GEORGE CĂLINESCU

REALISM

Personalitate polivalentă, George Călinescu s-a manifestat în variate domenii, fiind de

părere că un critic bun trebuie să se rateze mai întâi în toate genurile. Debutul său literar este
unul poetic, dar opera sa mai curpinde: istorie și critică literară, estetică, romane, teatru și
traduceri. Este unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai romanului la noi, ideile sale fiind
regăsite în texte precum: Romanul românesc față cu Proust, Romanul și viața modernă,
Despre roman.
Printre principiile esteticii realiste, în opera lui George Călinescu putem identifica:
reflectarea veridică/ obiectivă a societății contemporane, impersonalitatea, reflectarea critică
a societății epocii, ilustrarea categoriilor sociale prezentate în evoluție, veridicitatea
întâmplărilor, obiectivitatea perspectivei narative, teme și motive literare ce au în centru
banul, repere spațio-temporale, tehnica detaliului în descriere și portretizare.
Romanul este o specie genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune
complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase și
conflicte puternice.

ENIGMA OTILIEI
Publicat în 1938, Enigma Otiliei, este al doilea roman călinescian, după Cartea
nunții, publicat în 1933 și care pregătește în mare măsură Enigma Otiliei, socotit capodopera
românească a lui George Călinescu. Romanul este balzacian, realist, obiectiv.
O caracteristică ce face posibilă încadrarea romanului în realism este reflectarea
veridică a societății contemporane, însoțită de repere spațio-temporale bine-determinate.
Expozițiunea din Enigma Otilei este realizată în metodă realist-balzaciană: situarea exactă a
acțiunii în timp și spațiu; descierea străzii și a caselor în manieră realist-balzaciană;
observarea și notarea detaliului semnificativ: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puțin înainte de orele zece, un tânăr îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim,
venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână”.
Remarcăm și perspectiva narativă-obiectivă. Acțiunea este relatată la persoana a III-a,
naratorul este omniscient, omniprezent, heterodiegetic și extradiegetic, focalizare zero,
viziune actorială.
Titlul romanului este reprezentativ, aflat în deplină concordanță cu tema și mesajul
textului. Este un titlu analitic; din punct de vedere morfologic alcătuit din substantivul comun
articulat cu articolul hotărât enclitic „a”, „enigma” și substantivul propriu „Otiliei”, sugerând
numele personajului feminin în jurul căreia se petrece acțiunea. Titlul inițial al romanului,
„Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fievare personaj determină
oarecum soarta Otiliei, ca protectori sau supuși protectori ai acesteia.
Din punct de vedere tematic, problematica romanului este dată de cele patru teme
majore:
-cea socială, a societății bucureștene de la începutul secolului XX;
-cea a paternității, tot o temă balzaciană cu filiații pe linia puterii nefaste a banului
asupra individului;
-cea a iubirii, corespunzând evoluției cuplului Felix-Otilia;
-cea a formării, vizându-l pe Felix ca erou de bildungsroman.
În ceea ce privește structura și compoziția subiectului, romanul este alcătuit din
douăzeci de capitole, notate cu cifre romane.
Subiectul se desfășoară pe mai multe fire epice: unul urmărește evoluția lui Felix în
casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu, unde este nevoit să stea după moartea părinților
săi; un alt fir se coagulează în jurul luptei pentru moștenirea lui Giurgiuveanu; apoi e analizat
triunghiul amoros Felix-Otilia-Pascalopol.
Simetria incipit-final e realizată prin descrierea străzii și a casei lui Costache
Giurgiuveanu, din perspectiva lui Felix, în diferite etape ale vieții sale și prin vorbele lui
Costache: „Nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, respectiv ”Aici nu stă nimeni”. Finalul este
unul închis, Felix se întâlnește întâmplător cu Pascalopol pe tren, care îi spune că i-a redat
libertatea Otiliei și acum e căsătorită cu un conte exotic și îi arată o fotografie care nu mai
aduce nimic din ceea ce era Otilia odinioară.
Planul narativ din Enigma Otiliei care privește istoria moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu, are alături de avariție, lăcomie și parvenitism, și aspect ale familiei burgheze:
relația dintre părinți și copii, dintre soți, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte din
preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi trăiește o scurtă
experiență matrimonială; Pascalopol dorește să aibă o familie și se căsătorește cu Otilia,
Stănică se însoară cu Olimpia pentru avere, iar Felix se va căsători, ratând prima iubire, după
ce își va face o carieră. Planul formării lui Felix, stundent la medicină, urmărește experiențele
trăite de acesta în casa unchiului său. În special iubirea adolescentină pentru Otilia.
Este bine-cunoscut faptul că George Călinescu e mai interest în crearea de tipologii
decât de sondarea psihologiilor. Astfel, în Enigma Otiliei, Costache Giurgiuveanu ilustrează
tipologia avarului, uneori comic, alteori sentimental; Aglae, sora acestuia, e baba absolută
fără cusur în rău; Titi, fiul acesteia, e cazul tipic al imbecilului, iar Simion, tatăl acestuia,
tipul maniacului. Pascalopol e tipul aristocratului, ce nu se dezminte niciodată în limbaj,
îmbrăcăminte, comportament. Stănică Rațiu e tipul parvenitului, avându-l ca strămoș literar
pe Dinu Păturică, dar și al demagogului, cu multe gene moștenite de a personajele
caragialene. Aurica e fata bătrână, obsedată de măritiș și geloasă pe fetele care reușesc să se
mărite. Întrebarea care se pune e ce tipologie ilustrează Otilia? Niciuna. Ea e cel mai ambiguu
personaj tocmai pentru că e surprinsă la cea mai ambiguă dintre vârste: trecerea de la
adolescență la tinerețe, de la statutul de fetișcană, la cel de tânără femeie. Ea reprezintă
tocmai misterul feminității dintre cele două vârste, fiind deseori o enigmă nu doar pentru cei
din jur, ci și pentru ea. Aceasta este enigma Otiliei, oscilația ei între ceea ce ar vrea să fie
considerată și modul în care e considerată. În clipa în care ea se maturizează și intră treptat
într-o tipologie – fotografia în care Felix recunoaște „un tip de actriță întrețiunută” romanul
se încheie. În ceea ce privește caracterizarea Otiliei, portretul ei este realizat prin tehnici
moderne: comportamentismul și reflectarea poliedrică. Studentă la Conservator, Otilia îi va
purta de grijă lui Felix încă din seara sosirii în casa lui Moș Costache. Neavând o cameră
pregătită, Otilia îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi
amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și parfumuri; o parte din
personalitatea exuberantă a Otiliei. Între cei doi se naște o afecțiune delicată, determinată și
de condiția lor de orfani. Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. El are nevoie de
certitudini, însă comportamentul derutant al fetei îl derutează: „Pentru orice tânăr de 20 de
ani, enigmatică va fi fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune”. Otilia
percepe iubirea într-un fel aventuros, alegând să-l părăsească pe Felix, pentru a nu reprezenta
o piedică în calea realizării lui și alege căsătoria cu Pascalopol. Câțiva ani mai târziu, Felix
află de la Pascalopol că i-a redat libertatea de a-și trăi tinerețea, iar Otilia a devenit soția unui
conte exotic, undeva în Argentina.

CARTEA NUNȚII
Cartea nunții este primul roman călinescian, publicat în 1933 și pregătește în mare
măsură Enigma Otiliei.
O caracteristică ce face posibilă încadrarea romanului în realism este perspectiva
narativă-obiectivă. Acțiunea este relatată la persoana a III-a, naratorul este omniscient,
omniprezent, heterodiegetic și extradiegetic, focalizare zero, viziune actorială.
Remarcăm și reflectarea veridică a societății contemporane, însoțită de repere spațio-
temporale bine-determinate. Romanul debutează cu relatarea detaliată a stărilor provocate
personajului principal, Jim, de disconfortul călătoriei cu trenul. Este folosită tehnica
detaliului, înregistrând atmosfera sufocantă din compartimentul trenului. Evenimentele sunt
relatate în ordine cronologică, iar perspectiva spațială reflectă un spațiu real, deschis, acela al
caselor, străzilor, locurilor concrete din București și unul imaginar, prin care se conturează
trăirile interioare și gândurile personajelor.
Titlul romanului este reprezentativ, aflat în deplină concordanță cu tema și mesajul
textului. Este un titlu analitic; din punct de vedere morfologic alcătuit din substantivul comun
articulat cu articolul hotărât enclitic „a”, „cartea” și substantivul comun articulat cu articolul
hotărât enclitic „i”, „nunții”, definind latura lirică a romanului, surprinzând eternul sentiment
de iubire care se împlinește prin căsătoria tânărului proaspăt doctor în Litere, Jim, și
absolventa de liceu Vera Policrat.
Tematic, romanul ilustrează trei mari teme: iubirea, familia și societatea; împlinirea în
plan erotic a cuplului Jim Marinescu și Vera Policrat; o radiografie a școlii românești în
perioada interbelică în care accentul cade pe relația elev-profesor Nu în ultimul rând,
reliefează societatea modernă în plin proces de civilizare.
În ceea ce privește structura și compoziția subiectului, romanul este alcătuit din
douăzeci de capitole, notate cu titulri semnificative: O sărutare în tren, Facerea lumii.
Un plan narativ este cel care privește „poemul iubirii” și căsătoria lui Jim cu Vera,
care se cunosc în același tren, călătorind spre București. El se simte atras de tânără și
apreciază el că era „o adevărată domnișoară de vreo 18 ani”. Fiecare o ia pe drumul său, Jim
ajungând să oscileze între Dora și Lola, iar mai apoi și între Vera, cu care ajunge să se
căsătorească.
În paralel sunt evidențiate diverse aspecte ale familiei din „Casa cu molii” – numele
locuinței în care trăia familia lui Jim, prezentată prin tehnica detaliului și membrii familiei:
șapte femei și doi bărbați, generația „tradițională”, pusă în contrast cu cea „modernă”,
reprezentată de Lola, Dora și Medy.
Vera, lipsită de afecțiune părintească, orfană de tată și neglijată de mamă, își
dăruiește iubirea foarte ușor. Alături de Jim descoperă iubirea și participă la „facerea lumii”.
Este ceea ce nu vor putea face împreuna Felix și Otilia; astfel ei rămân în esență, un cuplu al
inocenților. Este caracterizată în mod direct de către Jim, înfățișându-i caracteristicile fizice,
iar în mod indirect prin intermediul faptelor, gândurilor și atitudinea față de celelalte
personaje. Întâlnim o Veră uneori imatură, alteori ascultând cuvântul părinților ei. Are dorința
de a se autodepăși, fiind într-un proces de învățare și are sentimente pe care până atunci nu le
mai avuse, ajungând să-și definitizeze conceptul de familie.
REPERE CRITICE
Nicolae Manolescu – realismul clasic devine, în romanul Enigma Otiliei, un
balzacianism fără Balzac.
Nicolae Manolescu - Toate romanele lui constituie moduri de experimentare a
romanului, indiferent ca scopul urmarit constient de autor poate fi altul. Cartea nuntii repeta
Dafnis si Chloe.
Pompiliu Constantinescu - face diferenţa între romanul romantic şi romanul realist.
De asemenea, precizează că prin expresie şi preocupări, această specie derivă din epopeea
antică, mai târziu punând în centru omul. Romanul e o copie a realităţii, ci un mijloc de a
amesteca în pasta umană viziuni, opinii şi experienţe, aşa cum au făcut-o maeştrii genului:
Flaubert, Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Proust şi Gide. „Emancipat de sociologie, romanul
românesc va intra în categoria universală, prin autonomia internă a personagiilor.
Ion Negoițescu – constată că romanul induce cititorului un anumit sentiment,
considerat, poate, de mulți firesc: În tot timpul lecturii persistă ideea de joc epic.