2.5.5.
Determinarea gradului de sticlozitate la cereale
Sticlozitatea se exprimă prin procentul numeric de seminţe cu aspect
sticlos în secţiune dintr-un eşantion.
Sticlozitatea dă indicaţii asupra conţinutului în substanţe proteice a
seminţelor. Cu cât seminţele sunt mai sticloase în secţiune, cu atât sunt mai
bogate în substanţe proteice.
Se determină frecvent la grâu şi orz. O secţiune transversală prin
boabe poate să apară total sticloasă, parţial sticloasă sau făinoasă.
Fenomenul este de natură optică şi se explică prin aceea că în boabele
sticloase, amidonul este cuprins într-o masă de substanţe proteice, astfel că
secţiunea apare translucidă. Aceasta, deoarece lumina pătrunde prin bob şi
se reflectă întocmai cum se întâmplă cu fasciculul de lumină ajuns la
suprafaţa unui strat de gheaţă.
La boabele făinoase, între grăunciorii de amidon există spaţii mici
pline cu aer, secţiunea apare albă, deoarece este reflectată la fel cum e
reflectată lumina de nişte cristale mici de zăpadă aşezate unele peste altele.
Sticlozitatea este în corelaţie cu biologia speciei şi soiului, cu factorii
climatici şi metodele agrotehnice aplicate.
Soiurile din T. durum sunt mai sticloase, fiind mai bogate în gluten
decât cele din T. aestivum ssp. vulgare. Formele de primăvară sunt mai
sticloase decât cele de toamnă. În stepă boabele cerealelor sunt mai sticloase
faţă de cele obţinute în zone cu umiditate multă. Gradul de sticlozitate poate
fi determinat prin:
- aprecierea boabelor întregi cu diafanoscopul;
- aprecierea secţiunii transversale a bobului.
Aprecierea boabelor întregi cu diafanoscopul este un procedeu mai
simplu şi mai puţin exact folosindu-se mai rar.
Se consideră boabe sticloase, acelea care au toată suprafaţa
transparentă, boabele intermediar sticloase cele cu suprafaţa parţial
transparentă iar boabele făinoase acelea cu suprafaţa complet albă. Calculul
sticlozităţii rezultă din numărul seminţelor sticloase la care se adaugă ½ din
numărul boabelor intermediare.
80
Aprecierea secţiunii boabelor. Pentru determinare se folosesc
dispozitive speciale numite farinotoame, cele mai utilizate fiind: Grobeker,
Nemsdorf, Pohl, Print etc., toate construite pe acelaşi principiu. Farinotomul
Grobeker este alcătuit din 3 piese metalice circulare prevăzute cu câte un
mâner, fixate printr-un bolţ în jurul căruia se pot roti (fig. 2.5.10).
Pe suprafaţa discului inferior se găsesc 50 de alveole echidistante, iar
pe cel superior 50 de orificii, care coincid cu alveolele. Între cele două
discuri se introduce un cuţit metalic de aceeaşi formă şi mărime cu ele.
Un disc de lemn de formă circulară este folosit pentru menţinerea
seminţelor în orificii şi alveole în timpul secţionării.
Modul de lucru. Se iau 50 de seminţe şi se introduc în orificiile
farinotomului suprapuse pe alveole după ce în prealabil cuţitul a fost scos
dintre cele două discuri.
Fig. 2.5.10 Farinotom
a – cu discuri; b – dreptunghiular.
Se apasă seminţele cu discul de lemn şi se secţionează cu ajutorul
cuţitului. Se înlătură discul de lemn şi jumătăţile de seminţe rămase pe cuţit.
Se scoate cuţitul lateral împreună cu discul cu orificii.
81
Se numără seminţele cu secţiunea complet sticloasă, ¾ sticloasă, ½ sticloasă şi ¼
sticloasă. Seminţele sticloase sunt translucide în secţiune. Se determină gradul de
sticlozitate folosind formula:
n 0,75n1 0,50n2 0,25n3
S% = x 100 = 2(n + 0,75n1 + 0,50n2 + 0,25n3)
50
în care:
S % = sticlozitatea;
n = numărul seminţelor complet sticloase;
n1 = numărul seminţelor ¾ sticloase; n2 = numărul
seminţelor ½ sticloase; n3 = numărul seminţelor ¼
sticloase.
Conform prevederilor STAS 6283/2-84, se execută două determinări, între ele
eroarea admisă fiind 5 %.
Sticlozitatea se consideră scăzută când este sub 40 %, medie între 40
şi 70 şi ridicată când este peste 70%.
82
