P L A N:

Introducere
CAPITOLUL 1
Originea principiului separaţiei puterilor statului ....................................
1 Principiul separaţiei puterilor din antichitate pînă la John Loche
Secţiunea II Separatia puterilor în stat în conceptia lui Montesquieu
Sccţinuea III Separaţia puterilor în stat şi suveranitatea poporului în opera lui
Jean-Jacgues Rousseau
CAPITOLUL II
Evolutia principiului separatiei puterilor în stat .........................................

CAPITOLUL III
Aplicarea în practică a principiului separatiei puterilor în stat .................
Secţiunea 1 Regimul prezidenţial
Secţiunea II Regimul parlamentar
Secţiunea III Regimul semi-prezidenţial
CAPITOLUL IV
Separarea şi echilibrul puterilor în Republica Moldova ..............................

Incheiere
Bibliografie

ÎNTRODUCERE
Prin principiile dreptului se subînţelege ideile, tezele fundamentale care stau la baza întregului
sistem de drept, determinate de relatiile sociale şi fiind expresia valorilor promovate şi apârate
de drept,idei ale conţinutului normelor judiciare care orienteză reglamentârile juridice şi
aplicarea dreptului.
Cuvîntul "principiu" vine de la latinescul principium care înseamnă "început" , "obîrşie" ,
avînd şi sensul de element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie
ştiinţifică , un sistem politic etc.
Un principiu important în acest sens caracteristic statului de drept este principiul separaţiei
puterilor în stat.
Prin faptul că se constituie istoriceşte în timpurile moderne sub forma guvernâmîntului
reprezentativ, astăzi forma de guvernâmînt democratică apare strîns legatâ de ideea separaţiei
puterilor în statului. Această simbioză a ideii democratice cu principiul separaţiei puterilor
statului în cadrul regimului reprezentativ se explică prin faptul câ unii scriitori politici de la
sfîrşitul sec. al XVIII-lea în special Montesquieu au izbutit să acrediteze opinia câ regimul
reptezentativ , fără separaţia puterilor ar putea duce la tiranie. 0 delegare din partea naţiunii a
exerciţiului tuturor funcţiilor statului unei singure persoane ar însemna -au considerat ei - sâ
se atribuie puteri nelemitate unei persoane sau unei grupâri de persoane şi dcci ar constitui o
ameninţare îndreptatâ împotriva libertaţii individuale.
Mijlocul chemat sâ înlăture acest pericol este în conceptia acestor scriitori politici , sepraţia
puterilor statului , adică atribuirea diferitelor funcţii ale statului unor organe distincte şi
independente unul faţâ de altul (este înteresant de subliniat aici că Montesquieu n-a vorbit
niciodatâ de principiul separaţiei puterilor statului, ci numai de separarea lor, pe care el n -a
considerat-o o dogmă, doar o» maximă politică utilă libertaţii).
în conformitate cu principiul separaţie _puterilor statului ., organele astfel create trebuie să fie
independente unul faţă de altul în sensul că nici unul nu poate sâ exercite funcţia încredinţată
celuilalt. In acest chip, se face cu neputinţâ ca un organ al statului să fie subordonat altuia,
activitatea fîecaruia neflind în funcţie decît de el însuşi, iar nu de voinţa unor factori străini.
Principiul a apărut încă m secolul luminilor ca o necesitate de stăvilire a abuzurilor nelimitate
de putere ale unei persoane care se identificâ cu statul, de exemplu ,regele Ludovic al XIV
care este cunoscut şi prin celebra sa exclamaţie 1' Etat c' est moi! ^ (Statul sînt eu)*
Aristotel în "Politica" a demonstrat că în orice stat sînt trei părţi (funcţii) de care legiuitorul
trebuie să ţină cont. Concepţia lui a fbst mai tîrziu dezvoltată de câtre John Locke, care la fel
vorbea de trei funcţii distincte ale statului, însâ nu într-o viziune contemporanâ. După aceasta
ea a urmat să fie dezvoltată de către Montesquieu în lucrarea sa " Despre spiritul legilor<<.
Actualitatea temei constă în faptul că în lucrarea am supus unei analize ştiinţifice , principiul
separaţiei puterilor în stat de la originile sale pînă în prezent , de la apariţia sa teoretică pînă la
aplicarea lui în practică 9 ca o condiţie indinspensabilă a statului de drept, deoarece nu putem
vorbi despre un stat de drept, dacâ nu sînt respectate drepturile şi libertaţile cetăţenilor, dacâ
nu existâ separarea puterilor în cadrul acestuia 9 funcţiile lui în acest caz fiind atribuite unor
organe distincte şi independente unul faţă de altul.
Scopul principal al prezentei lucrâri constă în faptul de a aduce la cunoştinţă evoluţia istorică
a principiului separaţie puterilor statului, principiu care prezintâ o mare importanţă în cadrul
statului de drept şi în general în cadrul regimului democratic.

CAPITOLUL 1
Originea principiului separaţiei puterilor statului
Orice proces de conducere social-politicâ desfâşurat în vederea realizării unor obiective de
inteteres general sau prin care se urmăreşte "Binele comun^ al natiunii , presupune
specializarea activităţilor statale,adică stabilirea unor organisme investite cu autoritate 9 care
să desfâşoare neîntrerupt şi potrivit anumitor metode , practici ori reguli, acelaşi tip de
activităţi. Această cerinţă are careacter obiectiv ,se impune cu necesitate m viaţa oricărui stat ,
pentru ca procesul de conducere la nivel general să fie eficient1
Chiar şi în cele mai vechi state ale antichităţii s-au stabilit în timp metodele de distribuire a
autoritaţii de guvernare anumitor organisme specializate, investite cu prerogative de putere,
mai mult sau mai puţin însemnate . Această ,întrucît oricît de simple ar fi relaţiile de putere ce
se cer ordonate , reglamentate unitar în societate , oricît de puţin numeroasă ar fi o comunitate
umană , procesul de conducere nu poate H realizat nemijlocit de un singur individ sau de un
unic organism titular al puterii politice.
Prin esenţa sa procesul de conducere statalâ trebuie sâ fie însă unitar , reflecţie a caracterului
unitar al puterii politice. In orice formaţiune statală puterea politică trebuie să aibă un caracter
unitar, în sensul că este fie deţinută de un singur individ sau de un grup foarte restrîns (în
statele arhaice) , fie de un corp politic larg (în statele moderne).
Din această perspectivă , se spune că într-un stat nu poate exista decît o putere unicâ, câreia
nu i se opun alte puteri de aceeaşi naturâ. iTn virtutea puterii publice - nota profesomlui
Anîbal Teodorescu - statul este îndreptăţit să nu recunoască pe teritoriul său o altă voinţâ
(putere) venită din afară2.
Aici atribuim termenului de putere sensul de forţă organizată aparţinînd unui singur individ
sau colectivitaţi umane largi, concretizată în capacitatea sa de a defini şi înfâptui interesele
generale ale grupului,impunînd tuturor membrilor acestuia voinţa sa ,la nevoie prin folosirea
legitimă a forţei de constrîngere.
într-un alt sens (cel instituţional) prin putere înţelegem autoritatea de stat (puterea de stat)
exercitată prin organisme specializate şi potrivit anumitor metode sau tehnici . E uşor de
remarcat câ acest sens al termenului de putere presupune delegarea legitimă a prerogativelor
de putere de către titularul puterii politice unor instituţii specializate de guvernare.
1.Robert. A. Dahl Demoracy and its critics ,Yale University Press Hoven , 1989 , p.62-64
2.A. Teodorescu, Tratat de drept administartiv, vol. 1, Bucureşti, 1929, p. 113
=5==
Deci, putem afirma că puterea politicâ suvcrană ca element constitutiv este unică, indeferent
cine ar fi titularul legitim al acestuia şi formele sale de excrcitare 3. Suveranul unic poate
concesiona una sau mai multe dintre atribuţiile sale la diferite autorităţi care o exercită şi care
se numesc puteri publice. Tot unică este şi puterea delegată statului de către popor .Puterea
statului este vremelnic delegată de către titularul puterii suverane, autoritaţile statului
acţionînd în limitele competenţelor ce le-au fost delegate direct sau indirect de corpul
electoral • Cu alte cuvinte autoritaţile statului exercită mai degrabă funcţii, decît puteri .
Deşi, puterea politică ,ca fenomen este unică , ea poate şi trebuie să fie distribuită pentru a fi
exercitatâ unor organisme diferite , cărora le sînt repartizate anumite prerogative de conducere
.Nici un organism în acest caz nu poate exercita puterea în nume propriu şi în afara
controlului deţinătorului suveran şi legitim al puterii. Acestea sînt nişte competenţe repartizate
acestor organisme şi nicidecum puterea , deorece ea nu poate fi divizată . Fiecare organism
dispune de putere etatică în plenitudinea sa indivizibilă.

Secţiunea 1 Principiul seperaţiei puterilor din antichitate pînâ la

John Locke
In concepţia şi filosofia politică a antichităţilor elene - unde găsim primele informaţii despre
distribuirea autorităţii - puterea aparţinea şi era exercitată, fic de un singur individ , fie de un
corp politic restrîns, fie de către popor ."Guvernămîntul sau Constituţiunea fiind lucruri
identice şi guvernâmîntul fiind puterea suverană a Cetăţii - spunea Aristotel -trebuie în chip
necondiţionat că această putere să se compună ori dintr-un singur individ sau dintr-o
minoritate sau , în sfîrşit din masa cetătenilor"4.
Conform acestei concepţii monarhului li revenea autontatea supremă în stat, el putînd legifera
potrivit bunului plac , avînd deplina libertate de a decide punerea în aplicare a legilor şi de a
judeca .
Ca regim politic, democraţia instaurată în Atena şi în alte polisuri greceşti a realizat
importante reforme politice şi legislative de natură a consolida libertatea şi egalitatea şi de a
realiza interesele celor mulţi prin mijlocirea unor magistraturi care să-i reprezinte .
3. A se vedea în acest sens ,Georges Burdcau , Op.cit. , vol. 2 , p.333 . El consideră câ
puterea este unică întrucît ideea de drept pe care o implică (adicâ vocaţia şi capacitatea
puterii de a impume voinţa sa ca voinţâ general-obligatorie) nu poate fi realizatâ decît de o
singură putere. Potrivit unei alte concepţii, Puterea nu poate constitui dccît un tot indivizibil,
im tot omogen, care nu poate fi divizat. (Robert, A. Dahl, Modem Political Analysis ,
Englewoad Cliffs , Prentice Holl ,New Jersy, 1984 , p. 20-22.
4. Aristotel, Politica, Biblioteca Politică, Bucureşti , 1924 , p. 110.
5. G. Glotz, Cctatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti , 1992, p. 172-185.
Profesorul Paul Negulescu spunea că " libertatea şi posibihtatea de dezvoltare a unei societăţi
nu poate fi asiguratâ decît numai cînd atribuţiile esenţiale ale statului ar fi înredinţate la mai
multe persoane , la titulari deosebiţi, care să nu depindă unii de alţii , să fie separaţi,
independenţi, să se controleze reciproc u6. Fireşte că o astfel de cerinţă nu poatc fi întrunitâ pe
deplin în sistemul de guvernare al polisurilor greceşti .Aristotel spunea câ în orice stat sînt trei
părţi , de care legiuitorul se va ocupa , dacâ e înţelept să le rînduiască cît mai bine şi avînd în
vedere interesele fîecăruia. Cea dintîi parte este Adunarea generalâ , care deliberează cu
privire la afacerile publice , a doua este corpul magistraţilor; a trea este corpul judecătoresc .
Cel mai important organism în cadrul democraţiei ateniene era Adunarea Populară pe lîngă
care existau un număr mare de magistraţi printre funcţiile cărora figurau legiferarea ,
judecarea pricinilor , conducerea războiului, întreţinerea focului sacru etc. Un alt organism era
Consiliul îsarcinat cu atribuţii dc naturâ cxccutivă. Acestor organisme li se mai adăugau
magistraturile ( archai). înalţii magistraţi erau desemnaţi de popor , fie prin tragere la sorţi , fie
prin alegere pentru un mandat a cărui durată varia în raport cu natura magistratului.
0 situaţie asemănătoare întîlnim şi în Roma în timpul regalitâţii şi îndeosebi în perioada
republicii. Astfel comiţiile curiale erau adunâri ale "Bărbaţilor sub arme u , rolul cărora constă
în deliberarea celor mai importante probleme de interes public : adoptarea legilor , declararea
râzboiului, alegerea regelui. In timpul republicii comiţiile alegeau magistraţîi , care aveau fie
atrîbuţii legislative , îîe executîve sau judecâtoreşti. 0 altâ magistratură o constituia pretorul ,
care avea îndeosebi funcţii judiciare , constînd în organizarea instanţelor şi stabilirea
formulelor proceduralc în procese . Senatul era instituţia supremă în timpul republicii, avînd
rolul de a conduce întreaga viaţă a statului.
însă a trage concluzia din cele arătate câ în Grecia Anticâ sau Roma ori în marile imperii
orientale era practicată separaţia puterilor ar fi o eroare. Distribuirea anumitor prerogative
publice unor instituţii specializate constituia o cerinţă elementarâ a actului de conducere.
în Evul Mediu domimat de puternice frămîntări sociale şi politicc , de luptă pentru supremaţia
puterii între papalitate şi Sfîntul Imperiu Roman , întîlnim o organizare a executării "puterilor
" , oarecum apropiată de cea din antichitate.
Cu toate acestea , odată cu întărirea regalităţii şi apariţia monarhiei absolute ,principiul central
de guvernare era bazat pe "confuzia puterilor",
6.Panl Ncgiilcscu , Curs de drept constituţional romîn , editat de Th. Doicescu , Bucureşti,
p.298.
7.Aristotel , Op.cit , p.294.
 adicâ pe concentrarea întregii puteri politice în mîinile monarhului, care o exercitâ după
bunul său plac . Deşi puterea politică absolută aparţinea regelui, complexitatea administrârii
regatului impunea însâ o distribuire şi specializare a diferitor activităţi de conducere , inclusiv
la nivel local , unde din sec.al. IV -lea începe să se afirme puterea locală a unor autorităţi
"cvasipolitice" . în Irlanda , Germania , mai ales în Italia comunele au putut obţine o largă
autonomie locală faţă de monarh.
în regatul francez , de exemplu , se formează Curia regis, ca adunare dclibcrativă în care se
examinau problemele ce nu erau soluţionate de rege şi marii săi ofîţeri sau funcţionari. Din
sec. al. XII -lea activitatea efectivâ în Curia regis era asigurată de profesionişti, recrutaţi în
funcţie de competenţă şi profilul pregatirii de specialitate.
Numeroşi gînditori din această epocâ, printre care Dante ,Marsilio de Padova , Tommaso
Campanella , Jean Bodin , Nicolo Machiavelli şi alţii , avînd ca punct de plecare al operelor
lor, cultura clasică a antichităţii greceşti şi romane , au schiţat modele Horetice-unele
adevârate utopii-ale unui nou tip de sistem politic , o nouă teorie a statului, în care figura
centrală totuşi râmîne monarhul atotputernic .
într-un regat trebuie să existe un singur rege arată Dante " care să domnească şi să guverneze ,
astfel, supuşii acestui regat nu-şi vor putea realiza interesele lor, iar regatul sc va prabuşi în
ruinâ" 8.
în schimb , Jean Bodin în lucrarea sa "Les six livres de la Republique" , susţine că
suveranitatea apaţine din punct de vedere tcoretic, fie unei multitudini de indivizi , fie unei
minorităţi , fîe unui singur om. Monarhul neputînd însă să guverneze nemijlocit, se înconjoarâ
de un ansamblu de instituţii (Senat sau Parlament , Stările Generale şi adunările provinciale )
care desfăşoară în numele coroanei diferite activităţi cu caracter statal. în cele ce priveşte
atrbutele suveranitaţii , în concepţia lui Bodin acestea sînt : puteria legislativă, executivă,
judecătorească , puterea de a declara război , de a încheia tratate, dreptul "de a bate moneta".
Este interesant de observat că aceste "puteri" se exercită de organizme independente unul faţâ
de altul, toate însâ dependente d& suveran, <;are răîaîae KRic tituîar suveran al—puterii. '"
""—hr iuv ra rcar sa " Deferis o r pacis " M arsîHo-de-Pâdova- ara-tă -căr-îsîtr-us— stat
cineva trebuie să facă legile, iar altcineva trebuie să le aplice deci în orce stat, trebuie să existe
o putere legislativâ şi una executivă. Puterea legislativâ aparţine cetaţenilor sau unei părţi a
acestora , iar puterca executivâ sau "instrumentală" este subordonată puterii legislative şi
trebuie încredinţatâ unei singure persoane de către cetaţeni,
S.Dante , Monarhia , în ConsL Flom , în Const. Noica . Micrea Vulcânescu, Izvoarc dc
filosofic , Culegere dee studii şi texte, vol.. 1. "Bucovina" , LE. Toranţiu, Bucureşti, 1942 , p.
152.
Accsată cerinţâ a departajării şi specializării activităţilor statale o ^iirfBnnm ^i \a tWimft
V^ftfws.^i^i ?A wmwV^\ ^sAluAvyte/ ^d. ^JcaJtâ. că suveranul nu răspunde faţâ de
nimeni.El nu este obligat sâ respecte legile civile , întrucît astfel s-ar obliga pe sine , ceea ce
este de neconceput. Monarhul atribuie în cazul acesta unui corp de dregători sarcina de a
îndeplini, sub controlul său , diferite acte de guvernare. El admite totuşi că suveranitatea are
anumite limite , chiar şi suveranului îi incumbă anumite îndatoriri, una din ele fiind protecţia
cetăţeanului 9 care renunţâ în favoarea statului la o parte din atrbutele libertăţii sale naturale
pentru a cîştiga un tip de libertate socială , garantată de stat.
Potrivit principiului confuzie puterilor , întreaga putere a statului era concentrată m mîinile
monarhului absolutist Acest principiu reflecta la fel şi stratificarea socialâ între aristrocaţie şi
popor. Burghezia oraşelor deşi beneficia de privilegiile acordate de rege , nu avea statut
politic bine precizat, nu participa la exerciţiu puterii. Poporul nu deţinea nici el nici o putere,
singura care avea drepturi politice era aristocraţia.
Emanciparea economică a burgheziei, îmbogăţirea ei m detrimentul aristocraţiei , au ca
rezultat lupta noii clase economice pentru recunoaşterea puterii sale economice şi pentru
accesul la putere, care nu era posibil datorită sistemului confuziei puterilor şi a proeminenţii
sociale a aristocraţiei.
Revoluţiile burgeze din Anglia şi lupta împotriva despotismului monarhic pe parcursul sec. al
XVII- lea au dus la o schimbare radicală a gîndirii politice.
Sub impulsul luptei burgheziei ,teoria suveranităţii absolute a regelui este tot mai mult
contestată , adversarii săi susţinnînd m schimb suveranitatea puterii poporului. Pentru a se da
cîştig de cauză acestei teorii se propun noi formule teoretice , care să limiteze puterea
despoticâ a coroanei şi totodată sâ garanteze dreptul burgeziei de a participa la conducerea
statelor.
Cel mai remarcabil gînditor al noului curent în filozofia politică a fost publicistul englez John
Locke . Luînd ca reper cutuma constituţională britanică şi cerînţelc noii clase sociale de a i se
garanta nu numai libertatea în sens filozofîc (libertatea fiecârui individ ca persoană socială) ci
şi libertatea politică. El susţinea că puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor
funcţii ale coroanei şi exercitarea lor de către organisme distincte.
în lucrarea "Essay on civil governmend" , publicatâ în 1690 ,Locke aratâ că singurul remediu
împotriva tiraniei este limitarea puterii monarhului şi în ultimă instanţă , dreptul la insurecţie
al celor oprimaţi. Locke distinge în stat trei puteri : puterea legislativă , puterea executivâ şi
puterea federativă. Intre acestea , puterea supremă este puterea legislativă, întrucît adoptâ
norme general-obligatorii. Puterea executivâ are un caracter limitat şi este încredinţată
monarhului. Potrivit concepţiei lui Locke, puterea executivă şi cea legislativă nu trebuie să fie
reunite de aceiaşi persoană , spre deosebire de puterea executivă şi federativă ,care trebuie
contopite9.
Deşi este supremă , puterea legislativă are totuşi limite ,constînd în comandamentele dreptului
natural. Prin puterea federativă , Locke înţelege dreptul de a declara război , de a încheia
pacea şi tratate cu alte state şi în general, prerogative cu caracter diplomatic. In concepţia lui
Locke , monarhul deţine în exclusivitate şi o putere discreţionarâ (prerogativă). In ceea ce
priveşte puterea judecătorească, Locke consideră că această ar fi inclusă în puterea legislativă,
în considerarea funcţiilor judiciare ale Camerei Lorzilor.
Justiflcarea separării celor trei puteri în concepţia lui Locke constă în faptul câ datorită
fragilităţii caracterului oamenilor, tentaţia acestora de a acapara puterea este prea mare, dacă
aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea m acelaşi timp în mîinele lui şi
puterea de a le executa. Locke mai adaugă că în republicile bine organizate , unde Binele
public este înfăptuit aşa cum trebuie să fie , puterea legislativă este remisă ,mai multor
persoane , care se reunesc în adunări şi o exercită împreunâ.
In ceea ce priveşte celelalte puteri, Locke considerâ că ele pot fi exercitate de aceeaşi
persoană, întrucît şi una şi cealaltă presupun întervenţia forţei publice .Trebuie însă remarcat
şi faptul că Locke ,deşi destinge între cele trei puteri , nu intuieşte esenţa principiului separării
acestora , âdică de a împedica tirania, teoria sa reducîndu-se la o simplă distribuire a unor
funcţii specializate ale statului şi exercitarea lor separată.
Analizînd concepţia lui Locke privind separaţia puterilor Leon Duguit arată că " pentru a se
asigura acţiunea guvernamentală, o pondere reciprocâ trebuie să se instituie între diferite
organe". Nu era o separare a puterilor care le-ar fi izolat, care ar fi provocat conflicte şi ar fi
împiedicat liberul joc al maşinăriei politice. Era mai degrabă o colaborare a organelor şi o
repartiţie a funcţiilor 10.
Locke nu este singular. In epoca în care şi -a expus concepţiile politice privind un nou model
de guvernare, şi alţi autori au supus,
9. "Intrucît legile sînt elaborate înto-perioadă scurtâ de timp, dar presupun aplicarea lor
permanentă, este necesar sâ existe o forţă care să le adopte , şi alta care să le punâ în executare
, şi astfel, puterea legislativă şi cea executivâ trebuie să fie separate "John Locke "Concerning
Civil Guvemment, Second Essay", în Mortimer J. Adler, (colit) ,"Great Books ofthe western
world" , Encyclopedia Britanica, inc. Chicago , vol.l, 1993 , p. 58
10. Leon Duguit, Lecons de droit public general, Paris, 1926, p. 196
=10=
sistemul de guvernare englez unei analize atente , ale cărei concluzii au stat la baza
progresului ştiinţei din veacul urmâtor.
Intre aceştea , James Horrington trasează în lucrarea sa "Oceania" (1656) planul unei
guvernări echilibrate bazată pe o diviziune tripartită a corpurilor politice. Senatul pregăteşte
proiectele de lege şi le înaintează unei adunări reprezentative,care le adoptă.Legile sînt puse în
aplicarea de câtre Executiv, ca şi Locke , Horrington nu consideră instanţele judecătoreşti ca o
putere de sine stătătoare .

Secţiunea II
Separaţia puterilor în stat în concepţia lui Montesquieu
Una din problemele fundamentale care au stat la baza programelor celor douâ revoluţii
burgheze din Anglia din sec. al XVII-lea, , a fost problema libertăţiL Dar nu libertatea
individului înţeleasâ ca un comanadament superior, de drept natural, ci libertatea politicâ în
sensul dreptului naţiunii de a-şi alege reprezentanţii şi de a nu fi guvernată în mod tiranic.
Intr-un context social-politic în care prindea contur tot mai mult ideea potrivit căreia
instituţiile politice şi sociale nu se justifîcă de cît în măsura în care ele protejeazâ interesele şi
garantează drepturile individului, Monstequieu conchide că "într -un stat , adică intr-o
societate în care există legi, libertatea nu poate consta decît în a putea face ceea ce trebuie să
vrei, şi de a nu fi constrîns să faci ceea ce nu trebuie să vreF 511. Cu alte cuvinte , aşa cum
spune şi Monstequieu, prin libertate se înţelege dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile.
Cu condiţia însă:
legea să nu fîe tiranică. Or , în sistemul confuziei puterilor legislative şi executive , legea era
tiranică faţă de popor, care nu benifîcia de libertatea politicâ.
In concepţia lui Monstequieu nici democraţia 9 nici aristocraţia nu sînt state libere , prin
natura lor. Libertatea politică există "decît atunci cînd nu se abuzează de putere ; dar
experienţa de întotdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze
de ea şi că el merge mai departe aşa, pînă ce dă de graniţă^ 12. Remediul pentru o asemenea
situaţie este contraponderea la puterea tiranică. Această soluţie dată de Monstequieu a
revoluţionat gîndirea şi practica politică ale statelor lumii şi a fundamentat de fapt esenţa
separaţiei celor trei puteri în stat. "Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de
putere ,trebuie că prin rînduiala statornicitâ , puterea să fie înfrînată de putere" , etc.
1 l.Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. 1, Editura Ştiinţificâ ,Bucureşti, 1964, p,193.
12.Montesquieu, Op. cit., p.194
Monstequieu nu se referă în fragmentul citat la puterea politică ,ci la modalităţile concrete de
exercitare a acesteia "în fîccare stat - spune autorul francez - există trei feluri de puteri: puteria
legislativâ , puterea executivâ privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor şi puterea
privitoare la cele care ţin de dreptul civil ^.Monstesquieu explică în continuare că "puterea
<t
executivâ privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor aparţine principelui
(Monarhului) şi constă îm dreptul acestuia de a declara râzboi sau de a încheia pacea , de a
trimite şi primi ambasadori , de a apăra teritoriul. Ultima putere mai este denumită şi puterea
judecătoreascâ.
Monstesquieu este interesat, îndeosebi , de separarea celor trei puteri,întrucît de modul în care
acestea sînt separate şi se exercită, se realizează sau nu libertatea politică. "Atunci cînd în
mîinile aceloraşi persoane sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea
legiuitoare şi putere executivâ , nu există libertate , deoarece se naşte teama că acelaşi monarh
sau acelaşi Senat să nu întocmească legi tiranice, pe care se le aplice în mod tiranic . Nu există
, de asemenea , libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi
de acea executivă "14.
într-un sistem de confuzie a puterilor, cînd acelaşi om sau acelaşi corp politic , fie al unei mini
elite (aristocraţia) , fie al poporului , ar exercita aceste trei puteri, libertatea politicâ ar fi
exclusă. In conceptia lui, puterea executivă a statului ar trebui încredinţată monarhului,
întrucît exercitarea ei prespune acţiuni promte. In schimb, puterea legislativă ar trebui deţinută
de către popor.
Deşi Monstesquieu foloseşte termenul de "puteri" , el are m vedere funcţii distincte
(ansambluri de atribuţii sau prerogative specializate) distribuite unor organisme distincte şi
care acţionează m mod separat unul faţâ de altul . Intre cele trei puteri, trebuie să existe msă o
colaborare , deşi ele sînt separate. Colaborarea rezistă în special în intervenţia sau
"participarea" unei puteri la înfăptuirea celeilalte. Astfel de exemplu, puterea executivă
fixează momentul convocârii corpului legislativ şi durata sesiunilor sale " în raport cu
împrejurările pe care ea le cunoaşte'^.De asemenea puterea executivă trebuie "să ia parte la
legiferarea prin dreptul său de veto ; altminteri , ea va fi curînd deposedatâ de prerogativele
sale ". Monarhului - care deţine dreptul de veto
13.Monstequieu , Op.cit, p.195
14.1dem,p. 195-196
15-Genoveva Vrabie , Recunoaşterea teoriei separaţiei putenlor în stat m Romînia ,în "Studii
de drept TomanGSCt\m.3-^/\99\
16. Montesquieu , Op. cit. , 202. Dacâ puterea executivâ n-arc dreptul de a se împotrivi
iniţiativelor corpului legislativ acesta va fi despotic , întrcît el îşi va putea atribui toatâ
puterea pe care o poate dori şi va anihila astfel celelalte două puteri.
în virtutea căruia se poate împotrivi voinţei puterii legislative (în ipoteza în care aceasta ar
adopta o lege tiranică) - îi este intersiz să ia parte la legiferare Jn schimb , puterea legislativâ ,
deşi n-ar trebui "să aibă , la rîndul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea
executivâ fiind limitatâ prin natura ei este inutil de a îngradi " , are dreptul " şi trebuie să aibă
împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a fâcut ea ".
Motensquieu contestă însâ puterii legislative dreptul de a judeca dregătorul investit cu atrbuţia
de a apăra legea .Ca atare "examinarea" modului de aplicare a legilor nu are o finalitate
sacţionatorie ."Oricare ar fi însă această examinare - spune Montesquieu - corpul legislativ nu
trebuie să aibă putere de a judeca pesoana şi ca atare conduita celui împuternicit să pună în
aplicare legile. Pesoana lui trebuie să fie invilobilă , căci, fiindu-i necesară statului pentru ca
corpul să nu devină tiranic 9 din momentul în care ar fi acuzată sau judecată , nu ar mai exista
libertate" .
Doctrina constituţională precum şi practica guvernării au corectat această teză , menţinînd
inviolabilitatea Monarhului ,potrivit principiului câ "Regele nu poate greşF' , dar prevăzînd
instituţia responsabilităţii miniştrilor pentru actul de guvernare al monarhului ,întemeiată pe
cerinţa contrasemnării de către membrii Guvernului şi anumitor acte -ate 'azt&Vwa.
trei puten n-ar coopera şi s-ar mfrma neproductiv şi ineficient una pe alta , doar de dragul
înfrînării ar ajunge la "un punct mort, adică la inacţiune^.Remediul unui asemenea impas este
colaboararea puterilor."Datorită mersului necesar al lucrurilor ele sint silite sâ funţioneze, vor
fi nevoite să funţioneze în comun acord".
în schema teoretică a principiului separaţiei celor trei puteri specilaizate în stat (legislativă ,
executivă, judecătorească) 9 acestea se exercită de autoritâţi independente, cârora le revin
porţiuni aproximătive egale de putere . In cadrul competenţelor ce le revin , fiecare putere
deţine şi exercitâ o seri de atribuţii proprii prin care realizaeză de fapt activităţi specifice şi
totodată contrabalansarea raporturilor reciproce dintre ele. Potrivit acestui principiu , nici una
din cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu o subordonează pe cealaltă şi nu poate
să-şi asume prerogative ce revin celeilalte Jn plus , fiecare putere are posibilatatea legală şi
materială da a supraveghea cealaltă putere şi dacă observă încercâri ale acesteia de a-şi asuma
puteri suplimentare faţă de o altă putere , fie prin preluarea unor prerogative ce aparţin altei
puteri , fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au
fost conferite, să sancţioneze această încercare .
Un avantaj al separaţie puterilor constă în faptul că indică în mod exact:
1. modul de organizare al autorităţilor care vor exercita una din cele trei puteri
2. modul lor de funcţionare
3. mecanizmul de interferenţă a acestora 18.
Pe baza precizârii modului de organizare , funcţionare ş\ a atribuţiilor , se poate stabili statutul
pesoanelor care exercită în cadrul autoritătii un anumit de tip de putere. De exemplu ,
magistraţii trebuie să fie independenţi , inamovibili şi să supună numai legii . în mod
corespunzător , funcţionarîi publici vor avea un statut special. Pentru parlamentari se poate
crea un statut al acestora ; regulamentele tuturor Camerelor legislative conţin prevederi
referitoare la imunitaţile parlamentare (inviolabilitatea parlamentarilor , lipsa răspunderii
juridice pentru voturile şi opiniile exprimate m calitate de parlamentar).
In momentul în care a fost instituţionalizat m constituţii, principiului separaţiei puterilor i s-au
adus multe corective , constînd în colaborarea puterilor. Dacă concepem abstract şi rigid acest
principiu , între cele trei puteri nu există nici o legătură ; aplicat în condiţii practice de
guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos şi dezordine publică , întrucît oricare
dintre cele trei puteri ar avea înclinaţia să se manifeste în mod tiranic .Prin corecţia operată
,cele trei puteri colaborează.
Secţiunea III Separatia puterilor în stat şi suveranitatea poporului în
opera lui J.J.Rousseau
Preocupat ca şi Montesquieu să găsească o formă de guveriiâmimT caTe sa pcrTrîi 'icg^a
^sfik ys^ws, 'îafS^ "^al , ^acamd. da la principiul de bază al operei sale , potrivit căruia legea
este emanaţia suveranităţii poporului şi expresia voinţei generale (suveranitatea echivalînd
aici cu libertatea individului care w se naşte liber w) , J.J. Rousseau afirmă în primul rînd douâ
caracteristici ale suveranităţii :
inalienabilitatea şi indivizibiltatea , celelalte fiind caracterul absolut şi calitatea ei de a fi mai
presus de orice19.
17. loan Muraru, Dreptul constituţional şi instituţii politice, vol. 2 , Ed. Actami ,Bucureşti ,
1995, p.9
18. Cristian lonescu ,Principalele forme de interferenţă ale instituţiilor de guvemare în statul
de drept, m "Studii de drept românesc , nr. 2/1995
19J.J.Rousseau , Contractul social, Ed. Ştiinţificâ , Bucureşti, 1951 , p.114 -115. "Spun deci
că suveranitatea nefiind decît exercitarea voinţei generale nu poate niciodatâ sâ fie înstrâinată
şi câ suveranul, care nu este decît o fiinţă colectivâ , nu poate fi reprezentat decît prin el însuşi
:puterea se poate transmite ,voinţa însă nu".
=14=
Potrivit concepţie lui Rousseau , expuse în " Contractul social ^ suveranitatea este un drept
aparţinînd poporului, care nu poate rezulta decît din corpul Naţiunii şi nu poate fi în nici un
caz exercitat de câtre un individ sau de cîţiva.
Concluzia ce se desprinde de aici este simplă :suveranitatea nu
poate fi divizatâ în părţi distincte şi nu poate fî instrăinată . Rousseau în acest caz afirmă câ
poporul care îşi pierde suveranitatea sau şi -o înstrăineazâ pierde calitatea sa de popor şi
devine o sumă de indivizi fâră nici o lcgătură între ei, după cum individul deposedat de
propria libertate pierde calitatea de om .Rousseau este ostil monarhului absolutist şi
democraţie reprezentative , întrucît exerciţiu suveranităţii trebuie deţinut, păstrat de popor .
Poporul nu poate să-şi desemneze reprezentanţii şi totodată sâ rămînă titular al suveranităţii.
Corpul politic legitim este, pentru Rousseau , compus din indivizi autonomi , liberi şi egali în
drepturi , care participă direct la problemele statului şi care formeazâ, în calitate de cetăţeni ,
poporul suveran. Suveranitatea poporului să exercită prin legi, puţin numeroase care nu
statuează decît asupra problemelor înteresînd corpul poilitc în ansamblul său.
în modelul politic conceput de Rousseau , voinţa generală a poporului constituind esenţa
suveranităţii , puterea legislativă trebuie să fie suverană , celelalte puteri în stat fiindu-i
subordonate .El acceptă astfel implicit existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit într-un
corp politic , care srabileşte legile şi Guvernâmîntul , compus din indivizi care le pun în
executare , Executivul ai* fi deci un simplu agent de executare a legilor votate de parlament.
Guvernaâmîmtul deţine puterea ca depozitar , el neavînd o putere proprie . Cei ce compun
Guvernâmîntul , fiind prin graţia suveranului ( poporului) , depozitari temporari ai puterii şi
exercitînd în această calitate anumite prerogative a puterii , adoptă difetite acte , pe care
Suveranul le poate modifica, ,limita sau anula , după bunul său plac . Deci, Rousseau preia
modelul anterior de guvernare, bazat pe supremaţia puterii monarhului absolut, dar schimbă
titularul suveranitâţii absolute , atrbuind-o naţiunii şi reprezentanţilor sâi.
Puterea legislativâ fiind supremă , rezultâ că cea executivă îi este supusă acesteia ceea ce
exclude independenţa puterilor. In ceea ce priveşte puterea judecătorească aceasta este o
putere aparte,distinctă atît de puterea legislativă, cît şi de cea executivâ . Totuşi, datorită
specializării activităţii tribunalelor, constînd în aplicarea în cazul concret a unor dispoziţii
legale , puterea judecătorească ar constitui o ramură aparte a puterii executive.

CAPITOLUL II

Evoluţia principiului separaţiei puterilor statului

în decursul celor două secole de aplicare, teoria separaţiei celor trei puteri în stat a luat forme
distincte în fiecare regim politic.Practic nu există două state în care modalităţile concrete de
separare sau distribuire a funcţiilor legislativă,executivâ şi judecătorească să se repete într-o
formă identică.
Chiar în cadrul aceluiaşi stat, într-o evoluţie istorică mai mult sau mai puţin îndelungatâ, s-au
constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele,deşi
prevederile constituţionale care reglementau distribuirea atributelor de putere au rămas
neschimbate. De exemplu, în practica constituţională a S.U.A.,raporturile între puteri ,
îndeosebi între puterea executivâ şi cea legislativă cunosc o evoluţie distinctă în fiecare
legislatură .Atît puterea legislativă, cît şi cea executivă, exercită aşa numitele puteri enumerate
,adicâ cele expres stipulate m Constituţie şi puteri subînţelese,adică prerogative ce ţin de
natura fucţiei legislative sau executive. în ceea ce priveşte puterile implicite, Congresul sau
Preşedintele exercită diferite "puteri", la limita competenţelor lor stabilite de Constituţie,graţie
cărora îşi impun influienţa asupra altor sectoare, iar interpretarea diferitor texte din Constituţie
este sursa puterilor implicite.
De aceea, printr-o interpretare extensivă a anumitor texte constituţionale,Preşedintele S*U.A.
devine "mai puternic" decît Congresul,fâră ca echilibrul între puteri să fie grav deteriorat De
aceeaşi atitudine beneficiază teoretic şi Congresul,care de exemplu, deţine dreptul de a
întocmi toate legele care vor fi considerate necesare şi corespunzătoare pentru punerea în
aplicare a puterilor legislative ce i s-au conferit de Constituţie. Practic, însă Preşedintele de
cele mai multe ori a dat substanţă puterilor implicite.
Deşi "întrecerea " în materie de prcrogative constituţionale se desfăşoarâ între Executiv şi
Legislativ , puterea judecătoreasca nu este exclusă. In fond, se poate spune că într-o
înterpretare extensivă a textelor constituţionale, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a
S.U.A.,John Marschall ,a"creat" în 1803 ,principiul controlului pe cale judecătorească a
constituţionalităţii legilor. Curtea Supremă de Justiţie deţine o putere considerabilă în sistemul
de guvernare american, ea fiind exercitată prin aplicarea combinată a autorităţii judiciare
prescrise în Constituţie a legislaţiei adoptate de Congres, interpretată de magistraţi şi a unei
bogate jurispmdenţe.
0 altă deformare în practicâ a principiului separaţiei celor trei puteri este "delegarea
legislativă", care constă în transmiterea de către Parlament a puterii executive a unora din
prerogativele sale legislative. In acest fel , Executivul dobîndeşte o putere proprie de
reglementare , constînd în dreptul de a emite în anumite condiţii norme general-obligatorii,
avînd forţa Jundica a legn.
Cerinţa unei astfel de delegâri legislative este motivatâ în esentâ prin avantajul adoptării unor
reglementări de o strictă specializare şi rapiditâţii
prin care poate legifera Executivul. In ciuda unor opoziţii în doctrina constituţionalâ,
delegarea legislativâ este astăzi unanim admisă şi prevăzută în constituţiile statelor. In unele
constituţii moderne se recunoaşte şi o putere de reglementare proprie Guvernului, graţie căreia
puterea executivă se poate substitui puterii legislative. Chiar mai mult ,prin posibilitatea
recunoscutâ Guvernului de a-şi asuma răspunderea în faţa forului legislativ asupra unui
proiect de lege, se recunoaşte Executivului o preponderenţă asupra Parlamentului, deoarece
într-o asemenea procedurâ Guvernul -beneficiind de sprijinul Parlamentului - îşi impune o
anumitâ decizie, ştiind că va fi susţinut în ciuda votului negativ al opoziţiei minoritare.
După primul război mondial , în multe state europene , Executivul a luat măsuri pentru
raţionalizarea puterii legislative, care au dus practic, în unele situaţii chiar la suspendarea sau
dizolvarea Parlamentului. Dupăî cel de-al doilea război mondial, parlamentele europene au
exprimat o multitudine de forţe politice care îşi cuceriserâ legitimitatea popularâ în lupta
împotriva Gerriianiei naziste şi fâceau acum parte din forul legislativ.Un astfel deParlament
multicolor şi în care nici un partid n-avea o majoritate absolută jocul politic se desfaşura în
arena parlamentară,Guvernele minoritare nefiind în stare în aceste conditii sâ guverneze fârâ
un suport parlamentar consistent.
Constituţia Franţei din 1946 a consacrat o astfel de realitate politică, cu grave repercisiuni
asupra procesului de guvernare. Puterile Parlamentului erau teoretic substanţiale,dar
fragmentarea forţelor politice din interiorul său împiedica buna guvernare. De aceea,
Constituantul din 1958 a căutat să gâsească un antidot la autotputernicia Parlamentului,
prevâzînd o serie de mecanisme pentru raţionalizarea acestuia.
Unul din mecanisme este atribuirea prerogativelor de jurisdicţie constituţională Consiliului
constituţional. In acest sens este interesant de observat faptul că m timp ce Guvernul poate
ridica m dezbaterile legislative excepţia de neconstituţionalitate a unei propuneri de lege sau a
unui amendament de origine parlamentară , forul legislativ nu are nici o cale de atac împotriva
exceselor puterii de reglemantare Guvernului.
In practica parlamentară , membrii forului legislativ francez , în special deputaţii , au
contrabalansat deprecierea rolului puterii legislative în raporturile acesteia cu Executivul prin
amplificarea de facto a dreptului lor la informare şi de control asupra membrilor
Guvernului, precum şi prin creşterea influienţei lor asupra deciziilor luate de puterea
executivă .
Ca instrumente pentru atenuarea reducerii rolului Parlamentului se folosesc şi constituirea
unor organisme extraparlamentare controlate , însă de Parlament, avînd rolul de a selecta şi
prelucra informaţii din anumite domenii de activitate , folosite ulterior m activiatatea
parlamentară.
Datorită acestei practici praeter legem , sporesc specializarea şi eficienţa activităţii legislative
a Parlamentului în dauna forţei politice a Guvernului .Cu toate acestea ,însă în prezent se
consideră că rolul puterii execitive este primordial faţă de cel al puterii legislative . Principalul
realizator al politicii naţionale este Guvernul care stabileşte şi conduce politica natiunii (art 20
alin. 1 din Constituţia Franţei) sau altfel spus asigură realizarea politicii interne şi externe a
statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.101 , alin . 1 dm
Constituţia României). Din această perspectivă , rolul Parlamentului constă în adoptarea
legilor şi în controlul parlamentar , iar cel al Executivului de a exercita efectiv puterea politică
în conformitate cu programul de guvernare legitimat de Parlament (în regimurile
parlamentare) sau de corpul electoral (în regimurile prezidenţiale) printr-un complex aparat
birocartic.
Deşi parlamentele din diferite state întreprind eforturi pentru contrabalansarea puterii
Executive , rămîne o constantă a activităţii de conducere politică trecerea pe plan secundar a
competiţiei dintre Legislativ şi Executiv , a confruntării între Guvern şi societatea civilă , m
special sindicate şi partide neparlamentare , care pretind că exprime nemulţumirea
electoratului , a unor segmente socio - profesionale ale populaţiei faţă de anumite obiective
ale programului de guvernare sau măsuri guvernamentale nepopulare . Centrul unei astfel de
lupte politice, în care se contestă practic legitimitatea Guvernului , nu mai este Parlamentul,
care oferâ un cadru democratic de negocieri şi soluţionare a conflictelor între majotitatea şi
opoziţia parlamentară prin vot , locul acestuia fiind luat de grupurile de interese, sindicate etc.
al căror scop comun este răsturaarea Guvernului fără recurgcrea la motiunea de cenzura .
Consecinţa acestei schimbări constă nu numai m sporirea complexităţii şi dificultăţii actului
de guvernare ci şi m preocuparea de racordare a aparatului birocratic administrativ la cerinţa
formulării şi aplicării unor decizii administrative rapide şi eficiente.
20.Mişcările greviste din Franţa din decembrie 1995 declanşate de sindicate şi sprijinite de
partidele politice de stînga sînt o dovadă a " mutării" llupte politice din Parlamenet pe străzi.
Teoria şi practica separaţiei puetrilor în prezent să îndepărtează , aşadar de forma iniţială a
principiului sau îi caută forme noi de transpunere . Aceasta nu înseamnă că factorii politici ,
doctrina, Guvernantul în general, n-ar mai vedea în separaţia puterilor antidotul tiraniei.
Dinpotrivă, statul de drept este indisolubil legat de acest principiu. Si mai mult ca oricînd
acest principiu are valoare, deoarece o societate în care nu este stabilită separaţia puterilor, nu
are Constituţie ,nu se respectă şi nici nu se garantează libertatea politică a individului.
Astăzi însă fenomenul politic este din ce m ce mai profund , mai legat de problemele globale
ale unei regiuni sau continent, sau chiar ale planetei , jocul politic este tot mai abil şi discret ,
societatea civilă revendică tot mai mult dreptul ,"puterea" de a participa la conducere. Pentru
aceste considerente s-ar putea spune că teoria separaţiei puterilor parcurge un proces de
nnhatrînire. Apar noi centre de putere -la fel de legitime ca şi cele trei puteri -care preiau pe
seama lor decizia, obiectiviează în cadrul teoriei lui Montesquieu .
Profesurul lon Deleanu are dreptate cînd afirmă câ în prezent accentul nu se pune pe separaţia
tt
puterilor , ci pe colaborarea lor. Nu trebuie omis din acest proces influienţarea puterilor
",f8cută nu numai de partidele politice , ci şi de sindicate şi organizaţii neguvernamentale ,
care îşi împun uneori voinţa asupra puterilor , determimîndu-le să întreprindă sau nu anumite
acţiuni guvernamentale.
Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu ar trebui să excludem şi alţi factori
noi:
a) participarea maselor la conducere prin referendum şi iniţiative legislative populare;
b) instituţionalizarea în constitiuţie a unor autorităţi noi, avînd rolul şi funcţiile
ombudsmanului; apar astfel noi forme de control asupra autorităţilor administraţiei politice
centrale şi locale;
c) recurgerea la justitia constituţională , înfaptuită de o autoriatate politică jurisdicţională
îndependentă ( Curţile Constitutionale);
d) înfiinţarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri , cum ar fi Consiliul legislativ ,
care funcţionează pe lîngă Parlament ,Consiliul Suprem de Apărare , afîliat Executivului ,
Consilii Supreme ale Magistraturii, cu atnbuţii m organizarea puteni judecătoreşti, Curţile de
Conturi ect.
e) raportul între formalismul legal existent în cadrul fiecărei puteri şi funtionalismul actului de
guveranare , din care pot rezulta procese de decizie , ce nu pot fi încadrate cu uşurinţă în nici
una dintre cele trei puteri în stat21.
f) instituţionalizarea unor cvasiforme de "control cetăţenesc"
asupra unor departamente ale Executivului prin sesizarea instanţelor de contencios
administrativ , în legăturâ cu acte administrave ilegale şi abuzuri ale administraţiei.
g) dublarea principiului separaţiei puterilor în raporturile politice între majoritatea
parlamentară şi opoziţie.
h) controlul societăţii civile îndeosebi prin mijloace de presă,asupra mecanizmelor de decizie
guvenamentală şi transpunerea procesului de guvernare , ceea ce duce la desacralizarea puterii
şi la sporirea responsabilităţii autoritâţilor legislative , executive, judecaătoreşti faţâ de
cetătcni.
Toţi aceşti factori îşi pun amprenta asupra modului de transpunere practică a teoriei separaţiei
puterilor, ceea se impune perspective noi de analiză a teoriei ,în scopul schitării unor modele
perfectionate de echilibru şi colaborare a puterilor în raport cu noile realităţi şi forme ale
jocului politic.
Avînd în vedere natura juridicâ contraversată a"procurorului financiar " şi a Plcnului
jurisdicţional şi a insanţelor Curţii de Conturi a României, instituţia complexă a Consiliului
Revoluţiei, definit de Constituţia Portugaliei ca organ de suveranitate naţională, care
beneficiazâ de putere legislativă în domeniul propriu de
activitate.
CAPITOLUL III

Aplicarea în practicâ a principiului sepamţiei puterilor în stat

Punîndu-se accent cînd pe unitatea activităţii statale , cînd pe pe separarea lor ,principiul
separaţiei puterilor în stat a fost înterpretat de-a lungul timpului fie în sensul colaborării lor ,
fie în sensul subordonării uneia faţă de cealaltă. In prima etapă , prin aplicarea acestui
principiu s-a ajuns la o separare netă a puterilor, considerîndu-se că sarcinile legislative revin
exlusiv parlamentului , executarea legilor revin exlusiv
puteni executive, lar realizarea justiţiei - asigurarea ordinii interne pnn rezolvarea litigiilor de
orice natură dintre oameni- revine puterii judecătoreşti. Astfel , primele constituţii adoptate la
sfîrşitul sec-XVIII -cum este Constituţia S.U.A. de la 1787 şi Constituţia franceză de la 1791
-stabileau o separaţie netă , mai ales a puterii legislative faţă de cea executivă . Intr-o a doua
etapă, principiul separaţiei puterilor în stat a fost înterpretată în sensul unei separâri nuanţate
sau atenuate , care a facilitat colaborarea lor.
In funcţie de modul în care a fost conceput ,mterpretat acest principiu şi de modul în care s-au
conturat raporturile dintre cele trei categorii de organe(de"puteri") în stat s-au creat mai multe
regimuri politice. Acestea ne arată faptul cum "funcţionează democraţiile liberale" care s-au
constituit după fundamentarea principiului separaţiei puterilor în stat de către Montesquieu.
0 clasificare des întîlnită a regimurilor politice are ca punct de plecare constatarea că
principiul separaţiei puterilor statului este aplicat mai mult sau mai puţin riguros de-a lungul
unei scări care duce la o izolare aproape ermetică a fiecărei puteri în limitele atributelor ce i-
au fost conferite ,pînă la osmoză mai mult sau mai puţin completă între ele. După cum
separaţia puterilor este mai mult sau puţin strictâ, mai conturată sau mai puţin conturată,
guvernămîntul reprezentativ îmbracă în dezvoltarea sa istorică mai multe forme :regimul
prezideţial , parlamentar , semi" prezidenţial, guvernămînt de adunare şi regim directorial.
Secţiunea 1 Regimul prezidential
In regimul prezidenţial , separaţia puterilor a fost iniţial riguros aplicată.Pentru a crea un
executiv cît mai independent de putera legiuitoare şi înzestrat cu o autoriatate egală , acest
regim încredinţează întreaga putere executivă, adică activitatea de organizare a aplicării şi de
punere m executare a legilor , unui preşedinte ,care nu este ales de vreo adunare legiuitoare ,
ci de alegători prin vot secret, direct sau indirect şi care exercită concomitent funcţia de şef de
stat şi şef de guvern.Şefii departamentelor ministeriale depind numai de autoritatea
preşedintelui. Numiţi şi revocaţi ad nutum de acesta , ei nu formează un ansamblu distinct de
preşedinte şi nu au teoretic puterea de decizie. Guvernul nu acţioneazâ ca organ colegial
,miniştrii nu răspund solidar, ci individual numai în faţa şefului statului. Autoritatea şefului
executivului provine dintr-o investitură populară. Din această cauză el este independent de
parlament, de aceea , el nu poate fi silit să se retragă printr-un vot de neîncredere al acestuia ,
înainte de expirarea mantatului său. Astfel o regulă fundamentală a regimului prezidenţial este
lipsa răspunderii politice a preşedintelui m faţa CongresuluLDar dacă în acest chip executivul
dobîndeşte în parametrii regimului prezidenţial o autoritate egală cu cea a puterii legiuitoare
,adică a Congresului, m schimb şi lui i se asigură o conturată autonomie faţă de executiv. în
acest sistem , într-adevăr, chiar dacâ s-ar produce un conflict grav între puterea executivă şi
cea legislativă, şeful statului nu are dreptul de a dizolva adunările reprezentative. Un exemplu
tipic în acest cez este regimul din S.U.A.,care reprezintă deci prototipul regimului prezedinţial
în care este consacrată regula că preşedintele şi miniştrii săi nu pot fi memdri ai camerelor
legiuitoarc şi nici să participe la dezbaterile acestora.Separaţia între puterea executivă,şi cea
legislativă merge pînă acolo, încît chiar dacă preşedintele şi miniştrii săi nu mai dispun de
majoritatea în Congres, ei continuă să rămînă la posturilc lor.
Dar, cu toate aceste mâsuri, separaţia strictă a puterilor statului rămîne chiar şi în S.U.A. o
himeră, căci o anumită colaborare a organelor executive cu cele legislative este im imperativ
ce rezultă din faptul că este vorba de piese ale aceleiaşi maşini, care nu poate funcţiona
normal dacâ ele nu se articulreazâ unele cu altele.
Acest fapt a făcut ca însăşi Costituţia S.U.A.,atît de profund impregnatâ de principiul
separaţiei puterilor în stat,să consacre anumite mstituţii, care fac posibile unele forme de
colaborare între diferitele puteri şi constituie adevărate supape de siguranţă împotriva unei
totale izolări a lor.
In S.U.A. preşedintele şi secretarii de stat nu au drept de iniţiativă legislativâ, dar practica
constituţională a creat, pe de o parte "mesajele" pe care preşedintele le poate adresa
Congresului, mesaje prin care poate iniţia o lege , iar pe de altâ parte posibilitatea iniţierii
unor legi, dorite de preşedinte prin intermediul deputaţilor ce fac parte din acelaşi partid cu el.
Domeniul în care preşedintele are o sferă largă de atribuţii este cel al relaţiilor externe. Dar,
pentru a nu se ajunge la abuz,Constituţia S.U.A, a prevăzut posibilitatea Senatului de a refuza
ratificarea tratatelor încheiate de preşedinte-De asemenea dreptul preşedintclui de a declara
război nu se poate exercita fâră aprobareaSenatului.
Puterea legislativă în S.U.A.cum am mai spus este exercitată de către Congres, care e format
din doua camere:Senatul -format din reprezentanţii statelor -cîte doi senatori pentru fiecare
stat, iar Camera Reprezentanţilor-din reprezentanţii poporului S.U.A.
Congresul S.U.A. este un organ legislativ cu largi prerogative.Sarcina sa fundamentală este
adoptarea legilor prin votarea acestora în text identic de către ambele camere, aprobă bugetul
de stat, aprobă creditele necesare infăptuirii politicii preconizate de preşedinte.Deci,
Congresul, votează bugetul în absenţa căruia orice activitate a puterii executive este
paralizatâ,iar Senatul exercitâ unele atribuţii care au un evident impact asupra activităţii
executive, cum este aprobarea,cu majoritatea de douâ treimi, a tratatelor internaţionale sau
acordul la numirea unor anumite categorii de funcţionari publici.
Puterea judecătorească este reprezentată în S.U.A. de Curtea Supremă, compusă din
judecători inamovibili, numiţi pe viaţă de către preşedinte şi confirmată de Senat. Rolul
acesteia este foarte important dacă ţinem cont că are în competenţa sa controlul
constituţionalităţii legilor- prin intermediul căruia o lege votată de Congres şi promulgatâ de
Preşedinte devine inaplicabilă- şi soluţonarea cauzelor privind încălcarea principiului
separaţiei puterilor în stat, putînd astfel să stabilească că o decizie anume, luată de un anume
organ - de exemplu preşedintele ţârii -cu încălcarea normelor care- i stabilesc competenţa.De
asemenea, dacă ţinem cont de faptul că jurisprudenţa este izvor de drept aici,vom realiza
corect competenţa puterii judecătoreşti care ţine nu numai de sfera infâptuirii
justiţiei ,ci şi de cea a executivului şi legislativului.
în acest caz fiecare din cele trei puteri -legislativă, executivă, judecâtorească funcţioneazâ azi
mai mult sub imperiul necesitâţii colaborării decît cel al separării puterilor,fîecare din ele
putînt "să se opună"celorlalte douâ şi fiecare avînd o competenţă "de specialitate^-după caz,
legislativă,executivă şi judecătorească, dar şi o competenţă care prin specificul ei ţine de sfera
celorlalte două puteri. De aici reiese competenţa Congresului de a exercita anumite atribuţii ce
ţin de executiv -de exemplu, confermarea numirii secretarilor de stat, competenţa
preşedintelui de a exercita nişte funcţii ce tin de legislativ - de exemplu, dreptul de veto şi
posibilitatea iniţierii unor legi prin intermediul mesajelor înaintate Congresului şi competenţa
organelor judecătoreşti de a exercita nite funcţii ce ţin ,după caz, de legislativ sau executiv
-cum este dc cxcmplu, cea privind controlul constituţionalităţiii legilor. Nici una din cele trei
puteri nu este superioară sau subordonată celorlalte şi fiecare din ele poate avea în acelaşi
timp atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti.
Oricarc ar fi însă legăturile ce se stabilesc între puterile statului în regimul prezidential este
limpede că ceea ce îl caracterizează din punct de vedere teoretic este tendinţa de a instaura o
strictă separatie între ele, în conditii de nautră sâ ducă la o echilibrare a lor.

Sectiunea II Regimul parlamentar

Dacă regimul prezidenţial se distinge prin tendinţa de a izola puterile statului, astfel încît să le
dea o autoritate egală în vederea realizării unui echilibru între ele , punctul de plecare al
regimului parlamentar este în schimb altul . In forma sa iniţială ,acest sistem politic realiza o
separaţie suplă a puterilor . Aparatul de guvernare era astfel creat încît să reflecte îndeosebi
colaborarea lor. Chiar Montesquieu referindu-se la cele trei puteri , spunea că "elles sont
forcees d' aller de concert". Puterea executivă spunea el trebuie să aibâ dreptul de veto asupra
puterîi legislative şi în unele cazuri cea legislativă sâ aibâ şi
dreptul dea judeca.
Modelul clasic al acestui regim politic îl constituie Marea Britanie. Regimul parlamentar în
forma sa clasicâ presupune în esenţa un executiv alcătuit dintr-un şef de stat iresponsabil din
punct de vedere politic şi w cabinet ministerial râspunzător în faţa parlamentului atît pentru
propriile acte fâcute în exerciţiul atribuţiilor lui, cît şi pentru cele ale şefului statului. Şeful
statului poate fî ereditar (împărat, rege , ţar etc.) sau ales pe un termen limitat fie de corpul
electoral , fie de adunările legiuitoare. Deşi în acest sistem rolul şefului statului apare sensibil
diminuat, căci pentru a fi valabile actele lui trebuie să fie contrasemnate de un ministru, el
exercitâ totuşi , ca arbitru suprem în luptele politice, o anumită infuenţă asupra activităţii
executivului şi prin urmare poate acţiona ca o contragreutate în raporturile lui cu guvernul.
0 altă trăsâturâ distinctă a regimului parlamentar este faptul că , faţâ în faţă cu acest executiv
bifurcat se gâseşte o putere legiuitoare formată din una sau două adunări. In ultimă ipostază
,cel puţin una din camere trebuie sâ fie desemnată , printr-un scrutin mai mult sau mai puţin
larg, de către alegători , în timp ce ceea de - a doua poate să aibă un caracter aristocratic (cum
este Camera Lorzilor din Anglia) , să fie aleasă pe baza unui sufragiu mai restrîns decît cel
instituit pentru prîma cameră.
Regimul parlamentar deşi separă puterile , tinde să realizeze colaborarea lor 9 iar nu opunerea
lor . Scopul final, fără îndoială , este crearea unui echilibru între puteri. Dar mijloacele
utilizate de aceste
=24= două regimuri :prlamentar şi prezidenţial sînt diferite . Mijloacele cu ajutorul cărora
regimul parlamentar încearcă să realizeze echilibru între puteri sînt : în primul rînd este
recunoscută executivului o importantă prerogativă : dreptul de a dezolva parlamentul sau cel
puţin camera aleasă prin vot direct. Dar dacă acest regim s-ar mărgini la atît, el n-ar mai fi un
regim de echilibru al puterilor , căci şeful statului avînd oricînd dreptul de a dizolva
parlamentul, ar putea uza de această prerogativă spre a -1 intimida şi în acest mod a-i impune
vederile lui politice. De aceea acest sistem se completează printr-o a doua regulă, potrivit
căreia elementul instabil al executivului: cabinetul ministerial este obligat să se retragă dacă
încetează a mai avea încrederea parlamentului. Aceasta regulă a răspunderii politice a
ministerului este chemată să contrabalanseze dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul.
Deci, în acest caz puterile nu se opun una alteia , ci trebuie să colaboreze , echilibrul dintre ele
rezultă din faptul că dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul este contrabalansat de un
alt drept:posibilitatea ca adunările legiuitoare să determine retragerea guvernului printr-un vot
de neîncredere.
în cazul apariţiei unui conflict între puteri sînt stabilite anumite mijloace procedurale care sînt
puse automat în mişcare m scopul de a restabili colaborarea întreruptă şi care sînt: dreptul
şefului statului de a dizolva parlamentului şi răspunderea politică a miniştrilor . Simptomul
care dovedeştc existenţa unui dezacord grav între executiv şi legislativ poate fi refuzul celui
din urmâ de a vota bugetul sau o altă lege propusă de guvern , dar şi aprobarea unei motiuni
de cenzură (de
^^
neîncredere) asupra politicii Guvernului, în caz în care este obligat să demisioneze . în
prezenţa aceste demisii preşedintele are alternativa :
sau acceptă demisia Guvernului şi formează unul nou , care se bucură de încrederea
majorităţii parlamentare sau respinge demisia Guvernului şi dizolvă parlamentul , dînd
alegătorilor posibilitatea de a se pronunţa asupra conflictului. Dacă corpul electoral alege o
adunare legislativă în care guvernul dispune de majoritate , poziţia acestuia va fi consolidată
şi el va continua să rămînă la conducerea statului. Dacă însă alegerele îi vor fi defavorabile
,guvernul va fi obligat să demisioneze şi să facă loc unui guvern agreat de majoritatea
parlamentară.
Drept concluzie putem spune că regimul parlamentar este conceput ca un sistem de echilibru
între puterile executivă şi legislativă , realizat în cadrul unei colaborări între ele.
22.Trebuie observat că, potrivit unor constituţii, declanşarea râspunderii politice a miniştrilor
nu poate avea loc decît cu rcspectarea unei anumite proceduri şi cu o majoritate specială.

Sectiunea III Regimul semi-prezidenţial

Crearea unor categorii riguros delimitate în sensul modalităţilor de înfăptuire a regimul
reprezentativ în sistemele bazate pe pluralismul politic întîmpină greutăţi cu atît mai mult, cu
cît există state unde au apărut forme hibride , în cadrul cărora profitul clasic al unui tip de
guvernămînt este modificat prin adoptarea anumitor reguli specifîce altor tipuri . In acest caz
putem vorbi de regimurile semi- prezidenţiale, exemplu tipic- Franţa.
Indepartîndu-se de reglementarea constituţională din trecut , potrivit căreia funcţia de şef al
statului era încredinţată unui preşedinte de republică investit cu o autoritate diminuată faţă de
cea a parlamentului atît ca urmare a faptului că nu era ales de un corp electoral , ci de cele
douâ camere întrunite în Congres , cît şi prin implicarea lui redusă în procesul de guvernare ,
legea din 6 noiembrie 1962 a instituit un preşedinte de republicâ , a cărui poziţie în stat a fost
în parte remodelatâ după exemplul SUA .Ca şi în SUA preşedintele Franţei nu mai este astăzi
ales de parlament, ci de corpul electoral. De aceea este asezat pe un picior de egalitate cu
parlamentul ,şi în orice caz la nivel superior faţă de prim-ministru sau miniştri. Pe de altâ
parte,preşedintele republicii este investit cu atrubuţii mult mai largi şi mai importante decît
şeful statului cunoscut de Constituţia din 1875 . In opoziţie cu regula regimului parlamentar ,
care cere ca orice act al şefului statului să fi contrasemnat de un ministru, Constituţia din 1958
prevede că preşedintele n-are nevoie de acest gir , nici pentru a pronunţa dizolvarea
parlamentului, nici pentru a lua conform articolului 16, măsurile cerute atunci cînd instituţiile
republicane, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sînt ameninţate în mod grav şi
imediat. Spre deosebire de şeful statului din regimurile parlamentare, astăzi
preşedinteleFranţei are dreptul de a recurge la referendum,acesta fiind un alt mijloc de
presiune asupra parlamentului. Această remodelare a instituţiei şefului statului s-a făcut în
Franţa în cadrul unui sistem ce păstrează trăsăturile fundamentale ale regimului parlamentar.
Pe plan structural, sistemul actual francez cunoaşte un executiv bifurcat, format dintr-un şef
de stat iresponsabil din punct de vedere politic şi un guvern răspunzător de activitatea sa în
faţa Adunârii Naţionale. Pe de altă parte , pe plan funcţional preşedintele republicii franceze
nu are o putere disreţionară în numirea guvernului ci trebuie să-1 desemneze astfel încît să se
bucure de încrederea majorităţn Adunării Naţionale . 0 altă apropiere de regimul parlamentar
este realizată astăzi în Franţa şi prin faptul câ unele acte ale preşedintelui trebuie să fîe
contrasemnate de primul-ministru. Această apropiere e parţială, deoarece Constituţia prevede
şi un număr de acte , care n-au nevoie de contrasemnătura unui ministru. 0 instituţie
reglementatâ de constituţia din 1958 este şi prerogativa preşedintelui de a dizolva Adunarea
Naţionalâ.

CAPITOLUL IV

Separarea şi echilibrul puterilor în Republica Moldova

In Republica Moldova ca şi în alte state de drept moderne este aplicat principiul separaţiei
puterilor . Prima reglementare privind separarea puterilor în Republica Moldova a fost
anunţată în Declaraţia Suveranitâţii adoptată la 23 iunie 1990.
După 27 august 1991 , Republica Moldova ca stat suveran şi independent a început
implimentarea noilor principii de dezvoltare a statalitâţii, bazate pe tradiţiile statelor
democratice occidentale.După declararea independenţei în cadrul Republicii Moldova ,
principiul separării, echilibrului puterilor a început a fi aplicat în practică , cerîndu-se în acest
fel mereu raporturile dintre autorităţile investite cu dreptul exercitarn putern.
în articolul 6 al Constituţiei, adopatate la 29 iulie 1994 a fost Hxată reglementarea : "în
Republica Moldova puterea legislativă , executivă şi judecătorească sînt separate şi
colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei^.
Astăzi dupâ cum am văzut pînă acum nu există un etalon al separării sau echilibrului puterilor
, dupâ care s-ar putea verifica corectitudinea aplicârii principiului . Fiecare stat în parte îşi
găseşte mecanizmele necesare pentru a echilibra puterile pentru exercitarea atribuţiilor ce le
revin în limitele stabilite de Constituţie , pentru a nu permite uzurparea puterii, suprimarea
democraţiei şi libertăţii. In acest caz putem vorbi despre existenţa unor raporturi între cele trei
puteri ale statului, care trebuie precizate numaidecît.
7. Raporturile Parlmanet - Şef de stat
Alin. 2 al art. 1 din Constituţia Republicii Moldova fixează forma de guvernămînd - republica,
iar alin.3 al aceluiaşi art. prevede că Republica Moldova este un stat de drept , democratic , în
care demnitatea omului şi libertăţile lui , libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralizmul politic reprezintă valorile supreme şi sînt garantate.
Parlamentul conform art.60 din Constituţie este organul reprezentativ suprem al poporului şi
unica autoritatea legislativă a statuluLAceastă reglementare dezvoltâ prevederile art.2 din
Constituţie care stabileşte că suveranitatea naţională este exercitatâ şi prin organele
reprezentative ale statului.Devine clar deci în acest contex câ Parlamentul care exercită
suveranitatea are investitură de la popor, de la natiune şi în acest sens are şi puteri nelimitate
deoarece el este competent de a-şi stabili competenţele sale.Totuşi Constituţia stabileşte unele
limite de competenţă şi fixează unele mecanisme pentru a înlesni raporturile cu alte autorităţi
care exercitâ puterea.Conform art.66 din Constituţie Parlamentul:
• adoptă lcgi, hotărîri, moţiuni
• aprobă direcţiile principale ale politici intrerne şi externe a statului
• aprobâ doctina militară a statului
• aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui
• alege şi numeşte persoane oficiale de stat
" exercită controlul parlamentar asupra puterii executive
• suspendă activitatea organelor de administraţie publică locală în cazurile prevăzute de lege
Aceste atribuţii enumerate mai sus pot fi divizate în două categorii: 1)de conducere;2)de
control.Prima categorie serveşte pentru mdeplinirea funcţiei legislative, iar a doua categorie
-pentru controlul activitâţii organelor executive.
De exempu,raporturile Parlamentului cu Şeful statului pot fi prezentate în felul următor:
• în baza art.79 primeşte jurămîntul Preşedintelui
• poate prelungi mandatul acestuia prin lege organică, în caz de război sau catastrofă(art.80)
• poate hotârî punerea sub acuzare,cu votul cel puţin a două treimi
• ascultă mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii(art84)
• ratifică tratatele internaţionale încheiate(art.86)
• aprobă resurse financiare ale aparatului Preşedintele şi le include
în bugetul de stat(art.95)
Şi Şeful statului la rîndul său este dotat cu unele mecanisme de influienţă asupra
legislativului.
• conform art. 73 dispune de iniţiativa legislativă
• după consultare majoritâţii parlamentare desemneazâ un canditat în funţia de Prim - ministru
(art.82)
• poate lua parte la lucrările parlamentului adresîndu-i mesaje (art.89)
• poate dizolva parlamentul în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau a blocării
procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni , precum şi în cazurile în care acesta n-a
acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 40 zile de la prima
solicitare şi numai după
• respingerea a cel puţin două solicitâri de investitură (art.85)
• - prezintă Parlamentului cererea de demisie (art.90)
• promulgă legile şi cste în drept în cazul în care are obiecţii
• sâ le trimită în termen de cel mult două sâptămîm spre
• reexaminare(art.93)
In regimul semi-prezidenţial al Republicii Moldova acestea sînt influienţele parlamentului
faţă de şeful statului şi respectiv cele ale preşedintelui faţâ de legislativ.

2. Raportul Parlament- Guvern

In ceea ce priveşte GuvernuI,Parlamentul R.M. dispune de importante mecanisme de
influienţă asupra activitâţiui lui.
• acordă votul de încredere asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului
(art98)
• poate cere acte şi documente necesare(art.l04)
• poate solicita prezenţa Guvernului la lucrârile Parlamentului
• Guvernul şi toţi membrii săi sînt obligaţi sâ răspundă la
întrebârile şi interpelările formulate de deputaţi(art.l05) In ceea ce priveşte însă mecanismele
puse în mîna Guvernului pentu a influenţa Parlamentul,ele sînt foarte modeste.Guvernul
dispune numai de:
" iniţiativa legislativă
• dreptul de a demisiona
" dreptul de a participa la lucrările sesiunilor Parlamentului cu
examinarea opiniilor pe marginea chestiunilor examinate In cazul republicii noastre
executivului nu i-au fost prevăzute solicitarea adoptării cu procedura de urgenţa a proiectelor
sau a propunerilor legislative. Guvernul nu-şi poate angaja la fel şi răspunderea în faţa
Parlamentului asupra unui program,declaraţii de politică generalâ sau proiect de lege precum
el nu este obligat de a emite ordonanţe în domeniul care nu ţine de obiectul legilor organice.
Putem afirma câ Guvernul este un organ colegial, selectat sau acceptat de Prim-ministru după
calitâţile sale profesionale, unitatea de opinii sau convingeri ale acestoraasupra programului
de guvernămînt cu scopul de a-1 transpune în viaţă.
Mai putem menţiona că în acest caz nu poate fi vorba de înzestrarea Preşedintelui cu dreptul
de revocare şi numire pe unii membri ai Guvernului la propria lui discreţie, deoarece s-ar
întrerupe legătura logică între program şi ehipă. Parlamentul, ca autoritate ce acordă votul de
încredere şi acceptă responsabilitatea politicâ a Guvernului s-ar substitui în drepturi cu
preşedintele, faţâ de care guvernul nu-şi asumâ responsabilitate politicâ, din simplu motiv că
şi Preşedintele şi Guvernul reprezintâ puterea executivă.Implicarea Preşedintelui în activitatea
de guvernare ar trebui să atragâ după sine responsabilitatea politică pentru consecinţele
realizârii programului ceea ce nu prevede nici un sistem de guvernâmînt.
După cele spuse mai sus constatâm câ Primul ministru trebuie să fie omul de încredere al
formaţiunii politice sau al autorităţii care şi-a asumat responsabilitatea pentru guvernarea
statului. Această autoritate este Parlamentul,iar responsabilitatea şi-o asumâ partidul majoritar
sau coaliţia parlamentară care a creat executivul. Programul de activitate al Guvernului
trebuie să fie sau este de fapt materializarea promisiunilor electorale al celor care au cîştigat
alegerile şi au constituit Guvernul.
Cît priveşte însâ Preşedintele Republicii, el are posibilitatea de a influenţa Guvernul şi de a
evita convergenţa responsabilităţii politice a Guvernului prin intermediul unor procedee
constutuţionale. El participă la şedinţele Guvernului şi le prezidează , consultă Guvernul m
probleme urgente şi de importanţă deosebită. De aceea acest drept îi conferă posibilitatea de a
participa nemijlocit la procesul de adoptare a celor mai importante decizii guvernamentale ,
de a influenţa prin autoriatatea sa de şef de stat, de garant al suveranităţii , prin calitatea sa de
autoritate reprezentativâ. El dispune şi de dreptul de a suspenda actele Guvernului , ce
contravin legislaţiei , pînă la adoptarea definitivă a deciziei de către Curtea Constituţională.
Conform art 82 din Constituţie , Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţiâ de Prim-
mmistru . Această atribuţie şeful statului o deţine în conformitate cu principiul separării ,
echilibrului puterilor 5 ca mediator între puterile statului. După consultarea majorităţii
parlmentare , Preşedintele în mod normal trebuie sâ desemneze la funcţia de Prim-ministru
candidatura desemnată de aceştea.
3.Raporturile Parlament, Seful Statului - autoritâţile jurisdicţionale
Raporturile între legislativ, Şeful statului şi autoritâţile jurisdicţionale trebuie să fie examinate
în conformitate cu art.16 din Constituţie care fixeazâ câ judecătorii sînt independenţi,
imparţiali şi inamovibili.
Parlamentul are cea mai mare influenţă , deoarece este autoritatea care stabileşte pentru
judecâtori competenţele , adoptînd coduri de procedură civilă , penalâ, jurisdicţie
constituţională ; Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie ; Legea cu privire la statutul
judecătorului; Legea cu privire la organizarea judecătorească etc.
Cu toate acestea raporturile cu organele jurisdicţionale sînt limitate. Odată ce au fostcreateşi
investite cu competenţâ în baza art. 116 din Constituţie ele se bucură de independenţă mai
mare faţă de celelalte puteri şi o influenţâ mai micâ din parte lor. Totuşi putem menţiona câ
Şeful Statului şi Parlamentul îşi aduc contribuţia la numirea în funcţii a judecătorilor şi la
această etapâ pot avea loc numiri dictate de interesele partidului de guvernămînt sau
majoritâţii parlamentatre. Astfel Preşedintele şi membrii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi
în funcţie de către Parlament. Judecâtorii celorlalte instanţe judecătoreşti sînt numiţi în funcţie
de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii(art.ll6). Tot
articolul respectiv prevede numirea pentru prima dată pe un termen de 5 ani, apoi de 10
ani.Dupâ expirarea termenului de 15 ani judecătorii vor fi numiţi în funcţie pînă la atingerea
plafonului de vîrstă-65 ani(conform artll din Legea cu privire la statutuljudecătorului.
Constituţia nu califîcă Curtea Constituţionalâ autoritate judecătorească,ci art. 134 o numeşte
unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Curtea Constituţională este independentâ de
orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei, deoarece anume crearea ei a avut loc
pentru a garanta supremaţia Constituţiei, a asigura realizarea principiului separaţiei puterilor
în statCurtea Constituţională se compune din 6 judecători dintre care 2 sînt numiţi de
Parlament, 2 de Preşedintele Republicii şi 2 de Consiliul Superior al Magistraturii pentru a
păstra echilibrul puterilor.
INCHEIERE
Principiul separaţiei puterilor statului este unul din principalele principii ale statului de drept,
însâşi noţiunea statului de drept fiind sugerată de către Montesquieu în lucrarea sa "Despre
spiritul legilor"unde vorbeşte despre existenţa a trei puteri în cadrul unui stat.
Deci, prin separarea puterilor înţelegem atribuirea diferitelor funcţii ale statului unor organe
distincte şi independente unul faţă de altul şi în acest caz nici un organ al statului nu poate să
fie subordonat faţă de alt organ. Acest principiu poate fi considerat ca o caracteristică
importantâ statului de drept, deoarece atunci cînd vorbim despre statul de drepr trebuie să ne
amintim şi de libertăţile şi drepturile cetâţenilor, de supremaţia legii, de responsabilitatea
reciprocă a statului faţă de cetăţeni şi de cea a cetăţenilor faţă de stat, de datoria autoritâţilor
publice de a acţiona în conformitate cu Constituţia, de independenţa mass-medieLDacă într-
un stat n"ar exista separarea puterilor, adică atribuirea funcţiilor sale diferitor organe distincte
şi independente, atunci putrem spune că n-ar mai exista şi nu s-ar mai respecta drepturile şi
libertâţile individului, organele centrale şi locale de conducere n-ar mai fi alese de către
cetăţeni prin vot universal, direct sau indirect,secret şi liber exprimat, deoarece toate funcţiile
statului ar fi concentrate în mîinele unei singure pcrsoane,care în aceste condiţii ar avea puteri
nelimitate, ar condu^e cu întreaga viaţa a statului după bunul său plac,iar regimul
reprezentativ m aceste condiţii ar duce la o adevărată tiranie, care ar constitui o ameninţare
reală îndreptată împotriva libertăţii individuale.
Deci, principiul separaţiei puterilor în stat este o condiţie indinspensabilă statului de drept şi
am putea spune că stâ la baza celorlalte caracteristici ale acestui tip de stat,deoarece dacâ n-ar
exista separarea puterilor,n-ar putea fî respectate celelalte principii caracteristice statului de
drept:n-ar fi respectate libertâţile cetăţenilor, n-ar exista alegerea organelor de conducere de
către cetăţeni, deoarece va exista monopolul puterii în mîinele unei singure persoane
autoritare etc.
Deci, pentru ca libertâţile individuale să nu fîe neglijate, puterea politică trebuie divizată în
mai multe puteriC'organe^astfel încît o putere să se opună celeilalte şi să creeza în locul unei
forţe unice, un echilibru de forţe. Prin faptul că suveranitatea se exercită de mai multe organe,
care au acelaşi interes ca atribuţiile lor sâ nu fîe încâlcate de celelalte organe ale statului, se
asigură aplicarea strictă a legilor şi respectul libertăţilor individuale.
Potrivit acestui principiu nici una din cele trei puteri nu prevaleazâ asupra celeilalte, nu o
subordoneazâ pe cealaltâ şi nu poate sâ-şi asume prerogative ce revin celeilalte. Intre cele trei
puteri ,deşi smt separate,trebuie sâ existe însă o colaborare. Colaborarea rezidă în special în
intervenţia sau "participarea" unei puteri la înfâptuirea celeiIalte.Fiecare putere în aceste
condiţii are o posibilitate legală şi materialâ de a supraveghea cealaltă putere şi dacă observă
încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de altă putere ,fie prin preluarea
unor prerogative ce aparţin altei puteri,fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura
celor care i-au fost conferite, să sancţioneze aceastâ încercare.
In concluzie, putem afirma că principiul separaţiei puterilor în stat trebuie sâ fie înţeles ca un
principiu de echilibrare, a unui sistem de frîne şi contrafîne,de balanţe şi contrabalanţe, care ar
influenţa reciproc autorităţile ce execută puterile,nepermiţînd depăşirea limitelor, stabilite de
constituţie, în executarea atribuţiilor.

BIBLIOGRAFIA
1. Victor Popa , Dreptul public ,Chişinău , 1998
2. Gheorghe Lupu, Cheorghe Avornic , Teoria generală a statului, Ed. Lumina , Chişinău ,
1997
3. Cristian lonescu , Drept constituţional şi instituţii politice , vol.1, Ed. Lumina Tipo ,
Bucureşti, 1997
4. Tudor Drăgan , Drept constituţional şi instituţii politice , vol .1 ,Ed. Lumina - Lex, Cluj-
Napoca ,1998
5. Tudor Drăgan , Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia , Cluj-Napoca ,
1992
6. Genoveva Vrabie , Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.Teom, laşi ,1995.
7. Revista "Dreptul 'Snr. 2, 3 ,1990
8. Revista "Studiu de drept românesc" nr. 1,1990
9. Constituţia Republicii Moldova.
10. Constituţia României.