mă va informa: "Să ştii că Petrică s-a însurat!", iar eu îi voi răspunde,
contrariat, "Cum să se însoare Petrică, măi, că are doar trei ani?" e foarte posibil ca interlocutorul meu să revină
cu o precizare de tipul: "Nu (mă refer la) Petrică Popescu, ci la Petrică Ionescu." Ceea ce s-a petrecut aici, e că
în temeiul unei cunoaşteri a lumii pe care o presupunea comună, prietenul meu a formulat un enunţ (ca, de fapt,
orice enunţ) incomplet; atunci, însă, când amândoi am sesizat non-coincidenţa interpretărilor noastre, a folosit
discurs/ cuvinte suplimentar(e) pentru a mă lămuri. Altfel spus, orice enunţ comunicativ, din partea oricăruia
dintre noi, se bazează pe o cunoaştere prealabilă a lumii, care rămâne neschimbată în fundal, şi se rosteşte
pentru a modifica ceea ce ştim despre o mică (dar, în respectivul moment, obiect al atenţiei) parte a realităţii.
(Din nou, cu riscul ca studenţii să devină exasperaţi: realitatea aceasta poate fi şi una ficţională; îmi pot anunţa
prietenii că a apărut o nouă plăcintărie pe strada X, dar şi că Rey este fiica împăratului Palpatine.)
1.1.2. Cunoaşterea principiilor universale ale gândirii se raportează la principii cum ar fi identitatea, non-
contradicţia, terţul exclus, dar nu trebuie înţeleasă drept ansamblu sistematic, coerent, complet de cunoştinţe
propriu-zis "logice", ci mai degrabă ca o cunoaştere tehnic-intuitivă care ne ajută, de cele mai multe ori, să nu
ne contrazicem pe noi înşine/ să fim coerenţi în formularea "internă" a unei idei/ a unei enunţări. Pentru a da un
exemplu celebru din literatură, Creangă spune: "Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii
mele, la casa părintească din Humuleşti /.../ parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!". Dacă revedem, într-o
lectură mai atentă, cele două extreme ale acestei foarte lungi fraze, vom descoperi un anacolut, o eroare
sintactică: pronumele personal de persoana I, singular e la început în nominativ, subiect, pentru ca la final să
reapară în dativ, drept complement indirect. Iar aceasta nu este "doar", sau nu în primul rând o greşeală de
gramatică a limbii române (deşi, fireşte, într-o limbă care nu cunoaşte distincţii cazuale, ea ar "dispărea") - ci
una care rezultă din uitarea-pe-parcurs a poziţiei "în univers" pe care mi-am atribuit-o eu, naratorul, în raport cu
evenimentele (în acest caz, cu... inima).
De asemenea, pentru a demonstra caracterul intuitiv (atât timp cât nu suntem logicieni "de meserie") al
principiului identităţii, Coşeriu ne furnizează exemplul falsului silogism: Apostolii au fost doisprezece; Petru a
fost apostol; deci, Petru a fost doisprezece. Fără să putem pune, ştiinţific şi raţional vorbind, degetul pe rană
(fără, de exemplu, să facem diferenţa între calităţi colective şi distributive), vom intui, fiecare dintre noi, că e
ceva profund greşit în succesiunea de afirmaţii de mai sus. Acest tip de cunoaştere (a principiilor universale ale
gândirii) e, astfel, cea care ne permite să-i atragem atenţia unui interlocutor că, de exemplu, e incoerent sau se
contrazice - urmând, fireşte, ca argumentele pentru această impresie/ intuiţie a noastră să fie dezvoltate,
explicitate, eventual, ulterior.
1.2. Planul istoric

Planul istoric al limbajului este planul limbilor/ al idiomurilor, iar competenţa care îi e specifică e numită de
către Coşeriu competenţă idiomatică - totalitatea cunoştinţelor şi abilităţilor de ordin fonetico-fonologic,
semantic, morfosintactic (gramatical), pragmatic pe care le deţinem referitor la o anumită limbă şi pe care le
folosim pentru a genera vorbire/ discurs în relaţie, în mod normal, cu vorbitori ai aceluiaşi idiom. Mai toată
lingvistica, de-a lungul întregii ei istorii, a fost - afirmă Coşeriu - o lingvistică a limbilor. Dintre cele trei
planuri ale limbajului, acesta este cel a cărui existenţă/ manifestare/ funcţionare nu mai trebuie argumentată -
fiindcă oamenilor le-a fost evident, dintotdeauna, că există limbi, că ele sunt, cel puţin la nivelul "expresiei" sau
al "formei", diferite una de cealaltă.
1.3. Planul individual

Planul individual al limbajului este planul poziţionării personale, al expresiei/ manifestării intenţiilor
vorbitorului raportat(e) la starea de fapte descrisă (sau constituită) în planul universal. Cum vom vedea ceva
mai jos, când vom insista asupra celor două raporturi semiotice, dacă pentru a realiza vorbirea foloseam
cuvintele pentru a ne raporta la anumite obiecte într-o lume (presupusă drept unică şi) intersubiectivă, în
realizarea text/ discursului - sau, cu alte cuvinte, în producerea de sens - ne marcăm, explicit sau implicit,
atitudinea, opinia, reacţiile la "realitatea descrisă" în acelaşi act de limbaj.
Un exemplu analogic (cu precizarea, extrem de importantă, că în lingvistica integrală nu se disociază între
porţiuni separate ale expresiei materiale care ar marca, unele, designarea şi altele sensul) care ne poate face mai
lesnicioasă distincţia între vorbire şi text-discurs (sau, ceea ce e acelaşi lucru, între designare şi sens) putem
găsi în teoria actelor de vorbire (specifică pragmatismului) a lui John Austin şi John Searle, în care se (poate)
face diferenţa între, pe de o parte, forţa ilocuţionară şi, pe de altă parte, conţinutul propoziţional al aceleiaşi
enunţări. Luând în considerare fraza: "Îmi pare rău că n-ai putut veni!", jumătatea a doua (gramatical vorbind,
propoziţia subordonată - dar nu e obligatoriu ca relaţia sintactică să fie configurată aşa) reprezintă conţinutul
propoziţional, adică descrierea unor fapte din realitate; prima jumătate, în schimb, arată (aici, explicit)
atitudinea vorbitorului faţă de respectivele fapte. Pot exista, potrivit teoriei menţionate, şi acte de vorbire
indirecte, în care forţa ilocuţionară nu mai e explicită: când ni se spune "Luaţi loc!", vom înţelege oricum "vă
rugăm/ vă ordonăm/ vă cerem să luaţi loc". Aşadar, în utilizarea limbajului se poate disocia între un strat, dacă
putem spune astfel, obiectiv-descriptiv şi unul subiectiv-intenţional; revenind dinspre această teorie pragmatistă
înspre lingvistica integrală, vom spune: în orice act lingvistic se "folosesc" semnificate ale unei sau ale mai
multor limbi pentru a) a genera, în planul universal, o stare-de-fapte designată şi b) a exprima, în relaţie cu
aceasta, în planul individual, un sens.
1.4. Judecăţile de conformitate şi suspendările lor

Competenţa noastră lingvistică tripartită este cea care ne permite să evaluăm atât propriile noastre utilizări ale
limbajului, cât şi pe cele ale interlocutorilor noştri, prin raportare la ceea ce ar fi de aşteptat din partea acestora în
conformitate cu regulile fiecărui plan al limbajului:
● conformitatea discursului cu regulile planului universal/ ale competenţei elocuţionale e numită, în cadrul
integralismului lingvistic, congruenţă. De exemplu, a spune doi cu doi fac patru sau Copenhaga e capitala
Danemarcei e congruent, iar a afirma că doi cu doi fac cinci sau că Stockholm e capitala Danemarcei e
incongruent.
● judecata de conformitate cu cerinţele planului istoric al limbajului şi cu regulile competenţei idiomatice este:
corect vs. incorect. Fraza Fata pe care am văzut-o era frumoasă este corectă, în schimb Fata care am văzut-
o era frumoasă, nu. De asemenea, e corect (şi înseamnă acelaşi lucru) când spunem în româneşte Am
mâncat doar două mere sau N-am mâncat decât două mere; dar e incorect (şi n-ar trebui să însemne nimic
inteligibil) când spunem Am mâncat decât o portocală.
● judecata de conformitate cu cerinţele planului individual al limbajului şi cu regulile competenţei expresive
(textual-discursive) este: adecvat vs. inadecvat. Este adecvată o cerere adresată conducerii Facultăţii şi
formulată în termeni de tipul: Stimate domnule Decan, prin prezenta vă rog a-mi aproba scutirea de taxe de
şcolarizare, întrucât tatăl meu este cadru didactic la Facultatea de Geografie; dar este complet inadecvată
(şi în nici un caz nu va fi "rezolvată pozitiv") aceeaşi solicitare formulată după cum urmează: Măi, Corine,
pliz nu-mi lua biştari pentru facultă, că babacu' îi prof la Geogra.
O idee originală a lui Coşeriu - şi foarte importantă pentru înţelegerea relaţiei dintre planurile limbajului în
cadrul lingvisticii integrale - e cea potrivit căreia judecăţile de conformitate pot fi suspendate "de sus în jos"
(dacă ne raportăm la tabelul competenţelor), adică se poate trece peste incongruenţa discursului dacă acesta este
fie corect, fie adecvat şi, de asemenea, se poate renunţa la corectitudinea formulării idiomatice dacă, iarăşi,
adecvarea la situaţia de comunicare o solicită.
Astfel, lingvistul român afirmă că există cinci tipuri de suspendare:
(i) suspendarea incongruenţei prin corectitudine - deşi ştim foarte bine că paharul nu este de apă, aşa se spune în
limba română; deşi dubla negaţie e echivalentă, potrivit regulilor universale ale gândirii logice, cu o afirmaţie, în
română - dar şi în multe alte limbi - ea e fie permisă, fie chiar obligatorie. Cu alte cuvinte, în realizarea/ înţelegerea
actelor de limbaj, regulile limbii (ale planului istoric) sunt mai puternice decât cele ale planului universal.
(ii) suspendarea metalingvistică a incongruenţei prin adecvare are loc atunci când există o nepotrivire cu
principiile universale ale gândirii sau cunoaşterea generală a lucrurilor, dar ea nu îi aparţine vorbitorului, ci
altcuiva: Ion crede/ afirmă că 2+2 fac 5; această procedură este cea care ne permite să "cităm" minciunile
sau să denunţăm ceea ce noi considerăm a fi afirmaţii false despre realitate.
(iii) suspendarea metaforică a incongruenţei prin adecvare - în exemple cum sunt Dar ce văd? E răsăritul, iar
Julieta-i soarele! sau Cenuşie-i, scumpe-amice, orice teorie/ Dar verde(-i) pomul vieţii auriu! este evident
că "realităţile" descrise de discurs nu au cum să fie conforme cunoaşterii lucrurilor. Ştim că temperatura
Soarelui depăşeşte, la suprafaţă, 5000 de grade Celsius, ceea ce ar face şederea lui Romeo în preajma
iubitei sale extrem de dificilă; de asemenea, ştim că teoria nu are culoare, şi că un lucru verde nu poate fi în
acelaşi timp auriu. Însă - pentru a relua "explicaţia" dată de Coşeriu celui de-al doilea exemplu - dacă
înţelegem că prin "verde" se doreşte a ni se vorbi despre tinereţe, vigoare, vitalitate, iar prin "auriu" despre
ceva preţios, tensiunea semantică dispare.
(iv) suspendarea extravagantă a incongruenţei prin adecvare se petrece atunci când vorbitorul pur şi simplu
vrea să se joace cu cuvintele sau cu realităţile. Cităm, în continuare, o celebră Fabulă a lui Urmuz: Cică
nişte cronicari/ Duceau lipsă de şalvari./ Şi-au rugat pe Rapaport/ Să le dea un paşaport./ Rapaport cel
drăgălaş/ Juca un carambolaj,/ Neştiind că-Aristotel/ Nu văzuse ostropel./ „Galileu! O, Galileu!/ Strigă el
atunci mereu –/ Nu mai trage de urechi/ Ale tale ghete vechi.”/ Galileu scoate-o sinteză/ Din redingota
franceză,/ Şi exclamă:„Sarafoff,/ Serveşte-te de cartof!”/ Morală: Pelicanul sau babiţa.
(v) în fine, şi corectitudinea din planul istoric poate fi suspendată - atunci, de exemplu, când un vorbitor nativ îşi
"simplifică" propria limbă pentru a putea fi înţeles de un străin: Tu vine seara asta casă la mine, face foto, bliţ-bliţ!
Această ordine/ ierarhie a suspendărilor mai subliniază o dată, dacă mai era nevoie, ideea lui Coşeriu potrivit
căreia "limbajul există pentru vorbitori, şi nu pentru lingvişti". Producerea unui sens adecvat intenţiei şi
contextului reprezintă, în cele din urmă dimensiunea cea mai importantă, în vederea realizării căreia se pot
"sacrifica" atât conformitatea cu cerinţele vorbirii în general, cât şi corectitudinea în interiorul unei anumite
limbi; de asemenea, e bine să reţinem că, întotdeauna, regulile limbii (şi corectitudinea adineaori menţionată)
"bat" (sunt mai importante decât) regulile elocuţionale şi congruenţa.
2. Cele trei tipuri de conţinut lingvistic

[privitor la această temă, studenţii sunt rugaţi să se raporteze şi la prezentarea care poate fi găsită urmând link-ul:
https://prezi.com/knujub47g6tp/back-to-basics/ ]
Precizare preliminară: atenţie! mai jos, ordinea în care vom discuta conţinuturile specifice planurilor limbajului nu
mai e cea "din tabel", de sus în jos (universal - istoric - individual), ci cea pe care o solicită "mişcarea" actului
lingvistic în cele două raporturi semiotice, v. infra (aşadar: istoric - universal - individual).
2. 1. Semnificatul, care aparţine planului istoric, reprezintă conţinutul intuitiv al gândirii, aşa cum este el delimitat într-o
limbă şi de către limba însăşi. O modalitate totodată lesnicioasă şi clară de a înţelege acest concept fundamental pentru
lingvistică în general, dar mai ales pentru structuralism, este să facem apel la celebra dihotomie a lui Ferdinand de
Saussure, reamintindu-ne ideea potrivit căreia "semnul lingvistic uneşte nu un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine
acustică". Putem spune, în consecinţă, că semnificatul este partea de conţinut (conceptual) a semnului lingvistic, care
apare doar în corelaţie binară, i-mediată, cu un semnificant ca formă a expresiei (ca model mental al unei sonorităţi).
E bine să ne reamintim, cu acest prilej, un lucru discutat ceva mai sus - cu ocazia prezentării pe care (i-)am făcut-o
semiologiei saussureiene: nici una dintre cele două faţete ale SL nu aparţine realităţii extrasubiective - ambele se găsesc
doar în minte: pe de o parte, semnificantul nu e sunetul din natură, ci doar un stimul empiric ce "mobilizează" din
depozitul mental o anumită imagine acustică [aşa se explică faptul că pot înţelege persoane cu mici defecte de fonaţiune
sau vorbitori non-nativi ai limbii care o deformează pe aceasta, constant, în pronunţia efectivă]; pe de altă parte,
semnificatul nu e nici el un lucru sau o clasă real-natural-obiectivă de lucruri, ci e un concept (o idee - posibilitate
universală de existenţă a unui anumit [tip de] lucru).
Din raţiuni în principal mnemotehnice, e util să reţinem celebra schemă a semnului lingvistic, aşa cum apare ea în
Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, cu condiţia de a înţelege că, în cadrul acesteia, reprezentarea grafică a
unui arbore - în poziţia semnificatului - se referă, corect interpretată, la ideea/ conceptul de arbore şi nu la arborele fizic.
E motivul pentru care studenţii/ editorii acestui volum au fost adesea acuzaţi că ar fi greşit incluzând respectivul desen;
dar "greşeala" lor este, mai degrabă, cea de a fi folosit o reprezentare grafică foarte asemănătoare, cu doar câteva pagini
mai devreme, pentru a ilustra un lucru totalmente diferit. Cu doar câteva alineate înainte de pomenita schemă a SL,
editorii au inclus (discutând eroarea naivă de a vedea limba ca pe o nomenclatură, în care cuvinte trimit în relaţie de 1:1
la obiecte) desenul unui copac care, în punctul respectiv al textului, ilustra "însuşi" copacul din natură.
semnificat
SL = ------------------- =
semnificant
[schema semnului lingvistic] ["nomenclatura"]
Aunci când discutăm despre planul istoric al limbajului, un fenomen extrem de important de discutat este
relativitatea lingvistică: gândirea umană se structurează diferit în limbi diferite. Chestiunea diferenţelor structurale
dintre idiomuri, ca şi întrebarea privitoare la măsura în care acestea influenţează întregul comportament cognitiv-
acţional al indivizilor şi comunităţilor care le utilizează este una crucială.
2. 2. Designatul e conţinutul specific planului universal al limbajului şi presupune referirea la obiectele, sau -
dacă vrem să fim mai precişi - constituirea obiectelor lumii "despre care" vorbeşte respectivul act lingvistic.
Putem spune, în acest sens, că designatul este sau (i) un obiect al realităţii la care se face referire cu ajutorul
limbajului (al semnificatelor din limbă), sau (ii) un obiect proiectat ca real (în spaţiul intersubiectiv) cu ajutorul
limbajului (al semnificatelor) - iar riguros vorbind ar trebui să adăugă,: în fapt, raportându-ne la cele două
posibilităţi descrise mai sus, designatul este întotdeauna mai înainte (ii) decât (i).
Câteva exemple ne vor ajuta, poate, să ne lămurim: desigur, situaţia cu care suntem cel mai obişnuiţi este cea în care
cineva spune ceva de genul: Aş vrea să vă vorbesc despre sticla de ceai/ suc aflată acum, la momentul cursului de
semiotică şi ştiinţe ale limbajului, pe catedră. Dar profesorul nostru de lingvistică poate, de asemenea, să spună:
Vreau să vă vorbesc despre inorogul roz, cu buline albastre, care mă vizitează la cabinetul 129 de fiecare dată când
mă pregătesc să ţin un curs despre designat, fără ca aceasta să suscite dificultăţi de înţelegere (va exista, cel mult,
reticenţă la nivelul acceptabilităţii... existenţiale). Limbajul e capabil, iar vorbirea poate produce efectiv entităţi
"ficţionale" la fel de bine ca şi (să se refere la) lucruri "reale". Iar un exemplu de tipul: Aş vrea să vă vorbesc despre
cele două prize electrice aflate în această sală, pe peretele din spatele dumneavoastră ne poate demonstra că, în
realitate, mai întâi ne imaginăm obiectele pe care (şi aşa cum) ni le descrie limbajul, şi abia apoi verificăm - în
exemplul actual, întorcându-ne cu 180 de grade - dacă ele se găsesc (sau nu) "şi" în realitate aşa.
Un alt aspect de lămurit, atunci când discutăm problema designatului, este modul cum Coşeriu descrie,
comparativ, relaţia dintre cele două tipuri de conţinut - al planului istoric vs. al planului universal: semnificatul
reprezintă un conţinut virtual, apartenent, ca imagine mentală, limbii; în schimb designatul e un conţinut actual
sau real al vorbirii - un obiect al lumii la care facem referire prin limbaj. Semnificatul e conceptual; designatul e
obiectiv; în fine, semnificatul e universal (el reprezintă "modelul de posibilitate infinită a unui obiect"), pe când
designatul este particular (putând "merge" până la individualitatea empirică).
De asemenea, tot în ce priveşte designatul, e util să lămurim relaţia acestui concept coşerian/ integralist
cu ceea ce alte paradigme lingvistice, mai cu seamă pragmatica, numesc referent:
- designatul este parte a unui sistem terminologic-conceptual ternar: în calitate de conţinut "universal"
al vorbirii, el se află între semnificat (pe care l-am caracterizat mai sus în calitate de conţinut al
limbii) şi sens (conţinut al text-discursului); în schimb, referentul e un concept folosit în sistemele
binare care confundă vorbirea cu text-discursul şi operează exclusiv cu distincţia conţinut al limbii vs.
conţinut al enunţării
- în cazul designatului, nu are nici o relevanţă distincţia existent vs. non-existent în realitatea empiric-
pozitivă (din punctul de vedere al producerii de designaţi cu ajutorul limbii, nu e nici o diferenţă între
"capră" şi "inorog"); în schimb, referentul este înţeles, de cele mai multe ori, drept un obiect palpabil,
pozitiv-prezent, a cărui existenţă efectivă poate fi dovedită.
2. 3. Sensul, în fine, specific planului individual al limbajului, este conţinutul în el însuşi unic, irepetabil, produs de
către vorbitor, respectiv interpretat (inferat) de către ascultător în fiecare instanţă a discursului. Se pot cita/ da mai multe
definiţii coşeriene ale acestui tip de conţinut - spre exemplu, cea (din păcate, aproape imposibil de tradus) din volumul
Competenţa lingvistică : "el sentido es el dicho en el decir" - aproximativ: "ceea ce se spune în spunere". La fel de
corect e să spunem: sensul este ceea ce, într-o enunţare efectivă, vrem să spunem cu ajutorul cuvintelor, dar şi, dincolo
de acestea, cu gesturile, atitudinile, referirea la contexte şi uneori chiar cu tăcerea (pentru că, fiind obişnuiţi a trăi
imersaţi în vorbire, abţinerea de la aceasta a interlocutorilor noştri ne poate nelinişti mai mult ca orice).
Dar poate că definiţia cea mai surprinzătoare (şi totuşi pe deplin corectă) ar fi una ostensivă (care îşi indică, arată, pur
şi simplu, obiectul): în acest caz, ar trebui spus - sensul este ceea ce eu, cititorul/ cititoarea acestui suport de curs,
gândesc chiar acum.
Dacă într-o "comunicare" atât semnificatele cât şi designatele se transmit de la vorbitor la ascultător (sau, ca să fim
mai exacţi, ele sunt deţinute din start de către aceştia - primele, prin cunoaşterea limbii; celelalte, prin situarea, fie ea
şi aproximativă, în acelaşi context/ aceeaşi lume), sensul, afirmă Coşeriu, nu se transmite, ci se interpretează - ceea
ce înseamnă că, plecând de la "cuvintele" şi "obiectele" pe care/ despre care i-a vorbit locutorul-emiţător, receptorul
îşi va configura - în funcţie de propria sa competenţă, propria lui gândire/ poziţionare faţă de problema discutată,
propriul sistem de valori etc. etc. - propriul sens. În acest sens, chiar dacă vorbirea/ dialogul faţă în faţă nu respectă
acea regulă a distanţei ("istorice", dar şi "codice") despre care vorbeau marii teoreticieni ai interpretării
(Schleiermacher, Gadamer, Ricoeur etc.), lingvistul român insistă să numească întreaga lingvistică a text-discursului
(a planului individual) o hermeneutică. În raport cu spusele celuilalt, eu - sau oricare fiinţă umană - sunt(em)
întotdeauna în poziţie nu atât receptivă, cât interpretativă.
3. Funcţia semnificativă şi cele cinci (3 + 2) universalii ale limbajului

[relativ la problema discutată în
această subsecţiune, se poate
urmări şi prezentarea on line
https://prezi.com/m1yzk1ovod4q/fu
nctia-semnificativa-si-universaliile-
limbajului// ]
3.0.
Ce condiţii trebuie să
îndeplinească o activitate umană
(şi ce funcţionalităţi trebuie să
pună în evidenţă obiectele
materiale corespondente acestei
activităţi) pentru ca, în momentul
în care atenţia ştiinţifică sau chiar
epistemică se orientează asupra ei
(a lor) să putem spune, cu
certitudine, că avem de-a face cu
(fenomene de) limbaj?
Coşeriu vorbeşte despre cinci trăsături fundamentale (trei primare: creativitatea, alteritatea şi semanticitatea + două
derivate: istoricitatea şi materialitatea) care aparţin în mod obligatoriu şi esenţial limbajului. Altfel spus, "testul"
căruia trebuie să-i supunem obiectele şi actele pe care le subordonăm câmpului lingvistic este dacă fiecare dintre ele
satisface toate aceste cinci condiţii/ criterii - caz în care, da, este (vorba de) limbaj - sau nu.
De asemenea, întreaga concepţie coşeriană (integralistă) asupra limbajului porneşte de la ideea centrală,
"vertebrantă", că funcţia fundamentală a acestuia este funcţia semnificativă sau creaţia de semnificate.
3.1. Funcţia semnificativă

3.1.1. un început "oblic" (nu cu esenţa, ci cu lucrul cel mai vizibil/ cunoscut, dar care maschează în bună măsură esenţa):
● pentru a ajunge la ideea coşeriană a funcţiei semnificative putem porni de la o raportare la schema cea mai
celebră, azi, a funcţionalităţii limbajului - şi anume, cea a lui Jakobson: pentru acesta, ideea că limbajul este
în mod fundamental un mijloc de comunicare e o presupoziţie nechestionată.
Or, participanţii la comunicarea
codică fiind 6 (emiţătorul/
destinatorul, receptorul/
destinatarul, mesajul, canalul/
contactul, codul şi contextul), vom
avea de-a face cu tot atâtea funcţii
ale limbajului, respectiv: funcţia
expresivă, funcţia conativă, funcţia
poetică, funcţia fatică, funcţia
metalingvistică şi funcţia
referenţială).
● poziţia lui Coşeriu, în relaţie strictă cu
funcţionalismul jakobsonian: chiar
dacă am accepta presupoziţia mai-sus-
menţionată ("limbajul există, noi
oamenii avem limbaj ca să
comunicăm"), tot ar trebui să
remarcăm că trei dintre funcţiile lui
Jakobson reprezintă doar subspecii ale
celorlalte trei funcţii. Mai exact,
funcţia metalingvistică se
subordonează celei referenţiale,
funcţia fatică ţine de cea conativă şi
funcţia poetică are drept scop
amplificarea puterii de expresie.
Altfel spus, ar trebui să revenim la
schema tripartită a semnului elaborată
de către Karl Bühler
● poziţia fundamental-principială a lui Coşeriu (gândită, de fapt, independent de funcţiile de la Karl Bühler
sau Roman Jakobson): în realitate şi în mod fundamental, limbajul NU este un mijloc de comunicare.
Trebuie să distingem între funcţiile instrumentale ale limbajului (cele 3 sau 6 funcţii de mai sus, care sunt, în
fapt, nişte utilizări date de către vorbitor limbajului în cadrul procesului de comunicare) şi funcţia
constitutiv-institutivă a acestuia. Pentru ca noi să putem utiliza ceva într-un scop oarecare, trebuie mai întâi
ca acel ceva să existe. Funcţiile bühleriene sau jakobsoniene pun în legătură limbajul (socotit ca fiind "deja
acolo", deja existent şi implicat) şi o altă entitate a comunicării; însă "dedesubtul" tuturor acestor funcţii
există una care face limbajul să fie (limbaj) - iar aceasta e tocmai funcţia semnificativă, desfăşurată istoric
drept creaţie de semnificate.
3.1.2. începutul fundamental, antic: tipurile aristoteliene de logos

● deşi interpretarea istoric (şi oarecum vulgarizant) "clasicizată" a lui Aristotel face din acesta, în primul rând,
inventatorul (prin cărţile Organon-ului) al logicii care stă şi astăzi la baza ştiinţelor noastre, în realitate
filosoful are o concepţie despre limbaj care îi recunoaşte acestuia întâietatea (preeminenţa, într-un sens atât
principial, cât şi cronologic) asupra operaţiunilor apofantice şi/ sau calculatorii ale gândirii strict raţionale.
● mai întâi, un cuvânt luat în mod izolat nu este nici adevărat, nici fals. Cuvintele denumesc nu existenţi reali,
ci posibilităţi de a fi - în consecinţă, un cuvânt precum anthropos (despre care am fi tentaţi să spunem că e
"adevărat", întrucât denumeşte omul ca entitate reală) nu e cu nimic mai justificat, în limbaj, decât
tragelaphos (un cuvânt ce denumeşte o fiinţă imaginară).
● mai apoi, chiar atunci când am trecut de la domeniul onomazein (al "numelor" izolate) la domeniul legein (al
propoziţiilor), referirea la realitatea externă şi, în consecinţă, problema adevărului şi falsităţii pot, desigur,
apărea, dar această poziţionare cognitiv-descriptiv-apofantică a vorbitorului tot nu e obligatorie - fiindcă,
spre exemplu, există propoziţii care sunt rugăminţi, iar acestea nu sunt nici adevărate, nici false.
● în cele din urmă, Coşeriu ne invită să practicăm şi noi distincţia aristoteliană, mai-mult-decât-necesară, între
ceea ce limbajul este prin sine însuşi, pe de o parte, şi cele trei utilizări pe care vorbitorul le poate da unui
act lingvistic. În el însuşi, limbajul este anterior distincţiei dintre adevărat şi fals, ca şi "vorbirii" cu intenţie
pragmatică sau poetică:
logos apophantikos limbajul ştiinţei şi al cunoaşterii raţionale,

caracterizat prin adevăr sau falsitate
logos semantikos vs.
logos pragmatikos limbajul acţiunii/ al influenţei sociale, al cărui

caracter nu e cognitiv-descriptiv, ci exortativ
logos poetikos limbajul ficţiunii 'de dragul ficţiunii'
● această finalitate internă a limbajului ca logos semantikos coincide cu funcţia semnificativă, definită de Coşeriu
drepte creaţie de semnificate. Cu alte cuvinte, rolul principal (şi primar) pe care îl are de îndeplinit limbajul,
anterior oricărei orientări spre lume/ lucruri sau spre intenţiile utilizatorilor, este să-şi manifeste şi să-şi dezvolte
(într-un proces de creaţie continuă) propriile conţinuturi (în primul rând pe cele din planul istoric/ de la nivelul
competenţei idiomatice) şi tehnici de expresie.
3. 2. (Câteva idei suplimentare în ce priveşte) semnificatul
3.2.1. contribuţii saussureiene

Importante, în ce priveşte înţelegerea de către noi a problemelor legate de esenţa/ funcţia fundamentală a
limbajului, sunt şi a) ideea saussureiană a arbitrarietăţii semnului lingvistic şi b) ideea saussureiană de
valoare lingvistică.
a) Caracterul arbitrar (vezi supra) al semnului lingvistic are drept consecinţă practică faptul că structura
de semnificate a unei limbi nu e dependentă de realitate; dimpotrivă, însă, înţelegerea primar-intuitivă a
indivizilor vorbitori privind orice realitate trece, cu necesitate, prin filtrul limbajului. ("Nu există idei
prestabilite, şi nimic nu e distinct înaintea apariţiei limbii.")
b) pornind de la celebrul exemplu al cuvântului franţuzesc mouton, care poate fi tradus în engleză, în
funcţie de împrejurări, drept mutton sau sheep, Saussure dezvoltă ideea valorii lingvistice văzute în latura
ei de conţinut. Trebuie să deosebim, zice el, între semnificaţie (ceea ce astăzi Coşeriu ar numi desemnare/
designare: referirea, cu mijloacele limbajului, la o realitate individuală) şi valoare (sau semnificat). Prima
ţine mai degrabă de actul vorbitorului - ea constă în faptul că acesta trimite, în circumstanţe concrete, la
anumite obiecte din realitate sau context; cealaltă e o simplă virtualitate, o potenţialitate oferită de limbă
(e, dacă vrem, "conţinutul de dicţionar" al unui cuvânt, al unei forme gramaticale sau al unei expresii).
Noţiunea de valoare/ semnificat lingvistic trebuie pusă în relaţie cu mai vechiul principiu humboldtian
potrivit căruia limbile diferite îşi organizează în mod diferit conţinuturile şi au/ produc, cel puţin la
nivelul iniţial-intuitiv al limbajului, viziuni diferite asupra lumii.
3.2.2. problema relativităţii lingvistice

Principiul relativităţii lingvistice, provenit din(spre) opera lui Wilhelm von Humboldt, stipulează că diferenţele
dintre limbi nu ţin doar de "sunete şi semne", ci de "viziuni ale universului" - cu alte cuvinte, că limbile diferă
între ele nu doar prin forma lor externă sau materială, fonetico-fonologică, ci şi prin cea internă, semantică.
Nu avem de-a face, aşadar cu "cuvinte" diferite pentru aceleaşi clase de realitate, ci cu clase structurate divers
pentru fiecare limbă în parte. Principalele consecinţe/ corolarii ale acestui principiu ar fi a) că vorbitorii unor
limbi diferite gândesc diferit/ au înţelegeri diferite asupra lumii/ trăiesc în lumi diferite (în funcţie de
"radicalitatea" celui care le analizează), şi b) că nu poate, prin definiţie, să existe o traducere perfectă, "fără
rest", dintr-o limbă într-alta: la fiecare traducere se pierde/ se câştigă câte ceva.
3.2.3. o explicitare cu sorginţi jakobsoniene

În capitolul dedicat principiului funcţionalităţii din Lecţii de lingvistică generală (COŞERIU 1973/2000) găsim
ideea (provenită, în fapt, de la Roman Jakobson) care, în ciuda aparentei complicaţii a expresiei sale, ne poate
face să înţelegem cel mai lesne şi complet problema diversităţii limbilor:
limbile diferă între ele nu prin ceea ce pot spune (fiindcă orice limbă poate spune, la limită,
orice lucru), ci prin ceea ce trebuie să spună - sau, mai precis, nu pot să nu spună -
în circumstanţe determinate.
Astfel, datorită faptului că suedeza are cuvinte diferite pentru bunica din partea tatălui (farmor) şi cea din parte
mamei (mormor), suedezul nu se poate referi la o bunică fără să precizeze, totodată, despre care dintre cele
două e vorba. Atunci când am traduce un text din română în suedeză, ajungând la cuvântul bunică, ar trebui să
ne lămurim din context despre care bunică se vorbeşte, iar dacă n-am reuşi ar trebui să "dăm cu banul"... tot
astfel, un român este obligat de propria limbă să precizeze dacă entităţile despre care se vorbeşte într-un text/ o
situaţie dată sunt una sau mai multe, în vreme ce japoneza nu-şi constrânge vorbitorii să facă aceasta.
3.2.4. negativitate şi/sau intuitivitate

O întrebare "filosofică" şi de teorie a limbajului care are importante consecinţe este dacă semnificatul
este, aşa cum spunea Saussure, doar un "gol" (într-un sistem unde "diferenţe de sunet marchează
diferenţe de conţinut, fără nici un termen pozitiv"), sau o substanţă semnificantă, un "plin" intuitiv. Cel
mai probabil, o conjugare a funcţionalismului de tip structuralist cu fenomenologia ne-ar putea da un
răspuns la această problemă: există o activitate cognitiv-constitutivă/ imaginativă/ creativă a individului
vorbitor (o energie "plină", care umple cu sens intenţional) care se poate îndrepta către lume doar
ghidată, formalizată fiind de semnificatele limbii. Astfel, chiar dacă limba este (din punct de vedere
structuralist) o formă goală, intenţionalitatea individuală o umple cu conţinut intuitiv.
3.2.5. preeminenţa absolută a semnificatului

În COŞERIU 1999/2001, lingvistul român statuează drept primă teză a întregii sale lingvistici ideea că
întreaga activitate de limbaj, ca şi cogniţia/ acţiunea practică derivate din ea sau desfăşurate cu ajutorul
ei, pleacă de la semnificate, de la conţinuturile competenţei idiomatice. De asemenea, în COŞERIU
1981/1997, autorul vorbise despre existenţa a două raporturi semiotice, primul care pleacă din planul
istoric, de la semnificate şi se orientează către lume (planul universal), generând designate obiectuale, şi
al doilea care face trecerea de la designate şi semnificate către planul individual, producând sens. Asupra
acestor raporturi semiotice vom reveni, însă, ceva mai jos.
3.3. Creativitatea
3.3.1. sorginţi humboldtiene "de tinereţe"

În tinereţea sa de "estetician" (v. HUMBOLDT 1799/1999 A şi B), Wilhelm von Humboldt s-a văzut pe
sine şi ca ambasador al filosofiei germane, mai ales al celei kantiene, în spaţiul francez. Astfel, el
deplânge modul în care filosofii parizieni în vogă ai momentului (mai cu seamă Condillac) înţelegeau
imaginaţia, fie ca pe 1) o formă de tip mai puternic-senzorial a memoriei, care ne permite să ne amintim
în amănunt trăsăturile unor obiecte întâlnite în trecut, dar pentru moment absente, fie ca pe 2) capacitatea
noastră de a asocia într-un singur "obiect" trăsături care în natură se întâlnesc disparat(e), creând astfel
monştri şi/ sau himere. Primul tip de imaginaţie joacă un rol utilitarist, celălalt e destinat exclusiv
distracţiei, divertismentului.
În contrast cu aceste înţelegeri, atrage atenţia Humboldt, imaginaţia (Einbildungskraft) kantiană e o
facultate umană "intermediară" între întelect şi sensibilitate (intuiţie), şi re-produce, propriu-zis, la orice
contact al nostru cu o, realitate oarecare, toate acele laturi ale obiectului care sunt necesare potrivit
conceptului acestuia, dar sunt pentru moment non-perceptibile (văd trei feţe ale cubului şi mi le imaginez
pe celelalte, ca de altfel şi volumul, interiorul acestui corp; văd "superficial" - i.e. din afară, judecând
inevitabil în conformitate cu ce îmi arată "suprafeţele": conturul corpului, blana etc. etc. - un câine şi mă
aştept ca el să latre/ muşte, eventual). Foarte important, potrivit doctrinei kantiene, imaginaţia nu se mai
opune realităţii, ci, dimpotrivă, constituie un ingredient indispensabil al acesteia.
La Kant, însă, toată imaginaţia empirică, a posteriori, este reproductivă (când văd un animal căruia îi
atribui, intelectiv, "eticheta" câine, nu mă aştept ca acesta să miaune), nu face decât să respecte pe deplin
ceea ce este deja cuprins fie în concept, fie în experienţa noastră anterioară cu lucrurile de respectivul tip.
Productivă, cu adevărat creatoare, este imaginaţia doar în domeniul a priori, unde schematizează înseşi
spaţiul şi timpul.
Marea diferenţă dintre Humboldt şi Kant este că viitorul lingvist insistă asupra existenţei, la om, a unei
imaginaţii productive a posteriori (imaginaţie care lucrează, aşadar, chiar în lumea noastră cea mai
concretă), o imaginaţie care scapă, iese de sub dominaţia conceptelor şi inventează realităţi sau moduri de a
vedea realitatea cu totul noi. Indivizii prin intermediul cărora imaginaţia productivă irumpe în lume sunt
poeţii, artiştii, filosofii etc.
Rezultatele activităţii exercitate de imaginaţia productivă, operele de artă, trebuie considerate, afirmă
Humboldt, nu drept obiecte ("lucruri" care se grupează în clase potrivit unor trăsături sau funcţionalităţi
comune), ci drept indivizi. Dacă doresc să mă aşez şi un scaun este stricat sau indisponibil, voi lua un alt
scaun; dar nu pot înlocui un tablou, o sculptură sau un poem cu altul, fiindcă reacţia receptorului faţă de
opera de artă nu trebuie să fie una de descriere/ clasificare (ba, în această perioadă radicală din tinereţea
filosofului, nici măcar una de interpretare), ci, pur şi simplu, "înflăcărarea imaginaţiei prin imaginaţie".
Astfel, cel mai bun răspuns la un poem e un alt poem, la un tablou un altul etc. etc.
3.3.2. sorginţi humboldtiene "mature"

În opera lingvistică a lui Humboldt, ideea creativităţii persistă sub forma noţiunii (preluate de la Aristotel) de
energeia: "În realitate, limbajul este ceva care trece mereu şi chiar în fiecare clipă. /.../ Adevărata lui definiţie
nu poate deci să fie decât genetică." Potrivit gânditorului german, limbajul, privit în esenţa lui, ni se revelează
drept energeia, activitate (Tätigkeit) şi nu ergon, operă (Werk). Mai exact: limbajul nu este un lucru în afara
mea ca vorbitor (cum avea să fie saussureiana langue), ci un act al meu.
Există, totuşi, câteva importante elemente ale concepţiei lingvistice humboldtiene care contrabalansează
radicalitatea noţiunii de energeia: 1) mai întâi, imaginaţia reproductivă este dominată de conceptualitatea/
semnificativitatea unei anumite limbi istorice; noi vedem/ conceptualizăm primar-intuitiv lumea aşa cum ne-o
structurează propriul nostru idiom, tradiţia lingvistică a comunităţii din care facem parte sau în care pentru
moment ne situăm; 2) imaginaţia productivă din limbaj, dat fiind că foloseşte inevitabil material lingvistic deja
prezent, măcar parţial, în tradiţia limbii, lucrează mai degrabă metaforic; aşadar, ea este mai degrabă transformare
decât creaţie ex nihilo; 3) cel mai important "corector", însă, al creativităţii, cea mai importantă contrapondere a ei
este alteritatea. Atunci când îmi îndrept vorbirea către altul (şi, de fapt, întotdeauna aşa fac), nu-mi pot inventa,
atât în conţinut cât şi în expresie, o limbă cu totul nouă, fiindcă aceasta ar fi absolut ininteligibilă.
3.3.3. energeia, ergon, dynamis
Preluând fără ezitare de la maestrul său asumat, Wilhelm von Humboldt, ideea potrivit căreia esenţa limbajului
este creativitatea (energeia), Coşeriu, lingvist al secolului XX, conştient că ştiinţa pe care o dezvoltă trebuie să
conţină şi o importantă (ba chiar, cel puţin cantitativ vorbind, dominantă) parte descriptivă, consideră necesar
să adauge diadei pe care filosoful german o împrumutase de la Aristotel, ergon/ energeia, un al treilea termen al
Stagiritului - cel de dynamis (potenţă).
Astfel, lingvistica integrală se va caracteriza printr-un paradox asumat: pe de o parte, recunoaşterea deschisă a
faptului că esenţa limbajului coincide cu manifestarea cea mai reală a acestuia, deci cu vorbirea privită în
dimensiunea ei creatoare (esenţa limbajului = energeia); pe de altă parte, însăşi creativitatea, tocmai datorită
caracterului procesual şi unic al fiecărui fenomen al ei, nu poate fi nici descrisă, nici supusă taxonomizării sau
clasificării; în consecinţă, incapabil să vorbească "ştiinţific" despre esenţa limbajului, lingvistul se va orienta către
the next best thing şi va caracteriza competenţa lingvistică (obiectul lingvisticii = dynamis).
Dynamis-ul lingvistic, sau competenţa lingvistică culturală (tripartită: elocuţională, idiomatică, expresivă) este
cunoaşterea intuitivă, tehnică, nereflexivă a vorbitorului privitor la tehnicile de creativitate deja existente şi
recognoscibile ca atare de către interlocutor. În măsura în care doreşte/ reuşeşte să-şi exprime propria, unica
viziune despre unele fenomene ale lumii, vorbitorul trebuie să depăşească întotdeauna această potenţă; în
măsura în care, însă, doreşte să fie înţeles, el trebuie să utilizeze, măcar în oarecare măsură, "vechile tehnici" de
a vorbi acceptate în societate.
3.4. Alteritatea
Cel mai important predecesor al teoriei coşeriene privitoare la alteritatea lingvistică e, din nou, Wilhelm von
Humboldt. Fireşte, în opera acestuia, termenul Alterität nu apare ca atare; în schimb se discută, în repetate
rânduri, problemele (trans)formării limbii în mediul social şi, mai cu seamă, cele privitoare la relaţia dintre
subiectul uman (vorbitor) şi un Altul ca semen (similar-în-diferenţă) al său. Ideea potrivit căreia "eu fără tu este
o pură non-fiinţă" constituie, dacă nu chiar un leit-motiv (pentru că, fireşte, se discută acolo şi chestiuni de
lingvistică/ gramatică propriu-zisă a limbilor), teza de cea mai mare adâncime la care se ajunge în HUMBOLDT
1826/1974. Traducând-o în limbaj contemporan, am spune: Celălalt nu e niciodată, propriu-zis, cineva situat în
sens puternic în afara mea (deşi, fireşte, în termeni strict empirici sau "fizicalişti", corpul lui este altul decât al
meu); dimpotrivă, el este (fiindcă, aşa cum vom vedea, nu-mi stă în fire să nu mă raportez la el) o componentă
indisolubilă a propriului meu eu.
În Ueber die Verschiedenheit... [HUMBOLDT 1835/1974] găsim importante dezvoltări privitoare la rolul pe care
limba, limbajul, comunicarea îl au
pentru această relaţie eu vs. tu: "Chiar independent de comunicarea interumană, limba constituie o
condiţie necesară, ce guvernează gândirea individului singular la
[precizare pentru studenţi: NU am nivelul existenţei sale celei mai solitare."
semnalat niciodată paginile la care pot "Dar limba nu se manifestă şi nu se dezvoltă efectiv decât în mediul
fi găsite diversele citate, fiindcă - în social; iar omul nu se înţelege pe sine însuşi decât după ce a
opinia mea - toate aceste texte trebuie, verificat în contact cu ceilalţi inteligibilitatea cuvintelor sale."
chiar şi pentru o simplă "În dinamica ei, gândirea are nevoie să aibă de-a face cu un dat
(auto)introducere în lingvistica asemănător ei şi în acelaşi timp diferit. Asemănătorul o
coşeriană, citite... integral] înflăcărează, în vreme ce diferitul îi e o piatră de încercare
indispensabilă pentru a testa valoarea a ceea ce ea produce din
Astfel, din discuţia humboldtiană propriul ei fond."
privitoare la problemele menţionate se
pot desprinde, în principal, următoarele teze:
1. în recunoaşterea şi constituirea mea de mine însumi, eu mă raportez mereu atât la "ceilalţi" în general, ca
societate, cât şi la anumiţi "alţii" ca modele alternative de posibilitate a(le) propriului meu eu
2. deşi a fi înţeles, acceptat, confirmat de către ceilalţi constituie o tendinţă umană fundamentală, în realitate
nicicând nu se va petrece o aliniere perfectă a poziţiilor, deciziilor, comportamentelor, fiindcă fiecare dintre
noi e singular
3. cunoaşterea adevărului şi a obiectivităţii nu se mai poate face, în aceste condiţii, prin simplă contemplare, ci
ea devine un proces intermediat intersubiectiv - ea este o cunoaştere eminamente dialogică.
Coşeriu însuşi va emite, în conferinţa Diacriticon tes ousias...
"Limbajul (ca spunere) este, desigur,
ideea, în aparenţă extrem de stranie, că avem de-a face cu un
'comunicare'. Dar trebuie să distingem
comunicarea a ceva, fapt practic şi care poate fenomen "valid" de limbaj chiar şi atunci când nu vorbim
de asemenea să lipsească, fără ca prin aceasta despre nimic sau când nu reuşim să ne punem de acord asupra
limbajul să fie abolit, de comunicarea cu un lucrului despre care vorbim. Avem de-a face, aici, cu o
altul, fără de care limbajul nu e limbaj şi care constantă a lingvisticii integrale, una care ne poate duce spre
nu lipseşte niciodată (ea e prezentă deja în următoarea (retorică) întrebare: avem, oare, de-a face la
crearea de semnificaţi), dar fiind că ea
Humboldt - şi, implicit, la Coşeriu - cu un singur tip de
corespunde alterităţii funciare a limbajului."
alteritate, sau cu două, diferenţiate prin gradul diferit de
[COŞERIU 1999/2001]
radicalitate?
Un lucru extrem de important de luat în "Comunitatea discursului nu are nimic de-a face cu simpla
considerare, aici, e că lingvistul şi filosoful transmitere a unui conţinut material [Stoff]. La cel care
german accentua/ sublinia ideea potrivit înţelege şi la cel care vorbeşte, avem de-a face cu unul şi
căreia relaţia pe care astăzi am numi-o "de acelaşi conţinut care plonjează în specificitatea energiei
comunicare" nu poate fi în nici un caz interioare; şi ceea ce primul primeşte nu e decât incitarea
văzută drept simplu "schimb" de informaţie. de a se pune la unison cu cel de-al doilea. Iată de ce e atât
de natural pentru om să reia pe cont propriu şi să profereze
Sau, pentru a spune acelaşi lucru în termenii
ceea ce tocmai a înţeles."
mult mai tehnici/ ştiinţifici ai lui Coşeriu:
într-o comunicare oarecare, semnificatele şi designatele se transmit (mai exact, ele sunt deţinute din
start în comun de către vorbitor şi interlocutor, primele prin cunoaşterea limbii, celelalte prin situarea
în aceeaşi lume obiectuală); dar sensul NU se poate transmite, despre el se spune că se interpretează.
S-ar putea spune, în consecinţă, că în viziunea humboldtiană (dar, în destul de importantă măsură, şi la Coşeriu) se
pot distinge două tipuri de alteritate:
1. alteritatea cuprinsă în limbă, care precede orice act efectiv de discurs sau de gândire - o alteritate faţă de care
trebuie să ne conformăm pentru a nu fi absolut singuri în... singularitatea noastră. Acest tip de alteritate reprezintă o
condiţie prealabilă a vorbirii, comunicării, împărtăşirii;
2. alteritatea radicală a întâlnirii cu un alt eu în singularitatea lui absolută - pentru care, în fapt, nici un fel de cunoaştere/
competenţă nu ne poate pregăti îndeajuns. Acest tip de alteritate reprezintă, în viziunea humboldtiană, finalitatea (telos)
prin excelenţă a(l) limbajului.
3.5. Istoricitatea
Deja în volumul Sincronie, diacronie şi istorie (Coşeriu 1958/1997), iniţiatorul integralismului lingvistic lansa
ideea potrivit căreia "limba se constituie diacronic şi funcţionează sincronic"; cu alte cuvinte, sincronia şi
diacronia nu sunt, în fapt, realităţi de-sine-stătătoare; ele sunt doar puncte de vedere din care poate fi examinat
"mediul" autentic al limbajului ca limbă - şi anume, istoria.
De asemenea, titlul studiului Coşeriu 1982/1992 (în traducere românească: Nu există schimbare lingvistică) ne
poate sugera prin el însuşi interpretarea specială pe care lingvistul român o dă unei probleme tradiţionale, mult
dezbătută în istoria "modernă" (post-saussureiană, mai cu seamă) a ştiinţei limbajului: e o greşeală să ne
întrebăm "de ce se schimbă limba", ca şi când naturală ar fi staticitatea, iar transformările ar fi catastrofe,
explicabile doar prin circumstanţe externe - fiindcă modificarea continuă, inclusiv (sau mai ales) prin
activitatea de creaţie metaforică a vorbitorilor, este o caracteristică firească şi esenţială a limbii. Istoricitatea
limbajului este, astfel, un universal secundar sau derivat, care rezultă din "tensiunea" dintre creativitate (care
tinde să "mişte", să schimbe mereu structurile limbii) şi alteritate (pentru a cărei manifestare e necesară o
relativă stabilitate/ comunitate a mijloacelor lingvistice).
Nu trebuie să uităm (sau, dimpotrivă, să scăpăm din vedere tocmai datorită notorietăţii lui) nici faptul că, odată
cu conturarea mai clară a ansamblului lingvisticii integrale, planul limbii, al competenţei idiomatice şi al
semnificatului va fi numit plan istoric
Pe de altă parte, ar fi o mare greşeală să credem că discutarea de către Coşeriu a noţiunii/ conceptului de
istorie (istoricitate) se "închide" în domeniul strict al lingvisticii. Dimpotrivă, lingvistul român se înscrie într-o
excepţională tradiţie europeană a dezbaterii filosofice privitoare la ştiinţele omului, ale spiritului, ale culturii şi
ale istoricităţii - reprezentată de nume cum ar fi Giambattista Vico (1668-1744), Wilhelm von Humboldt
(1767-1835), F.D.E. Schleiermacher (1768-1834), Wilhelm Dilthey (1833-1911), Ernst Cassirer (1874-1945),
Martin Heidegger (1889-1976), Hans-Georg Gadamer (1900-2002) etc.
În urma contribuţiei gânditorilor mai-sus-menţionaţi, se produc modificări majore în conştiinţa/ interpretarea
filosofică a problemei timpului: timpul uman nu va mai fi înţeles ca mediul fizic omogen şi ireversibil,
măsurat de ceas şi constituit din clipe punctiforme (ca intersecţii ale concomitentului cu succesivul); el devine
un mediu încărcat de semnificativitate, ale cărui "regiuni" nu sunt omogene; subiectul uman însuşi este situat
istoric; conştiinţa omului lucid este o conştiinţă hermeneutică, un mod de a fi conştient de propria afectare
istorică - cu expresia lui Gadamer, o wirkungsgeschichtliches Bewuβstsein
3.6. (Din nou) semanticitatea

Multe dintre lucrurile importante privitoare la semanticitatea funciară a limbajului au fost deja spuse mai sus, în
secţiunile dedicate funcţiei semnificative şi semnificatului. În linii esenţiale, manifestarea acestui universal ar
putea fi descrisă prin simpla repetare, uşor modificată doar, a ideii cu care am început, supra, discuţia despre
trihotomia planurilor limbajului: în fiecare moment al funcţionării sale, limbajul actualizează/ generează/
vehiculează, simultan, toate cele trei tipuri de conţinut: semnificat, designat şi sens, fiecare dintre acestea
"beneficiind" de o autonomie-de-principiu faţă de orice structurare semantică ţinând de realitatea contextuală
(fie ea obiectivă sau subiectivă, publică sau personală), în sens puternic "extralingvistică".
Există, însă, un aspect important care nu a fost clarificat încă, şi acestuia îi dedicăm prezenta subsecţiune: în
Coşeriu 1999/2001, lingvistul român spune la un moment dat: "... în fapt, semanticitatea e un fapt de conştiinţă,
şi nu iese din conştiinţă..." - ceea ce ne-ar putea surprinde, în măsura în care, eventual, eram tentaţi să credem
că cele trei tipuri de conţinut deja pomenite se găsesc undeva în spaţiul mundan-intersubiectiv (uitând, astfel, că
însăşi intersubiectivitatea nu are vreun alt teritoriu efectiv de manifestare decât... subiectul).
Dacă ne reamintim, însă, tabelul planurilor limbajului:
vom realiza că toate cele trei conţinuturi aparţin

competenţei, iar competenţa este, întotdeauna, a unui individ. Astfel, când vorbim despre competenţa
elocuţională, nu vorbim despre o "listă de cunoştinţe" reală care s-ar găsi, încorporând aceleaşi aspecte tehnic-
intuitive, în creierele tuturor indivizilor umani; ci despre facultatea care îi permite unui subiect, fiecărui
subiect, să li se adreseze tuturor celorlalţi oameni. La fel, competenţa idiomatică nu trebuie confundată cu
limba saussureiană situată într-un (desigur, pur ipotetic) creier al masei; la rândul ei, ea reprezintă o înzestrare/
o capacitate a individului vorbitor.
Aşadar, toate cele trei tipuri de competenţă se "găsesc" la/în individul vorbitor (reprezintă facultăţi intuitive ale
acestuia); e vorba nu de o cunoaştere colectivă, ci de una individuală, care doar posibilizează activitatea de
vorbire orientată, într-adevăr, spre alţii (ca vorbitori ai aceleiaşi limbi şi ca vorbitori în general). Spre a da doar
exemplul cel mai simptomatic, până şi cunoaşterea generală a lumii, specifică planului universal al limbajului,
deşi conţine foarte multă informaţie similară, diferă, în mod inevitabil - ca amploare, structură, claritate
"regională" - de la individ la individ. De asemenea, nu trebuie uitat nici un moment că, în ce priveşte
conţinuturile competenţei idiomatice (semnificate sau valori lingvistice), deja Saussure atrăgea atenţia că ele nu
sunt "lucruri" ale realităţii, ci se găsesc doar în minte. La drept vorbind, nu există, propriu-zis, nici o modalitate
de a verifica gradul de coincidenţă de facto, reprezentaţională (în cele mai mici detalii) al semnificatelor
suscitate de acelaşi semnificant în minţile a doi sau mai mulţi vorbitori reali. Oricum, însă, o astfel de
coincidenţă empirică nu este câtuşi de puţin necesară pentru actele de vorbire/ comunicare, care se bazează pe
presupoziţia raţională a împărtăşirii semnificatelor şi (măcar în linii esenţiale) a designatelor.
Propriu-zis, atunci când vorbim unul cu altul ne situăm din start într-un proiect de realitate intersubiectivă în
care vorbim aceeaşi limbă şi trăim în aceeaşi lume (avem acelaşi fundal mundan). Activitatea "comunicativă"
în limbaj presupune tocmai faptul de a "lăsa neatinsă" cea mai mare parte a realităţii, şi de a opera, cu mijloace
semnificaţionale şi cu ajutorul circumstanţelor vorbirii, modificări într-o zonă restrâns-designaţională -
producând, fireşte, în acelaşi timp, şi sens.
[exemplu: în timpul actualei izolări la domiciliu, sunteţi anunţaţi (verbal) că soclul statuii lui Mihai Viteazul din
piaţa cu acelaşi nume a Clujului a fost vopsit, integral, în roz cu buline galbene. În acest moment, în imaginaţia
voastră nu se produce o modificare a întregii pieţe, de exemplu blocul Republica rămâne aşa cum îl ştiaţi; vă
închipuiţi, cel mult, un soclu de o culoare nepotrivită pentru personajul-simbol al primei Uniri a românilor. Iar
la nivelul sensului, vă întrebaţi nu doar ce le-o fi apucat pe autorităţile locale, ci şi - sau mai ales - dacă cel care
v-a adus informaţia nu vă minte cumva, iar dacă da, de ce, ce vrea el să spună etc.]
Când vorbim, aşadar, despre semanticitate nu trebuie să uităm că:
a) orice act lingvistic este propriu-zis individual - ca, de altfel, şi competenţa (tripartită) pe care el se întemeiază;
b) că semnificatele limbii "beneficiază" de o independenţă absolută în raport cu orice structurare prealabilă a
lumii/ realităţii interioare sau exterioare subiectului vorbitor
c) că, în schimb, raportarea noastră la lume trece în mod obligatoriu prin stratul primar al conceptualităţii oferite
de limba pe care o vorbim/ în care gândim în respectivul moment.
În acest sens (al relaţiei unidirecţionale de eventuală dependenţă între limbaj şi realitate), e bine să ţinem
cont de două idei extrem de importante prezente, spre exemplu, în Coşeriu 1996 (interv):
- că nu limbajul este cel care face copacii să fie, dar el (mai precis limba) îi face să fie copaci, şi nu altceva
(plante în general, sau un anumit tip de copaci)
- că există trei paliere ale raportării omului la lume/ realitate:
1) palierul prelingvistic - al reacţiilor imediate, care nu presupun reflecţia (mă ard la deget, îmi retrag mâna);
2) palierul propriu-zis lingvistic, unde "lucrăm" (tot ne-reflexiv, ne-critic) cu conceptele intuitive puse la
îndemână de limbajul-ca-limbă;
3) palierul post-lingvistic, în care limbajul devine instrument şi ne putem inclusiv distanţa de intuiţiile
palierului nr. 2, spunând, de exemplu: Der Walfisch ist kein Fisch.
Or, cum lesne putem vedea, "dependenţa" (mult proclamată de către structuralişti, de exemplu) a gândirii şi a
cogniţiei umane faţă de limbă funcţionează, propriu-zis, doar în palierul al doilea, dintre cele de mai sus.
3.7. Materialitatea
Acest universal secundar rezultă şi el din combinarea (întotdeauna tensionată) a două universalii primare; dacă,
mai sus, pentru istoricitate acestea erau semanticitatea şi creativitatea, în cazul de faţă materialitatea limbajului
operează în zona de intersecţie a semanticităţii şi alterităţii. Motivaţia e simplă: aşa cum am insistat adineaori,
"toată" semanticitatea limbajului se găseşte exclusiv în minte; pentru a putea face semnificatele, designatele şi
sensurile "mele" accesibile altcuiva (altfel spus: pentru a le deschide alterităţii), singura modalitate pe care o
putem întrebuinţa e să materializăm "gândurile" noastre fie prin emiterea de sunete (vorbire în sensul fiziologico-
fizic al termenului), fie prin scriere (prin semne alfabetice contrastând coloristic pe suportul de hârtie, prin literele
care apar negru-pe-alb pe ecranul computerului/ telefonului etc.), fie printr-o materialitate adresată simţului tactil,
cum este alfabetul Braille (sau cum erau - vezi, între textele "de" seminar, crestomaţia Cassirer! - cuvintele pe care
educatoarea Anne Sullivan le scria cu degetul pe încheietura copilului Helen Keller).
Un aspect aparent paradoxal, însă nu mai greu de înţeles din această cauză, e următorul (pe care, de altfel, l-am
sugerat deja, inerent, mai sus): pentru a comunica unul cu altul, pentru a "sparge" cenzura absolută pe care în
mod normal ar institui-o caracterul mental al semnelor lingvistice avem nevoie de un mediu material, dar nu
neapărat de unul anumit. Cel mai adesea, fireşte, folosim sunetul; dacă suntem însă hipoacuzici sau pur şi
simplu ne găsim într-o situaţie în care nu putem produce zgomot, vom scrie; dacă destinatarul nostru, însă, este
orb, scrierea noastră va trebui convertită în Braille etc. etc.; faptul că unele dintre aceste medii (materiale) de
comunicare sunt utilizate pe scară mai largă decât celelalte nu trebuie să ne facă neatenţi la realitatea
fundamentală că, în principiu, semnificantul (ca formă a expresiei) se poate "încarna"/ îşi poate realiza, empiric,
formele în orice substanţă preorganizată.
Foarte utilă, în acest sens, ne poate fi - în măsura în care o înţelegem potrivit intenţiei sale - distincţia pe care un
alt lingvist structuralist extrem de important, Louis Hjelmslev, a făcut-o, continuând/ radicalizând dihotomia
saussureiană signifiant vs. signifié, între nu mai puţin de patru paliere ale sistemelor lingvistico-semiotice şi ale
realităţii în interiorul căreia acestea se manifestă:
Despre Hjelmslev se poate spune, fără teama de a greşi, că a fost cel mai radical gânditor atât al arbitrarităţii
semnului lingvistic (ceea ce Saussure numea semn apare, în schematizarea de mai sus, sub denumirea de funcţie-
semn), cât şi - mai ales! - al rolului semiotic pe care limbajul (sau oricare altă funcţie-semn) îl joacă în
organizarea oricărui univers. În opinia lingvistului danez, atât realitatea (ca un continuum al ideilor posibile, a
ceea-ce-poate-fi-gândit, dar care e deocamdată nediferenţiat în clase, tipuri de obiecte şi evenimente etc.), cât şi
materia pe care funcţia-semn o va folosi pentru expresie (de exemplu: totalitatea nediferenţiată a sunetelor pe
care aparatul fonator al individului le poate produce) sunt mase amorfe şi indistincte, înainte ca un semnificant (o
formă a conţinutului: un ansamblu de concepte aplicabile realului) şi un semnificat (o formă a expresiei: nu toate
sunetele, ci "doar" a, b, c, d... etc. în calitate de foneme specifice unui idiom) să opereze diferenţieri pur
semiotice; de-abia aplicarea acestora la "lume" o face pe aceasta să ne apară drept realitate ordonată, nu doar
exprimabilă ci - pur şi simplu - inteligibilă. Mai scurt şi mai net spunând lucrurile: doar acolo unde operează o
limbă/ o funcţie-semn există distincţie (constantă), claritate, operabilitate în interiorul realului.
De asemenea, ne pot fi de ajutor - atunci când vrem să înţelegem problema materialităţii - ideile lui Ernst
Cassirer privitoare la sistemele simbolice: existenţa acestora duce la independenţă faţă de datul material şi la
ceea ce autorul numeşte "gândire relaţională"; acesta este, de altfel, şi sensul în care, în Eseu despre om, e
comentat cazul Helen Keller: dacă raportarea noastră (a oamenilor - aici trebuie să facem o distincţie radicală
între "noi" şi celelalte animale) la realitate şi societate ar fi dependentă de materialul senzorial al cunoaşterii,
asemenea succese adaptative (capacitatea de a cunoaşte lumea prin intermediul semnelor, iniţial tactile) ar fi
pur şi simplu imposibile; o materie oarecare e necesară pentru a influenţa simţurile; dar tipul acestei materii
(sunet, material grafic, suprafaţă destinată stimulării tactile etc.) e secundar, ceea ce contează fiind
funcţionalitatea semnelor (în termenii lui Cassirer, a simbolurilor).
Materialitatea vorbirii sau a scrierii nu e, aşadar simplu zgomot sau simplă (a se citi: orice) pată de cerneală pe
hârtie etc.; acesta este sensul în vederea căruia, în celebrul său studiu intitulat Formă şi substanţă în sunetele
limbajului (1954), Coşeriu atrăgea atenţia asupra faptului că, atunci când i se vorbeşte, omul nu "aude" simple
sunete naturale, ci "ascultă" (în toate cazurile)/ distinge (dacă aude un idiom cunoscut) materia formată şi
semnificativă specifică unei/ unor anumite limbi.
4. Cele două raporturi semiotice

4.1. Potrivit lui Coşeriu şi teoriei lingvistice integraliste, orice act lingvistic presupune îndeplinirea a două
raporturi semiotice; primul dintre acestea e definit drept procesul de trecere din planul istoric al limbajului în cel
universal (şi de la semnificatele limbii la designate) [vezi "jumătatea de sus" a schemei de pe pagina următoare].
Pomenita trecere de la limbă la vorbire se face prin două seturi fundamentale de procedee - descrise în faimosul
articol coşerian din 1955, Determinación y entorno2: pe de o parte determinarea, pe de alta raportarea la
cadre. ● Determinarea poate fi definită, succint, drept trecerea semnului din limbă în vorbire (numită
actualizare), urmată de restrângerea treptată a sferei lui (potenţial) referenţiale prin adăugarea de "note" (mai
direct spus: de noi semne, cu propriile lor semnificate) suplimentare. ● În contrast cu determinarea, utilizarea
cadrelor pare, la o primă vedere, să vină dinspre lumea extralingvistică înspre limbaj şi actul său: e vorba de
actul prin care locutorii folosesc cunoaşterea (împărtăşită, sau considerată drept împărtăşită de către
participanţii la dialog) a lumii, circumstanţele (stricte sau largi, mundane sau discursive) în "mijlocul" cărora se
desfăşoară efectiv actul lingvistic, pentru a exprima (cazul vorbitorului) sau a înţelege (cazul ascultătorului)
mai mult decât ceea ce s-a spus propriu-zis. ● Fireşte, orice act lingvistic real presupune intervenţia ambelor
tipuri de procedură.
[exemplu pentru determinare: în fraza (care trebuie gândită acum drept enunţată efectiv într-o vorbire)
Dintre piesele de mobilier aflate la etajul 1 al magazinului x, am ales cele două fotolii de piele
ecologică, albastră, care se găseau imediat după intrare, în stânga., atât "emiţătorul" cât şi "receptorul"
încep prin a-şi imagina un fotoliu, fără date suplimentare; apoi adaugă un anumit tip de tapiţerie, îi dau
acesteia o anumită culoare, restrângând apoi şi mai mult "portanţa" acestei designări prin subordonata
atributiv-locală. ● în ce priveşte utilizarea preponderentă a cadrelor, putem examina următorul text-
discurs: Am găsit tipul de fotolii despre care tu, Maria şi cu mine am vorbit ieri. Am cumpărat două de la
magazinul situat la două sute de metri de firma unde lucrez, pe aceeaşi parte a străzii, la două sute de
metri spre est. Aici, cuvinte cum sunt "tu", "mine", desinenţa 0 a verbului "lucrez", ca şi indicaţii de tipul
numărului de metri "spre est" se interpretează în relaţie directă cu situaţia concretă de discurs. Iar într-o
frază ca Au venit Ioana şi Maria, iar prima mi-a spus că e supărată., numeralul pro-nominal trimite
anaforic la o poziţie specificată a discursului.]
Foarte important este, însă, să reţinem corect următoarele două aspecte ale relaţiei determinare-cadru:
1) în vorbire, semnificarea (şi nu designarea) reprezintă întotdeauna punctul de plecare şi fundamentul -
semnificatele sunt implicate chiar şi atunci când nu se rosteşte nici o vocabulă [un student pe care îl
chem, cu un gest indicial, la tablă nu va putea evita să-şi spună, în minte, cuvintele cum ar fi "prof",
"mă cheamă", "tablă", "oare ce-o fi vrând" :) etc.];
2
în volumul Teoria del lenguage y lingüistica general, Ed. Gredos, Madrid, 1967, p. 282-323
2) chiar şi atunci când vorbim nu de actualizare-determinare, ci de cadre, trebuie să înţelegem corect

direcţia în care funcţionează acestea: nu este vorba de o situare a vorbitorului-ascultător în lume, ci,
dimpotrivă, de o preluare (ca simplu material semnificativ) a circumstanţelor mundane în actul de
vorbire, care spune în continuare ceea ce "vrea el" să spună. [când spun Prin această sală de curs au
trecut ieri extratereştrii albaştri de pe planeta Saturn "înţelegerea" a ceea ce am rostit nu e afectată de
faptul că, probabil, am minţit; cu alte cuvinte, am folosit elemente "ale realităţii" pentru a afirma,
inteligibil, un lucru ireal]
Primul raport semiotic e obiect al decodificării: în măsura în care vorbesc (aproximativ) aceeaşi limbă, vorbitorul şi
ascultătorul îşi vor imagina, în faţa actului de vorbire, (aproximativ) aceeaşi realitate descrisă/ designată.
4.2. Al doilea raport semiotic, în

schimb, solicită abilităţi - spune Coşeriu
- comprehensive (lingvistica textului
este, conform definiţiei integraliste, o
hermeneutică a sensului). Cu alte
cuvinte, ştiu că "în spatele" a ceea ce
tocmai mi s-a spus (referenţial) există un
ansamblu de conţinuturi (intenţii,
convingeri, valori, motivaţii etc. etc.) pe
care nu-l voi putea niciodată percepe la fel de clar cum percep (de fapt: "citesc", "înţeleg" conform regulilor
mai mult sau mai puţin rigide ale codului) funcţionarea primului raport semiotic şi designatele mai-devreme-
pomenite, dar pe care, de asemenea, voi încerca, în mod necesar, să-l inferez.
Sau, pentru a relua aici una dintre cele mai celebre idei (urmată de un faimos exemplu) din Lingvistica textului
a lui Coşeriu: în cadrul celui de-al doilea raport semiotic, semnificatele şi designatele devin un semnificant de
grad secund, al cărui semnificat îl constituie sensul textual.
Astfel, putem spune că, în Metamorfoza, Franz Kafka foloseşte, în primul raport semiotic, cuvintele limbii
germane pentru a "spune" (tehnic vorbind, a designa) povestea unui om transformat în insectă; în cel de-al
doilea raport semiotic, întreg ansamblul de evenimente "relatat" devine vehicul al sensului. Simetric, noi, din
poziţia cititorului, "ne întrebăm, pur şi simplu: 'Care este semnificaţia [germ. Bedeutung, a] acestei
metamorfoze?' Fireşte, spunem aceasta într-o utilizare non-tehnică a cuvântului 'semnificaţie', utilizare de altfel
foarte simptomatică, deoarece aici se vede că, în calitate de vorbitori, suntem deja în stare să sesizăm acest
dublu raport al semnelor. Am citit ceva, am înţeles precis acel ceva în semnificaţia sa pur lingvistică şi totuşi ne
întrebăm: 'Ce înseamnă toate astea?' Considerăm, aşadar, întregul text, cu expresia şi conţinutul său pur
lingvistice, drept un tip de vehicul pentru un semnificat de la un alt nivel: pentru sens." (Coşeriu 1981: 65)
----------------------------------------□
Bibliografie consultativă:
COŞERIU 1952/1977 Eugenio Coseriu, La creación metaforica en el lenguaje, în El hombre y su lenguaje, Ed. Gredos, Madrid,
1977, p. 66-102
COŞERIU 1954/1967 Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, în Teoria del lenguaje y lingüística general, Ed. Gredos,
Madrid, 1967, p. 115-234
COŞERIU 1957/2004 Logicism şi antilogicism în gramatică, în Teoria limbajului şi lingvistică generală. Cinci studii, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 239-264
COŞERIU 1958/1997 Eugenio Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997
COŞERIU 1967/1977 Eugenio Coseriu, L'arbitraire du signe. Sobre la historia tardía de un concepto aristotelico, în Tradición y
novedad en la ciencia del lenguaje, Ed. Gredos, Madrid, 1977, p. 13-62
COŞERIU 1972/1978 Eugenio Coseriu, Los universales del lenguaje (y los otros), în Gramática. Semántica. Universales.
Estudios de lingüística funcional, Ed. Gredos, Madrid, 1978, p. 148-206
COŞERIU 1973/2000 Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Ed. Arc, Chişinău, 2000
COŞERIU 1976/1978 Eugenio Coseriu, Lógica del lenguaje y lógica de la gramática, , în Gramática. Semántica. Universales,
Ed. Gredos, Madrid, 1978, p. 15-49
COŞERIU 1981/1997 Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, La Nuova Italia
Scientifica, Roma, 1997
COŞERIU 1982/1992 Eugenio Coseriu, Le changement linguistique n'existe pas, în Communication & Cognition, vol. 25, nr.
2-3, 1992, pp. 121-136
COŞERIU 1994 Eugenio Coseriu, Il primato de la storia, în Miscellanea di studi linguistici in onore di Walter Belardi,
Roma 1994, p. 933-955
COŞERIU 1996 (INTERV.) Fiinţă şi limbaj, interviu cu E. Coşeriu realizat de Lucian Lazăr, în "Echinox" nr. 10-12/ 1996, p. 3-6
COŞERIU 1997 (INTERV.) "Die Sachen sagen, wie sie sind". Eugenio Coseriu im Gespräch, interviuri de Johannes Kabatek &
Adolfo Murguia, Narr, Tubingen, 1997
COŞERIU 1999/2001 Eugenio Coseriu, Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l'essence du langage et du
signifié, în Percevoir: monde et langage. Invariance et variabilité du sens vécu, Mardaga, Liège, avril
2001, p. 79-84
HUMBOLDT 1799/1999A Wilhelm von Humboldt, Sur Hermann et Dorothéé de Goethe, în Essais esthétiques sur Hermann et
Dorothéé de Goethe, Presses Universitaires du Septentrion, 1999, p. 51-235
HUMBOLDT 1799/1999B Wilhelm von Humboldt, Article adressé à M-me de Stael, în Essais esthétiques sur Hermann et
Dorothéé de Goethe, Presses Universitaires du Septentrion, 1999, p. 237-264
HUMBOLDT 1826/1974 Wilhelm von Humboldt, Le duel, în Introduction à l'oeuvre sur le kawi et autres essais, Eds. du Seuil,
Paris, 1974
HUMBOLDT 1835/1974 Wilhelm von Humboldt, La différence de construction du langage dans l'humanité et l'influence qu'elle
exerce sur le développement spirituel de l'espèce humaine, în Introduction à l'oeuvre sur le kawi et
autres essais, Eds. du Seuil, Paris, 1974
MUNTEANU Eugen Munteanu, Componenta aristotelică a gîndirii lingvistice coşeriene, în "Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Al. I. Cuza", Iaşi, Lingvistică, 1991-92, p. 73-81
SAUSSURE 1916/1998 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
SAUSSURE 2002 Ferdinand de Saussure, Ecrits de linguistique générale, eds. Gallimard, Paris, 2002

Suport Curs - Coseriu Final PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs - Coseriu Final PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Semiotica şi ştiinţele limbajului ● semestrul 2, 2020

Lingvistica integrală (coşeriană) - recapitulare şi deschideri

0. Paradigme lingvistice ale secolului XX

paradigma (şcoala) cel mai important funcţia fundamentală obiectul lingvisticii

mijloc/ instrument limba (langue),

mijloc de organizare internă competenţa,

mijloc/ instrument actele propriu-zise

Eugeniu Coşeriu funcţia semnificativă / competenţa (elocuţională,

1. Trihotomia planurilor limbajului, în viziunea lui Eugeniu Coşeriu

PLAN AL COMPETENŢĂ CONŢINUT JUDECATĂ DE LINGVISTICĂ

1.1. Planul universal

1.2. Planul istoric

1.3. Planul individual

1.4. Judecăţile de conformitate şi suspendările lor

2. Cele trei tipuri de conţinut lingvistic

[schema semnului lingvistic] ["nomenclatura"]

3. Funcţia semnificativă şi cele cinci (3 + 2) universalii ale limbajului

3.1. Funcţia semnificativă

3.1.2. începutul fundamental, antic: tipurile aristoteliene de logos

logos apophantikos limbajul ştiinţei şi al cunoaşterii raţionale,

logos pragmatikos limbajul acţiunii/ al influenţei sociale, al cărui

logos poetikos limbajul ficţiunii 'de dragul ficţiunii'

3. 2. (Câteva idei suplimentare în ce priveşte) semnificatul

3.2.1. contribuţii saussureiene

3.2.2. problema relativităţii lingvistice

3.2.3. o explicitare cu sorginţi jakobsoniene

3.2.4. negativitate şi/sau intuitivitate

3.2.5. preeminenţa absolută a semnificatului

3.3.1. sorginţi humboldtiene "de tinereţe"

3.3.2. sorginţi humboldtiene "mature"

3.6. (Din nou) semanticitatea

vom realiza că toate cele trei conţinuturi aparţin

4. Cele două raporturi semiotice

2) chiar şi atunci când vorbim nu de actualizare-determinare, ci de cadre, trebuie să înţelegem corect

4.2. Al doilea raport semiotic, în

S-ar putea să vă placă și