construcția personajului

O scrisoare pierdută
de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale este unul dintre Marii Clasici ai literaturii române, iar opera sa
este ilustrativă pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. ”O scrisoare pierdută”, publicată și
interpretată, pentru prima oară, pe scena Teatrului Național din București în anul 1884,
este cea de-a treia comedie din cele patru scrise de autor. Acuitatea viziunii caragialiene,
răspunzând teoriei ”formelor fară fond” enunțată de Titu Maiorescu asupra fenomenelor
românești ale sfârșitului secolului al XIX-lea, îndreptățește numirea lui ca ”cel mai național
scriitor” al nostru (Mihai Ralea).
Această piesă de teatru este construită în funcție de normele genului dramatic:
organizarea discursului în acte și scene (patru acte și patruzeci și patru de scene), limitarea
acțiunii în timp și spațiu, transmiterea mesajelor prin intermediul unor evenimente, ce
ilustrează un conflict puternic, folosirea indicațiilor scenice și a dialogului pentru a
evidenția trăsăturile personajelor. Acestea devin caricaturi, simboluri ale ridicolului:
Tipurile comice create sunt: încornoratul (Trahanache), don juanul și ambițiosul
(Tipătescu), cocheta adulterină (Zoe), demagogul (Cațavencu), prostul fudul (Farfuridi),
senilul (Dandanache), cetățeanul alegător amețit de discursuri electorale (Cetățeanul
turmentat), funcționarul public (Ghiță Pristanda), raisonneurul (Farfuridi, Brânzovenescu).
”O scrisoare pierdută” este o comedie prin folosirea surselor multiple ale comicului:
de situație, de caractere, de acțiune și de limbaj. Modalitate de caracterizare și de
individualitate a personajelor, sursă a unui comic savuros, limbajul personajelor e presărat
cu expresii ”pe cât de sonore, pe atât de minunat de improprii” (Eugen Ionescu). Câteva
fenomene constante ce se pot recunoaște sunt: ticurile verbale (”într-o soțietate fără moral
și fără prințip mai trebuie și puținică diplomație”), etimologia populară (”capitaliști”),
atracția paronimică (”renumerație”), pronunția greșită (”famelie”, ”andrisant”), asociații
incompatibile (”curat murdar”). Conform lui George Călinescu, aceste trăsături plasează
limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului: ”Umorul lui Caragiale e inefabil, ca și lirismul
eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi”.
Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei. Acesta pune în evidență
contrastul comic dintre aparență și esență, pretinsa luptă pentru putere ce se realizează de
fapt prin intrigiile de culise. Articolul nehotărât ”o” indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, dar și existență unei alte
epistole folosite în același scop în lumea politică bucureșteană). Aflat la începutul și finalul
piesei, motivul oferă simetrie operei. Simbolic, scrisoarea devine o armă de șantaj folosită
pentru preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a
personajelor.
Tema este reprezentată de viața distorsionată a burgheziei românești de la sfârșitul
secolului al XIX-lea descrisă minuțios în toate aspectele ei (intimitate, politică,
administrație). Discuția inițială este secvența ce reflectă specificul raporturilor dintre
autoritățile statului. Ghiță, dă umil raportul prefectului despre rondul zilei, executând cu
slugărnicie ordinile primite. Corupția și abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea,
Tipătescu este conștient de leafa mică a polițaiului și nu reacționează la steagurile pe care
acesta le fură. Într-o altă secvență, Zoe îl convinge pe Tipătescu, printr-un santaj emoțional,
să-și dea votul, de dragul reputației ei, candidatului aflat în opoziție, exprimând astfel
imoralitatea vieții personale, dar și instabilitatea deciziilor poliției. Particularitățile
comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază prin progresia
evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul și viclenia metodelor celor
implicați. O serie de procedee compoziționale, răsturnări bruște de situație, elemente
surpiză, anticipări și amânări complică situația conflictuală.
Viziunea dramaturgului se încadrează în realism prin decuparea unor scene sociale
și politice ale societății contemporane lui, pe care le transpune pe scenă. Prin această
comedie, ca prin toate piesele sale dramatice, Caragiale ilustrează tipuri umane viabile,
satirizând prin construcția, comportamentul, acțiunile și limbajul lor defecte umane cum ar
fi prostia, înselătoria, dorința de îmbogățire sau de succes în viața politică. Piesa pune în
scenă realități sociale, etern valabile, cum ar fi demagogia politică, șantajul și corupția la
toate nivelurile vieții sociale și politice. Ilustrativă în acest sens este evoluția personajelor
Cațavencu și Dandanache, care încearcă să obțină funcții politice prin șantaj.
Acțiunea, caracterizată de o tensiune dramatică condusă pe parcursul celor patru
acte, particularizează concepția autorului despre cutumele politice ale marii burghezii
provinciale. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenței de lipsă de însemnătate ce
capătă în viața lui Zoe și a lui Tipătescu o importanța majoră, iar deși subliniază ideea
realității politice, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării,
moment în care satisfacțiile personale servesc binelui țării.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facțiuni: reprezentanții
partidului puterii (Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu), și cei
ai gruparii independente constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și
proprietar al ziarului ”Răcnetul Carpaților”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi – Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se
realizează prin intrările repetate în scenă ale cetățeanului turmentat, care, neaducâd
scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind
aproape inutil. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la centru, plasează
întreaga acțiune între două paradigme epistolare, suprarealități ale aleatoriului.
Precum în celelalte comedii caragialene, protagoniștii din ”O scrisoare pierdută”
sunt în cea mai mare parte personaje plate, lipsite de profunzime și mister. Există însă și
personaje al căror comportament, se remarcă, fiind nelipsit de ambiguitate. Astfel este Nae
Cațavencu care deține o poziție centrală în cadrul piesei. El folosește ca armă politică
această ”scrisorică de amor” trimisă de către prefectul județului, Ștefan Tipătescu, doamnei
Zoe Trahanache, soția ”venerabilului” Zaharia Trahanache. Statutul social și relația cu
celelalte personaje sunt stabilite de către autor tot în lista de persoane. Cațavencu se
situează după ultimul membru al primei partide, Iordache Brânzovenescu, și deschide, prin
titulatura sa impresionantă, contrapartida, fiind avocat, director și proprietar al ziarului
”Răcnetul Carpaților”, dar și președinte fondator al unei societăți.
 Prezentarea lui Nae Cațavencu are pompa ridicolă a personajului și sugerează un
caracter ambițios, o fire violentă, trăsătură fixată și de numele ziarului pe care-l conduce:
„Răcnetul Carpaților”. Oportunist și imoral, când se află în posesia scrisorii, Cațavencu nu se
adresează direct celor vizați. Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia Trahanache,
încercând să-l prindă în propriul joc politic, trece de la flatare la atac violent când tehnica
sa se dovedește ineficientă pentru că oponentul său este mai abil decât el și își apără
alcătuirea de putere prin contrașantaj. Sigur pe sine atâta timp cât se știe în posesia
scrisorii, Cațavencu este intransigent, neacceptând jumătăți de măsură. Când arma
șantajului dispare, Cațavencu devine umil, acceptând cu smerenie propunerile coanei
Joițica, fiind la fel de combativ ca înainte în fața celorlalți. Lipsa de principii, ipocrizia,
inconsecvența, devin, în acest caz, evidente. Nae Cațavencu reprezintă tipul demagogului,
personaj care caută să-și creeze o popularitate prin discursuri și promisiuni mincinoase,
fapt sugerat și de numele său ce poate avea o dublă etimologie: derivat de la ”cață” ce
înseamnă persoană cicălitoare, și ”cațaveică”, haină din blană de vulpe cu două fețe.
Caracterizării prin fapte, prin limbaj, prin mențiunile autorului din lista de personajului,
caracterizării prin atitudinea față de celelalte personaje i se adaugă caracterizarea directă
de către alte persoanje. Pentru Zoe, Cațavencu este ”un mișel” căruia îi acordă iertarea când
nu mai este șantajată. Lui Tipătescu îi apare ”mizerabil”, ”infam”, ”canalie”, ”impertinent”.
Pentru Zaharia Trahanche e un ”mișel”, Farfuridi îl vede drept un ”nifilist”, iar pentru
Pristanda, Cațavencu este un ”mare pișicher”. De asemenea, însuși Cațavencu se
autocaracterizează drept inteligent, este încântat de sine, își declamă superioritatea și forța
de a-i stăpâni pe ceilalți.
O primă scenă ilustrativă pentru construcția personajului scena IV din primul act,
moment în care Zaharia îi povestește lui Tipătescu, prietenul lui bun, cum a decurs
întâlnirea pe care a avut-o cu Nae Cațavencu. Imediat ce Zaharia intră în încăpere este
întâmpinat cu o falsă și exagerată politețe ”îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că
eu totdeauna am ținjut la d-ta ca la capul județului nostru...”, în schimb Trahanache adoptă
o atitudine distantă, rece și la obiect ”Stimabile, m-ai chemat să-mi arăți un docoment, arată
docomentul!”. După ce Nae este forțat să renunțe la dulcegării, acesta dezvăluie motivul
întâlnirii, acela de-al șantaja pe Zaharia spunându-i că va publica o scrisoare de amor
trimisă soției sale, Zoe, de către Ștefan Tipătescu, în cazul în care nu-l ajuta la candidatură.
Zaharia rămâne nemișcat, părând a fi neimpresionat și suștine că scrisoarea este o
plastografie.
O altă scenă semnificativă pentru construcția personajului este cea a discursului
electoral. La începutul acestuia, Cațavencu, cu o modestie exagerată, cere umil
președintelui, Trahanache, să-i permită să înceapă discursul ”D-le președinte, vă rog,
cerusem și eu cuvântul...” Trahanache, sub pretextul că vrea să facă liniște ca Nae să poată
să-și continue discursul neîntrerupt, de fapt întrerupte momentele în care Cațavencu este
aclamat și admirat. La rândul său, Cațavencu, profită de această situație și, demagog din
fire, afirmă: ”Puteți, d-lor, să întrerupeți, pentru că eu am tăria opiniunilor mele”. Cu toate
acestea, Zaharia continuă în încercarea de a întrerupe aplauzele și aclamațiile. Discursul lui
Cațavencu este o mostră de ineficiență intelectuală, vădită prin folosirea improprie a unor
cuvinte: ”capitaliști” pentru locuitorii capitalei, enunțuri adversative aberante: ”Industria
română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”. Acesta aplică
principiul ”do ut des” (”Iți dau ca să-mi dai”) transformat de Dandanache într-unul mai
eficient ”Îți iau ca să-mi dai mereu” și utilizează truisme ”Un popor care nu merge înainte să
pe loc”. Cațavencu vorbește în fața lui Pristanda într-un stil oratoric, renunțând la stilul
obișnuit, familiar de până atunci.
În concluzie, lumea eroilor lui Ion Luca Caragiale este o lume a compromisului
moral, alcătuită dintr-o galerie de ariviști, care acționează după principiul ”Scopul scuză
mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea unui statut social nemeritat. Lipsa de
principii, incultura, violența lexicală și comportamentală, disprețul pentru ceilalți, dar și
capacitatea de a se umili sunt trăsături care fac din Nae Cațavencu un personaj memorabil.