Particularităţile unei opere care aparţine lui Lucian Blaga

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una
subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin
excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul
literar căruia aceasta îi aparţine.

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar

Autor de poezie, filozofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică, aforistică, memorialistică, Lucian
Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice. Revendicat mai întâi de
tradiționaliști, Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre reprezentanții importanți ai
modernismului interbelic, curent literar teoretizat de Eugen Lovinescu prin teze, precum principiul
sincronismului sau teoria imitației.

Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ,,Poemele luminii” (1919),
aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin dublarea discursului liric în plan
secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile
prozodiei clasice. În poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apar, de asemenea, elemente de
expresionism specifice primei etape de creație blagiene : exacerbarea eului creator în raport cu lumea,
tensiunea lirică, interiorizarea peisajului. Atitudinea poetică din ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
” își găsește forme de expresie în sistemul filozofic întemeiat mai târziu în ,,Cunoașterea luciferică (
,,Trilogia cunoașterii Cunoașterii paradisiace– bazate pe rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea
luciferică-bazată pe intuiție și pe afectivitate- și optează pentru cea din urmă. La nivel formal, poezia
aparține modernismului prin inovația prozodică: folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care
frazarea și folosirea tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. Cele două majuscule
folosite pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica mallarmeană de sugestie a detaliului
tipografic.

Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive

Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului, enunțarea temelor
fundamentale ale operei, precum și prin specificarea relației poet-lume, poet-poezie, poet-cunoaștere.
Ideea centrală este aceea că poezia transfigurează misterul, nu îl reduce, iar eul liric își asumă acest
mister până la a deveni parte din universul său interior.

Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în primele două secvențe poetice , urmate de concluzia
ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia secvență.

Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor universale în opoziție cu
ceilalți și se organizează în jurul negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid”. Poetul refuză raționalul și optează
pentru iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă, pronumele personal ,,eu” deschide
poemul și volumul întreg, fiind reluat de șase ori pe parcursul textului. Metafora ,,corola de minuni a
lumii” corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri : ,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea
mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește şi
de la metafora luminii. ,,Lumina’’, emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoașterea-,,Lumina
altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină”. Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic
peisajului nocturn.

Viziunea despre lume a poetului este tipic modernistă, deoarece se confundă cu viziunea despre poezie,
accentul căzând pe legătura dintre poet şi lume, dar şi pe relaţia poetului cu poezia. În legătura sa cu
lumea, rolul poetului este acela de a-i spori tainele prin intermediul creaţiei poetice. La rândul ei, creaţia
poetică trebuie să fie mijlocul prin care poetul stabileşte legătura sa cu lumea, pentru a o înfăţişa, fără a-
i reduce însă misterul.

Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi
a viziunii despre lume

Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii și viziunea modernistă asupra lumii
este titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând crezul că
datoria poetului este să potențeze misterele lumii („corola de minuni a lumii”), ci nu să lămurească, să le
reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiunea lirică („eu”) – exacerbarea/ promovarea
vocii eului liric. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric,
de centru creator al propriului univers poetic, fiind, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea
eului creator) și o marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a
misterului specific blagiană.

Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă concentrat
refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu
mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează temele poeziei lui
Blaga: „flori” – viața, efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică
a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” – tema morții, eternitatea. Cele patru elemente
pot fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze, ca două modalități
de cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.

A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „altora”, „lumina
mea” – „lumina altora”, ca o antiteză dintre cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică.
Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I singular, forma
afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii luciferice. Prin comparația
amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este
asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții, le sporește.

Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul de
cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”)
și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”).

Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber (eliberarea de rigorile clasice) și ingambamentul
(continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mică la început de vers).
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm interior redă fluxul
ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care se
realizează prin antiteza „eu - altora”, „lumina mea - lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al
întunericului, evidențiate prin conjuncția „dar”. Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată
artistic prin opoziția dintre metaforele revelatorii: „lumina altora” (cunoașterea paradisiacă, de tip
rațional, logic) și „lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv).

Concluzia

Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic, deoarece
poetul pune în discuţie, într-o viziune modernă, problema existenţei universului şi a relaţiei dintre poet
şi lume, pe de o parte, şi dintre poet şi creaţie, apelând la o diversitate de procedee artistice. Lucian
Blaga este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând interesul artistului, care introduce
în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul pronumelui ,,eu’’, iar sentimentele sunt exprimate cu
ajutorul metaforelor surprinzătoare si cu ajutorul metaforei revelatorie. „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.