1
„Socrate însă aspira la deplina libertate morală, din care, de altfel, a și făcut sensul operei sale de dascăl și
educator public. El a vrut o reformă și p reconstrucție în morală, mai înaintea altora, politice, economice, nu
neapărat dintr-o eticizare intensă a comportamentului omenesc, ci dintr-o filtrare a tuturor datelor umane prin
morală”. (Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia în Grecia veche, Editura Albatros, București, 1984, p. 207)
2
Apărarea lui Socrate (30b), în Platon, Opere complete I, Editura Humanitas, București, 2001, p. 32.
doar la venirea sa pe lume. Aceasta este „arta sau meseria moșirii”, maieutica (maieutike).
Maieutica pune în lumină valoarea excepțională a cuvintelor pentru rigoarea cercetării morale.
Un alt îndemn delphic pe care Socrate îl are totdeauna în vedere este „Nimic prea
mult”. Justa măsură în gândire duce la justa măsură comportamentală. Aceste două mari
virtuți se completează: înțeleptul nu va fi niciodată nemăsurat, nesăbuit. Binele este așadar
valoarea centrală ce presupune echilibrul în toate și în jurul binelui gravitează toate celelalte
valori, concretizate la nivel personal prin virtuți. Etosul socratic este unul al responsabilității
personale din moment ce pune accentul pe efortul personal de cunoaștere în discernerea
valorilor de non-valori: adevărul de falsitate, binele de rău, dreptatea de nedreptare, etc.
Înțelepciunea morală se dobândește printr-un efort permanent de căutare responsabilă a ceea
ce este bine, apelând la întrebări și la argumente care să scoată adevărul la lumină. Căutarea
binelui și adevărului sunt ghidate de repere precum justa măsură, buna credință față de sine și
de ceilalți, raportarea responsabilă la fiecare situație în parte, pentru a nu săvârși nedreptăți.
Prin Socrate, „ceea ce se conturează aici despre filosofie se traduce printr-o atitudine:
trebuie să știi să-ți faci timp pentru a-ți adresa întrebări, să știi de ce se face cutare lucru, să
întrebi, să fii exigent, cu riscul propriei vieți, cu prețul acelei vieți care a fost curmată, brusc,
prin decizia unui tribunal”3.
Prin ideea daimonului, a zeului interior, Socrate a esențializat conștiința morală.
Aceasta îl oprește pe om de la acțiuni reprobabile, arătându-i ce trebuie să facă; așadar,
daimonul despre care vorbește Socrate reprezintă o imagine a modului cum funcționează
conștiința.
Sunt de reținut două aspecte de maximă importanță: utilizarea corectă a cuvintelor are
un rol deosebit pentru învățarea virtuților; și faptul că persoanele morale au proprietatea
termenilor și o maximă responsabilitate când fac apel la cuvinte.
Platon (cca. 427-347 î. Hr.) a elaborat o filosofie originală asupra Ideii de Bine. Binele
face parte din lumea prototipurilor, a formelor pure, imuabile, la care „participă” toate cele
asemenea („copiile”), dar perisabile, din lumea noastră imperfectă. Binele este o formă sau
Idee absolută, eternă, neschimbătoare, care constituie ținta supremă a spiritului uman în
efortul de a se înălța la realitatea autentică, detașându-se de tot ce este supus imperfecțiunii și
morții, încercând așadar să scape din lumea-temniță și din corpul-temniță. Atașamentele –
astăzi le numim dependențe – față de acestea îi blochează ascensiunea spre realitatea perfectă,
a formelor pure. Binele este scopul suprem spre care tinde tot ce este și tot ce devine, iar
sufletul omului, fiind subtil, nu material, are prin natura sa cea mai mare afinitate, înrudire cu
lumea Ideilor, deci și cu Binele4.
De altfel, Platon afirmă că înainte de „a cădea în trupuri”, sufletele au privit direct
formele pure, însă după primirea trupului material, ele le-au uitat. Simțurile sufletului au fost
întunecate și numai contemplarea îl poate ajuta pe om să-și „reamintească” ceea ce a văzut
înainte de a se naște. Educația, cultura reprezintă un parcurs anamnetic, de reamintire a
nobleței spirituale umane, a faptului că aparține unei realități superioare. Totuși, omul nu a
uitat definitiv cărei lumi aparține sufletul său, în sensul că el păstrează anumite reminiscențe
privind formele pure și Binele, reminiscențe ce se manifestă prin dorința sa de a depăși lumea
3
Christian Ruby, Istoria filosofiei, Editura Corint, București, 2003, p. 14. Ediția originală, 2001.
4
„Prin urmare, Binele este ceva de care au nevoie toate. Dar ceea ce este esențialmente real în toate e είδος-ul.
Deci ideile sunt acelea care au esențialmente nevoie de Bine. Pentru ce? Pentru a fi ceea ce sunt. Orice είδος ca
είδος este mai întâi de toate άγαθοείδες, «asemănător Binelui»”. (Jean Beaufret, Lecții de filosofie, vol. I,
Filosofia greacă. Raționalismul clasic, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 49)
lucrurilor perisabile. Însăși cunoașterea noastră se bazează pe aceste reminiscențe, adică pe
compararea, asemănarea lucrurilor și faptelor schimbătoare, imperfecte, cu Ideile imuabile,
perfecte, pe care le-am văzut „cândva” direct. Din punct de vedere logic, deci fără raportare la
transcendent, Ideile pot fi înțelese ca genuri proxime prin care definim o realitate, știut fiind
că pentru definire sunt necesare două elemente: genul proxim și diferența specifică.
Oamenii devin conștienți de menirea lor – aceea de a se apropia de Bine și de lumea
prototipurilor – prin ridicarea de la concret, de la particular la general și de la general la
transcendent, la inteligibil, la ceea ce nu este supus alterării. Acest drum presupune o
cunoaștere dialectică, prin care este depășit de fiecare dată nivelul de raportare: de la lucrul
concret, individual, cunoașterea se îndreaptă apoi la nivelul general, la universal, la abstract,
iar în cele din urmă la Ideea, prototipul la care participă acea realitate concretă de la care s-a
pornit. De exemplu, în dialogul Hippias Maior, personajul Socrate îl întreabă pe sofistul
Hippias ce este frumosul. Hippias îi dă o serie de răspunsuri ce nu-l mulțumesc pe Socrate: o
fată frumoasă, toate trupurile frumoase, omul nobil, o lege frumoasă (bună). Însă Socrate
dorește să afle ce este frumosul în sine, nu diverse realități în care se găsește el. Lumea de aici
reflectă ca în oglindă o altă lume. Ca atare, și virtuțile participă la formele pure care le
corespund, noi văzând în această lume doar copii ale acelor forme. Morala platoniciană e
axată pe imitarea (mimesis) perfecțiunii, fiind conștienți că niciodată nu o putem realiza, dar
trebuie să tindem mereu spre ea.
În raport cu celelalte idei, Binele este valoarea ultimă, putem spune, e rațiunea însăși a
oricărei existențe și cunoașteri. Pentru Platon, știința morală nu pleacă de la fapte, ci de la
principii, primul fiind Binele. Participarea la ideea de Bine prin contemplare poate fi atinsă
numai prin depășirea înșelătoarei lumi a simțurilor, plăcerea fiind cea mai mare piedică în
atingerea virtuților particulare, dar mai ales a Virtuții în sine, adică a formei din care provin
toate virtuțile. Opoziția în plan ontologic dintre lumea inteligibilă (a Ideilor) și cea sensibilă (a
simțurilor) duce la opoziția în plan epistemologic dintre opinie (doxa) și cunoașterea
autentică, întemeiată (episteme). Despre acestea vorbește în dialogul Republica, făcând apel la
„parabola peșterii”.
Platon afirmă că împlinirea umană nu se reduce la integrarea individului în societate;
echilibrul intern se realizează odată cu înălțarea continuă a sufletului printr-o didactică a
rațiunii și a iubirii. La această fericire bazată pe armonie și unitate interioară ajunge doar
înțeleptul. În dialogul Phaidon, a cărui temă este esența sufletului, Platon spune că după
moartea trupului, sufletul înțeleptului va cunoaște fericirea supremă a întâlnirii cu lumea
Ideilor. În dialogul Phaidros (dialog despre frumos), Platon compară sufletul cu o „putere ce
prinde laolaltă, din fire îngemănați și înzestrați cu aripi, atelaj înaripat și pe vizitiul său”.
Vizitiul corespunde rațiunii, intelectului care trebuie să strunească partea volițională (calul
alb) și pe cea senzorială (calul negru). Așadar sufletul este unitatea dintre rațiune (partea
superioară), voință5 (partea intermediară) și dorințele senzoriale, deci partea apetitivă6,
instinctuală, inferioară, care poate afecta echilibrul sufletului dacă i se dă mai multă
importanță decât aceea care i se cuvine în mod firesc. În dialogul Republica Platon afirmă că
fiecăreia dintre cele trei părți îi aparține câte o vitute cardinală: rațiunii – înțelepciunea,
voinței – curajul, vitejia, iar părții iraționale – cumpătarea.
Celor trei virtuți le corespund în statul ideal câte o categorie socială: rațiunii îi
corespund filosofii, care ar trebui să fie la conducere; curajului îi corespund soldații și
paznicii, având datoria de a apăra statul și de a menține ordinea în interior; iar cumpătării îi
corespund meșteșugarii și agricultorii. Dacă această ierarhie este respectată, atunci se
realizează dreptatea, pentru că fiecare categorie săvârșește ceea ce îi este propriu. Această
perspectivă social-politică a primit numeroase critici vizând predestinarea persoanelor la
5
Ține de aspectul pasional, de curaj, de temperanță, dar și de capacitatea de a se mânia.
6
Irațională și aparentă, legată de instincte, de îndestulare și plăcere.
statutul inițial sau dificultatea de a face selecții care să-l situeze pe fiecare individ acolo unde
este cel mai potrivit. De asemenea, a fost criticată forța discreționară a statului care preia
copiii pentru a-i crește. În schimb, alți autori au considerat că Platon propune un model ideal,
prin raportare la care realitatea social-politică poate fi comparată, iar accentul cade pe
problema etică personală și pe extinderea sa la nivelul societății ca întreg. Mai degrabă asupra
legitimității acestei extinderi ar trebui să se poarte discuția.
Etica platoniciană se pretează la o interpretare pluralistă. Ea poate fi văzută „ca o
teorie morală a virtuții (centrată pe persoana morală și pe virtuțile caracterului, și numai
secundar pe acțiuni); apoi, ea este o teorie realistă într-un sens sui-generis (platonician, i.e. în
centrul ei se află noțiunea de «adevăr moral» concepută într-un sens esențialist, opusă
fenomenalismului sofiștilor); apoi, avem aici o teorie obiectivist-transcendentă a valorii
morale, exemplificată prin celebra teorie a Formelor, toate valorile morale din spațiul culturii
fiind copii ale Formelor corespunzătoare; e, totodată, o teorie cvasicognitivistă a valorii
morale: valorile sunt cognoscibile rațional până la un anumit nivel, cel dianoetic, după care
intuiția noetică tinde să ne pună într-un contact direct – niciodată realizat efectiv de sufletul
încorporat – cu Formele; în fine, doctrina morală a lui Platon e una anticonvenționalistă
(morala nu e pur și simplu o mulțime de reguli convenționale impuse din exterior
agentului)”7.
9
Etica nicomahică (1, 13, 1102a – 1103a), apud Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănșoiu, Filosofia greacă în texte
alese, Editura Punct, 2002, p. 126.