III.

ANALIZA BIOCHIMICĂ A SÂNGELUI

1. Generalități.

-Din punct de vedere morfologic, sângele este un lichid biologic cu o compoziţie heterogenă, format
dintr-o masă celulară reprezentată de elemente figurate (eritrocite, leucocite, trombocite) şi soluţia
apoasă în care sunt suspendate, numită plasmă.

La nivelul organismului, sângele îndeplineşte o serie de funcţii:

• funcţia de respiraţie;

• funcţia de nutriţie;

• funcţia de excreţie;

• funcţia de apărare a organismului;

• funcţia de realizare a hemostazei;

•funcţia de reglare şi menţinere constantă a echilibrelor fizico-chimice ale mediului intern, respectiv
funcţia reglatoare homeostatică, asigurată prin izoionie, izotonie și izotermie.

Datorită relaţiilor existente între sânge şi ţesuturile pe care le irigă, sângele reflectă starea mediului
intern. Astfel, determinarea unor parametri biochimici din sânge este indispensabilă clinicianului în
stabilirea diagnosticului, în instituirea şi monitorizarea terapiei.

2. Dozarea calcemiei: când este necesar un aport crescut, sub ce formă se găsește în sânge, rolul la
nivelul organismului, reglarea echilibrului calciului în organism, dozarea calcemiei prin metoda
volumetrică: principiul metodei de dozare și interpretarea rezultatului, dozarea calcemiei prin
metoda kit: principiul metodei de dozare.

-În cantitatea cea mai mare calciul este prezent în oase şi în dinţi sub formă de fosfat, carbonat şi
macrocristale de hidroxiapatită – Ca10(PO4)6(OH)2. Organismul unui adult conţine aproximativ
1000 g de calciu. Necesarul de calciu al unui adult este de 0,6–0,8 g/zi. Un aport crescut este necesar
în copilărie, sarcină, lactaţie şi la persoanele în vârstă – în special la femei, în menopauză pentru a
preveni osteoporoza.

În sânge, întreaga cantitate de calciu se găseşte în plasmă. Calciu plasmatic se găseşte sub formă de :

• calciu ionizat (liber) – aproximativ 50%,

• calciu legat de proteine plasmatice (albumină, în special) (calciu nedifuzabil) – aproximativ 45% şi,

• calciu sub formă de complecşi cu diverşi anioni, aproximativ 5%.

Fracţiunea fiziologică activă este cea reprezentată de calciul ionizat. Calciul fixat de proteine
reprezintă forma de transport la nivelul plasmei fiind o formă inactivă fiziologic. Acidoza duce la
creşterea gradului de ionizare a calciului şi scade cantitatea de calciu fixată de proteinele plasmatice.

Rolul calciului:
• alături de fosfaţi, calciul asigură mineralizarea osoasă;

• în calitatea sa de mesager secund, calciul interacţionează cu proteine specifice din citoplasmă

(troponină, calmodulină), controlând astfel anumite fenomene metabolice şi funcţionale;

• este factor reglator în excitabilitatea neuromusculară;

• este necesar pentru contracţia miocardului;

• este implicat în transportul la nivel membranar şi în menţinerea integrităţii membranei celulare;

• este implicat în comunicarea intracelulară şi în transmisia sinaptică;

• îndeplineşte un rol major în procesul de eliberare a neurotransmiţătorilor;

• asigură buna funcţionare a mitocondriilor;

• este component al procesului de coagulare şi fibrinoliză;

• menţine normală presiunea sanguină şi astfel diminuează riscul apariţiei hipertensiunii arteriale;

• activează unele enzime.

Reglarea echilibrului calciului în organism:

Cantitatea totală de calciu din organism depinde de echilibrul dintre aport şi pierderi. Aportul de
calciu este în funcţie de regimul alimentar şi de capacitatea intestinului de a-l absorbi. Există
anumite alimente şi medicamente care împiedică absorbţia calciului de la nivel intestinal. Fosfaţii
ingeraţi în cantitate mare scad eliminarea calciului. Pierderile de calciu sunt realizate prin urină,
fecale, transpiraţie şi prin lapte. Excesul de sodiu şi magneziu măreşte eliminarea calciului.

În reglarea cantităţii de calciu sunt implicaţi: hormonul paratiroidian, calcitonina şi vitamina D.

Metabolismul calciului este în strînsă legătură cu metabolismul fosforului (sub formă de fosfaţi). Este
deosebit de important raportul dintre cele două elemente (fiziologic, raportul calciu : fosfat = 1 : 2),
datorită faptului că acest raport influenţează absorbţia lor de la nivel intestinal şi depunerea lor în
oase sub formă de complecşi insolubili.

A) DOZAREA CALCEMIEI PRIN METODA VOLUMETRICĂ

Principiu:

După prealabilă deproteinizare, Ca2+ se precipită cu oxalat de amoniu. Oxalatul de calciu, izolat şi
spălat se dizolvă în H2SO4 când se eliberează acidul oxalic, care se titrează cu KMnO4.

Interval de referinţă:

Conţinutul total de calciu din ser este de 9-11 mg%, adică 4,5-5,5 mEg/l şi poate varia dependent de
aport.

Interpretare:

Hipocalcemii: hipoparatiroidism, rahitism, osteoporoză, osteomalacie, insuficienţă renală, tetanii

juvenile.
Hipercalcemii: hiperparatiroidism, supradozare de vitamină D, tireotoxicoză.

B) DOZAREA CALCEMIEI CU O-CREZOFTALEINĂ.

METODĂ KIT

Principiu:

Ionii de Ca2+ cu orto-crezoftaleină în mediu bazic formează un complex de culoare roşie.

Intensitatea coloraţiei este direct proporţională cu concentraţia ionilor de Ca2+ din probă.

Metoda de dozare: spectrofotometrică

Interval de referinţă:

În cazul în care se lucrează pe ser sau plasmă obţinută din sânge heparinizat:

• adulţi: 2,25 – 2,75 mmol/l

• copii: 2,5 – 3,0 mmol/l

Observaţie:

Metoda poate fi utilizată şi pentru determinarea calciuriei.

3. Dozarea fosfatului seric: rolul la nivelul organismului, principiul metodei de dozare și

interpretarea rezultatului.
Fosfatul deţine un rol important în diferite procese metabolice şi anume:
• alături de calciu participă în procesul de mineralizare osoasă;
• este un component implicat în sinteza nucleotidelor, acizilor nucleici şi a unor componenţi
intermediari – un intermediar al metabolismului lipidic: acidul fosfogliceric, şi un intermediar al
metabolismului proteic: creatin fosfatul;
•este necesar în sinteza unor cofactori enzimatici: FMN (flavin mononucleotid), FAD (flavin
adenin dinucleotid);
•este implicat în menţinerea echilibrului acido-bazic (sistemul fosfaţilor fiind unul dintre
principalele sisteme tampon).

Principiu:
Fosfatul anorganic în mediu acid reacționează cu molibdatul de amoniu rezultând un complex
fosfomolibdenic, care este redus de către acidul ascorbic la albastru de molibden. Pentru
stabilizarea culorii se adaugă borax. Pentru a împiedica formarea de săruri complexe nespecifice
se adaugă pirosulfit de sodiu, iar amestecul sulfit carbonat reţine proteinele în soluţie (pH = 8,7).
Interval de referinţă:
La adult valorile sunt cuprinse între: 2,5 – 4 mg/100ml.
În timpul perioadelor de creştere valorile normale sunt mai mari.
Interpretare:
Hiperfosfatemie: hipoparatiroidie, hipervitaminoză D, insuficienţă renală.
Hipofosfatemie: hiperparatiroidie, rahitism, osteoporoză, osteomalacie.
 Observaţie:
Metoda poate fi utilizată şi pentru determinarea fosforului anorganic din urină sau din lichidul
cefalorahidian.

4. Echilibrul acido-bazic sanguin: sistemele tampon implicate în menținerea echilibrului acido-bazic

sanguin, determinarea rezervei alcaline: principiul metodei de dozare și interpretarea
rezultatului.
La nivelul organismului uman, echilibrul acido-bazic sanguin este menţinut de următoarele
sisteme tampon: hemoglobina oxigenată / deoxigenată, proteinele serice, cuplul acid carbonic /
bicarbonat și sistemul fosfaților (H2PO4- / HPO42-).
În scop orientativ serveşte o metodă titrimetrică de dozare a bicarbonatului.
Determinarea rezervei alcaline (bicarbonatul actual)

Principiu:
Bicarbonatul seric este descompus cu o cantitate determinată de HNO3, iar excesul de acid
neconsumat se titrează cu o bază (NaOH), folosind ca indicator roşu de fenol sau
difenilcarbazona.

Interval de referinţă:
Bicarbonat actual = 25 2 mEg/l
Acid carbonic = 1,2 mEg/l

Raportul normal bicarbonat/ acid carbonic este de aproximativ 20.

pH-ul fiziologic al sângelui variază foarte strâns: 7,35 – 7,45.
Interpretare:
Scăderea raportului duce la acidoză, iar creşterea la alcaloză.
Fiecare dintre aceste stări poate fi decompensată sau compensată, după cum se modifică pH-ul
sanguin.

Când raportul se schimbă datorită numărătorului este vorba de acidoză sau alcaloză metabolică,
iar când se datoreşte numitorului apare acidoza sau alcaloza respiratorie.
•Acidoza metabolică: cetoză diabetică, inaniţie, diaree, insuficienţă renală.
•Acidoza respiratorie: pneumonie, emfizem, astm, paralizia muşchilor respiratori, deprimarea
centrului respirator (intoxicaţie cu morfină), insuficienţă cardiacă.
•Alcaloza metabolică: stenoză pilorică, ingestie de substanţe alcaline.
•Alcaloza respiratorie: altitudine înaltă, hiperventilaţie în caz de hiperexcitabilitate a centrului
respirator (leziuni nervoase, isterie, intoxicaţie cu salicilaţi).

5. Alți electroliți: sodiu, potasiu, magneziu, fier, zinc și seleniu

-A) SODIU:
Reprezintă cationul majoritar extracelular.
Rolul sodiului:
• influenţează cu precădere metabolismul apei, asigurând distribuţia normală a acesteia în
organism ca şi menţinerea volumului lichidelor extracelulare;
• participă la menţinerea presiunii osmotice optime a lichidelor corporale;
•împreună cu clorul şi cu bicarbonatul asigură menţinerea echilibrului acido-bazic;
• este implicat în menţinerea echilibrului ionic;
• intervine în excitabilitatea neuromusculară.
B) POTASIU:
Reprezintă cationul intracelular cel mai important.
Rolul potasiului:
• alături de sodiu, este implicat în contracţia şi excitabilitatea musculară şi influenţează
potenţialul membranar;
• participă în cadrul metabolismului glucidic şi lipidic - şi anume: procesele anabolice decurg cu
retenţie de K+, în schimb cele catabolice impun eliminarea K+;
• K+ îndeplineşte un rol structural, fiind legat de proteine şi localizat la nivelul ţesuturilor.
Menţinerea cantităţii de sodiu din organism în limite normale este în legătură cu reglarea
tensiunii arteriale şi cu echilibrul potasiului.
Este bine cunoscut că la nivel celular între concentraţia de Na+ (principalul ion extracelular) şi
concentraţia de K+ (principalul ion intracelular) se realizează un echilibru. Echilibrul este facilitat
prin intermediul membranelor celulare la nivelul cărora se realizează un transport activ şi
anume: în timp ce K+ pătrunde în celulă, din celulă ies în cantitate echivalentă Na+ şi H+.
Cel mai bine cunoscut mecanism de reglare a cantităţii de sodiu, potasiu şi respectiv de reglare
al echilibrului hidrosalin la nivelul organismului este dat de sistemul renină – angiotensină –
aldosteronă.
Lucrarea practică nr.3
C) MAGNEZIU:
Este cationul prezent atât în mediu intracelular cât şi în cel extracelular, cu precizarea că în
mediul intracelular se găseşte într-o cantitate de aproximativ 10 ori mai mare decât în cel
extracelular. Din punct de vedere cantitativ magneziul deţine al doilea loc după potasiu prin
prezenţa sa la nivel intracelular.
Mai mult de jumătate din cantitatea normală de magneziu existentă în organism este localizată
la nivelul oaselor, alături de calciu şi de fosfor. O parte din magneziul localizat la nivelul osului
reprezintă forma sa de depozit, de unde este mobilizat şi transportat în sânge în cazul deficitului
de magneziu prin aport scăzut sau prin necesităţi crescute. Depozitul de magneziu din organism
este mai mic decât cel de calciu. Se recomandă un aport crescut la gravide, copii şi vârstnici
(când absorbţia magneziului este deficitară şi eliminarea este masivă).
Magneziul plasmatic se găseşte aproximativ 2/3 sub formă liberă şi aproximativ 1/3 legat de
proteinele plasmatice, în special de albumine.
Rolul magneziului:
• în menţinerea integrităţii structurale a unor macromolecule: ARN, ADN;
• în sinteza, transportul şi utilizarea adenozintrifosfatului (ATP);
• stabilizator al membranei celulare, al ribozomilor şi a lizozomilor;
• cofactor al unor enzime implicate în transferul şi hidroliza grupărilor fosfat;
• în contractibilitatea musculară şi în excitabilitatea neuromusculară;
• în reglarea temperaturii corpului;
• o cantitate mică participă la remineralizarea osului;
• favorizează absorbţia calciului, fosforului, potasiului şi sodiului, efecte
datorate acţiunii asupra membranei celulare;
• antiagregant plachetar, în concentraţii fiziologice.
D) FIER:
Este cel mai abundent oligoelement. Necesităţi crescute se înregistrează la copii, adolescenţi, în
sarcină, alăptare şi la femei care prezintă cicluri menstruale.
Forma funcţional activă a fierului este reprezentată de hemoproteine: hemoglobină, mioglobină,
hemine celulare: citocromii, citocromoxidazele din mitocondrii, peroxidazele şi catalazele din
sânge şi ţesuturi. Forma funcţională activă a fierului se găseşte într-o proporţie de aproximativ
75% din cantitatea totală de fier.
Forma de stocare a fierului (în care fierul este legat de proteine) reprezintă aproximativ 24% şi
este reprezentată de feritină şi hemosiderină. Depozitarea are loc la nivelul ficatului, splinei şi a
măduvei osoase. Fierul feritinic este mai disponibil decât cel din hemosiderină.
Restul de 1% este reprezentat de fierul din sânge, în care fierul circulă sub formă de complex cu
o glicoproteină, numită transferină (siderofilină).
Rolul fierului:
• este implicat în transportul gazelor la nivel sanguin;
• participă în mecanismele oxidative celulare fiind component structural al citocrom-C oxidazei
(enzimă ce conţine şi cupru);
• participă în procese redox prin schimbarea valenţei (prin reducerea de către un compus
organic sau prin reoxidare cu oxigen molecular);
• funcţionează ca transportor de electroni datorită faptului că citocromii sunt proteine care
pentru a-şi exercita acţiunea necesită prezenţa fierului;
• este utilizat în biosinteza hematiilor;
•catalizează descompunerea apei oxigenate, deoarece hidroxiperoxidazele sunt proteine care
conţin în structura lor fier;
• feritina şi hemosiderina asigură un aport substanţial de fier în cazul unor hemoragii;
• transferina are în organism un rol de transportor al fierului; favorizează sinteza hemoglobinei
şi participă în etapele de captare şi înglobare a fierului în mioglobină şi în heminele celulare.
E) ZINC:
Rolul zincului:
• este implicat în diviziunea celulară şi în sinteza acizilor nucleici;
• participă la reglarea sintezei proteinelor, fiind astfel implicat în creştere;
• participă la procesul de vindecare a rănilor care necesită formarea de noi celule;
•este cofactor pentru multe enzime: carboxipeptidaza, anhidraza carbonică,
alcool dehidrogenază, fosfataza alcalină;
• intră în componenţa insulinei;
• favorizează absorbţia vitaminelor din complexul B şi a vitaminei A.
F) SELENIU:
Rolul seleniului:
• fiind constituent al glutation-peroxidazei are rol de antioxidant la nivelul organismului alături
de vitaminele A, E, C;
 • este remarcat ca un detoxifiant al radicalilor liberi şi a unor metale de tipul mercur, arsen sau
cadmiu;
• poate preveni bolile cardiace şi circulatorii (datorită aceleaşi acţiuni antioxidante).

6. Determinarea glicemiei: generalități, metode de dozare a glicemiei (bazate pe capacitatea

reducătoare a glucozei, bazate pe o reacție de culoare dată de glucoză, bazate pe o metodă
enzimatică), clasificarea și manifestările clinice ale diabetului zaharat, complicațiile diabetului
zaharat, factorii care favorizează apariția diabetului zaharat, caracteristicile metabolice ale
diabetului zaharat, determinări efectuate în scopul diagnosticării diabetului zaharat,
monitorizarea terapiei diabetului zaharat, testul hiperglicemiei provocate.
-Glucoza sanguină provine prin:
• aport alimentar;
• glicogenoliză: glicogenul reprezintă forma de stocare a glucozei. Prezenţa glicogenului permite
asigurarea cantităţii suplimentare de glucoză necesară organismului între mese sau în timpul
activităţii musculare. Astfel, glicogenul este o sursă imediată de glucoză;
• obţinerea glucozei din alte componente glucidice (provenite prin alimentaţie), transformare ce
are loc la nivel hepatic;
• obţinerea glucozei din componente neglucidice, din lipide (glicerol) sau proteine (aminoacizi),
ca precursori ai gluconeogenezei;
• obţinerea de glucoză din acid lactic, transformare ce are loc la nivel hepatic şi renal. Acidul
lactic provine în urma procesului de glicoliză anaerobă de la nivelul musculaturii scheletale.
Energia rezultată în urma arderii glucozei asigură activitatea sistemului nervos şi a eritrocitelor.
Acestea nu sunt capabile să utilizeze energia furnizată prin procesul de β-oxidare a acizilor graşi,
glucoza reprezentând astfel singura sursă de energie.
Glicemia este un parametru curent evaluat în laboratorul clinic. Recoltarea sângelui se face de la
subiectul aflat în stare à jeun. Dacă se lucrează pe sânge integral se preferă utilizarea de NaF ca
anticoagulant (pentru preîntâmpinarea glicolizei şi a coagulării).
-Se cunosc mai multe metode de dozare a glicemiei, care pot fi încadrate în următoarele grupe:
A) Metode bazate pe capacitatea reducătoare a glucozei, de exemplu, faţă de săruri de Cu2+
(dozarea colorimetrică prin metoda Nelson).
Metodele din acest grup sunt nespecifice, putând interfera alţi compuşi reducători, glucidici sau
neglucidici (acid ascorbic, acid uric, glutation, creatină, creatinină). Aceştia se pot elimina prin
coprecipitare cu agenţi deproteinizanți.
DOZAREA COLORIMETRICĂ A GLICEMIEI PRIN METODA NELSON
Principiu:
Glucoza în prezenţa sărurilor de cupru dă cu reactivul arseno-molibdenic un complex colorat în
albastru a cărui intensitate se determină colorimetric.
Interval de referinţă glicemie:
80 - 120 mg %
B) Metode bazate pe o reacţie de culoare dată de glucoză, de exemplu
cuplarea cu o-toluidină, antronă sau anilină când rezultă derivaţi colorimetrabili.
Aceste metode sunt mai specifice decât cele de mai sus, dar şi în
cazul acestor metode pot interfera alte hexoze sau pentoze.
Sunt preferate însă metodelor de la punctul A) fiind mai expeditive.
DOZAREA GLICEMIEI PRIN METODA COLORIMETRICĂ CU o-TOLUIDINĂ
Principiu:
Glucoza formează cu o-toluidina (2-amino-toluenul) în mediu acid, la cald, un compus de
condensare de tip bază Schiff, de culoare verde, care prezintă un maxim de absorbţie la 635 nm.
Interval de referinţă glicemie:
80 - 120 mg %
C) Metode enzimatice:
• cu glucozdehidrogenază:
G + NAD+ → Gluconolactonă + NADH + H+
• cu hexokinază în sistem cuplant:
G + ATP (HK) G-6-P + ADP
G-6-P + NADP (Glucozo-6-P-DH) 6-fosfogluconat + NADPH, H+
În cazul metodelor enzimatice cu glucozdehidrogenază şi hexokinază se
estimează coenzimele reduse spectrofotometric la 340 nm sau la 365 nm.
• cu glucozoxidază, este o metodă colorimetrică în sistem cuplant,
denumită şi metoda GOD – POD. Au loc următoarele reacţii:
 G + FAD → Gluconolactonă + FADH2
 FADH2 + O2 → FAD + H2O2
 Gluconolactonă + H2O → Acid gluconic

I. G + O2 + H2O (Glucozoxidazã) Acid gluconic + H2O2

II. H2O2 + DH2 (Peroxidazã)  D + 2H2O

unde:
DH2 = Compus cromogen incolor (o-dianisidină, o-toluidină, 4-aminoantipirina + fenol )
D = Derivatul colorat
Practic, se citeşte la spectrofotometru absorbanţa în VIZ a compusului D.
O altă variantă de dozare constă în măsurarea consumului de oxigen
din reacţia I cu o electrodă specifică (metodă polarografică), renunţând la
cuplarea cu reacţia II.
Metodele enzimatice sunt cele mai moderne, prezintă avantajul specificităţii
ridicate şi a posibilităţii de automatizare.
DOZAREA GLICEMIEI PRIN METODA CU KIT
(comercializat de firma SC Clini-Lab SRL)
Principiu:
Este o metodă de determinare colorimetrică bazată pe o reacţie enzimatică
în sistem cuplant: ESTE REACTIA GOD-POD:
G + O2 + H2O (Glucozoxidazã)  Acid gluconic + H2O2
2 H2O2 + Fenol + 4-Amino-antipirinã (Peroxidazã)  Derivat rosu (chinonã) + 4 H2O

Interval de referinţă glicemie:

60 - 90 mg %, corespunzând la 3,3 – 5 mmol/l
În condiţii normale glicemia variază între 100 ± 20 mg %, corespunzând la 4,4 – 6,6 mmoli/l,
când este utilizată o metodă de dozare clasică (încadrată în grupa A) sau B), după clasificarea de
mai sus). Dacă glicemia este determinată printr-o metodă enzimatică (încadrată în grupa C),
după clasificarea de mai sus) valoarea sa normală variază între 60 - 90 mg %, corespunzând la
3,3 – 5 mmol/l.
Glicemia variază fiziologic cu alimentaţia şi în funcţie de unii factori externi.
Variaţii fiziologice în sens pozitiv apar în caz de stress, emoţii, frig iar scăderi apar în sarcină,
inaniţie.
Hiperglicemiile patologice caracterizează diabetul zaharat, hiperfuncţiile hipofizare
(acromegalia), suprarenale (boala Cushing, feocromocitom), hipertiroidism, nefrite, unele forme
de hipertensiune arterială sau pot apare după administrarea unor medicamente ca: diuretice
tiazidice, hormoni tiroidieni, anticoncepţionale de sinteză, corticosteroizi, adrenalină.
Hipoglicemiile patologice sunt mai rare, sunt cauzate de tumori pancreatice (hiperinsulinism),
insuficienţă corticosuprarenală (boala Addison), insuficienţă tiroidiană, hepatite virale, în
tulburări neurovegetative sau sunt idiopatice.
În diabetul zaharat valoarea glicemiei variază în limite largi, în funcţie de stadiul de evoluţie a
bolii. În coma diabetică sunt înregistrate valori de 600-800 mg %.
Clasificarea şi manifestările clinice ale diabetului zaharat:
• diabetul zaharat insulinodependent denumit şi diabet zaharat tip I sau diabetul juvenil. Apare
de regulă la tineri, sub 40 ani şi se datorează incapacităţii corpului de a produce insulină,
datorită distrugerii celulelor β din pancreas. Debutează rapid şi agresiv. În câţiva ani survin
complicaţiile retiniene, nervoase, renale sau la nivelul vaselor sanguine cunoscute sub
denumirile de angiopatie, retinopatie, neuropatie, nefropatie diabetică, mai exact complicaţiile
cronice ale diabetului zaharat;
• diabet zaharat noninsulinodependent denumit şi diabet zaharat tip II. Acesta poate fi frecvent
însoţit de obezitate sau să apară consecutiv unor boli: afecţiuni pancreatice, anormalităţi ale
receptorului insulinic, boli endocrine, chimioterapie etc. Deşi este capabil să producă insulină,
organismul nu răspunde la stimulul hormonal. Hiperglicemia este moderată pe o perioadă lungă
de timp, debutând progresiv. Frecvente sunt complicaţiile cardiovasculare, iar retinopatia,
neuropatia şi nefropatia dacă apar sunt mult mai puţin severe.
2/3 din cazurile de diabet zaharat sunt de tip II.
Complicaţiile diabetului zaharat:
Un tratament necorespunzător duce la apariţia complicaţiilor diabetului zaharat. Aceste
complicaţii sunt frecvente şi pot fi deosebit de grave, chiar letale.
La diabetici se constată frecvent prezenţa infecţiilor cutanate, la nivelul mucoaselor, infecţii
urinare, vaginale sau tuberculoză pulmonară, considerate ca şi complicaţii cu caracter acut.
Anterior, s-au enumerat complicaţiile cronice ale diabetului zaharat şi acestea sunt angiopatia,
retinopatia, nefropatia şi neuropatia diabetică.
Angiopatiile afectează vasele sanguine şi se clasifică în microangiopatii şi macroangiopatii
diabetice. Din punct de vedere al diabetului zaharat interesează în special microangiopatia când
se îngroaşă membrana bazală a capilarului datorită depunerii de glicoproteine la acest nivel.
Este frecventă la nivelul retinei şi a glomerulului când se ajunge la retinopatie şi nefropatie
diabetică. În stadiile avansate ale retinopatiei se poate ajunge la dezlipire de retină, hemoragii în
vitros sau la glaucom neovascular. Microangiopatia diabetică poate determina şi apariţia
arterosclerozei.
Macroangiopatia diabetică este denumită şi arteriopatia diabetică. Arteriopatia diabetică a
membrelor inferioare este de regulă localizată la nivelul arterelor gambei şi în stadiu avansat
poate duce la gangrena diabetică ce necesită amputarea membrului, altfel existând riscul
instalării septicemiei.
Nefropatia diabetică necorespunzător tratată poate genera insuficienţă renală cronică.
Neuropatia diabetică însoţeşte întotdeauna angiopatia şi poate să nu se manifeste clinic.
În cadrul diabetului zaharat pot fi prezente în acelaşi timp mai multe complicaţii.
Factorii ce favorizează apariţia diabetului zaharat:
• caracterul ereditar;
• alţi factori: obezitatea, afecţiuni ale pancreasului sau infecţii virale.
Caracteristicile metabolice ale diabetului zaharat:
O trăsătură importantă a diabetului este comutarea folosirii combustibilului energetic de la
glucide la grăsimi, glucoza fiind refuzată drept combustibil.
Glicozuria apare când glicemia are o valoare mai mare de 170–180 mg/100 ml. În această
situaţie glucoza sanguină a depăşit pragul renal şi filtratul glomerular conţine mai multă glucoză
decât poate fi reabsorbită, excesul eliminându-se prin urină.
Caracteristice diabetului zaharat sunt poliuria, polidipsia şi polifagia.
O glicozurie severă duce la poliurie, adică la eliminarea din organism a unei cantităţi mari de
apă. Pierderea de apă din organism duce la polidipsie, adică la senzaţia de sete. Polifagia
(senzaţia de foame) este datorată lipolizei şi gluconeogenezei exagerate. Datorită polifagiei se
consumă cantităţi mari de alimente, dar cu toate acestea pacientul slăbeşte. Pierderea în
greutate a pacientului se datoreşte pierderilor de lichide intra- şi extracelulare, lipolizei şi
pierderii de masă musculară. Lipoliza exagerată duce la formarea unor cantităţi prea mari de
acizi graşi din care rezultă corpii cetonici şi implicit hipercetonemia (ce duce la acidoză) şi
hipercetonuria.
Ca şi o concluzie, este de remarcat faptul că suferinţele celulare multiple din diabetul zaharat în
formă gravă apar datorită incapacităţii de utilizare a glucozei, datorită acidozei, a tulburărilor
hidroelectrolitice şi datorită acumulării produşilor de degradare a metabolismului lipidic, mai
exact acumularea de corpi cetonici.
Determinări efectuate în scopul diagnosticării diabetului zaharat:
• determinarea glicemiei cu ajutorul probelor statice (metoda enzimatică GOD-POD, dozarea cu
o-toluidină) sau metode dinamice, probe de încărcare (TTGO numit testul de toleranţă la glucoză
sau testul hiperglicemiei provocate);
• determinarea glicozuriei şi a corpilor cetonici urinari. Este cunoscut faptul că un diabetic
prezintă glicozurie şi cetonurie.
Monitorizarea terapiei diabetului zaharat:
• determinarea hemoglobinei glicozilate arată valoarea glicemiei pe o perioadă de 2 luni în
urmă. Reprezintă metoda de elecţie în scopul monitorizării eficacităţii terapeutice a diabetului
zaharat. Pacientul trebuie să se deplaseze în instituţiile specializate pentru efectuarea analizei;
• utilizarea glucometrului. Prezintă avantajul că pacientul îşi dozează singur glicemia prin
recoltarea de sânge capilar şi efectuarea unui test rapid. Determinarea durează câteva minute.
 TESTUL HIPERGLICEMIEI PROVOCATE - TESTUL DINAMICII DE TOLERANŢĂ LA GLUCIDE
(TTG, TTGO)
Aceste teste dinamice sunt destinate evidenţierii tulburărilor în reglarea glicemiei.
Principiu:
Proba constă în urmărirea concentraţiei glucozei în sânge, după administrarea orală a unei
cantităţi mari de glucoză (1 g glucoză / kg corp). Glucoza poate fi administrată şi intra venos; se
preferă însă administrarea per os. Testul se poate efectua şi prin administrarea de adrenalină
subcutanat, însă uzual testul se efectuează cu glucoză.
Pregătirea pacientului în vederea efectuării testului:
Proba se execută după ce bolnavul a păstrat un regim alimentar de 3 zile, cu maximum 300 g
glucide/zi.
• Protocolul de administrare a glucozei şi de recoltare a probelor de sânge în cazul administrării
a 1 g glucoză / kg corp, per os:
Se recoltează sângele în stare à jeun apoi se administrează subiectului 1 g glucoză / kg corp
dizolvată în apă sau ceai. Urmează recoltarea de sânge la intervale de 1 oră și 2 ore.
Se determină glicemia printr-una dintre metodele descrise mai sus, pentru toate probele de
sânge recoltate.
Se trasează curba hiperglicemiei provocate reprezentând pe abscisă timpul la care s-a recoltat
sângele şi pe ordonată mg glucoză / 100 ml.
Interpretarea se face urmărind ascensiunea curbei, precum şi durata hiperglicemiei.
Interpretarea rezultatelor:
După 30-60 minute de la administrarea glucozei, la subiecţii sănătoşi glicemia creşte dar nu
depăşeşte 150-160 mg%, iar în timp de 1-2 ore revine la normal sau chiar sub valoarea normală
(comportament justificat de stimularea secreţiei de insulină prin creşterea glicemiei).
La subiecţii diabetici hiperglicemia este mai pronunţată şi mai îndelungată. Astfel, nivelul maxim
al hiperglicemiei atinge cifre mult mai mari după 30-60 minute şi revenirea la o valoare
apropiată de cea iniţială durează 3-5 ore, probând răspunsul deficitar al pancreasului endocrin la
administrarea de glucoză.
La subiecţii prediabetici valoarea, timpul de instalare şi de revenire a glicemiei se situează
intermediar între normal şi diabetic.

7. Trigliceride: ce sunt, proveniența, principiul metodei de dozare și interpretarea rezultatului.

-Trigliceridele (triacilglicerolii) sunt lipide cu rol de depozit transportate în

plasmă de lipoproteine împreună cu colesterolul şi fosfolipidele.
-Principiu:
Trigliceridele serice sunt hidrolizate enzimatic la glicerol şi acizi graşi
liberi sub acţiunea lipazei. Glicerolul liber este evaluat printr-o succesiune
de reacţii enzimatice la care participă: glicerol-kinaza, glicerolfosfatoxidaza,
peroxidaza şi un colorant redus (o-dianisidina, 4-aminoantipirina
etc.). Cantitatea de colorant oxidat rezultat, este direct proporţională cu
concentraţia totală de glicerol. Metodă spectrofotometrică.
Reactii pagina 1 lp 5
 Interval de referinţă:
50 – 150 mg %
Interpretare:
Trigliceridele sanguine provin fie prin aport alimentar, fie prin biosinteză endogenă.
Valorile crescute sunt cunoscute sub denumirea de hipertrigliceridemii, şi se întâlnesc:
- în unele boli genetice în care se produce o sinteză exagerată de trigliceride;
- după o alimentaţie bogată în grăsimi, zahăr sau după consum de alcool;
- în sarcină şi după utilizarea anticoncepţionalelor orale;
- în diabet zaharat şi obezitate;
- în insuficienţa glandei tiroide datorită încetinirii arderilor în organism a trigliceridelor;
- în obstrucţia căilor biliare.
Hipertrigliceridemia indică o tendinţă spre ateromatoză, proces care duce la
apariţia bolilor cardiovasculare şi la sclerozarea arterelor

8. Colesterolul: proveniența, roluri, principiul metodei de dozare a colesterolului seric total și a

fracțiunilor HDL și LDL-colesterol și interpretarea rezultatului.

-La nivelul organismului, colesterolul provine prin aport exogen şi prin biosinteză endogenă (are
loc majoritar la nivelul ficatului).
Din punct de vedere cantitativ, colesterolul existent la nivelul organismului este
reprezentat o treime de colesterolul exogen şi două treimi de colesterolul sintetizat endogen.
Colesterolul deţine roluri multiple şi importante la nivelul organismului deoarece
protejează membranele celulare, este implicat în
biosinteza vitaminei D, a acizilor biliari, a hormonilor sexuali şi corticosuprarenali.

Principiu:
La baza metodei de dozare este reacţia Liebermann - Burchard.
După precipitarea rapidă, selectivă şi cantitativă a fracţiunilor β şi pre β-lipoproteice plasmatice
se dozează colesterolul din supernatant corespunzător HDL-colesterolului şi separat din serul
integral.
Diferenţa dintre cele două valori reprezintă colesterolul din precipitat.
Cunoscând concentraţia în trigliceride se apreciază nivelul colesterolului din fracţiunea β-
lipoproteică.
Metodă spectrofotometrică.

Interval de referinţă:
Colesterol total = 150 – 220 mg %; după 40 ani limita superioară acceptată este 250 mg %
LDL-colesterol = 68 % - 73 %
HDL-colesterol = 17 % - 21 % (bărbaţi)
= 20 % - 24 % (femei)

Interpretare:
Creşterea concentraţiei colesterolului în sânge peste limitele normale poartă denumirea de
hipercolesterolemie şi contribuie alături de alţi factori la formarea plăcii de aterom, o leziune a
 vaselor sanguine care în final este responsabilă de bolile cardiovasculare: hipertensiune
arterială, accidente vasculare cerebrale, infarct miocardic.
Valoarea colesterolului sanguin este influenţată de o serie de factori: alimentaţie, stress,
sedentarism, vârstă, sex etc.
S-a constatat că, valorile colesterolului sunt mai mici la femei decât la bărbaţi până la
menopauză şi cresc paralel cu vârsta, până în jurul vârstei de 60 ani după care staţionează sau
chiar scad.
S-a demonstrat prezenţa hipercolesterolemiei în următoarele cazuri:
- boli genetice care favorizează sinteza crescută de colesterol şi din
alţi compuşi decât grăsimile;
- alimentaţie bogată în colesterol (carne grasă, creier, unt, smântână);
- sarcină;
- insuficienţa glandei tiroide, prin lipsa de degradare a colesterolului;
- sindrom nefrotic, diabet, obezitate, icter obstructiv (calcul, inflamație) prin trecerea
colesterolului din ficat în sânge, pancreatită
acută, cronică;
- după tratamente cu: hormon adrenocorticotrop (ACTH), corticosteroizi, anticoncepţionale
orale etc.
Creşterea colesterolului la o vârstă mai tânără implică un risc mai mare de ateroscleroză, fapt ce
impune instituirea unui tratament adecvat.
Valorile scăzute ale colesterolului poartă denumirea de hipocolesterolemii şi se întâlnesc în
următoarele cazuri:
- inaniţie, post prelungit, subnutriţie, eforturi fizice mari;
- boli de ficat (ciroză, hepatită cronică) în care scade sinteza de colesterol;
- boala Basedow (hiperfuncţia glandei tiroide);
- boli de sânge (hemofilie, anemie Biermer);
- tuberculoză;
- Boala Addison; = INSUFICIENTA CORTICOSUPRARENALA
- administrarea unor medicamente de tipul: tiroxină, vitamina PP, estrogeni, colchicină,
haloperidol, heparină, streptomicină, tetraciclină.
În general, variaţiile în afara limitelor normale sunt paralele cu cele ale lipidelor totale.

9. Fosfolipide totale serice: principiul metodei de dozare.

-Principiu:
Dozarea fosfolipidelor totale constă în dozarea fosforului fosfolipidic, în prealabil izolat şi
mineralizat. Metoda se bazează pe precipitarea cu acid tricloracetic a fosfolipidelor împreună cu
proteinele serice. Întrucât proteinele serice nu conţin fosfor, fosforul din precipitat va proveni
doar din fosfolipidele lipoproteinelor.
Metodă spectrofotometrică.
-Interval de referinţă: 150 – 220 mg %
10. Explorarea metabolismului lipidic în laboratorul clinic: care sunt fracțiunile lipoproteice majore și
cum pot fi ele separate în laboratorul clinic, distribuția lipidelor și a proteinelor în structura
lipoproteinelor, apolipoproteinele, ce vizează explorarea metabolismului lipidic, dislipemii
primare și secundare, explorarea potențialului aterogen.

-Analiza lipidelor plasmatice se face prin:

1. Dozarea lipidelor ca specii moleculare individuale sau în totalitate,
bazată pe reacţii specifice sau în urma extracţiei cu solvenţi selectivi.
Astfel se urmăresc: lipidele totale, trigliceridele, colesterolul total, fosfolipidele, acizii graşi liberi.
2. Separarea lipoproteinelor şi determinarea componentelor lor:
Lipoproteinele reprezintă formele de transport plasmatic al lipidelor între intestin (sediul
absorbţiei intestinale), ficat, ţesut adipos şi celelalte ţesuturi.
În plasmă au fost puse în evidenţă 4 fracţiuni lipopoteice majore care diferă prin:
a) densitate, determinată de proporţia de lipide/proteine exploatată la separarea lor prin
ultracentrifugare.
b) sarcină, conferită de componenta proteică, care permite separarea prin electroforeză.
Aceste fracţiuni sunt:
- chilomicronii (CM) – care nu migrează
- VLDL = very low density lipoproteins, corespunzând la pre-β-lipoproteine
- LDL = low density lipoproteins, corespunzând la β-lipoproteine
- HDL = high density lipoproteins, corespunzând la α-lipoproteine
După unii autori, fracţiunea a 5-a ar fi ILDL, alcătuită din acizi grași liberi asociaţi cu albumina
plasmatică.
Proporţia de lipide scade de la CM la HDL şi conţinutul de proteine creşte în acelaşi sens fiind 2
% în CM şi 52 % în HDL.
Distribuţia lipidelor este următoarea:
trigliceridele predomină în CM şi VLDL,
colesterolul liber şi esterificat este major reprezentat în LDL, iar fosfolipidele în HDL.
De reţinut, că din plasma subiectului în stare à jeun lipsesc CM.
Apolipoproteinele sunt componentele proteice din lipoproteine.
Au fost caracterizate mai multe tipuri, designate cu iniţialele A, B, C, E
şi subtipuri A I (preponderentă în fracţiunea α-lipoproteică), A II, B 48 (componenta
majoră din CM), B 100 (predomină în fracţiunile β şi pre-β lipoproteice), etc.
Ele pot fi dozate prin metode imunochimice.
Explorarea metabolismului lipidic vizează:
• depistarea unei dislipemii: anomalie calitativă sau cantitativă (hiper- sau
hipo-) a lipidelor din ser;
• stabilirea caracterului primar sau secundar;
• evaluarea potenţialului aterogen sau a altor implicaţii patogenice.
Dereglările cu caracter primar, denumite şi dislipemii familiale sau
esenţiale sunt cauzate de factori genetici, dar factorii de mediu (dieta,
modul de viaţă) contribuie de asemenea la întreţinerea lor.
În tabelul de mai jos este prezentată o clasificare în 5 tipuri (I-V) a
hiperlipoproteinemiilor primare, clasificare bazată pe evaluarea creşterii
 unor anumite fracţiuni lipoproteice plasmatice:
Dislipemii secundare:
Creşteri ale lipidelor serice apar în multiple situaţii, ca o consecinţă a altor afecţiuni, de regulă
boli metabolice. Ele sunt asociate cu: diabet zaharat, alcoolism, obezitate, gută, hipotiroidism şi
alte disfuncţii hormonale (sindrom Cushing, acromegalie), colestază, etc. Terapia cu β-blocante,
hidroclorotiazida, abuzul de corticosteroizi, utilizarea contraceptivelor orale pot de asemenea
determina hiperlipemii.
Hipolipemiile secundare au importanţă diagnostică redusă şi survin în: hipertiroidism sever,
anemii grave, sindroame de malabsorbţie, insuficienţă hepatică avansată.
Evaluarea potenţialului aterogen:
Ateroscleroza constă în depunerea la nivelul pereţilor arteriali de esteri ai colesterolului şi de
alte lipide. Consecutiv, la nivelul la care s-au depus lipidele se formează plăci ateromatoase. În
faza cea mai avansată plăcile ateromatoase se calcifică sau apar ulceraţii sau necroze. Cel mai
frecvent sunt afectate arterele coronare, dar pot fi afectate şi arterele cerebrale, renale sau ale
membrelor inferioare.
Nivelul lipidelor totale şi a colesterolului în sânge arată largi variaţii individuale în raport cu
factorii genetici, vârstă şi modul de viaţă (alimentaţie, sedentarism, stress).
Corelaţia între nivelul lipemiei şi incidenţa aterosclerozei, respectiv a bolii coronariene este
unanim admisă. La ora actuală interesul teoretic şi practic s-a deplasat spre lipoproteinele
plasmatice. În optica modernă, mai semnificativ decât creşterea globală de colesterol şi
trigliceride este raportul HDL/LDL, mic la bolnavii coronarieni.
Evaluarea potenţialului aterogen se impune la subiecţii cu bilanţ lipidic perturbat şi cu atât mai
mult, dacă există şi alţi factori de risc:
- boli metabolice;
- pacienţi cu hipertensiune arterială;
- subiecţi sub terapie cortizonică, contraceptive etc.;
- stres, sedentarism, supraalimentaţie.
Scăderea raportului apolipoproteinei AI / B100 ar reflecta cel mai fidel riscul de ateroscleroză
coronariană.
Normalizarea valorilor apolipoproteinelor AI şi B100 este un test sensibil de eficienţă
terapeutică.

Ca şi concluzie, dozarea colesterolului total şi a trigliceridelor reprezintă teste de bază pentru

explorarea metabolismului lipidic, în timp ce evaluarea riscului aterogen necesită teste
suplimentare şi anume determinare de HDL-colesterol, LDL-colesterol, apolipoproteina AI și
apolipoproteina B100, respectiv raporturile HDL-colesterol / LDL-colesterol și apolipoproteina A I
/ apolipoproteina B100.

11. Proteine plasmatice: generalități, teste de disproteinemie, separarea albuminelor de globulinele

serice prin cromatografie de afinitate.

-Proteinele din organism sunt repartizate la nivelul celulelor (proteine celulare), la nivelul
scheletului sau a altor ţesuturi cu rol de suport şi în plasmă (proteine plasmatice). Între
proteinele plasmatice şi cele celulare există o continuă legătură metabolică. Proteinele
plasmatice reprezintă o parte mică, dar vitală a proteinelor endogene.
Plasma sanguină conţine un amestec complex de fracţiuni proteice cu origine, structură, funcţii
şi metabolism diferite. Prin diferite metode de separare s-au obţinut în stare pură peste 90 de
proteine plasmatice.
Sinteza de proteine are loc în principal la nivel hepatic, dar şi la nivelul celulelor mucoasei
intestinale, a celulelor endoteliale, a macrofagelor, limfocitelor şi a plasmocitelor. Este de la sine
înţeles că în funcţie de tipul proteinei sinteza are loc la un anumit nivel mai sus enumerat.
Sinteza proteinelor plasmatice depinde de aportul adecvat de aminoacizi. Un rol major în
reglarea sintezei acestora este îndeplinit de citokine (mediatori endogeni care asigură
comunicare intercelulară). Proteinele plasmatice se reînnoiesc în permanenţă prezentând o
serie de particularităţi în ceea ce priveşte metabolismul lor.
În legătură cu distribuţia proteinelor plasmatice este cunoscut faptul că o parte a proteinelor
plasmatice trece continuu din spaţiul vascular în cel extravascular, întorcându-se apoi în
circulaţie pe cale limfatică.

-Funcţiile proteinelor plasmatice în organism:

• menţin volumul normal al sângelui, presiunea sa coloid-osmotică şi înlesnesc schimburile cu
lichidul interstiţial;
• prin intermediul sistemului tampon proteină acidă / proteinat alcalin participă la menţinerea
echilibrului acido-bazic sanguin;
• sunt implicate în transportul unor ioni, vitamine, lipide, bilirubină, glucide, hormoni,
medicamente, pigmenţi, coloranţi etc.;
• menţin tensiunea arterială;
• unele fracţiuni proteice participă în procesele de coagulare, în procesele de gluconeogeneză şi
lipogeneză, în sinteza unor hormoni;
• participă în procesele de apărare specifică şi nespecifică a organismului. Mediază răspunsul
imun prin imunoglobuline, prin proteina C reactivă şi prin componentele sistemului
complement;
• au funcţie nutritivă; lipsa de proteine se poate substitui prin administrarea de proteine
plasmatice din care ţesuturile şi organele îşi iau necesarul fără ca metabolismul lor să sufere.
Albumina asigură nutriţia proteică a organismului. Proteinele plasmatice reprezintă o rezervă
proteică importantă în cazul în care aportul proteic scade;
• au funcţie plastică, care constă în capacitatea proteinelor plasmatice de a fi utilizate la sinteza
proteinelor celulare;
• influenţează vâscozitatea şi microcirculaţia, contribuind la realizarea unui mediu protector
pentru eritrocite, favorizându-le pe această cale mobilitatea;
• includ enzime, cu rol esenţial în desfăşurarea proceselor biochimice.

Catabolizarea proteinelor poate avea loc la mai multe nivele: ficat, rinichi, în cursul traversării
endoteliilor capilare, la nivelul măduvei osoase, a tractului gastrointestinal şi în lizozomi. În cazul
în care proteinele sintetizate nu corespund din punct de vedere calitativ, în general sunt
degradate în citoplasma celulelor producătoare şi nu mai ajung în plasmă.
În condiţii fiziologice, valoarea normală a concentraţiei proteinelor plasmatice totale la un adult
se încadrează între 7–9 g/100 ml plasmă. Pentru a se putea menţine concentraţia proteinelor
plasmatice totale în acest interval, la nivelul organismului trebuie să se realizeze un echilibru
între cantitatea de proteine sintetizată în organism, cea depozitată la nivelul diferitelor organe şi
cea utilizată, deci catabolizată. Astfel, este deosbit de important aportul proteic exogen zilnic,
care trebuie să fie de cel puţin 1 g proteine / kg corp, importanţă prezentând atât aspectul
cantitativ cât şi cel calitativ al acestora.

-Proteinele totale se pot determina prin diferite metode, spre exemplu prin metoda Gornall
(metodă ce are la bază reacția biuretului).
 In reactia biruetului - compusul chelat se formeaza intre Cu 2+ si legaturi peptidice ale
proteinelor - in solutie alcalina- formand astfel un complex colorat al carei absorbanta este
masurat fotometric.
Intensitatea culorii produse este proportionala cu concentratia proteinei din proba.

Modificarea concentraţiei lor, hiper- sau hipoproteinemia are valoare diagnostică limitată,
survenind rar şi nespecific.
Importanţă diagnostică are în schimb modificarea raportului dintre fracţiuni, ceea ce se
definește o disproteinemie. Astfel, scăderea accentuată a valorii albuminelor serice, respectiv
creșterea valorii gama-globulinelor (serice), reprezintă o disproteinemie ce caracterizează ciroza
hepatică.

Laboratorul clinic dispune de procedee capabile să evidenţieze asemenea modificări prin aşa
numitele teste de disproteinemie. Asemenea teste rapide şi simple sunt însă numai orientative.
Suverană pentru indicaţiile cantitative pe care le oferă rămâne electroforeza.

Cele mai multe disproteinemii apar în afecțiunile hepatice (firesc, acesta fiind sediul sintezei
proteice), de aceea testele de disproteinemie sunt considerate a face parte dintre testele
hepatice (probe funcţionale hepatice).
Aspectul acestor disproteinemii variază în funcţie de etiologia şi stadiul hepatopatiei.

-TESTE DE DISPROTEINEMIE (TESTE HEPATICE)

Testele de disproteinemie se bazează pe reacţiile de floculare pe care le dă serul sanguin în
contact cu reactivi ca: săruri ale metalelor grele, săruri de calciu, zinc, cadmiu, unii compuşi
organici (timol) sau chiar prin diluare cu apă distilată.
Precipitarea sub acţiunea acestor agenţi depinde de raportul albumine/globuline, ele având
sarcini electrice diferite şi ca atare stabilitate coloidală diferită. Flocularea este cu atât mai
intensă cu cât raportul A/G este mai mic.

A. PROBA CU TIMOL (TESTUL MAC LEGAN)

Principiu:
Flocularea are loc cu reactiv cu timol.
Interval de referinţă: 0 – 4 U Mac Legan
Interpretarea rezultatelor:
 Valori peste 4 U Mac Legan reflectă creşterea beta şi gama globulinelor. Aceste creșteri nu sunt
specifice doar pentru afecțiuni hepatice, pot să apară și în reumatism poliarticular, cancer, TBC.
Testul serveşte la diferenţierea icterelor, fiind pozitiv în icter infecţios (hepatită epidemică =
hepatită virală A) şi negativ în icterul mecanic sau hemolitic fără afectare hepatica

B. TESTUL KUNKEL (cu ZnSO4):

Principiu:
Flocularea are loc cu soluție de sulfat de zinc.
Interval de referinţă: 2 – 8 U Kunkel
Interpretarea rezultatelor:
Valori peste 8 reflectă creşterea gama globulinelor. Hipergamaglobulinemia este caracteristică
cirozei hepatice și hepatitei cronice.

SEPARAREA ALBUMINELOR DE GLOBULINELE SERICE PRIN CROMATOGRAFIE DE AFINITATE

Cromatografia de afinitate este un tip particular de cromatografie de adsorbţie în care proteina
ce urmează a fi separată interacţionează specific cu ligandul său imobilizat pe un suport solid
(matrice). Această operaţie folosită în laborator şi pentru purificarea proteinelor se bazează pe
capacitatea acestora de a lega specific moleculele mici sau domenii mici din molecule. Ca
matrice sunt utilizate molecule inerte, cel mai des polizaharide naturale cum sunt agaroza şi
dextranul, reticulate artificial cu reactivi bifuncţionali.
Prin cromatografie de afinitate se pot efectua şi separări de acizi nucleici pe coloane pe care au
fost imobilizate lanţuri polinucleotidice cu secvenţe complementare.
Cromatografia de afinitate cuprinde 3 etape:
1) Aplicarea probei (legarea proteinei de ligand - albumine)
2) Eluţia proteinelor care nu s-au legat - globuline
3) Desorbţia proteinei legate
Desorbţia se poate face:
a) specific – introducând în eluant ligandul solubil (care va intra în competiţie pentru proteină cu
cel fixat)
b) nespecific – modificând condiţiile (pH, salinitate) astfel ca proteina să nu mai poată
interacţiona cu ligandul fixat
Cromatografia de afinitate are numeroase aplicaţii datorită avantajelor pe care le prezintă, după
cum urmează:
- posibilitatea de a separa o proteină care se găseşte în cantităţi foarte mici în amestecuri
complexe alături de numeroase alte proteine mult mai bine reprezentate;
- obţinerea de preparate nedenaturate (dat fiind condiţiile blânde de separare);
- timp de lucru relativ redus.

12. Determinarea cantitativă a enzimelor: utilitatea dozărilor enzimatice în laboratorul clinic;

generalități, principiul metodei de dozare și interpretarea rezultatului pentru: fosfataza alcalină
și acidă, γ-glutamiltranspeptidază, lactat dehidrogenază (+diferențierea izoenzimelor),
transaminaze, colinesterază, amilază, creatinkinază. Enzime serice în infarctul miocardic și în
afecțiuni hepatice.
A. FOSFATAZELE
-Fosfatazele sunt enzime din clasa hidrolaze, subclasa fosfoesteraze.
În organism există două tipuri de fosfataze (ambele cu specificitate relativă,
hidrolizând orice tip de ester al acidului fosforic).
Sunt diferenţiate primar prin pH-ul la care activează:
• fosfataza alcalină: pH optim = 10,5
• fosfataza acidă: pH optim = 4,8
Ca localizare, ambele tipuri de fosfataze sunt distribuite în diferite ţesuturi, preponderent după
cum urmează:
• fosfataza alcalină: mai ales în ficat şi oase; de aici şi principala
valoare diagnostică în afecţiuni hepatice, respectiv, osoase.
• fosfataza acidă: mai ales în prostată, de unde şi principala
valoare diagnostică în cancerul de prostată.

Determinarea activităţii fosfatazelor se bazează pe proprietatea lor de a hidroliza esterii

fosforici, inclusiv analogul de substrat numit p-nitrofenilfosfat.
În urma hidrolizei enzimatice rezultă un compus colorat (galben), prezentând un maxim de
absorbţie la 405 – 435 nm.
-METODA COLORIMETRICĂ CU p-NITROFENILFOSFAT
Principiu:
Se măsoară colorimetric cantitatea de p-nitrofenol rezultată prin acţiunea enzimei asupra
p-nitrofenil-fosfatului
Deosebirea dintre cele două enzime constă în pH-ul la care se desfăşoară acţiunea enzimei
asupra substratului – pentru cea alcalină, pH = 10,5 şi pentru cea acidă, pH= 4,8.
Intervale de referinţă: • pentru fosfataza alcalină: adulţi: 20 - 40 U/l ; copii: 40 – 140 U/l.
• pentru fosfataza acidă: până la 11 U/l,
Interpretarea rezultatelor:
Creşteri ale fosfatazei alcaline sunt înregistrate în: rahitism, osteoporoză, osteomalacie,
metastaze osoase ale tumorilor maligne şi în icterul mecanic, având în ultimul caz valoare de
diagnostic diferenţial deoarece nu se modifică în alte tipuri de icter.
Creşteri ale fosfatazei acide apar în carcinomul de prostată.

B. DETERMINAREA ACTIVITĂŢII
 -GLUTAMILTRANSPEPTIDAZEI
 -glutamiltranspeptidaza ( -GT, GGT) face parte din clasa transferaze; este localizată în ficat,
rinichi, creier, prostată și pancreas.
Activitatea serică prezintă semnificaţie diagnostică utilă atât pentru evaluarea afecţiunilor
hepatice şi biliare, cât şi pentru evidenţierea alcoolismului cronic.
Principiu:
 -GT catalizează transferul acidului glutamic de pe un donor ( -glutamil-pnitranilida)
pe un acceptor (glicin-glicina) rezultând p-nitranilina, compus de culoare galbenă, având un
maxim de absorbţie la 405 nm. => este o metoda spectofotometrica.
Interval de referinţă:
• femei: 4 –18 U/l • bărbaţi: 6 – 28 U/l
Interpretarea rezultatelor:
Valori crescute apar în: hepatite cronice, neoplasm hepatic, colestază, alcoolici şi după
administrare de barbiturice.

C. DETERMINAREA ACTIVITĂȚII LACTAT DEHIDROGENAZEI ȘI DIFERENȚIEREA IZOENZIMELOR

Lactat dehidrogenaza (LDH) este o enzimă plasmatică de leziune, din clasa oxidoreductazelor, cu
rol în reducerea piruvatului la lactat.
Este localizată în muşchi, ficat, miocard, rinichi, eritrocite.
Prezintă 5 izoenzime, cu localizări diferite, implicit valori diagnostice diferenţiale.
Izoenzimele sunt enzime care îndeplinesc acelaşi rol catalitic, adică catalizează aceeaşi reacţie,
dar diferă prin proprietăţi structurale, fizice, chimice, cinetice, imunologice.
Studiul izoenzimelor serveşte pentru stabilirea leziunii de organ în boli cu citoliză.
Cele 5 izoenzime ale LDH se deosebesc prin proporţia în care sunt distribuite. Ele au aceeaşi
greutate moleculară şi sunt alcătuite din 4 subunităţi. Activitate catalitică posedă numai
molecula tetramer nu şi subunităţile disparate. Cele 5 izoenzime rezultă prin combinarea diferită
a două tipuri de lanţuri (subunităţi) notate cu H (Heart), subunitate de origine miocardică şi M
(Muscle) subunitate provenind din muşchi striat sau ficat.
Astfel apar:
- tipul miocardic pur - LDH1 (H4)
- formele hibride - LDH2 (H3M), LDH3 (H2M2), LDH4 (HM3) şi
- tipul muscular pur - LDH5 (M4).
Principiu:
Substratul asupra căruia acţionează LDH este acidul lactic. În prezenţa
enzimei şi a agentului oxidant: NAD+, acidul lactic este transformat în acid piruvic.

Se colorimetrează produsul de condensare al 2,4-dinitrofenilhidrazinei cu acidul piruvic rezultat

în reacţia enzimatică.

Diferenţierea izoenzimelor:
* Un volum de ser se incubează la 55C timp de 15 minute. Pe proba răcită se efectuează
dozarea de mai jos (reprezentând ultima coloană din tabel).
În acest mod se pot diferenţia două dintre izoenzimele LDH, deoarece în urma incubării serului
LDH5 este complet inactivată, în timp ce LDH1 rămâne nemodificată.
Interval de referinţă:
Activitatea globală a LDH este cuprinsă între 120 – 240 U/l.
Interpretarea rezultatelor:
Creşteri marcate: infarct miocardic, anemie Biermer, leucemii.
Creşteri moderate: hepatita virală, boli ale musculaturii striate.
În infarct, anemie Biermer şi seruri hemolizate predomină LDH1 şi LDH2, iar în leziuni hepatice
creşte LDH5.
În serurile normale procentajul celor 5 izoenzime oscilează în jurul valorilor 33 – 47 –16 –6–2.

D. DETERMINAREA ACTIVITĂŢII TRANSAMINAZELOR SERICE: ASAT (GOT) şi ALAT (GPT)

Transaminazele sunt enzime din clasa transferaze, subclasa aminotransferaze.
În organismul uman există două tipuri de transaminaze, care au rolul de a transforma alfa-ceto
acizii în alfa-amino acizi, folosind ca donor de grupare amino, glutamatul:
• GOT (glutamat-oxalacetat transaminaza) = ASAT (AST) (aspartat-amino-transferaza) respectiv,
•GPT (glutamat-piruvat transaminaza) = ALAT (ALT) (alanin-amino-transferaza).
Principiu: ( reactii pagina 8 lp 7)
Prin tratare cu 2,4-dinitrofenilhidrazina (DNFH) şi alcalinizare ulterioară, se obţin
fenilhidrazonele alfa-cetoacizilor.
↓Culoarea acestora se estimează la 546 nm, lungime de undă la care fenilhidrazona α-
cetoglutaratului absoarbe puţin şi ca atare nu interferează.
Interpretarea rezultatelor:
Determinarea celor două transaminaze serveşte pentru diagnosticul citolizei şi stabilirea leziunii
de organ (miocard și ficat).
Dozarea GOT este utilă în diagnosticarea și monitorizarea evoluției infartului miocardic.
Utilitatea dozarii GOT și GPT în zilele noastre are ca și scop în special evaluarea funcției hepatice
(screening hepatic, stabilirea unui diagnostic și monitorizarea evoluției bolii hepatice).
În citoliza miocardului (comparativ cu citoliza hepatică) se înregistrează o creștere mult mai
marcata a GOT față de GPT, raportul GOT/GPT devenind mult supraunitar.
În cazul hepatitelor inflamatorii sau infecțioase raportul GOT/GPT este subunitar sau egal cu 1.
În cazul cirozelor hepatice, hepatitei alcoolice, metastazelor hepatice raportul GOT/GPT este
moderat supraunitar.

E. DETERMINAREA ACTIVITĂŢII COLINESTERAZEI SERICE

Se cunosc două tipuri de colinesteraze: specifică (acetilcolinesteraza), prezentă în ţesutul nervos
şi eritrocite, care hidrolizează acetilcolina şi nespecifică (pseudocolinesteraza) capabilă să
hidrolizeze diverşi esteri ai colinei şi aceasta prezintă importanţă diagnostică, ea găsindu-se în
ficat de unde este secretată în plasmă.

Principiu:
Colinesteraza serică nespecifică hidrolizează butiriltiocolina eliberând tiocolina şi acidul butiric.
Tiocolina reacţionează cu acidul 5,5’- ditio-bis-2- nitrobenzoic (DTNB) formând un compus
colorat în galben cu maximul de absorbţie la 416 nm.
Interval de referinţă:
Între 3000 – 8000 U/l.
Interpretarea rezultatelor:
Întrucât enzima este produsă de ficat şi secretată activ în plasmă, nivelul ei orientează asupra
funcţiei proteosintetice a ficatului.
Pseudocolinesteraza serică scade prin urmare în afecţiuni hepatice care alterează funcţia
proteosintetică a ficatului (ciroză).
Urmărirea variaţiilor enzimei prezintă importanţă şi pentru urmărirea eficacităţii terapiei.
Valori crescute ale pseudocolinesterazei se notează în perioada de vindecare a unei hepatite şi
în sindromul nefrotic.

F. DETERMINAREA ACTIVITĂŢII AMILAZEI

Amilaza (AMY, AMS) face parte din clasa hidrolazelor şi catalizează reacţia de hidroliză a
legăturilor alfa-1-4 glicozidice din polizaharide de tipul amidonului şi glicogenului.
Este localizată în celulele acinare pancreatice şi ale glandelor salivare şi în cantitate mai mică în
muşchii scheletici şi intestinul subţire.
Amilaza serică este un amestec de izoenzime, predominând izoenzima S (salivară) şi izoenzima P
(pancreatică).
Consecutiv, semnificaţia patologică este implicită: activitatea amilazei serice - datorită
izoenzimei S – va fi crescută în parotidită, iar datorită izoenzimei P, în pancreatită.
Principiu:
Se determină intensitatea culorii date de către iod cu amidonul rămas nehidrolizat în urma
acţiunii enzimei.
Interval de referinţă:
• Ser: 60 – 200 U / 100 ml
Interpretarea rezultatelor:
Creşteri mari: pancreatite acute, puseuri ale pancreatitei cronice, insuficienţă renală.
Creşteri moderate: carcinomul capului de pancreas, afecţiuni abdominale acute (ulcer perforat,
ocluzie intestinală), parotidită.
Scăderi: atrofia pancreasului (valoare diagnostică redusă).
Observație:
Metoda poate fi utilizată și pentru dozarea amilazei urinare.

G. DETERMINAREA ACTIVITATII CREATINKINAZEI - PRIN TESTUL OPTIC (METODA IN SISTEM

CUPLANT)
Creatinkinaza (CK, CPK) este o enzimă localizată predominant în musculatura scheletică şi
miocard şi catalizează reacţia: creatină + ATP creatin-fosfat + ADP
Creatinkinaza este o enzimă dimer şi prezintă 3 izoenzime rezultate prin combinarea a două
tipuri de subunităţi notate cu B (Brain) şi M (Muscle): CK1 (BB) prezentă în creier, CK2 (MB)
predomină în miocard şi CK3 (MM) care se găseşte aproape exclusiv în muşchii scheletali.

Principiu:
Este o metodă rapidă de dozare a activităţii CK, bazată pe testul optic, în care activitatea CK este
cuplată cu activitatea altor enzime (piruvat kinază, lactat dehidrogenază). Acest sistem permite
măsurarea indirectă a activităţii CK în funcţie de viteza de oxidare a NADH + H +.
Testul optic de determinare al activităţii CK se bazează pe trei reacţii enzimatice:
• Reacţia de analizat catalizată de CK:
creatină + ATP creatin-fosfat + ADP

• Reacţia auxiliară catalizată de piruvat kinază:

ADP + fosfoenolpiruvat  piruvat + ATP
• Reacţia indicatoare catalizată de lactat dehidrogenază:
piruvat + NADH + H+ lactat + NAD+
Interval de referinţă:
Valori sub 0,7 mU / ml sunt considerate normale.
CK poate creşte după un efort muscular chiar şi la subiecţi sănătoşi.

Interpretarea rezultatelor:
În afecţiunile musculare (miopatii, miozite) şi în infarctul miocardic se constată creşteri marcate
şi precoce ale CK

ENZIMELE SERICE ÎN INFARCTUL MIOCARDIC

Infarctul miocardic este însoţit de modificări enzimatice caracteristice. Principalele enzime cu
valoare diagnostică, în cazul unei ischemii acute a miocardului care poate ajunge până la
necroză, sunt CK (CPK), ASAT (AST) şi LDH.
Creşterile în ser a activităţii acestor enzime prezintă o anumită dinamică, ceea ce face ca în
aprecierea rezultatelor date de laborator să se ţină cont de intervalul de timp care a trecut de la
producerea infarctului, respectiv de la apariţia manifestărilor clinice, ca şi de anumite
particularităţi ale procesului patologic şi anume: debutul leziunii survine acut; intervalul de timp
în care se instalează leziunile este relativ scurt; zona afectată este relativ limitată şi localizată;
leziunile suferite de fiecare celulă sunt de regulă severe.
Alături de această dinamică diferită, diversele enzime utilizate în diagnosticul infarctului de
miocard diferă şi în privinţa specificităţii, respectiv prin posibilitatea de a prezenta creşteri şi în
alte stări patologice.
Intervalul de timp de la debutul manifestărilor clinice şi electrocardiografice pe de o parte şi
creşterea semnificativă a activităţii serice a enzimelor menţionate, depinde de decalajul între
producerea obstrucţiei şi modificările suferite de celulele ischemiate, ieşirea enzimelor din
aceste celule şi trecerea lor din lichidul interstiţial în circulaţia sanguină (a se vedea figura de mai
jos).
După cum se observă, CPK (CK) se modifică cel mai precoce, dar creşterea acestei enzime este
de scurtă durată. Se apreciază că o creştere a activităţii CK la peste dublul limitei superioare a
normalului şi o valoare a CKMB (izoenzima specifică miocardului) de peste 5% din activitatea
totală a CK sunt sugestive pentru infarctul miocardic.
Având în vedere că musculatura striată în general este deosebit de bogată în CK, leziunile acestui
ţesut duc la creşteri ale CK care, în anumite situaţii, pot duce la confuzii cu modificările cauzate
de un infarct miocardic. Astfel de creşteri ale activităţii serice a CK se pot întâlni în: efort fizic
excesiv, hipoxia severă a musculaturii (survenită în stări de şoc), traumatisme ale musculaturii
(chiar anumite injecţii intramusculare), miopatii degenerative etc. Evitarea confuziilor şi precizia
diagnosticului este asigurată dacă modificările activităţii serice a CK sunt interpretate în lumina
datelor clinice şi mai ales dacă se recurge la determinarea izoenzimei specifice miocardului
(CKMB).
Cu toate că activitatea serică a AST creşte în mai mică măsură decât a CK,
explorarea comportării AST nu şi-a pierdut utilitatea. Deosebit de util se
consideră stabilirea raportului CK/AST care, în cazul unui infarct
miocardic este în medie de 5 (pe când într-o leziune a musculaturii striate
acest raport este în medie de 27). Trebuie însă avut în vedere că AST poate
creşte şi în infarctul pulmonar, precum şi în boli hepatice. În astfel de
situaţii însă nu se ajunge la creşteri de CK.
Creşterile LDH survin mai târziu decât în cazul CK şi AST dar sunt cele
mai persistente. Din acest motiv determinările de LDH (în special
izoenzimele LDH1 şi LDH2) îşi găsesc utilitate în cazurile care, din diverse
 motive ajung să fie investigate doar după câteva zile de la instalarea
leziunilor miocardice.
Intensitatea modificărilor enzimatice în ser dă o orientare destul de fidelă asupra extinderii
zonei lezate. Interpretarea datelor se face în strânsă legătură cu rezultatele obţinute la
electrocardiogramă (EKG).
De regulă, modificările EKG preced creşterea enzimelor de leziune, astfel încât determinările de
CK (CPK), ASAT şi LDH vin doar să confirme diagnosticul şi eventual să evalueze extinderea
leziunii.
Există însă şi situaţii în care semnele clinice şi electrocardiografice nu sunt suficient de
concludente (microinfarcte diseminate, preexistenţa unei hipertrofii miocardice, persistenţa pe
EKG a unor sechele ale unui infarct anterior, bloc de ramură etc). Se apreciază că explorarea
enzimelor serice are valoare diagnostică deosebită în special atunci când EKG este
necaracteristică pentru infarct şi în special în microinfarcte.
O problemă mult dezbătută este aceea a posibilităţii de a evalua extinderea leziunii miocardice
şi implicit prognosticul unui infarct miocardic pe baza determinărilor de enzime. Astfel, prin
determinări seriate de CKMB se pot face aprecieri asupra extinderii leziunii şi implicit asupra
riscului instalării unei insuficienţe de pompă. Nu trebuie însă uitat că gravitatea şi prognosticul
unui infarct miocardic depind nu numai de extinderea leziunii dar şi de localizarea ei. Astfel, spre
exemplu, infarcte cu extindere relativ redusă dar afectând sistemul excitoconductor se pot solda
cu deces încă din primele ore de la debut, când nivelul activităţii enzimelor din ser nu a ajuns
încă la valori semnificativ crescute.
Observaţie: un aspect deosebit de important de subliniat este acela că terapia trombolitică care
asigură o repermeabilizare a coronarei trombozate şi o reperfuzie a miocardului, se însoţeşte de
o creştere deosebit de exprimată a enzimelor menţionate, datorită “spălării“ acestora din zona
de leziune şi a trecerii lor în cantitate sporită şi în ritm accelerat în torentul circulator. În astfel
de situaţii creşterea deosebit de accentuată a CK şi AST contrastează cu evoluţia, de regulă,
favorabilă.
În cazul stabilirii diagnosticului biochimic al infarctului miocardic mai menţionăm utilitatea
determinării mioglobinei şi tropomiozinei, care se eliberează foarte rapid din zona miocardică
necrozată, şi pot fi identificate cu ajutorul metodei ELISA, atât în plasmă, cât şi în urină.

ENZIMELE SERICE ÎN AFECŢIUNI HEPATICE

Determinările de enzime serice îşi găsesc o largă aplicabilitate în afecţiunile ficatului şi anume:
• dozând pseudocolinesteraza serică (ChE) se determină insuficienţa sintezei proteice la nivelul
hepatocitului;
• existenţa unei colestaze poate fi evidenţiată prin dozarea gama-glutamil-transpeptidazei (γ-
GT) şi a fosfatazei alcaline;
• determinarea unei creşteri patologice a permeabilităţii membranei hepatocitului se poate
evidenţia prin dozarea transaminazelor (ASAT, ALAT) și a lactat-dehidrogenazei (LDH4-5).

13. Hemoglobina: utlitatea dozării hemoglobinei în laboratorul clinic, principiul metodei de dozare,
modalități de exprimare a cantității de hemoglobină, modalitatea de calcul a valorii globulare,
 importanța determinării acesteia în laboratorul clinic și clasificarea anemiilor în funcție de
valoarea globulară.
-DOZAREA HEMOGLOBINEI
Hemoglobina este principala componentă a globulelor roşii, cu rol în transportul oxigenului şi al
dioxidului de carbon în sângele vertebratelor. Transportul O2 şi CO2 se bazează pe capacitatea
hemoglobinei de a suferi transformări reversibile în structura sa moleculară.
Metodele de dozare a hemoglobinei sunt deosebit de numeroase, fiecare cu precizie şi
sensibilitate criticabilă, datorită faptului că stabilitatea pigmentului în soluţii diluate şi după o
prealabilă transformare chimică (hematină, cianhemoglobină, etc.) este relativ mică.
DOZAREA HEMOGLOBINEI PRIN METODA DRABKIN
Principiu:
Prin tratarea cu fericianură de potasiu (rol oxidant) Fe2+ din hemoglobină este oxidat la Fe3+ cu
formare de methemoglobină. Aceasta reacţionează apoi cu anionul cianură din KCN şi se
formează cianmethemoglobină, compus stabil, prezentând un maxim de absorbţie la 540 nm.
Metodă spectofotometrică.
Reactivul utilizat: Reactiv Drabkin: conține cianură de potasiu și fericianură de potasiu. (otravă
puternică !)
Interval de referinţă:
Pentru exprimarea cantităţii de Hb s-au propus diferite unităţi, dintre care cele mai utilizate sunt
următoarele: Unităţi Sahli (US); unităţi clinice internaţionale (UI) şi grame Hb % (g Hb %).
Barbati- US=80, UI=100, gHb%=16
Femei US=72, UI=90, gHb%=14,5
Interpretarea rezultatelor:
În clinică se pot clasifica anemiile după “valoarea globulară (V.gl)”.
Prin raportarea cantităţii de Hb la numărul de hematii, se obţine “valoarea globulară”. Formula
simplificată pentru determinarea valorii globulare este:
V.gl = Hb / (2x nH)
unde,
Hb = hemoglobina exprimată în unităţi clinice internaţionale (UI)
nH = primele 2 cifre de la numărul de hematii, înmulţite apoi cu factorul 2
(de exemplu dacă s-au determinat 3.500.000 hematii/mmc se va lua în formulă 35 care se
înmulţeşte cu 2)
« Valorile globulare » normale considerând pentru bărbat 5.000.000 hematii/mmc, iar pentru
femeie 4.500.000 hematii/mmc vor fi:
V.gl (bărbat) = 100 / (2 x 50) = 1
V.gl (femeie) = 90 / (2 x 45) = 1
Clasificarea anemiilor după valoarea globulară este următoarea:

• anemii primare care pot fi:

a) hipercrome cu V.gl = 1,3 – 1,7, de exemplu în anemia pernicioasă, afecţiuni pulmonare,

eritemice etc.

b) normocrome (normocitare) cu V.gl = 0,8 – 1, de exemplu în icterul hemolitic.

c) hipocrome cu V.gl = 0,4 – 0,7, de exemplu în cloroze

• anemii secundare care pot fi de mai multe feluri :

a) acute (prin accidente), în urma hemoragiilor (se consideră din acest punct de vedere că o
hemoragie de 2 litri este mortală).

b) cronice: ulcer, cancer, placenta praevia, rezecţia de stomac etc.

14. Bilirubina serică: formele sub care se găsește în ser, principiul metodei de dozare, interpretarea
rezultatului, mecanismele de formare ale hiperbilirubinei, icterul fiziologic neonatal.
Bilirubina se găseşte în ser sau plasmă sub două forme:
- liberă, transportată de către albumine, respectiv,
- conjugată cu acid glucuronic ca mono- sau diglucuronid
Bilirubina conjugată dă cu acidul diazobenzensulfonic o culoare portocalie,
reacţia având loc spontan, motiv pentru care se numeşte şi bilirubină
“directă”.
Bilirubina liberă dă aceeaşi reacţie numai după prealabilă tratare a
serului cu metanol sau cofeină, agenţi capabili să o desfacă din complexul
cu albumina şi de aceea este numită bilirubină “indirectă”.
Se înţelege că după tratarea serului cu metanol sau cofeină vor
reacţiona ambele forme de bilirubine: directă şi indirectă.
Bilirubina totalã = Bilirubina directã + Bilirubina indirectã
(Bilirubina conjugatã) (Bilirubina liberã)
Determinând separat bilirubina directă şi cea totală, prin diferenţă se află
bilirubina indirectă.
Principiu:
Cele două forme de bilirubină se dozează prin măsurarea absorbţiei
compusului colorat rezultat dintr-o reacţie de diazotare (acid sulfanilic +
nitrit de sodiu, în mediu acid) şi cuplare.
Interval de referinţă:
Valorile normale pentru bilirubina plasmatică totală sunt până la 1 mg %, din care cea directă
reprezintă 0,25 mg %.
Interpretarea rezultatelor:
Creşterea bilirubinemiei peste 2-2,5 mg% determină difuzarea ei în ţesuturi. Culoarea galbenă
conferită pielii şi ţesuturilor este semnul clinic primar al sindromului icteric.
Mecanismele de formare ale hiperbilirubinemiei servesc drept criterii de clasificare a tipurilor de
ictere:
1) supraproducerea de bilirubină consecutivă unei exacerbări a procesului de hemoliză – icter
hemolitic;
2) obstrucţia arborelui biliar, produsă de un calcul, o tumoră sau prin congestie, cu
imposibilitatea evacuării bilei în intestin – icter obstructiv = mecanic = colestatic;
3) lezarea parenchimului hepatic, când este compromis rolul ficatului de a capta, conjuga şi
elimina bilirubina directă – icter hepatocelular.
Mecanismele se pot intrica, de exemplu o hepatopatie se asociază cu obstrucţie biliară (hepatită
virală complicată cu colestază).
 Dependent de forma bilirubinei crescute pot fi prezente următoarele tipuri de
hiperbilirubinemii:

1) dacă este crescută bilirubina indirectă:

a) icterul fiziologic neonatal:
Este datorat imaturării enzimei glicuronil transferazei. Noul născut are bilirubina până la 5 mg %,
creşte în 48 ore la 9 mg % şi poate atinge valori de 12-15 mg % în primele 3-5 zile. Icterul
cedează spontan într-o săptămână. La valori mari se indică fenobarbital (induce enzima) şi
fototerapie (bilirubina este fotosensibilă). Dacă nivelul atinge 20 mg % survin complicaţii grave,
ca urmare a penetrării barierei hematoencefalice şi producerii de leziuni ireversibile asupra
nucleilor cenuşii din creier – icterul nuclear. Encefalopatia toxică instalată este frecvent letală,
sau dă sechele locomotorii grave. Se recomandă de urgenţă exsanguinotransfuzia sau perfuzii cu
albumină.
b) icterul hemolitic:
Hemoliza poate fi cauzată divers: anemie pernicioasă, de origine medicamentoasă la purtătorii
de enzimopatii farmacogenetice, sub acţiunea unor agenţi hemolitici ca veninuri, toxice, toxine
bacteriene.
c) ictere determinate genetic:
Apar prin defect de sinteză a glicuronozil transferazei (spre exemplu: sindromul Gilbert).

2) dacă este crescută bilirubina directă:

a) icterul mecanic = colestatic = obstructiv:
Poate fi cu obstrucţie totală sau incompletă, în litiaza biliară, cancer hepatic, cancerul capului de
pancreas, neoplasm al căilor biliare.
Natura colestatică a unui icter este evidențiată de indicatorii de colestază: creşterea marcată în
ser a γ-GT și a fosfatazei alcaline.
b) ictere congenitale (sindrom Dubin-Johnson, sindrom Rotor):
Sunt datorate deficienţei genetice de evacuare a bilirubinei conjugate din ficat.

3) dacă sunt crescute ambele forme de bilirubină:

a) icterul hepatocelular :
Apare în hepatita acută virală, hepatita alcoolică, pusee evolutive ale hepatitei cronice, ciroza
hepatică.
Precizarea naturii acestui icter este facilitată de testele de citoliză – creşterea nivelului
transaminazelor (care însoţesc hiperbilirubinemia încă de la debut).
Raportul bilirubină indirectă / bilirubină directă diferă după natura şi evoluţia hepatitei.
b) hemoliza avansată (icter hemolitic grav).

15. Acidul uric: ce este, proveniența, principiul metodei de dozare și interpretarea rezultatului.
Acidul uric este produsul final al metabolismului nucleoproteinelor, fiind sintetizat în ficat şi în
intestin. El provine atât din catabolismul nucleotidelor purinice de origine alimentară, cât şi din
sinteza endogenă a nucleotidelor purinice.
Principiu:
Este o metodă colorimetrică bazată pe o reacţie enzimatică.
Uricaza, în prezenţă de oxigen şi apă, descompune acidul uric în alantoină,
dioxid de carbon şi peroxid de hidrogen. Peroxidul de hidrogen va oxida odianisidina
(forma redusă, incoloră) dând naştere la un compus colorat (odianisidina,
forma oxidată).
Interval de referinţă:
2 – 7 mg %
Interpretarea rezultatelor:
Uricemia creşte în bolile caracterizate prin alterarea metabolismului bazelor purinice: gută,
insuficienţă renală cronică, decompensări cardiace, intoxicaţie cu plumb şi unele forme de
leucemie.