TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 1

PLANIFICAREA ȘI AMENAJAREA STAȚIUNILOR BALNEARE

I FACTORII NATURALI DE CURĂ - ELEMENTE ESENȚIALE ÎN

AMENAJAREA TURISTICĂ

Noţiuni generale de conţinut

Prin factori naturali se înţelege, conform Ordonanţei nr.109 din 31 august

2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneoclimatice şi asistenţa medicală
balneară şi de recuperare, aprobată prin Legea nr. 343 din 31 mai 2002 (publicată
în M.O. nr. 424/18 iun.2002), ansamblul elementelor fizice/chimice terapeutice,
sanogene naturale. Sunt consideraţi factori naturali prin această ordonanţă
(aprobată prin legea menţionată): apele minerale terapeutice, lacurile şi nămolurile,
gazele terapeutice, ansamblul elementelor fizico-chimice/climatice ale litoralului
marin şi factorii sanogeni ai principalelor tipuri de bioclimă a României, inclusiv la
nivelul grotelor şi salinelor.
Factorii naturali au făcut şi fac în continuare obiectul studiilor balneologice,
al cercetărilor geologice, efectuate în serviciul celor balneologice, prin faptul că
furnizează materia primă a tratamentului balnear şi al celor climatologice.

Apele minerale naturale

Mineralizarea
Compoziţia chimică a apelor minerale determină tipul şi gradul de
mineralizare al acestora. Mineralizarea totală reprezintă suma substanţelor
minerale, inclusiv gazele dizolvate (CO2, H2S, CH4 etc.), şi oferă de la început
indicaţii asupra posibilităţilor de folosire în cura internă sau externă; se exprimă în
mg/dm3 sau milimoli/dm3.
La clasificarea apelor minerale trebuie să se ţină cont de toţi componenţii
chimici prezenţi care deosebesc apele minerale între ele (v. tabelul „Criterii de
clasificare a apelor minerale pentru România”).
Criterii de clasificare a apelor minerale pentru România
2 Soare Ionica Capitolul II
Temperatura1 Conţinutul de gaze Conţinutul de substanţe chimice dizolvate sau sub Radioactivitate
t(0C) dizolvate formă de hidrosoli (uM/dm3)
(mg/dm3) Mineralizare din care
totală (reziduu Mineralizare Mineralizare
fix şi gaze dominantă, secundară
dizolvate r(%) (mg/dm3)
(mg/dm3)
1-atermală 1-salină (cu 1-acratică 1- 1- ferugi- 1- neradio-
t<20 conţinut de gaze <1 dicarbonatată noasă activă
sub limitele HCO3‾ ≥25 Fe2+ ≥10 <2,75
minime indicate)
2-hipotermală 2 -slab 2-hipotonă 2-calcică 2- iodurată 2- uşor
20≤t<36 carbogazoasă ≥1 Ca2+ ≥ 25 I‾ ≥100 radio-
1500≤CO2<1500 <8 activă
≥2,75
<10
3-izotermală2 3-carbogazoasă 3-izotonă 3- clorurată 3-bromurată 3-mijlciu
36≤t<41 1500≤CO2<2500 ≥8 Cl‾ ≥ 25 Br‾ ≥5 sub-
<10 radioactivă
≥10
<30
4- 4- puternic 4-hipertonă 4-sodică 4-borică 4- accentuat
hipertermală carbogazoasă ≥10 Na++K+≥25 HBO2 ≥100 subradio-
de joasă CO2≥2500 <50 activă
energie ≥30
1≤t<120 <80
5- 5-slab sulfuroasă 5-concentrată 5-sulfatată 5-arsenicală 5-
hipertermală 1≤H2S<10 ≥50 SO42‾ ≥25 As3+ ≥100 radioactivă
de înaltă <100 ≥80
energie
t≥120
6- sulfuroasă 6-foarte 6- magneziană
10≤H2S<100 concentrată Mg2+ ≥25
≥100
7- puternic 7-mixtă toţi
sulfuroasă anionii3 sau toţi
H2S≥100 cationii4
<25
După Mihail Vernescu „Apele minerale –captare, transport prin conducte, condiţionare,
înmagazinare, distribuţie”, Editura Tehnică, Bucureşti,1988, p.22

1
http://www.inrmfb.ro/ (la 04.12. 2005) După temperatură apele mai pot fi grupate în
hipotermale (20-340C), mezotermale sau homeotermale (34-380C), hipertermale (>380C),
indiferent dacă sunt cu mineralizare de peste 1g/l sau oligominerale.
2
ţinându-se seama de utilizarea în cura externă, în STAS 4621-79 s-a introdus în mod
justificat categoria de ape izotermale, apele cu temperaturi ce caracterizează un interval
în care variază temperatura sângelui omenesc.
3
Anioni: Clor, Brom, Iod, Nitric, Nitros, Sulfuric, Bicarbonic, Fosforic, Arsenic
4
Cationi: Sodiu, Potasiu, Litiu, Amoniu,Calciu, Magneziu, Fier, Mangan, Aluminiu
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 3

Termalitatea

Pentru apa termală, care se defineşte a fi „apa naturală subterană cu

temperatura mai ridicată decât media temperaturilor aerului în luna cea mai caldă a
anului”, s-a adoptat în România temperatura minimă de 200C.
Caracterul de apă termală pe care îl au unele ape subterane minerale de
interes balnear este dat de aşa-numitul proces de termalizare pe care acestea îl
suportă în zone mai mult sau mai puţin adânci ale scoarţei. Fenomenul geotermic,
asociat structurii geologice adânci, în principal, câmpurilor de fracturi crustale,
maselor geologice grele şi mai uşoare, volumelor de eruptiv recent, conţinutului de
substanţe radioactive etc., face ca apele în România să înregistreze o distribuţie
spaţială variată a temperaturii, chiar şi la acelaşi nivel de adâncime (de la aproape
1000 C în vestul ţării la sub 400 C în est la 2000 m adâncime
.

Gazele mofetariene

Prezenţa gazelor - CO2, hidrogen sulfurat – se înscrie în limitele aureolei

mofetice. Aureola mofetică asociată erupţiilor neogene (care au dat naştere
masivelor vulcanice Căliman-Harghita şi Gutâi-Ţibleş din Carpaţii Orientali),
extinsă şi în vecinătatea eruptivului propriu-zis, este considerată principala din
România datorită existenţei aici a unui puternic flux de emanaţii gazoase, preluat şi
difuzat spre suprafaţă, în special de ansamblul de fracturi regionale
Produsul gazos, constituit în cea mai mare parte din bioxid de carbon,
degajat prin crăpăturile scoarţei terestre în fazele finale ale activităţii vulcanice,
poartă denumirea de mofetă.

Descoperirea şi folosirea balneară a acestora, pare să aibă o vechime mai

mare în ţara noastră, faţă de restul Europei. Multitudinea şi diversitatea
problemelor speciale ridicate de amenajarea şi exploatarea în scop terapeutic
balnear a mofetelor au impus studierea unor soluţii tehnice menite să rezolve
dificultatea acestor probleme. În acest sens România are o bogată experienţă în
domeniul terapiei balneare carbogazoase şi o contribuţie originală la utilizarea CO2,
gaz în instalaţii speciale fapt pentru care a atras organizarea unei manifestări
4 Soare Ionica Capitolul II
ştiinţifice la Covasna, în anul 2001, de către Asociaţia Europeană de Crenoterapie
Carbogazoasă.
Mofetele de la Covasna, Băile Tuşnad, Balvanyos, Slănic Moldova,
Sângeorz Băi, Borşa, Buziaş şi sulfatăriile de la Turia, Băile Sântimbru, Harghita-
Băi sunt indicate în tratarea afecţiunilor cardiovasculare5

Efectuarea tratamentului este legată de amenajările ridicate în scopul

utilizării mofetei naturale care este amplasată, de obicei, pe punctele de manifestare
a gazului sau în apropierea acestuia. Încăperile permit acumularea declivă a gazului
(CO2 este mai greu decât aerul şi tinde să se menţină la nivelul inferior al camerei
de tratament), iar nivelul de imersie în masa gazoasă se poate regla prin amenajarea
în trepte sub forma circurilor romane, încât să permită bolnavilor să se plaseze în
ortostatism la nivelul indicat, de obicei până la brâu. Volumul de gaz necesar se
stabileşte potrivit cu mărimea spaţiului pentru balneaţie, la care se adaugă o rezervă
(20-30% din volumul necesar pentru fiecare procedură de cca 20 min) pentru
completarea pierderilor provocate de mişcarea pacienţilor.
Ca urmare a tratamentului (în special boli ale inimii şi vaselor periferice) se
asigură vasodilataţia pe circulaţia arterială (predominant cutanată), efect
hipotensor, efect trafic pe plăgile atone.

Nămolurile terapeutice sau peloidele

Primele analize chimice asupra nămolurilor terapeutice (peloidelor) au
reprezentat debutul studierii în mod ştiinţific al acestora, cu toate că au fost folosite
încă din antichitate. Totuşi, utilizarea peloidelor în scop balnear, ştiinţific, a început
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Techirghiol şi Lacu Sărat (pe baza
nămolului sapropelic) şi la Vatra Dornei (pe baza nămolului de turbă exploatat la
Copăceni şi, ulterior, la Poiana-Pilugani).
I.N.R.M.F.B defineşte peloidele ca „substanţe de ocurenţă exclusiv naturală,
din categoria sedimentelor de nămol, a căror geneză reprezintă rezultatul
proceselor peloidogenetice derulate în mediu acvatic, frecvent lacustru-salin, în
care cele biochimice au un rol deosebit în caracterizarea fizico-chimică şi tipologia
efectelor terapeutice în cadrul practicii medicale balneare”.

5
http://www.inrmfb.go.ro
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 5
Golurile subterane ale masivelor de sare

Prezenţa unor saline în partea marginală a Depresiunii Transilvaniei şi de pe

rama externă a Carpaţilor Orientali şi Meridionali este pusă pe seama depozitelor
de sare şi a exploatării sării. Saline sunt la: Slănic-Prahova, Praid (jud. Harghita),
Târgu-Ocna (jud. Bacău), Cacica (jud. Suceava), Turda şi Ocna-Dej (jud. Cluj)6.
Doar câteva beneficiază de sanatorii subterane. Salina de la Slănic a intrat în
circuitul terapeutic după cercetările efectuate în intervalul 1971-1973, câţiva ani
mai târziu doar o parte a salinei de la Târgu Ocna este amenajată pentru tratament,
iar sanatoriul de la Praid s-a deschis în 1975. Salina de la Slănic este singura care
nu este folosită concomitent, pentru tratament şi extracţia sării. Sanatoriul de
tratament a fost instalat în mina „Unirea” (la 210 m adâncime) după ce exploatările
au fost stopate în 1961, după aproape un secol (din 1881).
Ambianţa galeriilor este dată de cumularea parametrilor factorilor de
microclimat, care nu suferă fluctuaţii sensibile, deci aceştia formează mediul
propice pentru tratament.

Climatul şi bioclimatul

Factorii fizici şi chimici ai atmosferei

Radiaţia solară se află la originea majorităţii fenomenelor fizice, în general,

şi a celor meteorologice, în particular, şi prezintă o variaţie zilnică şi anuală. Fiind
în strânsă dependenţă de condiţiile cosmice şi atmosferice, de latitudine, dar şi de
condiţiile fizico-geografice locale (cum ar fi altitudinea reliefului, orientarea
versanţilor, panta, acoperirea cu vegetaţie sau solul etc.), radiaţia reuşeşte prin
cumularea efectelor sale şi din relaţiile cu ceilalţi factorii naturali să imprime
caracteristici climatice diferenţiate în spaţiul românesc, ale căror valenţe pot fi
valorificate terapeutic.
Sensul pe care îl dau însuşirile componentelor spectrului său, şi anume
radiaţia infraroşie sau calorică (reprezintă cca 47% din energia totală primită la
limita superioară a atmosferei), radiaţia ultravioletă sau chimică7 (intensitatea
creşte o dată cu creşterea unghiului de înălţime a soarelui deasupra orizontului şi
doze apreciabile de radiaţii ultraviolete pot fi recepţionate sub forma radiaţiei

6
http://www.inrmfb.ro/ la 10.01 2006
7
Contribuie la formarea vitaminei D, are efecte bactericide, produce eritemul etc.
6 Soare Ionica Capitolul II
8
ultraviolete difuze) şi radiaţia luminoasă este unul bine definit la nivel de spaţiu,
cu rol de aport în conturarea de climate şi microclimate atractive, relaxante şi
repulsive pentru corpul uman.
Acţiunea arbitrară a unora dintre factorii naturali, secondată conştient sau
inconştient de cea a factorului uman, influenţează vizibil, cantitativ sau calitativ, la
nivel local sau regional, parametrii chimici (cu referire la compoziţia chimică a
aerului, în special la oxigen, bioxid de carbon, aerosoli) şi fizici (circulaţia aerului,
ionizarea9) ai atmosferei. Se creează un climat sau microclimat cu un anumit
specific dat, în special, de pregnanţa unuia dintre parametrii, cu importanţă în
desfăşurarea proceselor biologice. De exemplu, scăderea cantităţii de oxigen10, fie
datorită poluării accentuate, fie scăderii presiunii atmosferice totale o dată cu
creşterea altitudinii, sub normal (21%, se află în condiţii normale în atmosferă)
antrenează tulburări de respiraţie şi circulatorii, care sunt cu atât mai însemnate, cu
cât oxigenul se reduce mai mult. Prezenţa României în vecinătatea bazinului Mării
Negre explică existenţa într-o concentraţie ridicată a aerosolilor marini, cu iod şi
clorură de sodiu, în spaţiul litoralului; aerosolii acţionează biologic pozitiv şi sunt
recomandaţi în tulburările metabolice şi respiratorii. Ionizarea aerului variază în
medie între 650 şi cu puţin peste 2200 ioni pozitivi11 şi negativi12/cm3, însă valorile
obţinute în diferite locuri din ţară, mai ales în staţiuni balneoclimatice, sunt
moderate, deşi există diferenţe legate de condiţiile locale, în special geologice.
Cazul Băile Herculane (la altitudinea de cca 160 m) - unde elementele radioactive

8
Acţionează asupra retinei în mod specific.
9
Proces de formare a ionilor într-un mediu, prin ciocnirea atomilor mediului cu electroni,
particule grele sau fotoni.
10
La nivelul mării - presiunea atmosferică medie este de 760 mm, presiunea parţială a
oxigenului de aproximativ 160 mm; la 1000 m - presiunea totală medie de 680 mm, cea
parţială a oxigenului de 143 mm; la 2000 m - presiunea totală medie este de 600 mm,
parţială a oxigenului de 126 mm. Se consideră că 15% din valoarea presiunii la nivelul
„0” m este limita de suportabilitate a organismului, ceea ce însemnă 114 mm, care se
realizează la cca 2700 m altitudine. Scăderea cantităţii de oxigen antrenează tulburări de
respiraţie şi circulatorii, însă o scădere bine dozată poate fi utilizată sub aspect terapeutic
prin caracterul stimulent (determinat de răspunsul organismului prin creşterea numărului
de hematii în sânge).
11
Sunt definiţi ca atomi sau molecule încărcaţi cu electricitate pozitivă, cu sarcină egală cu
un multiplu întreg al sarcinii elementare (sarcina electronului). Ionilor mici li se atribuie
efecte simpaticotone de stimulare imunologică, de reglare a unor funcţii respiratorii,
cardiovasculare şi metabolice.
12
Sunt definiţi ca atomi sau molecule încărcaţi cu electricitate negativă, cu sarcină egală cu
un multiplu întreg al sarcinii elementare (sarcina electronului). Aeroionizarea negativă
produsă de fronturile reci are acţiune trofotropă, anabolizantă, cu reducerea
metabolismului, a proceselor oxidative, a consumului energetic şi tendinţa de alcaloză.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 7
din roci şi din apa minerală în abundenţă ridică ionizarea aerului staţiunii (cu
predominanţa ionilor negativi) mult mai mult decât a altor staţiuni aflate la
altitudini mai mari, mult peste medie. Generalizat, se afirmă că ionizarea creşte o
dată cu altitudinea; în zonele montane ionizarea se ridică la 3000-4000ioni/cm3,
predominând ionii negativi.
Importanţă biometeorologică prezintă atât circulaţia generală a atmosferei
caracterizată prin valori climatice de timp scurt, cât şi cea locală, reprezentată prin
vânturi locale periodice sau neperiodice ce aduc modificări deloc neglijabile ale
stării vremii, implicit ale climei. De exemplu, efectele fönizării aerului se resimt în
creşterea duratei strălucirii soarelui şi scăderea umezelii aerului, a nebulozităţii şi a
precipitaţiilor.
Beneficiază de o asemenea nuanţare climatică staţiuni situate la poalele
estice ale munţilor Apuseni şi Mehedinţi, cele din zona de maximă curbură a
Subcarpaţilor etc. De asemenea, brizele marine generează veri lipsite de caniculă
uscată, ierni blânde, prelungind sezonul estival solicitat prin practicarea
talasoterapiei, brizele montane de vale, cu frecvenţă maximă vara, avantajează
anumite staţiuni, prin oferta largă a formelor de climatoterapie care se pot practica.

Suprafaţa subiacentă

Numită şi suprafaţa activă (forma de relief, mai ales prin poziţia geografică,
altitudine, pantă, orientarea versanţilor; vegetaţia naturală sau plantată/cultivată;
zonele industriale etc.), suprafaţa subiacentă este un factor geografic care
determină modificări ale caracteristicilor climatice generale pe suprafeţe restrânse.
De aceea, climatul particular care se naşte, local sau regional, reprezintă mediul
aerian, natural sau modificat, cu caracteristici ce pot fi utilizate ca resurse naturale
de climatoterapie sau pot deveni patologice.
Altitudinea induce o creştere a radiaţiei directe, oferind astfel zonei montane
un plus de potenţial helioterapeutic faţă de zona deluroasă. De asemenea, modifică
majoritatea elementelor climatului: temperatura şi tensiunea vaporilor de apă scad,
cantitatea de precipitaţii, viteza vântului şi nebulozitatea cresc.
Orientarea versanţilor şi unghiul de înclinare a terenului determină o creştere
a radiaţiei, de la expoziţia nordică la cea sudică şi o scădere a radiaţiei o dată cu
creşterea unghiului de pantă. Condiţiile topoclimatice şi de confort termic sunt
diferite pe suprafeţe mici în zonele de munte, ceea ce influenţează efectuarea
helioterapiei, a curelor de teren etc. Versanţii sudici beneficiază de o insolaţie mai
mare decât cei nordici şi deci de o temperatură mai ridicată (se pot lua în discuţie
cazul staţiunilor Călimăneşti-Căciulata). La acestea se mai adaugă modificările
8 Soare Ionica Capitolul II
introduse de albedoul diferitelor suprafeţe. Staţiunile instalate pe versanţii vestici şi
sud-vestici ai Carpaţilor beneficiază de cantităţi de precipitaţii mai mari decât cele
aflate pe versanţii estici, mai ales acolo unde se resimt efectele de föhn, care usucă
aerul şi reduc precipitaţiile.
Marea Neagră, prin suprafaţa mare de apă, reduce amplitudinile termice,
înlesneşte creşterea vitezei vântului ca urmare a scăderii frecării masei de aer de
suprafaţa activă, creşte umezeala aerului etc., deci influenţează suprafaţa litorală pe
o zonă relativ îngustă de 15-25 km. De asemenea, lacurile, excepţie cele de pe
litoral, indiferent de situarea lor în altitudine, modifică caracteristicile climatice
generale pe suprafeţe restrânse în jurul lor, până unde se resimt brizele litorale.
Pădurea din preajma unei staţiuni este un factor de moderare a extremelor
termice, de creştere a umezelii, dar şi a ionizării şi a aerosolilor cu caracter
terapeutic (cu deosebire pădurile de conifere), pe lângă adăpostul pe care îl oferă
contra vânturilor puternice.
Urmărind repartiţia geografică a staţiunilor balneoclimatice şi climatice din
zona deluroasă şi montană se constată că majoritatea se dispun pe versanţii sudici
şi sud-estici, însoriţi, feriţi de vând puternic, în zone bine împădurite, în zona unor
surse importante de apă (izvoare, lacuri, ape curgătoare); în staţiuni sunt amenajări
peisagistice relaxante, parcuri amenajate, sunt alei pentru plimbări şi trasee marcate
pentru cura de teren în condiţii de microclimat protejat. Staţiunile balneoclimatice
sunt considerate adevărate „oaze de sănătate”, tocmai prin particularităţile unui
climat favorabil, diferenţiat de cel al zonelor industriale, al oraşelor mari, unde
factorul antropic prin acţiunea sa intensă proiectează un alt tip de climat.

Acţiunea biologică a factorilor climatici

Importanţa climei nu trebuie redusă la sintagma „timp frumos”. Intervenţia

factorilor climatici, care nu poate fi invalidată, este involuntară asupra
organismului uman, iar variaţiile valorilor, în interiorul sau în afara limitelor lor
medii, influenţează mai mult sau mai puţin corpul uman.
Între anumite limite restrânse factorii sunt indiferenţi sau sedativi, induc un
echilibru climatic creând o senzaţie de confort, de destindere; în afara acestor
limite devin stimulenţi, iar în unele cazuri când acţiunea lor este prea puternică
devin stresanţi. Însă, starea de sănătate a omului, vârsta, activitatea fizică etc.
influenţează pragurile climatice, făcându-le să gliseze spre un sens sau altul, motiv
pentru care aceste limite devin relative.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 9
Indici bioclimatici – mijloace în stabilirea caracteristicilor terapeutice ale
topoclimatului staţiunilor

Indicii care înfăţişează aspectul relaţiei climă-organism şi care par a avea o

uzanţă mai mare sunt: indicele de confort termic şi indicele de stres (stres climatic
cutanat şi stres climatic pulmonar). Indicii bioclimatici au condus la clasificarea
obiectivizată a bioclimatelor României şi la stabilirea caracteristicilor terapeutice
ale topoclimatelor staţiunilor.
Indicele de confort termic utilizat frecvent în balneologie este un parametru
caracteristic perioadei calde a anului, ce înglobează efectul simultan al
temperaturii, umezelii şi vântului, care caracterizează senzaţia de frig sau cald a
corpului omenesc.
Se calculează cu ajutorul formulei:
TEE  0,4 (td  tw)  4,8 , unde
TEE = temperatura efectiv - echivalentă;
td = temperatura termometrului uscat;
tw = temperatura termometrului umezit la o viteză a vântului mai mică de 0,1
m/sec.
 f 
Însă cu ajutorul formulei: TEE  0,29 ts 1  
 100 
se pot stabili şi temperaturile efective în perioada rece („ts” fiind temperatura,
iar „f” umezeala).
Organismul beneficiază de capacitatea de a-şi menţine constantă temperatura
internă a corpului, în limite largi ale condiţiilor exterioare, proces realizat prin
pierdere sau acumulare de căldură în relaţie cu mediul.
Limitele medii de 16,8 şi 20,6° TEE (temperatură efectiv-echivalentă,
adică temperatura efectiv resimţită de om) constituie spaţiul de indiferenţă
termică sau confort termic; este spaţiul în care un organism uman relativ sănătos,
îmbrăcat uşor, în repaos, nu pierde şi nu primeşte căldură.
La nivelul României calcularea temperaturilor echivalent efective şi
stabilirea confortului termic în sezonul de vară au fost iniţiate de cercetători
(ex. D.Ţîştea, Nadia Bogorodiţă în anul 1972) mult mai târziu decât în alte părţi
ale Europei (în Franţa, 1937).
Repartiţia geografică a indicelui de confort termic pe teritoriul României
evidenţiază, în momentul de maximă încălzire din an (iulie, ora 13), un număr
maxim de zile de confort, de peste 10 zile/lună, în regiunile de dealuri şi munţi
scunzi între limitele altitudinale de 300 şi 750-900 m, precum şi în zona litorală şi o
scădere a zilelor de confort în câmpie, prin creşterea încălzirii (v. harta Numărul
10 Soare Ionica Capitolul II
mediu de zile de confort termic din România). Zilele cu confort termic, calculate
pe baza temperaturilor efectiv-ehivalente pentru perioada caldă, sunt distribuite
astfel: din luna aprilie în câmpie (în jur de o zi), din mai pe litoral şi în regiunile de
dealuri scunde, din iunie până în septembrie în toate regiunile până la cca 1400-
1500 m, cu un maxim în iulie şi chiar august, în orele din jurul trecerii soarelui la
meridian (când valorile TEE cresc cu 3-50 faţă de orele de dimineaţă). Spre toamnă,
confortul se reduce şi încetează în octombrie, în zona de câmpie, şi, în mod cu totul
excepţional, în noiembrie, pe litoral.
Indicii de stres bioclimatic reprezintă o relaţie complexă a elementelor
meteorologice de bază (temperatură, umezeală şi vânt) în raportul om–mediu.
Stresul bioclimatic se referă la solicitarea organismului de către condiţiile
climatice, dincolo de anumite limite ale parametrilor climatici. Într-o concepţie
dinamică nu orice stres moderat urmat de restabilirea echilibrului psiho-organic
stimulează şi antrenează vitalitatea organismului.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 11
12 Soare Ionica Capitolul II
Stresul climatic cutanat se referă la senzaţiile de căldură şi frig pe care le
resimte organismul în procesul termoreglării13; senzaţiile se obţin la nivelul
pielii, în contact direct cu aerul înconjurător. Din punct de vedere biologic, pe
baza cercetărilor ştiinţifice s-a dedus că indicele poate fi hipotonic (are valori
negative), relaxant (are valoarea „0”) şi hipertonic (are valori pozitive). Deci:
- căldura şi calmul atmosferic se dovedesc sedative şi deprimante,
rezultând un stres bioclimatic hipotonic (indicele bioclimatic hipotonic este
definit ca valoarea stresului bioclimatic cutanat care solicită termoliza, adică
cedare de căldură) ;
- nesolicitarea funcţională a organismului induce o stare de confort,
exprimând un stres relaxant (indicele bioclimatic relaxant este definit ca
valoarea stresului bioclimatic cutanat care este practic nulă, iar organismul nu
cheltuieşte energie pentru a lupta contra unor excese termice (contra frigului
sau a căldurii);
- frigul şi mişcarea au efect excitant, deci solicitarea termogenezei
stimulează marile funcţii fiziologice, tonusul muscular se întăreşte, vitalitatea
organismului în general creşte, rezultând astfel un stres hipertonic (indicele
bioclimatic hipertonic este definit ca valoarea stresului bioclimatic cutanat care
solicită termogeneza, adică producere de căldură).
De exemplu, pentru Tg. Ocna biostresul lunar cutanat calculat este: iunie,
iulie şi august - luni hipotonice; aprilie, mai, septembrie şi octombrie - luni
relaxante; restul anului, aproximativ jumătate din an - luni hipertonice.
Stresul climatic pulmonar se bazează pe schimbările respiratorii, prin
absorbţia de oxigen şi eliminarea de bioxid de carbon. Se instalează când
cantitatea vaporilor de apă, şi anume tensiunea lor, depăşeşte anumite limite.
Conform scării adoptate de J.P. Nicolas la valori ale tensiunilor vaporilor de
apă sub 7,4 mb se consideră un indice de inconfort deshidratant (stresul se
realizează prin tendinţa de deshidratare a mucoaselor), în special iarna; la valori
peste 11,7 mb, se realizează un indice de inconfort hidratant (stresul se
realizează prin tendinţa de hidratare a mucoaselor) în lunile calde ale anului;
între 7,5-11,6 mb se realizează un indice echilibrat, relaxant.
Indicele climato-turistic a fost stabilit pe baza relaţiei a trei elemente
climatice de către cercetătorii francezi R. Clause şi A. Guérault, conform formulei:
S  T  5D
I , unde:
5
I - indicele climato–turistic,

13
Prin termoreglare se înţelege menţinerea unei temperaturi relativ constante a corpului,
indiferent de variaţiile temperaturii mediului înconjurător.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 13
S - durata de strălucire a soarelui, în ore,
T - temperatura medie lunară, în zecimi de grad,
D - durata precipitaţiilor în timpul zilelor, în ore, excluzând precipitaţiile
din cursul nopţii, considerând că o oră cu ploaie valorează cât 5 ore cu soare).
I. Farcaş, D. Bente, P. Trifa (1968, 1970) au pus în evidenţă prin intermediul
acestui indice durata optimă a sezonului turistic şi a curelor în aer liber în România,
după valorile pozitive cuprinse între 0 şi 90 (100 este limita considerată maximă
pentru Europa caracteristică unui climat de tip mediteranean).
În luna iulie limita maximă a indicelui se înregistrează în sudul ţării, fiind
suprapusă aproximativ peste izoterma de 110 C, în zonele de dealuri şi podişuri
valorile scad la 80-50, iar la munte acest indice scade până aproape de 0, prin
creşterea duratei precipitaţiilor la peste 25 ore şi reducerea celei de strălucire a
soarelui sub 280 ore.
Ca urmare a deosebirilor mai mici dintre valorile elementelor meteorologice
în luna ianuarie, indicele calculat evidenţiază o distribuţie geografică
nediferenţiată.
Indicele climatic balnear (L. Burnet, 1963) redă aspecte ale calităţii
potenţialului în sezonului estival, rezultate din aplicarea formulei :
N
ICB  , unde:
T
N = numărul zilelor ploioase din cele patru luni estivale;
T = temperatura medie a aerului în perioada respectivă.
Dacă ICB se situează sub 3, spaţiul turistic respectiv are un potenţial
climatic ridicat, între 3 - 8 potenţialul devine satisfăcător, iar peste 8 -
potenţialul este redus.
Indicele climato-marin, propus de I. Sarramea (1980), evidenţiază
potenţialul climato - turistic al unui spaţiu turistic balnear - litoral:
ICM  (T  Te  1) - (N  Nv  Nk  Ng  Nn), unde:
T = temperatura medie a aerului,
Te = temperatura medie a apei marine,
I = durata medie a strălucirii soarelui, obţinută prin împărţirea numărului total
de ore cu soare la numărul de zile,
N = numărul de zile cu ploaie,
Nv = numărul de zile cu vânt puternic (v > 16 m/sec),
Nk = numărul de zile cu ceaţă,
Nn = numărul de zile cu zăpadă.
14 Soare Ionica Capitolul II
Sezonul favorabil este indicat de o valoare mai mare de 20 a indicelui, în timp
ce valorile negative sunt defavorabile, restrictive şi împiedică activităţile turistice
specifice.

Variaţii ale factorilor climatici şi acţiunea biologică

Studiile medicale au arătat că cele mai evidente modificări în organismul

uman au loc la variaţiile rapide şi intense ale elementelor care constituie vremea
şi/sau o dată cu deplasarea omului în alte condiţii geografice, implicit climatice,
altele decât cele obişnuite lui. Sistemele de apărare ale organismului apar turburate,
se pot declanşa adevărate stări patologice, pot anula efectul unor tratamente
efectuate în staţiunile balneoclimatice când nu se ţine seama de variaţii climatice
neaşteptate şi neprevăzute. Aceste solicitări din partea mediului, uneori exagerate,
sunt resimţite de persoanele meteorosensibile, aici încadrându-se reumaticii,
cardiovascularii, nevroticii etc. Indiferent de situaţie organismul este obligat să se
aclimatizeze14, într-un ritm destul de rapid.
Cunoaşterea relaţiei om-mediu este utilă în prevenirea unor solicitări
crescute din partea mediului şi trebuie să se ţină seama de acest lucru atât în
regiunea de origine, cât şi la deplasarea în staţiuni în care, pe lângă variaţiile
periodice de vreme, acţionează şi schimbarea condiţiilor topoclimatice.
Mecanismele de adaptare sunt cu atât mai pregnante, cu cât diferenţa de altitudine
faţă de localitatea de reşedinţă a bolnavului este mai mare.
Organismul uman este supus variaţiilor mari de temperatură într-un timp
scurt şi într-un loc dat sau o dată cu creşterea sau scăderea altitudinii.
Variaţiile termice de 100C până la 200C (uneori mercurul urcă până la 10-
150C) într-un timp scurt, posibile mai mult în anotimpul de iarnă, pot deveni
patologice, în special pentru cei cu afecţiuni reumatismale, cardiovasculare,
respiratorii. Deşi vremea rece este mai greu de suportat de unele organisme
meteorosensibile este în general mai sănătoasă şi mai firească pentru omul adaptat
climatului României decât vremea îndelungată primăvăratică în mijlocul iernii,
care întreţine unele afecţiuni.
Trecerea rapidă pe baza unui mijloc de transport de la altitudini mari la cele
mici, şi invers, face să se resimtă asupra organismului diferenţele de temperatură
mai ales în timpul verii, sezonul cald fiind acela care induce mari diferenţieri
regionale spre deosebire de sezonul rece care este relativ asemănător în toată ţara.
Aceste diferenţe de temperatură dintre regiunile de câmpie şi montane de până la

14
Aclimatizarea este definită ca a doua fază de adaptare care constă în supravieţuire şi
reproducere în condiţii schimbate de existenţă (în acest caz condiţii climatice).
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 15
0 0
15 C în anotimpul de vară, spre deosebire de iarnă când sunt până la 10 C, supun
organismul la un efort de aclimatizare mai mare, indicat pentru odihnă şi antrenare,
în timpul curei prin climatoterapie. La un asemenea efort sunt supuşi cei care se
deplasează din zona de munte în staţiunile din câmpie (mai ales estul Câmpiei
Române) sau litoral, şi invers.
Organismul uman este supus variaţiilor mari de presiune atmosferică în
momentele de activitate ciclonică intensă, la trecerea fronturilor atmosferice şi/sau
la trecerea rapidă de la altitudini mici la altitudini mari şi invers15. Se ştie că o dată
cu creşterea altitudinii, presiunea aerului, şi deci a oxigenului, scade, ceea ce
provoacă modificări cu atât mai însemnate în funcţionarea organismului, cu cât
altitudinea este mai mare (fenomenul de „rău de munte”, dureri de cap, greaţă, etc.
care însoţesc modificări respiratorii, cardiovasculare, sanguine etc.)16 Deci, sosirea
dintr-un spaţiu cu un bioclimat total diferit de al staţiunii destinatare, presupune
probleme de aclimatizare, induce o oarecare meteorosensibilitate.
Tensiunea vaporilor de apă scoate în evidenţă presiunea vaporilor de apă
care influenţează presiunea lichidelor şi a gazelor din organism. Acest parametru
sensibilizează organismul uman în momentul invaziei unei anumite mase de aer,
deoarece depinde de originea şi caracteristicile acesteia, sau/şi o dată cu deplasarea
rapidă în altitudine, respectiv în latitudine sau longitudine dintr-o regiune
geografică în alta. Sensibilizarea organismului se poate deduce chiar şi din valorile
medii anotimpuale sau anuale, de altfel invazia masei de aer sau deplasarea rapidă
a persoanelor în spaţii adverse sub aspect climatic se înscriu ca declanşatoare de
variaţii bruşte şi mari ale valorilor climatice.
De exemplu, predominarea în cursul iernii a aerului continental, provenit din
anticiclonul siberian, asigură valori medii lunare minime de 2,5-5,5 mb, în timp ce
vara sunt maxime şi ating valori de 8-21,5 mb.
De asemenea, tensiunea medie anuală prezintă valorile cele mai mari pe
litoral de 12,5 mb (aerul fiind încărcat cu vapori de apă proveniţi de pe suprafaţa
marină învecinată), în timp ce marile înălţimi oferă valori mici de 7,5 mb (o dată cu
creşterea altitudinii aerul este din ce în ce mai uscat ca urmare a precipitării
cantităţii de apă conţinute în aer, prin scăderea temperaturii şi a scăderii
conţinutului de vapori de apă o dată cu rarefierea aerului.)

15
De obicei, variaţia medie diurnă a presiunii atmosferice între un maxim general în cursul
dimineţii (orele 8-11) şi un minim după-amiază (orele 14-16) este foarte redusă, de
ordinul 1-2 mb, şi este total insensibilă pentru organismul uman.
16
Elena, Teodoreanu, Mariana Dacos-Swoboda, Camelia Ardeleanu, Liviu Enache,
Bioclima staţiunilor balneoclimatice din România, Bucureşti, 1984, p. 63.
16 Soare Ionica Capitolul II
Variaţii rapide în valoarea nebulozităţii, cât şi în forma norilor, sunt
determinate de condiţiile locale şi evoluţia formaţiunilor barice. Pasajul destul de
rapid al fronturilor atmosferice aduce, prin advecţia maselor de aer de diferite
origini, schimbarea rapidă a caracteristicilor vremii, afectându-i pe reumatici,
cardiovasculari, nevrotici.
Aceste variaţii ale valorii nebulozităţii17 sunt resimţite de către organismele
umane sensibile nu numai în spaţiul în care se înregistrează acestea, ci şi în urma
deplasării acestora, de regulă, din zona litorală (cu cea mai redusă nebulozitate din
ţară, sub 5 zecimi, şi în jur de 100 zile/an) în cea montană (gradul de nebulozitate
depăşind, uneori, 7 zecimi, peste 140 zile/an la cele mai mari altitudini) pe o
perioadă mai lungă.
Furtunile de nisip au efect bioclimatic subiectiv asupra afecţiunilor
respiratorii şi nervoase. Rareori se întâmplă ca pe litoral în timpul sezonului estival
să se dezlănţuie furtuni de nisip şi în acest caz mai afectaţi fiind turiştii aflaţi pe
plajă.

Factorii climatici şi aspecte de prevenire a acţiunii biologice prin

supradozare18

Dintre toţi factorii climatici, cel radiativ (radiaţia solară globală, calorică,
ultravioletă şi luminoasă) este excitantul climatic cel mai activ, creator de un mediu
ambiant, intens radiativ dat de razele solare care străbat atmosfera sau sunt
reflectate de moleculele de apă din aer, de suprafaţa apei, a nisipului, de vegetaţie.
Acest mediu acţionează asupra corpului uman expus la soare prin razele
infraroşii sau calorice direct absorbite de pielea pe care o străbat în adâncime câţiva
centimetri, cât şi indirect, crescând temperatura stratului de aer adiacent unui corp
încălzit la soare, precum şi prin radiaţia luminoasă şi ultravioletă.
De cele mai multe ori prin expunerea directă şi prelungită la soare a corpului
uman sau prin supradozarea acţiunii biologice a radiaţiilor se ajunge la apariţia de
evenimente fortuite, imprevizibile, deci la accidente.
Radiaţiaţiile calorice şi aportul exagerat de energie calorică solară în
organism

17
când nebulozitatea este cuprinsă între 8 şi 10 zecimi (din cele 10 zecimi în care este
împărţită în mod convenţional bolta cerească) înseamnă că avem o zi cu cer acoperit;
nebulozitatea între 0 şi 2 zecimi presupune zi cu cer senin.
18
Informaţii selectate după Elena Teodoreanu, Mariana Dacos-Swoboda, Camelia
Ardeleanu, Liviu Enache, Bioclima staţiunilor balneoclimatice din România, Bucureşti,
1984, pp. 130-139.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 17
Datorită condiţiilor geografice ale ţării, în perioada caldă a anului cea mai
mare cantitate de energie calorică a radiaţiei solare globale se înregistrează pe plaja
litoralului marin, cca 1,3 cal/cm2/min între orele 12-14 şi cca 1 cal/cm2/min la ora
10 dimineaţa pe vreme senină.
Totuşi, cantitatea de căldură pe care o aduc razele soarelui întrece de 2-3 ori
cantitatea de căldură produsă de organism în urma activităţii celulare. De
asemenea, cantitatea de energie calorică solară absorbită prin piele este de 1/4 -1/6
ori mai mică decât cantitatea care se află în jurul corpului expus la soare, deoarece
prin piele este absorbită doar radiaţia solară calorică care cade perpendicular pe
suprafaţă. Însă numai 1/4 -1/6 din suprafaţa pielii este expusă direct soarelui (unele
sunt umbrite) de aceea această cantitate de energie solară absorbită în corp este mai
mică faţă de valorile cantităţii de căldură produsă în organism.
De obicei, când expunerea la soare se face fie în mod prelungit (în poziţie
ortostatică sau culcat) sau numai stând în picioare (mai ales în perioada amiezii) se
absoarbe o cantitate mai mare de radiaţie solară calorică (în poziţie ortostatică
crescând cantitatea pielii pe care cad razele solare) şi astfel se înregistrează
accidente, precum:
- colapsul caloric are loc în condiţiile expunerii prelungite la soare pe o
vreme caracterizată prin temperaturi ale aerului de peste 28-300C, o eventuală
umezeală19 crescută a acestuia şi prin absenţa sau prezenţa slabă a curenţilor de aer;
conduce la creşterea temperaturii corpului, a frecvenţei cardiace, la hipotensiune
arterială, la transpiraţie abundentă, o piele umedă şi rece şi de aceea se recomandă
mediu răcoros şi intervenţie medicală;
- sincopa calorică se caracterizează prin adinamie (scăderea forţei fizice)
severă şi chiar pierderea cunoştinţei, persoana în cauză fiind foarte palidă, cu o
temperatură a corpului crescută (până la 390C) şi o piele transpirată; apare tot în
cursul expunerii prelungite la soare, recomandările fiind aceleaşi ca la accidentul
prezentat anterior;
- insolaţia se datoreşte în principal pătrunderii razelor solare calorice prin
pielea capului şi, mai profund, prin oasele cutiei craniene, fiind absorbite de
meninge; se recunoaşte prin apariţia durerii de cap, a fotofobiei, absenţa

19
În condiţiile radiaţiei solare abundente şi a umezelii crescute a aerului, organismul
primeşte căldură prin procesul de radiaţie, iar pierderea de căldură prin piele este
stânjenită de temperatura ridicată a aerului (apropiată de temperatura pielii) şi din cauza
umezelii crescute a aerului care împiedică pierderea căldurii prin evaporarea apei, prin
respiraţie şi prin transpiraţie. Aparatul cardiovascular are de suferit cel mai mult deoarece
face eforturi din ce în ce mai mari şi mai ineficiente pentru a transporta căldura de prisos,
o dată cu sângele spre piele, cu atât mai mult cu cât încărcarea organismului cu căldură
este mai mare.
18 Soare Ionica Capitolul II
transpiraţiei şi datorită tulburărilor serioase ale circulaţiei sanguine în vasele care
irigă meningele şi creierul, putându-se ajunge la comă;
- şocul caloric poate aparea în cursul expunerii la soare în zilele senine şi
foarte calde, mai ales la orele prânzului, pe plajele neventilate (cum sunt cele ale
aerosolariilor îngrădite cu pereţi de ciment sau din alt material) sau în regiunea
stepei la persoanele aşezate culcat când plaja este foarte aglomerată; este o formă
gravă de „agresiune calorică” care necesită intervenţia rapidă a medicului, ca
urmare pierderii totale a transpiraţiei corpului, febră înaltă (chiar 420C), convulsii,
pierderea cunoştinţei.
Opus acestor accidente sunt cele prin răcirea excesivă a corpului, în general,
sau numai printr-o extremitate expusă la frig în timpul curei, în special. Cel mai
banal accident este îmbolnăvirea prin răceală având ca substrat starea de
domesticaţie.
Radiaţia solară ultravioletă tip B şi expunerea prelungită la acţiunile acesteia
Radiaţia solară ultravioletă tip B sau eritematogenă (UVB) cu lungime de
undă mai mică (3200-2970 Ǻ, minim de lungime de undă ce cade pe suprafaţa
terestră la nivelul mării) decât UVA 20(sau pigmentogenă, 4000-3200 Ǻ) apare în
atmosferă după orele 9-10 dimineaţa şi este producătoare de eritem şi de
pigmentare a pielii atunci când aceasta este expusă direct la soare, dar prelungit.
Eritemul şi pigmentarea sunt maxime ca intensitate pe suprafaţa pe care raza
incidentă cade perpendicular.
Razele UV sunt absorbite în primele zecimi de milimetru ale suprafeţei
cutanate expuse la soare. Aşa se explică de ce se „înroşesc mai puternic” unele
suprafeţe ale pielii expuse; calculele au arătat că la o intensitate a energiei calorice
solare globale de 1cal/cm2/min, după o expunere de 40-60 minute la soare (a câte
10-15 minute pe fiecare parte) se produce un eritem de culoare moderată, care
apare după 8-10 ore, iar prin repetarea acestor expuneri zilnice se produce
transformarea culorii roz a eritemului în brună, astfel stratul superficial cutanat
pigmentat se îngroaşă funcţionând ca un ecran protector. Şi atunci când cerul este
înnorat peste jumătate din bolta cerească, UVB difuză este suficient de abundentă
în aer pentru a determina un eritem solar, chiar dureros.
Hiperpigmentarea scade concentraţia anticorpilor în sânge, scade cantitatea
de vitamină D2, formată pe parcursul curei.
Un alt accident este fotooftalmia care se datoreşte pătrunderii razelor UV –
tip B în ţesuturile corneei şi conjunctivei pe care le irită, dând dureri oculare sub

20
are ca efect pigmentarea directă, fără producerea iniţială a eritemului, până la orele 9-
9,30, pe plajele litoralului marin.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 19
formă de înţepături, fotofobie, creşterea cantităţii de secreţie lacrimală, congestia
conjunctivelor.
Acţiunea biologică a radiaţiei solare luminoase prin supradozare
La unele persoane cu anumite stări patogene generale sau la nivelul pielii, în
cursul băii de soare datorită radiaţiei solare luminoase cu lungime de undă între
7500-4000 Ǻ, se pot produce, pe suprafaţa pielii expuse, diferite modificări
(datorită erupţiilor fotodinamice, erupţiilor de zona zoster sau de herpes,
fotoalergiilor cutanate).

Caracteristici ale climatelor şi bioclimatelor

Modul de repartiţie a factorilor climatici la nivelul României i-a determinat

pe geografi şi pe alţi cercetători din domeniul climatologiei şi meteorologiei să
identifice mai multe tipuri climatice asociate unor regiuni naturale, fiecare cu
acţiune biologică diferită asupra organismului uman, coordonându-i aclimatizarea
la mediu într-un mod particular.
La baza clasificărilor bioclimatice a stat sistematizarea factorilor climatici cu
acţiune biologică în complexe de factori climatici, mai întâi de către dr. Maria
Modval şi fiz. Şt. Pascu (în 1961), clasificare utilizată şi complinită ulterior de
colectivul condus de dr. clim. Elena Teodoreanu, mai târziu, prin aplicarea
indicilor de stres bioclimatic. Deci, cu ajutorul indicilor bioclimatici au fost
obiectivizate mai multe tipuri bioclimatice, delimitate teritorial după coordonate
medicale, în funcţie de reacţiile organismului uman .
Suprapunerile planurilor tipurilor de climat şi bioclimat, spaţial vorbind,
designează o concordanţă relativă, permisivă fiind prezentarea paralelă a
caracteristicilor climatelor şi bioclimatelor, în sensul că unui anumit tip de climat
asociat unei regiuni geografice îi corespunde un anumit tip de bioclimat
Vegetaţia

Învelişul vegetal, extins şi diversificat de condiţiile morfologice şi climatice,

de particularităţile pedologice, geologice şi morfometrice etc. (înregistrate la
nivelul spaţiului românesc), posedă importante valenţe turistice.
Staţiunile care au luat naştere, în majoritatea cazurilor, în locurile cu iviri de ape
minerale sau cu unităţi acvatice cu apă sărată sau salmastră, beneficiază de un
peisaj caracteristic, dat în primul rând de amplasarea lor în areale cu o vegetaţie
20 Soare Ionica Capitolul II
naturală sau plantată, în general arborescentă, al cărei rol contribuie la succesul
acesteia (ex. oraşele-staţiuni Eforie, Băile Tuşnad au peste 100 m2/loc fiecare). Pe
lângă faptul că asigură un climat favorabil în staţiuni (de adăpost contra vânturilor
puternice, de moderare a extremelor termice, de creştere a umezelii etc.), prin
particularităţile pe care le posedă, vegetaţia, în ansamblul ei, acţionează şi ca un
factor natural de cură, influenţând în bine organismul uman, contribuind la
dezvoltarea, menţinerea şi refacerea echilibrului fizic şi psihic, la ameliorarea şi
tratarea unor afecţiuni. La ora actuală există studii extrem de numeroase care
fundamentează în mod ştiinţific proprietăţile multor plante. Să nu uităm că
majoritatea staţiunilor noastre sunt amplasate în etajele de vegetaţie cu foioase şi
conifere, multe specii ale acestora făcând parte din categoria plantelor medicinale
şi, împreună cu latura estetico-vitalizantă, pot avea un rol important în profilul
staţiunii.
a) Amplificarea funcţiei igienico-sanitare şi estetico-peisagistice a
spaţiilor verzi din cadrul staţiunilor constituie obiectul principal în activitatea de
proiectare şi amenajare a spaţiilor verzi din staţiunile balneare, balneoclimatice şi
climatice.
Sever Muja ( București, 1994) sublinia ideea că amploarea şi diversitatea
problemelor izvorâte din specificitatea rolului spaţiilor verzi din staţiunile turistice
implică, în mod necesar, participarea specialiştilor din domenii de activitate (în
balneoterapie, cromoterapie, toxicologie, bacteriologie, medicină ecologică,
arhitectura peisajelor, meteorologie etc.), numai astfel putându-se obţine efectul
benefic dorit al spaţiilor verzi asupra stării de sănătate a celor ce locuiesc în primul
rând, precum şi a celor ce urmează tratamente sau se odihnesc în staţiunile
turistice.
Autorul a venit cu unele propuneri în privinţa suprafeţei spaţiilor verzi şi
repartiţia acesteia, în procente, din cadrul staţiunilor balneo-turistice.

Propunere asupra suprafeţei spaţiilor verzi (m2/vizitator şi locuitor) în staţiuni balneo-turistice

Profilul staţiunii Condiţii de relief ale amplasării în teritoriu a staţiunii

munte-deal câmpie-litoral
Număr vizitatori şi locuitori
sub 500 500-3000 3000-10000 sub 3000 3000-10000 peste 10000
Tratament 55-55 65-70 80-85 100-105 115-120 130-135
Odihnă 60-65 75-80 90-100 110-115 125-130 140-150
Mixt 55-60 70-75 85-90 105-110 120-125 135-140

b) Factorii silvoterapeutici - clasificare, caracteristici

TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 21
Fitopeisajul sub forma unei grădini sanatoriale, alee sau parc din cadrul unei
staţiuni este un mijloc valoros estetico-igienic şi estetico-curativ. De multe ori,
chiar şi un fragment al fitopeisajului, cum ar fi o bancă sau un bazin cu apă,
înconjurat cu plante arboricole (un grup de arbori sau un boschet umbros),
concomitent cu acţiunea întregului fitopeisaj (o privelişte apropiată sau îndepărtată)
poate fi îndreptat spre un scop bine definit.
c) O nouă megatendinţă
Analişti ai celor mai semnificative evoluţii din societatea, au observat cu mai
bine de zece ani înainte de sfârşitul mileniului II o nouă „megatendinţă” în
domeniul asistenţei medicale. Este vorba de o orientare tot mai vizibilă a societăţii
spre autoîngrijire, spre o mai mare responsabilitate faţă de propria sănătate, spre
prevenirea îmbolnăvirilor printr-un stil de viaţă sănătos şi tratarea diverselor
afecţiuni prin mijloace naturale.

Ansamblul elementelor naturale terapeutice ale litoralului marin

Valoarea terapeutică a unor elemente naturale ale litoralului marin românesc

- apa de mare, nisipul plajelor, apele termominerale, apa lacurilor sărate,
nămolurile terapeutice, bioclimatul marin - îl înscrie pe linia competitivităţii
europene a litoralelor însorite ale Europei sudice, compensând prezenţa optimului
climatic redus.
Cura balneară pe litoralul românesc constituie o formă particulară, deoarece
factorii naturali existenţi formează, în principal, un complex terapeutic. Cu toate că
ţărmul românesc al Mării Negre se întinde pe 245 km (între gura de vărsare a gârlei
Musura, ce aparţine braţului Chilia - graniţa cu Ucraina - în nord şi Vama Veche în
sud – punctul de frontieră cu Bulgaria) doar cei 82 km lungime pe care îi formează
litoralul marin sud-dobrogean beneficiază de amenajări şi dotări de excepţie
(concentrează aproape 45% din capacitatea de cazare a României), de aceea aici se
creează turiştilor posibilităţi din plin de efectuare a talasoterapiei.
a) Apa Mării Negre este o apă minerală, graţie compoziţiei chimice şi a
mineralizării totale şi, totodată, o apă de balneaţie, întrucât cura externă sub formă
de băi induce efecte biologic-active asupra organismului. Studiile au demonstrat-o.
Componenţii chimici şi fizici, labili, au fost determinaţi prin prospecţiuni efectuate
în mai multe etape, atât pe orizontală, cât şi pe verticală până la adâncimea de 25
m, în zona de balneaţie a unora din actualele staţiuni, mai ales începând cu anul
1967 când s-au pus bazele ridicării salbei de staţiuni. S-a constatat că dintre toate
elementele chimice, valorile cele mai ridicate le înregistrează clorul (7-9 g/kg) şi
sodiul (3,6-5,8 g/kg), aidoma mărilor şi oceanelor. Salinitatea este mai redusă decât
22 Soare Ionica Capitolul II
0
a altor mări (Marea Adriatică ajunge la 32 /00), pe litoralul românesc fiind sub
170/00. Temperatura medie a apei mării la suprafaţă este de 12,70C 21, puţin mai
ridicată decât temperatura medie a aerului, iar în sezonul cald radiaţia solară
penetrează uşor stratul redus de apă al coastei, determinând un proces caloric
abundent, de aceea temperatura atinge valori de cca 26 oC.
b) Plaja litoralului, în genere naturală, este „adăpostită” la baza falezei
(situată când în vecinătatea liniei de ţărm, când la o depărtare de 25-50 m) în
sectorul dintre Constanţa şi Mangalia şi în rest prezintă o largă deschidere.
Prezintă avantaje legate de orientare față de punctele cardinale, de
morfologia bazinului oceanic , lățimea plajei, calitatea nisipului etc
c) Bioclimatul marin (v. caracteristicile climatului de litoral şi ale
bioclimatului marin din tabelul anexat anterior)
d) Apa minerală de adâncime şi a lacurilor sărate
Apa termominerală acumulată în calcarele sarmaţiene, în zona litorală, din
dreptul staţiunii Olimp şi până la sud de lacul Mangalia, este exploatată în scopuri
terapeutice, prin foraje; Sanatoriul Balnear de la Mangalia şi hotelurile din zona
zăcământului sunt înzestrate cu baze proprii de tratament şi instalaţii moderne.
Caracterul predominant sulfuros (H2S în concentraţie de 1,5-11 mg/l), clorosodic,
bromurat şi, în mai mică măsură, magnezian calcic, cu mineralizare totală de până
la 1180/1138mg/l, conferă acesteia calitatea de apă minerală, iar temperaturile
ridicate de 20-260C constituie o altă particularitate care determină încadrarea
acesteia în categoria de ape hipotermale.
e) Nămolul terapeutic, factor important de cură, se află în câteva lacuri de
pe litoral . Valoarea curativă a lacului Techirghiol este dată şi de calitatea curativă
a nămolului sapropelic şi a rezervelor ridicate.
Litoralul românesc dispune de un potenţial turistic destul de complex.
Răspunde unei palete largi de motivaţii turistice: cură balneară complexă, agrement
nautic şi sportiv, divertisment cultural etc.
TURISMUL DE SĂNĂTATE Ionica Soare 23