Ministerul Educaţiei Culturii şi Cercetarii al

Republicii Moldova
Universitatea de stat din Tiraspol
Facultatea Facultatea Fizică, Matematică și
Tehnologii Informaționale

TEMA: ,,Teorii asupra evaluării

educaționale în mediul universitar’’

Realizat: Cazacioc Nadejda, masterandă M1CE1

Verificat: OVCERENCO NADEJDA, doctor, conferenţiar universitar

Chişinău 2021
 Cuprins
1. Evaluarea în viziunea oamenilor de ştiinţă
2. Conceptul şi teoria evaluării
3. Necesitatea evaluării
4. Rolul şi funcţiile evaluării
 Motto: “Doar sinergia activităţilor de predare – învăţare
– cercetare – evaluare poate produce plus valoare
academică maximă şi crea excelenţă!” Sergiu BACIU

Rezumat: Evaluarea, în învăţământul superior, constituie o problemă veche cu conotaţii noi, un

subiect controversat, datorită, în special, încărcăturii sale morale (deoarece, prin evaluare, se realizează
clasificări şi selecţii, se dau „verdicte”, cu alte cuvinte, se hotărăşte soarta unor (oameni). În general,
scopul evaluării pregătirii studenţilor este înţeles în sensul că, evaluarea la acest nivel trebuie să le
arate atât studenţilor, cât şi profesorilor, unde se află faţă de ceea ce şi-au propus în interesantul drum
de formare profesională. Scopul evaluării este de a preveni eşecul universitar sau de a-l diminua la
minimum, asigurând o evoluţie ascendentă a tuturor studenţilor în dezvoltarea personală şi formarea
profesională.

Evaluarea în viziunea oamenilor de ştiinţă

După Adrian Stoica, ,,evaluarea vizează totalitatea proceselor și produselor care măsoară natura și
nivelul performanțelor atinse de elevi în învățare; apreciază măsura în care rezultatele învățării sunt în
concordanță cu obiectivele educaționale propuse; furnizează datele necesare în vederea adoptării celor
mai bune decizii educaționale.’
Ştefan Păun consideră evaluarea ca fiind procesul de măsurare şi apreciere a rezultatelor sistemului de
educaţie şi învăţământ, a eficienţei resurselor, în vederea comparării rezultatelor cu obiectivele propuse
şi adoptării unor decizii de îmbunătăţire şi perfecţionare1.
I.T. Radu consideră că evaluarea este o acţiune care presupune colectarea datelor, prelucrarea şi
interpretarea lor, dar şi una care necesită demersuri şi atitudini axiologice ce decurg din nevoia de a
influenţa, de a ameliora şi regla procesele evaluate2.
Conform lui Ioan Bontaş, evaluarea cunoştinţelor este actul didactic complex care asigură
evidenţierea atât a cantităţii cunoştinţelor dobândite, cât şi a calităţii lor, şi care stabileşte valoarea
(nivelul, performanţele şi eficienţa) acestora la un moment dat (curent, periodic şi final), oferind soluţii
de perfecţionare a actului de predare-învăţare )3.

1
Ştefan Păun, op.cit., p.168;
2
I.T. Radu, op.cit., p.257-260;
3
Ioan Bontaş, op.cit., p.253-254;
În opinia lui Ioan Nicola, evaluarea vizează eficienţa învăţământului prin prisma raportului dintre
obiectivele proiectate şi rezultatele obţinute de către studenti în activitatea de învăţare .
Laura Căpiţă şi Carol Căpiţă consideră că evaluarea reprezintă totalitatea activităţilor prin care se
colectează, organizează şi interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare,
în scopul emiterii unei judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie în plan educational 4.
Nicolae Ilinca defineşte evaluarea dintr-o dublă ipostază, pe de o parte ca procesul prin care se
stabileşte dacă sistemul îşi îndeplineşte funcţiile şi îşi realizează obiectivele, iar pe de altă parte ca
procesul de obţinere a informaţiilor asupra elevului profesorului sau programului educaţional şi de
verificare a acestor informaţii în vederea elaborării unor aprecieri pe baza cărora se pot lua decizii 5..
Constantin Cucoş spune despre evaluarea didactica ca este activitatea prin care profesorul verifică
pregătirea elevilor şi o apreciază prin note. Prin evaluare, Constantin Cucoş înţelege „operaţia de
cuantificare a rezultatelor şcolare, respectiv de atribuire a unor simboluri exacte unor componente
achiziționale, prin excelenţă calitative. evaluarea presupune o determinare obiectivă, prin surprinderea
riguroasă a unor achiziţii şi nu implică emiterea unor judecări de valoare. Aprecierea sau evaluarea
propriu-zisă constituie emiterea unei judecăţi de valoare, semnificarea unui rezultat observabil sau
măsurabil într-un cadru de referinţă axiologic6.’’
Steliana Toma ne descrie evaluarea ca un proces de măsurare şi apreciere a valorii rezultatelor
sistemului de învăţământ sau a unei părţi a acestuia, a eficienţei resurselor, condiţiilor, strategiilor
folosite prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării unei decizii de
îmbunătăţire şi perfecţionare
Ioan Jinga 7 defineşte evaluarea ca pe un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii
instructiv-educative cu obiectivele planificate (evaluarea calităţii), cu resursele utilizate (evaluarea
eficienţei) sau cu rezultatele anterioare (evaluarea progresului).
Putem observa că: .
 Evaluarea este un proces (nu un produs), deci, o activitate etapizată, desfăşurată în timp.
 Ea nu se rezumă doar la notarea studenţilor (care este expresia numerică a aprecierii
performanţelor şcolare ale acestora), ci vizează domenii şi probleme mult mai complexe
(inclusiv curricula sau sistemul de învăţământ, în ansamblu).
 Evaluarea implică un şir de măsuri, comparaţii, aprecieri (deci, judecăţi de valoare), pe baza
cărora se pot adopta anumite decizii, menite să optimizeze activitatea din domeniile supuse
evaluării.

4
Laura Căpiţă, Carol Căpiţă, Tendinţe în didactica istoriei, Piteşti, 2005, p.68;
5
Nicolae Ilinca, op.cit., p.139-140;
6
Constantin Cucoş, op. cit., p.373;
7
Ioan Jinga, Ion Negreţ, Învăţarea eficientă, Bucureşti, 1994, p.262;
Propunem următoare definiţie a evaluării academice – o activitate educaţională, constituită din
obiective, conţinuturi şi tehnologii specifice, orientate la măsurarea, aprecierea şi luarea de decizii cu
privire la formarea / dezvoltarea studenţilor în baza standardelor educaţionale.

Conceptul şi teoria Evaluării

Evaluarea îndeplineşte o serie de funcţii, care se referă la sarcinile, rolul şi destinaţiile evaluării
8
. Metodele de evaluare sunt căile utilizate pentru ca elevii să demonstreze nivelul de utilizare a unor
cunoştinţe, de formare a unor capacităţi şi de dezvoltare a unor aptitudini şi abilităţi. Evaluarea se
poate realiza prin două categorii de metode: tradiţionale (standard, convenţionale sau clasice) şi
moderne (complementare, alternative, neconvenţionale)9.
Teoria şi practica evaluării didactice integrează o mare varietate de moduri de abordare şi de
înţelegere a rostului acţiunilor evaluative. Evaluarea rezultatelor academice reprezintă o acţiune ma-
nagerială proprie sistemelor socio-umane, care solicită raportarea rezultatelor obţinute, într-o anumită
activitate, la un ansamblu de criterii specifice domeniului în vederea luării unei decizii optime.
Aceasta presupune măsurarea gradului de îndeplinire a obiectivelor stabilite la nivel de sistem,
aprecierea acestuia prin obţinerea unor dovezi experimentale sau de altă natură; folosirea datelor
respective pentru elaborarea aprecierii finale.
Teoria şi practica evaluării eficienţei învăţămîntului operează o distincţie metodologică între acţiunile
de măsurare şi de apreciere proiectate şi realizate la nivel de sistem şi de proces.
Asa dupa cum arata Daniel L. Stufflebeam (1980), în literatura de specialitate sunt acceptate trei
perspective principale de definire a evaluarii, în functie de trei echivalente posibile:

1. evaluare = masurare
2. evaluare = apreciere
3. evaluare = decizie

Analizând modalitatile de definire a evaluarii anterior enuntate constatam însa faptul ca fiecare dintre
acestea se bazeaza în fapt pe exploatarea unilaterala a câte unei functii specifice evaluarii didactice.
1. Măsurarea reprezintă operaţia de evaluare care asigură consemnarea „unor caracteristici
observabile” exprimate în termeni cantitativi (scor, cifre, statistici) sau/şi prin descrieri
concentrate asupra unor zone restrînse de manifestare.
Astfel prima echivalenta, evaluare = masurare, este centrata asupra masurarii. Notiunea de masurare
este esentiala pentru orice demers investigativ de factura

8
Ioan Bontaş, op.cit., p.253; Nicolae Ilinca, op.cit., p.139; Gheogrhe Iutiş, Elena Cozma, Iuliana
Asăvoaie, Elemente de didactica istoriei, Iaşi, 2008, p.86; Daniela Jeder, Introducere în pedagogie şi
teoria curriculumului, Suceava, 2002, p.88-89; Ştefan Păun, op.cit., p.165;
9
Gheogrhe Iutiş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op.cit., p.91;
stiintifica. Una dintre cele mai frecvente definitii ale masurarii se refera la atribuirea de numere, în
conformitate cu anumite reguli, unor obiecte sau evenimente. Aceasta maniera de definire a masurarii,
în ciuda aparentei sale corectitudini, a ridicat însa o serie de obiectii, având la baza urmatoarele
precizari:
 entitatile supuse masurarii în cadrul stiintelor socio-umane sunt uneori prea
abstracte pentru a putea fi considerate obiecte sau evenimente;
 cuantificarea prin atribuire de numere nu este universal operanta, uneori fiind
necesara exprimarea rezultatelor masurarii prin calificative;
Având în vedere cele precizate anterior consideram ca fiind mai adecvat un alt mod de definire a
masurarii si anume ca procedeu de punere în corespondenta, pe baza anumitor principii si reguli, a
unor concepte abstracte cu anumiti indicatori empirici (Zeller, R.A., Carmines, E.G., 1980).
Analizând echivalenta evaluare = masurare constatam însa, indiferent de definitia acceptata pentru
conceptul de masurare, existenta a doua neajunsuri: pe de o parte perspectiva strict instrumentala de
concepere a evaluarii didactice si mai ales existent unei simplificari nejustificate ce reduce evaluarea
ca proces la unul dintre elementele sale constitutive si anume la masurare.
2. Cel de al doilea tip de echivalenta conceptuala este evaluare = apreciere
Aprecierea – reprezintă operaţia de evaluare care implică interpretarea faptelor consemnate, în
funcţie de anumite criterii calitative.
Aprecierea este componenta evaluării care asigură estimarea (evidenţierea) valorii nivelului şi
performanţelor cunoştinţelor şi competenţelor dobîndite de student.Definim aprecierea ca fiind nivelul
estimat de concordanta între evenimente simultane sau succesive, pe baza unor regularitati naturale sau
conventionale. Acest mod de definire a evaluarii didactice, cu toate ca elimina mult din
“instrumentalismul” primei echivalente, implica o perspectiva oarecum strict constatativa si finalista,
în sensul ca evaluarea devine o simpla componenta terminala a procesului de învatamânt.

3. Al treilea tip de echivalenta terminologica vehiculata în literatura de specialitate este evaluare =

decizie.
Decizia reprezintă operaţia de evaluare care asigură prelungirea aprecierii într-o notă, caracterizare,
hotărîre, recomandare etc. În multe cazuri, totuşi, evaluarea se finalizează cu notarea, care are scopul
măsurării şi validării rezultatelor pregătirii studentului în urma măsurării/ controlului şi aprecierii, ce se
obiectivează prin anumite semne/coduri sau simboluri convenţionale, denumite note. Nota reprezintă un
indicator sintetic, cantitativ şi calitativ al performanţelor obţinute de studenţi ca urmare a pregătirii lor.
Decizia implica emiterea de catre un observator a unor propozitii de factura valorizatoare cu privire la
performantele si conduitele unui subiect sau grup de subiecti. În acest context trebuie sa precizam însa
faptul ca în absenta unor masuratori obiective, propozitiile valorizatoare ale observatorului ramân la
stadiul de simple pareri sau impresii. Astfel, desi acest mod de concepere a evaluarii didactice
beneficiaza în raport cu primele doua tipuri de echivalare de o extindere a orizontului actional, el
devine vulnerabil din punctul de vedere al validitatii, relevantei si fidelitatii. Ca urmare a
constientizarii carentelor metodologice a definirii evaluarii din perspectiva echivalarii acesteia cu
masurarea, aprecierea si decizia majoritatea autorilor propun un model al evaluarii didactice structurat
pe trei niveluri (vezi figura I.1.).

Măsurar
Apreciere Decizie
e

Ideea pe care se fundamenteaza structura anterior prezentata a demersului evaluativ este aceea de a
pune în corespondenta trei dimensiuni fundamentale ale acestuia: masurarea ca dimensiune obiectiva si
oarecum impersonala si aprecierea ca emitere a unor judecati de valoare personale sau personalizate
într-o anumita masura si decizia ca punct final al evaluarii.
Evaluarea vizează eficacitatea procesului prin prisma raportului dintre obiectivele proiectate şi
rezultatele obţinute de către studenţi în activitatea de învăţare. Ea se realizează de către profesor şi va
viza nu numai cunoştinţe, ci şi competenţe, capacităţi şi atitudini.
Performanţele academice sunt, de fapt, rezultanta unor factori multipli, ce ţin de studenţi, de cadrele
didactice, de cadrul material-organizatoric şi de management. În esenţă însă, ele sunt determinate de:
 calitatea curriculumului;
 calitatea instruirii (a predării, îndeosebi);
 calitatea învăţării;
 calitatea cercetării;
 calitatea evaluării;
 natura relaţiilor dintre predare, învăţare şi evaluare.
Încorporarea adecvată a acţiunilor de evaluare în actul didactic şi abordarea lor ca procese componente
ale acestuia corespund unei realităţi şi constituie, în acelaşi timp, condiţia necesară pentru înţelegerea
interacţiunilor din interiorul activităţii ca şi pentru stabilirea căilor prin care pot fi amplificate efectele
evaluării în planul eficienţei activităţii pedagogice.
Evaluarea are o funcţie pedagogică complexă:
 În perspectiva celui evaluat – de stimulare, de întărire a rezultatelor, de formare a unor
abilităţi, de conştientizare a propriilor posibilităţi, de orientare socială pozitivă;
 În perspectiva celui care evaluează – de apreciere a eficienţei şi eficacităţii celor întreprinse de
el şi a modificărilor necesare pentru realizarea plenară a obiectivelor disciplinei.
Evaluarea a fost mult timp considerată ca o metodă de control şi apreciere a cunoştinţelor la anumite
intervale de timp. Astăzi, ea este considerată ca un act didactic complex, integrat întregului proces de
învăţămînt, în cadrul căruia acţionează principiul feedback-ului.
 Necesitatea evaluării
Procesele evaluative în activitatea umană sînt întreprinse ca acţiuni necesare, care decurg din nevoia
de cunoaştere a stării fenomenului la un moment dat, a stării activităţii, a efectelor produse, precum şi
nevoia de ameliorare a acestora.

Situaţi de plecare Proceduri de realizare

II III

EVALUAREA

Obiective Rezultate
I IV

În activitatea de învăţămînt, evaluarea se impune reieşind din numeroase raţionamente, toate decurgînd
pe de o parte, din interdependenţa învăţămîntului cu dezvoltarea economico-socială şi culturală, iar pe de
altă parte, din cerinţe interne ale sistemului. Prima se află la originea celei de-a doua. Rezultă că răs-
punsul la întrebarea „de ce realizăm evaluarea” nu este univoc, ci depinde de perspectiva din care se
abordează procesul de evaluare.

Evaluarea poate fi:

 mijloc prin care sistemul educativ este pus în resort cu alte subsisteme ale societăţii, cu
instituţiile exterioare învăţămîntului (structurii sociale, piaţa muncii ş.a.);
 mijloc de control (autocontrol) care vizează realizarea unor raporturi adecvate între
componentele sistemului, îndeplinind o funcţie pedagogică, de utilitate internă.
Astfel, din perspectiva profesorului, evaluarea este necesară la începutul activității, pe parcursul
acesteia, dar și la sfârşit, întrucât ea permite cadrului didactic să își dea seama care este pregătirea
elevilor, la disciplina pe care o predă, în comparaţie cu așteptările acestuia şi cu cerinţele programei
universitare, permite identificarea dificultaților întâmpinate de studenti în învățare. Evaluarea indică în
orice moment starea pregătirii universitare, aspectele izbutite (succesele), dar şi punctele critice
(eşecurile), nivelul performanţelor obţinute în raport cu cele proiectate prin curriculum, ea constituie
un control asupra activităților desfășurate. Evaluarea reprezintă un feedback asupra eficienţei activităţii
didactice desfăşurate. Ea îi arătă profesorului cât de eficient îşi dozează materialul, cât de bine
comunică cu studentii, cât de eficiente sunt metodele şi mijloacele pe care le utilizează. Evaluarea este
un act absolut necesar în procesul conducerii unei activităţi şi se află în relaţie cu predarea şi învăţarea,
făcându-le mai eficiente. Evaluarea este concepută şi aplicată ca un instrument care reglează procesul
didactic, care transformă permanent procesul de învăţare şi predare, având un rol formativ, în sensul că
aceasta perfecţionează procesul de instruire.Totodată, evaluarea furnizează informaţii referitoare la
situaţia de învăţare a fiecărui elev, la învăţarea definită prin achiziţionarea de comportamente specific.
Din aceste considerente evaluarea reprezintă un aspect semnificativ pentru înțelegerea actului învățării,
relația dintre cele două momente fiind foarte strânsă, că actul evaluativ trebuie permanent îmbunătățit
prin cunoașterea și folosirea corectă a metodelor și tehnicilor de evaluare. De asemenea, evaluarea
trebuie să reflecte predarea, să fie obiectivă și constructive

Rolul şi funcţiile evaluării

Evaluarea este o componentă necesară funcţionării oricărui sistem şi confirmă gradul lui de
eficienţă. Procesul de învăţămînt ca sistem cu structură specifică are un nivel al aşteptărilor, exprimat
în scopuri şi obiective, un nivel de componenţă (ştiinţifică, metodologică) şi un nivel al realizărilor,
exprimat în modificările comportamentului învăţat (cunoştinţe, competenţe, atitudini, convingeri).
Evaluarea randamentului învăţării universitare este procesul de constatare şi apreciere a rezultatelor în
care se reflectă obiectivele propuse şi eficienţa acţiunii didactice. Se constată, se controlează, se
măsoară şi se apreciază cantitativ şi calitativ rezultatele învăţării.

Prin urmare, evaluarea este o componentă a procesului de învăţămînt, în strînsă corelaţie cu cea de
predare-învăţare-cercetare. Evaluarea este de asemenea, o componentă a strategiei perfecţionării
procesului didactic, a sistemului de învăţămînt superior.

Evaluarea se realizează cu sau fără măsurarea rezultatelor. Unele rezultate ale compartimentului
învăţat (volum de cunoştinţe, număr de operaţii ale abilităţilor), pot fi măsurate, cuantificate,
ierarhizate: se pot atribui valori numerice. Măsurarea rezultatelor învăţării se face prin acordare de
calificative, note, puncte, etc. Nu pot fi măsurate atitudinile, convingerile, originalitatea exprimării,
nivelul credibilităţii etc.

Evaluarea randamentului învăţării este utilă din mai multe considerente:

 pentru a determina performanţele necesare pentru obţinerea noilor performanţe în perioada

următoare (evaluarea predictivă);
 pentru rolul apreciativ (se estimează valoarea rezultatelor);
 pentru rolul de diagnoză (se categorizează rezultatele învăţării);
 pentru prognoză (elaborarea predicţiilor în legătură cu evoluţia ulterioară a comportamentului
învăţat);
 pentru a facilita progresul studentului sau pentru a adopta demersurile pedagogice (evaluarea
formativă);
 pentru a facilita mobilizarea studentului ca subiect al învăţării (evaluarea reflexivă);
  pentru a atesta atingerea obiectivelor terminale (evaluarea sumativă).
Funcţiile evaluării se referă la sarcinile, obiectivele, rolul şi destinaţiile evaluării. Evaluarea
realizează următoarele funcţii:

A. Funcţia educativă – este cea mai specifică şi mai importantă funcţie a evaluării,
urmăreşte stimularea (dinamizarea) obţinerii de performanţe superioare în pregătirea studenţilor.
Îndeplinirea acestei funcţii necesită conştientizarea rezultatelor evaluării în situaţiile succesului,
insuccesului şi mediocrităţii. Dacă acestea sînt conştientizate – pot dinamiza înlăturarea
nereuşitei la învăţătură.
B. Funcţia selectivă. Aceasta este funcţia de competiţie care asigură ierarhizarea şi
clasificarea studenţilor sub raport valoric şi al performanţelor în cadrul grupului. Funcţia
selectivă asigură recompense (prin obţinerea burselor) şi satisfacţie.
C. Funcţia diagnostică şi prognostică. Funcţia diagnostică evidenţiază nivelul
performanţelor la un moment anume (trimestru, an de studiu ş.a.). Funcţia prognostică – pe
baza analizei oferite de diagnoză, în comparaţie cu obiectivele şi cerinţele documentare (plan
de învăţămînt, programă analitică ş.a.) prevede, probabilistic, valoarea, nivelul şi performanţele
ce ar putea să le obţină studentul la etapa următoare de pregătire.
D. Funcţia cibernetică şi de feedback (de reglaj şi autoreglaj). Analizînd finalităţile
învăţămîntului – rezultatele pregătirii studentului, se stipulează optimizarea procesului de predare-
învăţare, aplicîndu-se principiul feedback-ului.
E. Funcţia social-economică. Se referă la eficienţa învăţămîntului superior, în plan
macro-socio-economic, care influenţează hotărîrile factorilor de decizie privind dezvoltarea şi
perfecţionarea învăţămîntului.
Funcţiile evaluării apar şi se actualizează diferenţiat, prin proeminenţă şi nu în chip exclusivist.
Toate funcţiile invocate se pot întîlni, mai mult sau mai puţin, în toate cazurile de evaluare.

Bilbliografie:
1. Bernea E. Studii de pedagogie. I. Trilogia pedagogică. II. Învățământul superior. București,
2018.
2. Cucoş C. Istoria gândirii pedagogice. Iași: Polirom, 1997.
3. Cucoş, Constantin, 2001, Istoria Pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi.
4. Neacşu, I., Stoica, A. (coord), 1996, Ghid general de evaluare şi examinare, M.I., CNEE, Ed.
Aramis, Bucureşti.
5. Onu C. Elemente de pedagogie universitară. București, 2017.
6. Sergiu Baciu Suport methodologic pentru evaluarea academică Editura ASEM Chişinău 2010