CAPITOLUL II. PRINCIPIILE ACTIVE VEGETALE.

Până la sfârşitul secolului XIX-lea

începutul secolului XX, diverse organe din
plante, cât şi produsele, obţinute din ele sub
formă de extracte, siropuri şi tincturi, au
constituit cea mai mare parte din arsenalul
terapeutic ştiinţific. de-a lungul veacurilor
până în secolul XVIII medicii şi farmaciştii
urmăreau în principal descoperirea a noi
remedii eficiente de origine vegetală şi mai
puţin cunoaştera principiilor active cu acţiune
medicamentoasă
Datorită influenţei mistico-religioase,
efectele de vindecare se puneau pe seama
divinităţii, şi ca atare, atât gânditorii
antichităţii cât şi cei ai Evului Mediu au
explorat modest acest domeniu. Infiltrarea
dominaţiei arabe în Europa a dus nu numai la
o revoluţie a întregii gândiri, ci şi a practicii
medicale.
Adepţi ai alchimiei şi cunoscând foloasele
distilării, medicii arabi iniţiaţi în tot cei mai
bun pe tărâmul ştiinţei medicale greacă şi
latină, şi cunoscând foloasele distilării
introduc în terapeutică apele aromatice şi U.
V. obţinute din plantele aromatice.Se
presupune că U. V. este folosit de mii de ani
în terapeutică, şi că a fost primul factor
răspunzător de activitatea medicamentoasă a
acestor plante
Tot sub influenţa culturii arabe se obţine
aloolul etilic prin distilarea vinului, care era
considerat "apa vieţii"deoarece medicii
timpului îl considerau capabil să vindece
multe boli.
La începutul secolului XVI-lea, un medic şi
chimist elveţian, PARACELSIUS studiază mai
profund factorii răspunzători de acţiunea
terapeutică a plantelor medicinale şi
aromatice.
El consideră că fiecare specie îşi datorează
aceste virtuţi existenţei în corpul ei a unui
"suflet" pe care la numit în termenul general
de"quinta essenţia" al plantelor medicinale şi
aromatice.
El atribuie acestei chintesenţe o origine
materială, deoarece ea poate fi extrasă din
plante cu ajutorul alcoolului, fundamentând
astfel ştiinţific folosirea în medicină a
tincturilor şi extractelor alcoolice. Din acest
motiv fitochimiştii îl consideră pe
PARACELSIUS părintele fitochimiei.
Paracelsius inspirat şi din concepţiile
unor medici antici greci, susţinea că în
general aspectul, culoarea, gustul şi
 mirosul fiecărei plante indică
proprietăţile sale medicinale. Astfel:
- rostopasca (Chelidonium majus)
datorită sucului galben sugerează
utilizarea în terapeutica hepato-biliară;
- plămânărica (Pulmonaria off) din cauza
frunzelor sale presărate cu pete albe
asemenea unui ţesut pulmonar este utilă în
bolile de plămâni.
- capsulele de mac (Papaver
somniferum) care au forma unui cap de om
pot calma migrenele etc.
Acestă analogie între plante şi anumite
organe bolnave este numită în istoria
ştiinţei"SIGNATURA"
La sfârşitul secolului XVIII-lea un alt chimist
de origine suedeză SCHEELE obţine primii
acizi în stare cristalizată (benzoic, oxalic,
tartric) SCHEELE este printre primii care prin
descoperirile sale demonstrează că
proprietăţile plantelor medicinale se
datorează unor substanţe chimice elaborate
în celula vegetală, şi nu unor forţe divine,
formei culorii mirosului sau gustului lor
La scurt timp după descoperirea acizilor
organici s-a izolat morfina din opiu şi chinina
din scoarţa arborelui de china. (Chinchona
off.)
însecolul XIX-lea savantul francez CLAUDE
BERNARD experimentează principiile active
extrase pe animale vii, demonstrând efectul
acestora.
în paralel cu extragerea principiilor active s-a
stabilit structura lor chimică şi rotaţia aestora
cu acţiunea terapeutică, fapt ce a dus la
obţinerea a numeroase medicamente din
plante medicinale, chiar şi în sistem
industrial.

SUBSTANTE BIOACTIVE

Din numeroasele substanţe sintetizate în

pma numai unele au proprietăţi terapeutice.
Acestea se numesc substanţe active şi au
structuri chimice foarte diverse. Astfel unele
dintre ele au o structură bine definită , iar altele
sunt amestecuri din mai multe substanţe.
În general un material vegetal are
următoarea structură chimică:
- apă;
- substanţe minerale;
- substanţe organice cu moleculă mică şi
cu răspândire mare (glucide simple,
acizi graşi, aminoacizi, acizi organici
etc);
- substanţe organice cu moleculă mare
şi cu răspândire restrânsă numai la
 unele specii (alcaloizi, rezine,
saponozide, taninuri, uleiuri eterice
etc.).
2.1. APA.
În plantele verzi cantitatea de apă poate
varia între 40 şi 90 % funcţie de organ, vârsta
plantei şi momentul recoltării. Cele mai bogate
în apă sunt florile, frunzele şi herba (70-85 %),
apoi tulpinile (50-65 %) iar conţinutul cel mai
sărac îl au rădăcinile (50-65 %)
Pentru păstrarea materiei prime în condiţii
optime, aceasta trebuie să conţină apă legată
în procent de 10-12 %. Unele organe foarte
sensibile necesită pentru păstrare un procent
mult mai mic de apă legată (frunze de Digitalis
purpurea = 3 %).

2.2. SUBSTANŢELE MINERALE

Aproximativ 95 % din substanţa uscată a
plantei o constituie elementele minerale de
bază (C, O, H, N). Pe lângă acestea în plante
se mai întâlnesc macroelemente (P, K, Ca,
Mg, S, Na) şi microelemente (B, Cu, Co, Fe,
Mn, Mo, Zn) care deşi în cantitate mult mai
mică au rol deosebit în metabolismul plantei.
Deşi nu au rol terapeutic, substanţele
minerale se implică direct în creşterea şi
dezvoltarea plantelor şi mai ales la sinteza
majorităţii substanţelor bioactive.
2.3. SUBSTANŢELE ORGANICE
Valoarea medicinală şi aromatică a unor
plante este conferită de prezenţa anumitor
substanţe caracteristice cu efect terapeutic
care deţin o pondere importantă. În funcţie de
structura chimică sau legăturile biosintetice,
substanţele organice se împart în mai multe
categorii:

2.3.1. GLUCIDE
Clasificarea sumară a ozelor
Prezente în;
Pentoze L- ramnoza saponozide
heterozide cardiotonice
flavonoide
D-xiloza saponozide
D,L-arabinoza aloina (forma D)
arabani,gume mucilagii,
saponozide (forma L)
Hexoze aldohexoze D-glucoza în heterozide
D-galactoza în glucoalcaloizi
steroidici, mucilagii, gume,
D-manoza în manane
cetohexoze D-fructoza (fructe)
gentianoza

Sunt substanţe organice ternare de bază

rezultate în prima etapă a fotosintezei. Funcţie
de complexitatea lor se împart în oze şi ozide.
Ozele se clasifică funcţie de numărul
atomilor de carbon în pentoze şi hexoze, iar
după funcţia de la valenţa liberă a grupării
carbonil în aldehide şi cetone. După poziţia
legăturilor semiacetalice dintre funcţiile
aldehidice şi cele alcolice se împart în
furanoze (C1-C4) şi piranoze (C1-C5). Funcţie
de orientarea în spaţiu a oxidrilului alcoolic de
la C4 sau C5 se diferenţiază în două serii (D şi
L).
Ozidele sunt glucide coplexe care prin
hidroliză pun în libertate oze, în cazul
holozidelor sau oze şi o parte neglucidică
(aglicon) în cazul heterozidelor.
Clasificarea sumară a ozidelor
HOLOZIDE oligozide diholozide omogene maltoza
celobioza
gentiobioza
mixte zagaroza
primverozida
vicianoza
rutinoza
triholozide omogene melitrioza
rafinoza
mixte strofantotrioza

tetraholozide stachioza
poliholozide omogene pentozane xilane
arbane
hexozane amidon
celuloză
inulină
irisină
mixte pentohexoz gume (Prunus)
(poliuronide) ane mucilagii
(Althaea)
pectine
HETEROZIDE
Dintre toate substanţele organice
prezentate cele cu importanţa terapeutică cea
mai mare sunt poliholozidele mixte
(poliuronide) şi heterozidele (glicozide)

2.3.2. POLIURONIDE
Sunt compuşi cu intrebuinţări importante
în fitoterapie. Se formează în plante din oze
esterificate cu acizi uronici (glucuronic,
galacturonic). Se împart în trei grupe de bază:
gume, mucilagii pectine.
Gumele sunt secreţii ale unor plante în
special în urma unor răniri. Din punct de
vedere chimic sunt săruri neutre (de Ca, Mn,
K) ale unor acizi macromoleculari formaţi din
resturi de hexoze, pentoze, metilpentoze şi
acizi uronici. Toate gumele conţin dintre
hexoze, D-galactoză şi uneori D-manoză, iar
dintre pentoze toate conţin L-arabinoză şi
unele xiloze. Toate gumele conţin acidul D-
glucuronic, mai puţin guma tragacantă care
conţine acid D-galacturonic.
Mucilagiile sunt produşi rezultaţi din
transformarea ansamblului constituienţilor
membranelor (celuloze, hemiceluloze, pectine)
formându-se; mucilagii pectice, celulozice sau
mixte. Prin hidroliză formează hexoze
(glucoză, galactoză, manoză) sau pentoze
(arabinoză şi xiloză). În fitoterapie sunt folosite
pentru proprioetăţile lor emoliente (Althaea,
Malva) şi în tratamentul constipaţiei (Semen
Lini).
Pectinele sunt prezente în mod natural în
membrana celulară mai ales în ţesuturile
tinere şi fructe. Sunt formate din resturi de
acid galacturonic în formă piranozică unite
prin legături 1,4. Importanţa lor în
medicinală este conferită de acţiunea lor
coagulantă şi hemostatică.

2.3.3. HETEROZIDE (Glicozide)

Sunt un grup de compuşi ce conţin în
moleculă una sau mai multe fracţiuni glucidice
combinată cu o componentă neglucidică
numită aglicon (genină). Agliconul poate foarte
diferit şi imprimă glicozidei caracterul specific
motiv pentru care se împart astfel:
Cumarine – sunt compuşi heterociclici
oxigenaţi ce provin prin biosinteză de la acidul
fenilpiruvic. Se întâlnesc mai frecvent în
diverse organe la speciile din familiile
Compozitae, Leguminoase, Labiate, Rutaceae,
Umbeliferae. Cumarinele cele mai răspândite
sunt dicumarolul (Melilotus off. – frunze),
umbeliferona (Matricaria chamomila - flori),
esculetina (Angelica archangelica – rădacini),
scopoletina (Coriandrum sativum – seminţe).
Furocumarine - sunt derivaţi piranici,
heterociclici oxigenaţi. Cele mai importante
fumarocumarine sunt: bergaptenul,
imperatorina, psoralenul, xantotoxina
întâlnite mai ales în Ami majus, pimpinelina în
Pimpinela anisum şi angelicina în Angelica
archangelica.
Derivaţi flavonici – sunt compuşi
hetertociclici oxigenaţi şi se găsesc sub formă
glicozidică ca derivaţi ai fenilbenzopiranului.
După gradul lor de oxidare se împart în:
- flavone; apigenina (Matricaria
chamomila), luteolina (Achillea
millefolium)
- flavonoli; cvercetolul şi rutozidul
(Sophora japonica), kemferolul
(Poligonum hydropiper)
- flavonone; lictirivigenolul (Glycyrrizia
glabra)
- calcone
- izoflavone (Iris, Prunus)
Calconele şi flavanonele sunt precursori
ai flavonelor şi flavonolilor. (Paris şi Moise
1976). Derivaţii flavonici sunt importanţi
pentru acţiunea diuretică şi de vitamina P,
ultima proprietate recomandându-le în
afecţiunile venelor şi capilarelor.
Furanocromone – sunt constituienţi
naturali heterociclici oxigenaţi ce rezultă din
benzo--pironă. Cele mai răspândite şi
cunoscute fumarocumarone sunt visnagina,
keloglucozida şi kelina.
Catechinele – compuşi heterociclici
oxigenaţi care derivă prin polihidroxilarea fenil-
2-benzodihidropironei. Cea mai întâlnită este
catechina ce se găseşte în materialul vegetal
proaspăt însoţită de taninuri catechice. Are
proprietatea de a se oxida foarte uşor
căpătând o culoare brună.
Antocianozide – sunt pigmenţi
hidrosolubili ce dau culoarea unor flori, a unor
frunze şi fructe. Culoarea antocianozidelor
poate fi roşie, violetă sau albastră, funcţie de
pH-ul celulelor în care se găsesc. Sunt
compuşi heterociclici oxigenaţi ce derivă din
fenil-2-benzopiril. (Paris şi Moyse 1976).
Principalele antocianozide sunt: alteina
(Althaea rosea), malvidina (Malva),
pelargonina (Pelargonium) etc.
Antocianozidele favorizează adaptarea vederii
ochiului de la lumină la întuneric şi au
proprietăţ de vitamină P.
Taninuri – sunt compuşi de natură
polifenolică combinaţi în majoritatea cazurilor
cu fracţiuni glucidice foarte răspândite în multe
specii de plante (10 –70 %). Se împart în
taninuri galice (hidrolizabile) şi taninuri
catechice (nehidrolizabile). În fitoterapie
taninurile prezintă importanţă prin acţiunea lor
astringentă, antiseptică şi antidiareică.
Antracenozide – sunt derivaţi oxigenaţi
ai antracenului, precursorul lor fiind acidul
orselic (Paris şi Moyse 1976). Se întâlnesc sub
formă glicozidică în specii din familiile
Leguminoase, Liliaceae, Poligonaceae,
Rhamnaceae, Rubiaceae etc. În terapie sunt
importante datorită însuşirilor purgative şi
laxative (Cortex Frangule, Rhizoma Rei).
Glicozide cardiotonice – sunt compuşi
la care agliconul este de natură steroidică.
Cele mai valoroase în terapeutică sunt
digitoxozidele din frunzele de Digitalis
purpureaea, lanatozidele A, B, C, şi
digoxozidele din frunzele de Digitalis lanata,
etc. Sunt importante prin acţiunea lor
cardiotonică.
Saponozidele – sunt substanţe naturale de
natură triterpenică, ce au ca precursor
scualenul (Gypsophila, Saponaria) sau
steroidică ce au ca precursor colesterolul
(Digitalis). Sunt răspândite în specii din familiile
Dioscoraceae, Caryophyllaceae,
Leguminoase, Liliaceae, Scrophulariaceae etc.
Saponozidele triterpenice au proprietăţi
depurative şi expectorante, iar cele sterolice
sunt importante pentru însuşirile lor hemolitice.
Heterozide cianogenetice – sunt compuşi
care conţin azot în molecula lor, iar prin
hidroliză enzimatică eliberează acid cianhidric
şi oze. Cele mai */8/răspândite sunt
amigdalozida (Amygdalus communis),
prunazozida (Prunus laurocerasus), dhurrina
(Sorghum spp.), linamarozida şi lotaustralina
(Trifolium repens)
Tioglicozide – sunt compuşi care au ca
aglicon o substanţă ce conţine sulf şi care prin
hidroliză pun în libertate senevolul. Au ca
precursor homometionina şi sunt răspândite în
specii din familiile Cruciferae, Capparidaceae,
Moringaceae, Resedaceae , iar dintre specii
Sinapis nigra şi alba conţin cantităţi importante.
Sunt utile pentru acţiunea lor revulsivă.

2.4 PRINCIPII ACTIVE DE NATURĂ

FENOLICĂ
Din punct de vedere chimic fenolii sunt
derivaţi carboxilaţi ai carburilor aromatice. Sunt
foarte răspândiţi în plante atât în stare liberă
cât şi combinată. Se întâlnesc sub formă de:
- monofenoli: timolul, carvacrolul
(Thimus serpyllum, Thimus vulgaris) şi
anetolul (Feniculum vulgaris);
- difenoli: hidrochinolul,
(Vaccinium),cinarina, unii acizii (cafeic,
 galic protocatehic salicilic,) şi alcoolii
fenoli (alcoolul salicilic).
- polifenoli: flavonoidele şi
antocianozidele care datorită uinor
particularităţi de structură sunt tratate
separat.
Acţiunile fitoterapeutice ale fenolilor sunt
numeroase, cele mai importate fiind
proprietăţile antidiareice, carminative,
colagoge şi coleretice.

2.5. PRINCIPII AMARE

Sunt substanţe heterogene ternare,
formate din grupări lactonice, cetonice, metoxi
(Goina şi colab. 1967) cu gust amar. De cele
mai multe ori se întâlnesc sub formă
heterozidică în cadrul familiilor Compozitae
(Artemisia, absinthium, Cnicus benedictus)şi
Gentianaceae (Gentiana lutea). Gustul amar
ce îl posedă stimulează terminaţiile nervoase
gustative, care la rândul lor pe cale reflexă
provoacă intensificarea secreţiilor digestive,
astfel mărind pofta de mâncare.

3.6. REZINE
Sunt substanţe complexe, heterogene,
neazotate ce apar în plante prin oxidarea şi
polimerizarea compuşilor terpenici din uleiurile
eterice. Funcţie de raportul dintre componente
şi locul de formare rezinele pot fi: rezine
propriu-zise, oleorezine, gume-rezine,
balsamuri, glicorezine, lactorezine
(Grigorescu E., Stănescu Ursula, 1974). Cel
mai frecvent se întâlnesc la speciile din
familiile Coniferae, Labiate, Leguminoase,
Umbelifere etc. Rezinele au proprietăţi
antioxidante, antiseptice, cicatrizante, iar
datorită mirosului plăcut unele au o largă
întrebuinţare în cosmetică şi parfumerie.

2.7. ULEIURI ETERICE

Sunt amestecuri de substanţe mirositoare
complexe, produse de diferite organe ale unor
plante prin biosinteză, pornind de la acetil-
coenzima A. Din punct de vedere chimic nu
sunt principii active definite, ci sunt amestecuri
diverse dintre acizi, alcooli, aldehide, cetone,
eteri, esteri, hidrocarburi aromatice şi alifatice,
lactone, compuşi azotaţi terpenoide etc. La un
contact mai îndelungat cu aerul se oxidează şi
polimerizează în alţi compuşi amorfi,
semilichizi sau solizi. Dacă acest fenomen ce
are loc în ţesuturi se formează răşini sau
rezine. Se întâlnesc în numeroase plante, însă
cel mai des în reprezentanţii familiilor,
Compositae, Labiate, Umbeliferae etc. Uleiurile
volatile au acţiuni antiseptice, antimicrobiene
carminative, stimulente etc însă datorită
mirosului plăcut constituie materia primă
pentru industria cosmetică şi parfumerie.
Extracţia din plante se realizează mai ales prin
antrenare cu vapori de apă.

2.8. ALCALOIZI
Reprezintă o grupă de substanţe organice
azotate care au proprietăţi farmacodinamice
remarcabile chiar atunci când sunt
administrate în doză mică. Conţin între 3 şi 5
elemente minerale (C, O, H, N, S), au pH
alcalin, în combinaţie cu acizii dau săruri, şi
multe dintre ele sunt foarte toxice. În plante se
găsesc sub formă de săruri ale acizilor
organici, conţinut mai ridicat având plantele din
zona tropicală, în special în clasa
Dicotiledonate.(Apocynaceae, Leguminoase,
Liliaceae, Loganiaceae, Papaveraceae,
Ranunculaceae, Rubiaceae, Rutaceae,
Solanaceae. În plante alcaloizii se sintetizează
în organele subterane, după care migrează în
toate organele şi au ca precursori aminoacizii.
Funcţie de aminoacidul din care a derivat şi
structura chimică a nucleului alcaloizii pot fi:
(Păun E. şi colab. 1986)
A. derivaţi din glicocol:
- cu nucleu imidazolic (pilocarpina);
- cu nucleu purinic (cafeina, teobromina).
A. derivaţi din triptofan:
- cu nucleu indolic (stricnina, alcaloizii
din cornul secării);
- cu nucleu carbonilic (harman,
vincamina, cinconidina);
- cu nucleu chinoletic (chinina, chinidina,
cinconina, cinconidina);
A. derivaţi din fenialanină:
- amine şi amide substituite la nucleul
benzenic (efedrina);
- cu nucleu izochinoletic şi benzil
chinoletic (emetina, papaverina);
- cu nucleu aporfinic (boldina);
- cu nucleu morfinanic (codeina, morfina,
tebaina);
- cu nucleu diizochinoletic (protopina,
alocriptopina);
- cu nucleu fenantridinic (chelidonina şi
sanguinarina;)
- cu nucleu tropolinic (colchicina,
demecolcina).
A. derivaţi din lizină-ornitină:
- cu nucleu tropanic (atropina,
hiosciamina, scopolamina);
- cu nucleu pirolidinic (higrina);
- cu nucleu pirolizidinic (coniina,
lobelinapeleterina);
- cu nucleu chinolizidinic (senecionina);
A. derivaţi din acetil-coenzima A:
 - cu nucleu diterpenic (aconitina,
napelina, pseudoaconitina);
- cu nucleu sterolic (solanina, solanidina,
solasonina).
Alcaloizii au proprietăţi terapeutice
numeroase, însă se rcomandă ca produsele
vegetale ce îi conţin să nu se utilizeze în mod
empiric deoarece sunt foarte toxici. În cele mai
multe cazuri alcaloizii constituie materia primă
pentru fabricarea unor medicamente ce se
utilizează cu prescripţie medicală.

2.10. VITAMINELE
O mare parte din plantele medicinale sunt
utilizate datorită conţinutului ridicat în anumite
vitamine. Acestea sunt substanţe organice cu
structură complexă cu rol foarte imporant (vital)
în activitatea metabolică atât la plante cât şi la
animale. Împreună cu enzimele şi hormonii fac
parte din grupa substanţelor biocatalizatoare.
Se clasifică în două grupe: hidrosolubile şi
liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile catalizează
reacţiile de oxidoreducere care eliberează
energie, fiind implicate în metabolismul tuturor
celulelor. Deeoarece nu pot fi depozitate în
organism aceste vitamine trebuie ingerate
zilnic. Din această grupă fac parte vitaminele
C, P şi din complexul B.
 Vitaminele liposolubile pot fi depozitate
în ficat, deci nu este necesară consumarea lor
zilnică. Din această grupă fac parte vitaminele
A, D, E K F.
Bogate în vitamine sunt în special fructele
unor specii (Rosa, Hippophae, Sambucus
etc.).

Din numeroasele substanţe sintetizate în

pma numai unele au proprietăţi terapeutice.
Acestea se numesc substanţe active şi au
structuri chimice foarte diverse. Astfel unele
dintre ele au o structură bine definită , iar altele
sunt amestecuri din mai multe substanţe.
În general un material vegetal are
următoarea structură chimică:
- apă;
- substanţe minerale;
- substanţe organice cu moleculă mică şi
cu răspândire mare (glucide simple,
acizi graşi, aminoacizi, acizi organici
etc);
- substanţe organice cu moleculă mare
şi cu răspândire restrânsă numai la
unele specii (alcaloizi, rezine,
saponozide, taninuri, uleiuri eterice
etc.).