3.

Tehnologia fabricării roților

3.1. Clasificarea roţilor

Deşi prezintă aceleaşi caracteristici principale, roţile vehiculelor

feroviare se deosebesc prin construcţia lor, prin materialul din care sunt
realizate, prin tehnologia de fabricaţie, după tipul vehiculului la care sunt
utilizate şi diametrul lor. Astfel, din punct de vedere constructiv se deosebesc
următoarele tipuri de roţi: roţi monobloc, roţi cu bandaje, roţi disc sau roţi cu
spiţe. Materialele utilizate la confecţionarea roţilor le împart, din acest punct de
vedere, în roţi din oţel, roţi din fontă, roţi din aluminiu sau roţi elastice cu
elemente de cauciuc. În funcţie de tehnologia de fabricaţie aplicată, roţile pot fi
laminate sau turnate. Tipul vehiculului, vehicul motor sau vehicul remorcat,
determină o altă clasificare a roţilor, şi anume: roţi motoare şi roţi nemotoare
(roţi libere). În ceea ce priveşte diametrele roţilor, putem arăta că pentru
vagoanele care circulă în trafic internaţional acestea pot fi cuprinse între 330 şi
1000 mm – v. Tabelul 3.16 [15].
Suprafaţa de rulare a roţii trebuie să prezinte o duritate mare pentru a
rezista cât mai bine la uzura produsă de rostogolirea şi alunecarea acesteia pe
şină, precum şi la frecarea saboţilor de frână. Pe de altă parte, la exteriorul roţii
trebuie să fie repartizată o masă importantă de material care să poată
înmagazina şi disipa energia calorică rezultată din frecare. Nu în ultimul rând,
roata trebuie să prezinte o anumită elasticitate pentru a diminua efectul
şocurilor primite în timpul mersului.
În consecinţă, pentru a respecta condiţiile expuse anterior, roţile nu pot fi
executate în întregime dintr-un material cu aceleaşi caracteristici. Ca urmare,
fie la periferia roţii materialul are o duritate mai mare obţinută printr -un
tratament termic special, aşa cum este cazul roţilor monobloc, fie la periferia
roţii se aplică un inel puternic (bandaj) dintr-un material mai dur – la roţile cu
bandaje.

Tabelul 3.16. Diametre ale roţilor.

Diametrul
nominal 1000 920 840 760 680 630 550 470 390
D (mm)
Diametrul
minim 920 840 760 680 630 550 470 390 330
d (mm)

Roţile cu bandaj au avut în trecut o largă utilizare, fiind apoape general

folosite la vehiculele pentru cale normală sau largă, în timp ce osiile cu roţi
monobloc erau utilizate doar în cazul vehiculelor pentru căi cu ecartament
îngust.
Folosirea roţilor cu bandaj este din ce în ce mai restrânsă (pentru viteze
mai mici de 160 km/h), tendinţa administraţiilor de cale ferată fiind de a le
înlocui cu roţi monobloc. De altfel, conform Fişei UIC 510-2, vagoanele
60
construite după 1989 şi care circulă în trafic internaţional este obligatoriu să fie
echipate cu roţi monobloc. De asemnea, la viteze mai mari de 160 km/h şi
sarcini pe osie care depăşesc 20 tone, se folosesc obligatoriu roţile monobloc.

3.2. Fabricarea roţilor cu bandaje

Roata cu bandaj se compune dintr-o parte

centrală - corpul roţii sau discul roţii (2), un inel
la periferie, respectiv bandajul (1), şi un inel de
fixare (3) care împiedică deplasarea laterală a
bandajului în cazul slăbirii acestuia (v. fig. 3.32).
Corpul roţii este prevăzut la interior cu un
butuc (zona III), în care se fixează osia, la
exterior se află obada pe care se fixează bandajul
(zona I), iar între acestea se găseşte o membrană
(zona II). Un asemenea corp de roată este
denumit şi roată-disc pentru bandaj aplicat [69].
La roata cu spiţe, între butucul (1) şi obada
(3) se realizează un anumit număr de spiţe (2), Fig. 3.32. Roată cu bandaj:
corpul roţii în acest caz purtând şi denumirea de 1. bandaj; 2. corpul roţii;
steaua roţii – v. fig. 3.33. 3. inel de fixare.

Fig. 3.33. Roată cu spiţe:

1. butuc; 2. spiţe; 3. obadă.

Utilizarea roţilor cu spiţe a fost restrânsă ca urmare a dezavantajelor

legate de: tehnologia de fabricaţie mai complicată, serajul neuniform cu efecte
asupra slăbirii bandajului, crearea unui efect de ventilator care antrenează
praful.

3.2.1. Fabricarea corpului roţii

Corpul roţii se execută din oţel, prin turnare sau prin presare şi laminare
sau forjare în matriţe, la roţile-disc, şi prin turnare, la roţile cu spiţe. Se execută
din calupuri de oţel debitate la rece din lingouri. Partea centrală a calupului din
care se execută corpul roții se debitează prin perforare.
61
 Pentru a evita deformarea ulterioară a roţilor-disc, după prelucrarea şi
marcarea la cald, acestea sunt lăsate să se răcească lent, într-un loc ferit de
curenţi de aer. Urmează apoi o altă operaţie, în cadrul căreia roţile-disc sunt
supuse unei recoaceri de normalizare sau unui tratament termic de călire şi
revenire (tratament termic de detensionare), tratamentele termice fiind realizate
la temperaturi controlate. După tratamentul termic se execută debavurarea.
La alegerea materialului trebuie să se ţină cont de faptul că în timpul
frânării (frânare cu saboţi aplicaţi pe bandajul roţii) se produce dilatarea
bandajului, ceea ce necesită ca discul să fie elastic şi să se asigure astfel o
presiune suficient de mare între bandaj şi obada centrului de roată. Pentru
aceasta, secţiunea radială a discului are forma literei S. De altfel, se obişnuieşte
verificarea acestei proprietăţi printr-o probă de deformare a centrului de roată
sub sarcini succesive.
Compoziţia chimică a categoriilor de oţel recomandate în Fişa UIC 812 -1
sunt prezentate în Tabelul 3.17, valorile procentuale indicate pentru fiecare
element fiind cele maxim admise. De asemenea, în Tabelul 3.18 este indicat
tratamentul termic al roţilor în stare de livrare (N – normalizare, E – călire şi
revenire), precum şi proprietăţile mecanice ale oţelurilor ultilizate definite prin:
rezistenţa la rupere la tracţiune (Rm), alungirea la rupere (A) şi rezilienţa la
20C (KU) [31].
Tratamentele termice de normalizare şi călire şi revenire se realizează în
mod asemănător celor indicate în secţiunea 3.2 pentru osie. Reamintim că
tratamentul termic de normalizare constă în încălzirea corpului roţii, începând
de la o temperatură iniţială mai mică sau egală cu 540C, până la o temperatură
cu aproximativ 25C mai mare decât temperatura de transformare a
proprietăţilor fierului pur şi menţinerea un timp suficient pentru egalizarea
temperaturii, urmată apoi de răcire liberă în aer liniştit.
Tratamentul termic de călire şi revenire constă în încălzirea corpului roţii
până la o temperatură superioară punctului critic al curbei de încălzire a fierului
pur de transformare, cu cca.25C, menţinerea un timp suficient pentru
egalizarea temperaturii şi apoi răcirea prin călire într-o baie de ulei. Călirea este
urmată de revenire la o temperatură minimă de 500C şi răcire în aer liber.

Tabelul 3.17. Compoziţia chimică a categoriilor de oţel recomandate

pentru roţile-disc.

Categoria Compoziţia chimică (%)

de oţel
C Si Mn P S Cr Cu Mo V Ni
C1 0,22 0,50 1,20 0,040 0,040 0,30 0,30 0,05 0,05 0,30
C2 0,37 0,50 1,20 0,040 0,040 0,30 0,30 0,05 0,05 0,30
C3 0,52 0,50 0,90 0,040 0,040 0,30 0,30 0,05 0,05 0,30
C4 0,50 0,50 1,20 0,040 0,040 0,30 0,30 0,05 0,05 0,30

Conform STAS 1831-86, compoziţia chimică a oţelului utilizat pentru

realizarea discului roţii trebuie să cuprindă elementele: Mn – 1,2%, Si – 0,15 ...
62
0,50%, Ni – 0,30%, Cr – 0,30%, Mo – 0,05%, Va – 0,05%, Cu – 0,30%, P –
0,06%, S – 0,06%, P + S = 0,10%. Se face menţiunea că valorile procentuale
indicate reprezintă valori maxime. Pentru acest tip de oţel, caracteristicile
mecanice sunt următoarele: rezistenţa la rupere la tracţiune Rm = 420 ... 500
N/mm 2 şi coeficientul de calitate c  105 [69].

Tabelul 3.18. Caracteristicile mecanice ale categoriilor de oţel recomandate

pentru pentru roţile-disc.

Categoria de Tratament Rm Amin KU

oţel termic (N/mm 2) (%) (J)
C1 N 410-490 27 35
C2 N 500-650 20 25
C3 N 650-760 16 15
C4 E 750-850 20 20

Prelucrarea roţilor se face pe strunguri, maşini de găurit, etc şi cuprinde

următoarele operaţii principale:
- strunjirea suprafeţelor laterale ale butucului şi obadei;
- strunjirea suprafeţelor exterioare şi interioare ale obadei;
- strunjirea suprafeţelor exterioare şi interioare ale butucului;
- finisarea găurii butucului pentru asigurarea
serajului osiei.
Prelucrarea mecanică a centrului de roată de la
roţile cu disc se aseamănă cu cea a stelei de roată
[5]. Cu referire la fig. 3.34, se precizează
următoarele operaţii mai importante:
1. Se execută strunjirea de degroşare a
suprafeţelor 1, 2, 4, 7 şi 6 (parţial).
2. Se execută strunjirea de degroşare a
suprafeţelor 3, 5, 8 şi parţial 6, precum şi degroşarea
suprafeţei interioare 1. Se iau ca baze tehnologice
suprafeţele deja prelucrate, adică 7 şi 6.
3. Echilibrarea roţii. Pentru aceasta, roata se
montează pe un dorn la maşina de echilibrat. În Fig. 3.34. Suprafeţele de
cazul în care roata rămâne în echilibru indiferent, prelucrare a roţii.
înseamnă că roata este echilibrată. În caz contrar, se
stabileşte masa de material care trebuie îndepărtată. Dacă masa de material ce
trebuie îndepărtată este mai mică de 100 gr., atunci ea se poate îndepărta prin
frezarea pe obadă. Dacă însă masa de material ce trebuie îndepărtată depăşeşte
această limită, atunci se face o dezaxare a centrului de roată spre partea mai
grea.
4. Se repetă operaţiile 1 şi 2, după recentrarea roţii.
5. Se execută strunjirea de finisare, cu excepţia suprafeţei 4.
6. Se strunjeşte suprafaţa 1, astfel încât aceasta să capete o conicitate de
1/700 şi se dă gaura pentru depresarea roţii.

63
 Fiecare roată se marchează la cald, imediat după laminare sau turnare, şi
apoi la rece, după prelucrarea de degroşare şi finisare, marcajul fiind
asemănător cu cel al osiei.

3.2.2. Fabricarea bandajului

Atât din punct de vedere tehnic şi economic, cât şi din punct de vedere al
siguranţei circulaţiei, bandajul constituie partea cea mai importantă a roţii.
Aflat în contact direct cu şina, bandajul este puternic solicitat atât mecanic, prin
forţele care se dezvoltă în suprafaţa de contact, cât şi termic, în special la
frânare, fiind piesa expusă cel mai mult uzurii, fapt ce conduce în timp la
modificarea profilului suprafeţei de rulare. Aspectele expuse impun condiţii
stricte în ceea ce priveşte materialul din care se realizează bandajul şi forma
acestuia.
Bandajul are forma unui inel, realizat din oţel, care se montează pe obada
roţii-disc. În fig. 3.35 este prezentat profilul normal al bandajelor utilizate la
CFR.
Bandajele se execută din oţel carbon nealiat cu o rezistenţă minimă la
tracţiune de 70 daN/mm 2, în Fişa UIC 810-1 [27] indicându-se 6 categorii de
oţel care pot fi utilizate pentru realizarea bandajelor. Compoziţia chimică a
acestor categorii de oţel şi valorile procentuale maxime ale elementelor
componente sunt prezentate în Tabelul 3.19, iar în Tabelul 3.20 proprietăţile
mecanice ale acestora. Proprietăţile mecanice se referă la: rezistenţa la tracţiune
(Rm), alungirea minimă la rupere (A) şi rezilienţa minimă la 20C (KU).

Fig. 3.35. Profilul bandajului.

De asemenea, bandajul trebuie să fie capabil să suporte fără rupere sau

fisurare sub acţiunea unor şocuri repetate o diminuare a diametrului interior dat
de relaţia

D2
f  5,6 , (3.3)
Rm g

64
în care D reprezintă semisuma dintre diametrul efectiv exterior în planul
cercului de rulare şi diametrul efectiv interior al bandajului în stare brută,
exprimat în mm, Rm este rezistenţa specifică la tracţiune în N/mm 2, iar g este
grosimea efectivă minimă admisibilă în planul cercului de rulare al bandajului,
exprimată în mm.
În ceea ce priveşte starea metalurgică la livrare, bandajele pot fi furnizate
în stare netratată (pentru categoriile de oţel B1 şi B2) – fără simbol, după
tratament termic de normalizare (pentru categoriile de oţel B1, B2, B3 şi B4) –
simbol N sau după tratament termic de călire şi revenire (pentru categoriile de
oţel B5 şi B6) – simbol T.

Tabelul 3.19. Compoziţia chimică a categoriilor de oţel pentru bandaje.

Compoziţia chimică (%)

Categoria
de oţel

Cr+
C Si Mn P S Cr Cu Mo Ni V Mo+
Ni
B1 0,48 0,50 1,20 0,040 0,040 0,30 0,30 0,08 0,30 0,05 0,60
B2 0,58 0,50 0,90 0,040 0,040 0,30 0,30 0,08 0,30 0,05 0,60
B3 0,60 0,50 1,10 0,040 0,040 0,30 0,30 0,08 0,30 0,05 0,60
B4 0,70 0,50 0,90 0,040 0,040 0,30 0,30 0,08 0,30 0,05 0,60
B5 0,60 0,50 0,80 0,040 0,040 0,30 0,30 0,08 0,30 0,05 0,60
B6 0,65 0,50 0,90 0,040 0,040 0,30 0,30 0,08 0,30 0,05 0,60

Tabelul 3.20. Caracteristicile mecanice ale categoriilor de oţel pentru bandaje.

Categoria Tratament Rm Amin KUmin

de oţel termic (N/mm 2) (%) (J)
- 600 ... 720 12 -
B1
N 600 ... 720 18 15
- 700 ... 820 9 -
B2
N 700 ... 820 14 10
B3 N 750 ... 880 12 10
B4 N 800 ... 940 10 10
B5 T 800 ... 920 14 15
B6 T 920 ... 1050 12 10

Bandajele se confecţionează fie din lingouri şutate 1, obţinându-se astfel

cel puţin două bandaje, fie plecând de la blumuri şutate. Şutarea trebuie să fie
suficient de mare pentru a permite eliminarea completă a părţilor defectuoase
de la extremităţile lingoului.

1
Şutarea lingoului reprezintă operatia de desprindere a lingoului de maselota în care s-a format
retasura.
65
 Defectele superficiale trebuie eliminate complet înainte sau după
fabricaţie. În caz că acest lucru nu se poate realiza, tronsoanele cu defecte se
exclud din fabricaţie.
Tronsoanele de lingouri sau blumuri trebuie să fie forjate şi perforate cu
ajutorul unui ciocan sau al unei prese. Perforarea trebuie executată astfel încât
diametrul de perforare să fie de minim 150 mm, iar masa pastilei provenite din
perforare să fie de minim 5% din masa semifabricatului după perforare.
Bavurile semifabricatului rezultate în urma perforării sunt îndepărtate înainte
de laminare.
În timpul operaţiilor de prelucrare la cald, temperatura tronsoanelor
lingourilor sau a blumurilor nu trebuie să depăşească 1260C. Laminarea
trebuie să se încheie la o temperatură mai mare sau egală cu 850C.
După laminare, eventual calibrare şi poansonarea marcajului, bandajele
sunt răcite liber, ferite de curenţi de aer, de preferinţă în locuri închise.
Urmează apoi supunerea bandajelor la un tratament termic de normalizare sau
la un tratement termic de îmbunătăţire (călire şi revenire), operaţii care au rolul
de a asigura omogenitatea structurii bandajului.
Se trece apoi la prelucrarea mecanică a bandajului. Este prelucrată numai
suprafaţa interioară a bandajului. Suprafaţa de rulare, precum şi suprafeţele
laterale, se prelucrează după montarea bandajului pe roată.
Pentru controlul caracteristicilor bandajelor, Fişa UIC 810-1 indică o
serie de metode de verificare şi încercare, pentru fiecare dintre acestea fiind
specificate: tratametul termic în starea de livrare a bandajelor; caracterul
verificării sau încercării (obligatoriu sau pe bază de comandă); momentul
efectuării încercării (după aplicarea tratamentului termic prescris sau în stare de
livrare); unitatea de încercare (bandaje din acelaşi lot de turnare, bandaje din
acelaşi lot de turnare şi din acelaşi lot de tratament termic, unitatea de încercare
reprezintă chiar bandajul încercat); numărul de bandaje din lot supuse la
verificări şi încercări, în funcţie de numărul total de bandaje din lot ( 100 sau
>100); numărul de încercări pe bandaj.
După identificarea lotului, se face o alegere aleatoare a bandajelor sau
bandajului (în funcţie de unitatea de încercare) ce urmează să fie supuse
încercărilor. Apoi, pe fiecare bandaj se reperează tronsonul eşantion de unde
urmează să fie prelevate epruvetele (v. fig. 3.36).

66
 Fig. 3.36. Locaţia epruvetelor pentru încercarea de tracţiune şi rezilienţă.

Metodele de verificare şi încercare ale bandajelor sunt după cum

urmează [27]:
- Analiza chimică. Este o verificare cu caracter obligatoriu, efectuată
asupra bandajelor aparţinând aceluiaşi lot de turnare. Numărul de bandaje din
lot supuse verificării este 1, indiferent de mărimea lotului ( 100 sau >100). Se
efectuează o singură încercare pe bandaj.
- Încercarea de şoc. Este o încercare facultativă, efectuată doar pe bază de
comandă asupra bandajelor aparţinând aceluiaşi lot de turnare şi aceluiaşi lot de
tratament termic. Numărul de bandaje din lot supuse încercării este 1, dacă
mărimea lotului este mai mică de 100, respectiv 2, pentru un lot mai mare de
100. Încercarea nu se efectuează înainte de aplicarea tratamentului termic. Se
realizează o singură încercare pe bandaj.
- Încercarea de tracţiune. Este o încercare obligatorie, efectuată asupra
bandajelor aparţinând aceluiaşi lot de turnare şi aceluiaşi lot de tratament
termic. Numărul de bandaje din lot supuse încercării este 1, dacă mărimea
lotului este mai mică de 100, respectiv 2, pentru un lot mai mare de 100.
Încercarea nu se efectuează înainte de aplicarea tratamentului termic. Se
realizează o singură încercare pe bandaj.
- Încercarea de rezilienţă. Este o încercare obligatorie, efectuată asupra
bandajelor aparţinând aceluiaşi lot de turnare şi aceluiaşi lot de tratament
termic. Numărul de bandaje din lot supuse încercării este 1, dacă mărimea
lotului este mai mică de 100, respectiv 2, pentru un lot mai mare de 100.
Încercarea nu se efectuează înainte de aplicarea tratamentului termic. Se
realizează 3 încercări pe bandaj.
- Examenul privind structura micrografică. Este o verificare realizată pe
bază de comandă şi constă în examene ale structurii micrografice a bandajelor
supuse tratamentului termic de îmbunătăţire (călire şi revenire), cu rolul de a
stabili constituţia structurală a oţelului şi puritatea acestuia. Se efectuează
asupra bandajelor aparţinând aceluiaşi lot de turnare şi aceluiaşi lot de
tratament termic. Numărul de bandaje din lot supuse încercării este 1, dacă

67
mărimea lotului este mai mică de 100, respectiv 2, pentru un lot mai mare de
100. Se realizează o singură încercare pe bandaj.
- Verificarea aspectului macrografic şi macroscopic. Sunt verificări care
nu se efectuează dacă nu sunt prescrise prin comandă. La aceste verificări sunt
supuse bandaje aparţinând aceluiaşi lot de turnare. Numărul de bandaje din lot
supuse încercării este 1, dacă mărimea lotului este mai mică de 100, respectiv
2, pentru un lot mai mare de 100. Se realizează o singură încercare pe bandaj.
- Verificarea durităţii Brinnel. Fiecare bandaj controlat trebuie să fie
supus la o încercare de duritate Brinnel pe faţa opusă buzei. Locul ales pentru
amprenta de duritate Brinnel trebuie să situat pe o circumferinţă cu rază mai
mare de 35 mm faţă de cel mai mare alezaj al bandajului (v. fig. 3.37) .

Fig. 3.37. Amplasarea amprentei de duritate Brinnel.

Încercarea pentru determinarea durităţii Brinnel este obligatorie la

bandajele supuse tratamentului termic de normalizare şi revenire şi facultative
(doar la cerere) pentru cele la care tratamentul termic constă în călire şi
revenire. Se efectuează asupra bandajelor aparţinând aceluiaşi lot de turnare şi
aceluiaşi lot de tratament termic. Se realizează o singură încercare pe fiecare
bandaj din lot, cu obervaţia că încercările se efectuează asupra tuturor unităţilor
din lot, indiferent de mărimea lotului.

Fig. 3.38. Direcţiile de control ultrasonic:

a) control axial; b) control radial.

68
 - Controlul ultrasonic. Bandajele sunt supuse unui control ultrasonic
pentru evidenţierea defectelor pe cele două direcţii de control impuse: o direcţie
perpendiculară pe faţa internă (control axial); o direcţie perpendiculară pe
suprafaţa de rulare (control radial) (v. fig. 3.38). Epruvetele pentru încercare
sunt reprezentate de chiar bandajul însuşi, după ce acesta a fost supus
tratamentului termic complet.
Mai trebuie făcută menţiunea că acest tip de control nu are caracter
obligatoriu, fiind efectuat doar la cererea beneficiarului. Se realizează o singură
încercare pe fiecare bandaj din lot, cu obervaţia că încercările se efectuează
asupra tuturor unităţilor din lot, indiferent de mărimea acestuia.

Tabelul 3.21. Toleranţe dimensionale, de formă şi de poziţie pentru bandaje

Semnificaţie Simbol pentru toleranţe Cotele de Toleranţe Tip de

simbol prelucrare control
dimensionale de formă/
(mm) (mm)
poziţie
A 2,5
Diametrul
+8
exterior a obligatoriu
0
C2 3
Diametrul
0
interior c2 obligatoriu
-10
D1 1,5
Lăţimea +3
d1 obligatoriu
0
C1 3
Diametrul
0
interior c1 obligatoriu
-10
W 3
Lăţimea +3
w obligatoriu
0
Raza i c2c1/2 obligatoriu
Circularitate 2,5 obligatoriu
Planeitate 2 obligatoriu

69
 Fig. 3.39. Simbolurile toleranţelor dimensionale, de formă
şi de poziţie pentru bandaje (explicativă pentru tabelul 3.21).

- Verificarea aspectului şi dimensiunilor. Sunt verificări obligatorii,

efectuate asupra tuturor bandajelor dintr-un lot, aflate în stare de livrare.
Verificarea aspectului se realizează printr-un control vizual. Verificarea
dimensiunilor se face conform prescripţiilor prezentate în Fişa UIC 810 -2 [28]
– v. Tabelul 3.21 şi fig. 3.39.
- Examenul magnetoscopic. Bandajele eboşate sunt examinate prin
magnetoscopie, în vederea depistării defectelor de suprafaţă. Acest tip de
examen este realizat doar pe bază de comandă, fiind efectuat asupra tuturor
bandajelor dintr-un lot (indiferent de mărimea acestuia), aflate în starea
corespunzătoare pentru livrare.

3.2.3. Montarea bandajului pe corpul roţii

Montarea bandajului pe obada roţilor se execută înainte sau după presarea

la rece a roţilor pe osie şi după calarea la cald pe osie a roţilor. Asamblarea
bandajului pe corpul roţii este o asamblare cu strângere, aceasta trebuind să fie
suficient de mare pentru a evita slăbirea şi, deci, rotirea bandajului.
Diametrul interior al bandajului, Db, în mm, se determină cu relaţia

eD0
Db = D0 − , (3.4)
1000

în care D0 este diametrul mediu exterior al obadei roţii, în mm, calculat ca

medie aritmetică a valorilor rezultate din măsurarea pe obadă a două diametre

70
perpendiculare, iar e este un factor care se alege între limitele 1,3 ... 1,8, în
funcţie de tipul roţii, diametrul obadei şi destinaţia roţii.
În general, în funcţie de destinaţia roţilor şi diametrele acestora, se
utilizează valorile din Tabelul 3.22 pentru strângerea (serajul) dintre bandaj şi
obadă, date în procente din diametrul mediu exterior al obadei.

Tabelul 3.22. Valorile strângerii dintre bandaj şi obadă.

Tipul roţii Diametrul mediu exterior Serajul

al obadei (mm) (mm)
Roţi cu spiţe < 1000 (1,4 ... 1,7)%
Roţi
1000 ...1200 (1,3 ... 1,5)%
motoare Roţi disc
< 1000 (1,3 ... 1,6)%
Roţi cu spiţe < 1000 (1,3 ... 1,5)%
Roţi libere
Roţi disc < 1000 (1,5 ... 1,7)%

Pentru a evita slăbirea strângerii bandajului în timpul exploatării, este

necesar ca suprafeţele aflate în contact ale bandajului şi ale obadei roţii să fie
prelucrate cu o rugozitate cât mai mică. În plus, înainte de montarea bandajului,
aceste suprafeţe trebuie să fie bine curăţate pentru a îndepărta corpurile străine
care ar putea prejudicia îmbinarea.
Aplicarea pe corpul roţii se face la cald, pentru aceasta bandajul fiind
încălzit până la o temperatură cuprinsă, de preferinţă, între 200 şi 250, fără a
depăşi însă 300C. Încălzirea bandajului se face electric printr-un transformator
simplu, la care bandajul formează secundarul. Temperatura bandajului se
controlează cu un aparat de măsură adecvat (ex. termometru cu contact).
Pentru ca în exploatare, în cazul slăbirii, bandajul să nu iasă de pe obadă,
acesta este prevăzut cu marginea (pragul) A – v. fig. 3.40, până la care se
introduce obada roţii-disc şi apoi în canalul (şanţul) pentru cercul de fixare se
introduce un inel de fixare (inel Borg), notat cu B pe fig. 3.40. Apoi, cu o
maşină specială de vălţuire, se presează şi se îndoaie marginea C a bandajului
care strânge şi fixează astfel inelul [12].

Fig. 3.40. Detaliu pentru zona de fixare a bandajului pe roată.

Inelul de fixare se confecţionează din bare laminate drepte, fără

prelucrare. Acesta are un profil special, cu o înclinare de 3:10, aceeaşi înclinare
din zona de contact cu profilul obadei şi canalul din bandaj. Forma şi
dimensiunile inelului sunt prezentate în fig. 3.41.
71
 Fig. 3.41. Inel de fixare a bandajului.

Lungimea barei din care se realizează inelul este stabilită astfel încât,
după montarea pe roată, intervalul dintre capetele inelului să nu depăşească 5
mm. Forma de inel se obţine, recomandabil, la o maşină de vălţuit. Pentru
formarea inelului, centrarea barei trebuie făcută astfel încât să se evite
torsionarea acestuia.
Montarea inelului în canalul de fixare se face imediat după introducerea
roţii-disc în bandaj, astfel încât să se realizeze un bun contact între suprafaţa
exterioară a inelului de fixare şi fundul canalului din bandaj. Capetele inelului
se blochează prin loviri cu ciocanul, după care se vălţuieşte marginea C a
bandajului pe întreaga circumferinţă. Ultima operaţie (operaţia de sertizare) se
realizează la o temperatură a bandajului care nu trebuie să depăşească 200 C
sau să fie mai mică de 80C. Această condiţie se impune pentru a evita
ecruisarea, care în timp poate conduce la fisurarea sau crăparea bordurii [34].
Jocul între extremităţile inelului, în poziţie definitivă, nu trebuie să fie
mai mare de 5 mm. După fixarea inelului este interzisă utilizarea de elemente
de corecţie.
După montarea inelului de fixare, răcirea osiei trebuie să se facă liber (în
aer liniştit), fiind interzisă stropirea cu apă sau oricare altă metodă de răcire
forţată.
Pentru ca în exploatare să poată fi observată o eventuală rotire a
bandajului pe roată, după răcire, la o distanţă de cca. 7 mm de la suprafaţa
interioară a pragului bandajului, se poansonează două repere punctiforme cu
adâncimea de maxim 1,5 mm, unul pe suprafaţa exterioară a obadei roţii, iar
celălalt reper pe suprafaţa laterală exterioară a bandajului. De asemenea, pentru
o recunoaştere uşoară a rotirii bandajelor, cu ocazia reparaţiei (reviziei) osiilor,
la exteriorul roţii se aplică prin vopsire patru marcaje poziţionate la 90 unul
faţă de celălalt [12].
72
 După montarea bandajului, caracteristicile roţii trebuie trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe, în care sunt incluse toleranţele dimensionale
(v. Tabelul 3.23), rugozitatea suprafeţei (v. Tabelul 3.24) şi momentul de
dezechilibru rezidual [34].
Referitor la echilibrarea roţii cu bandaj trebuie făcută precizarea că
momentul de dezechilibru rezidual trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu:
- 125 gm, pentru V  120 km/h;
- 75 gm, pentru 120 < V  160 km/h,
V reprezentând viteza maximă de circulaţie.
Pentru fabricarea inelului de fixare în Fişa UIC 810-3 [29], este prevăzut
oţelul tip Fe 360 B, având compoziţia chimică şi caracteristicile mecanice
prezentate în Tabelul 3.25.

Fig. 3.42. Simbolurile caracteristicilor dimensionale ale roţii cu bandaj

(explicativă pentru Tabelul 3.23).2

2 A1 – distanţa dintre cercul nominal de rulare şi faţa interioară a bandajului este egală cu cota de pe
desen;
A2 – adaus pentru echilibrarea dinamică a roţii.
73
 Tabelul 3.23. Toleranţe dimensionale şi geometrice după montarea bandajului.

Simbolurile din fig. 3.42 Valori Control

Caracteristici dimensionale pentru toleranţe
după montarea bandajului
dimensiune geometrice
+4
Diametrul exterior a obligatoriu
0
+1
Laţimea d obligatoriu
-1
+2
Diametrul interior b obligatoriu
-2
Diametrul interior cf. caiet
Bandaj

c obligatoriu
(cota inelului) de sarcini
Lăţimea zonei +1
w obligatoriu
“coadă de rândunică” -1
Profilul de rulare v cf. desen obligatoriu
Circularitatea cercului de
s 0,2 recomandat
rulare
Bătaia axială t 0,5 recomandat
Cilindricitatea alezajului y 0,15 obligatoriu
Depăşirea medie în +3
r
raport cu bandajul 0
+3
Lungimea medie h
0
0
Diametrul eboşat g1
-2
interior
Corpul roţii

după cf. caiet

(alezaj) g2
asamblare de sarcini
0,5
eboşat x1
Cilindricitat 0,2
ea alezajului după
x2 0,02
asamblare
Bătaia radială la alezajul 1,0
q1
eboşat 0,2
Bătaia radială la alezaj
q2 0,3
după asamblare

Tabelul 3.24. Rugozitatea medie a suprafeţelor roţii cu bandaj.

Suprafaţa Gradul de finisare Rugozitatea medie de

suprafaţă
Alezaj eboşat  12,5 m
pregătit de asamblare pentru
(0,8 ... 3,2) m
calarea pe osie
Celelalte suprafeţe finisat  12,5 m

Verificarea inelelor de fixare cuprinde verificarea privind fabricarea

acestora şi verificarea caracteristicilor [29] – v. Tabelul 3.26.

74
 Tabelul 3.25. Compoziţia chimică şi caracteristicile mecanice ale oţelului pent ru
inelul de fixare a bandajului.

Compoziţia chimică (%) Caracteristici mecanice

Categoria Grosimea
de oţel (mm) Rm Amin Unghiul
C P S N2
(N/mm 2) (%) de pliere
 15 0,18
Fe 360 B 0,050 0,050 0,009 360-460 25 180
> 15 0,20

Tabelul 3.26. Tipuri de verificări şi încercări ale inelului de fixare a bandajului.

Tipul de verificări Caracterul Unitatea de încercare

sau încercări verificării/încercării
Analiza chimică obligatorie lot
Încercarea de tracţiune obligatorie lot
Încercarea de pliere facultativă (pe bază de comandă) lot

Verificările sunt efectuate de fabricant fără să necesite prezenţa unui

reprezentat al beneficiarului, aşa cum este cazul analizei chimice, încercării de
tracţiune şi a încercării de pliere. Trebuie făcută observaţia că lotul asupra
căruia se efectuează încercările sau verificările trebuie să provină din acelaşi lot
de turnare. În plus, faţă de încercările prezentate mai sus, inelele de fixare sunt
verificate şi din punct de vedere al aspectului, verificare care se realizează
vizual, înainte de livrare. De asemenea, se efectuează o verificare a
dimensiunilor inelelor de fixare, acestea trebuind să corespundă prescripţiilor
din documentele de comandă.
Orice defect care ţine de aspect sau de dimensiunile inelului de fixare
verificat trebuie să conducă la rebutarea acestuia. De asemenea, oricare alte
rezultate obţinute în urma încercărilor sau verificărilor care nu respectă
caracteristicile menţionate în Tabelul 3.22, conduc la refuzarea lotului
corespunzător.
Controlul roţilor cu bandaj presupune controlul diferitelor operaţii de
fabricaţie şi controlul caracteristicilor acestora. Verificările şi încercările la
care sunt supuse roţile cu bandaj sunt prezentate în Tabelul 3.27 [34].

Tabelul 3.27. Tipuri de verificări şi încercări ale roţii cu bandaj.

Tipul de verificări Caracterul Număr de roţi/lot

sau încercări verificării/încercării
Aspect obligatorie 100%
Rugozitatea suprafeţei facultativă (pe bază de comandă) în funcţie de convenţie
Toleranţe dimensionale
v. Tabelul 3.23 100%
şi geometrice
Echilibrare facultativă (pe bază de comandă) 100%

La acestea se mai adaugă o serie de verificări care au ca obiect:

strângerea între bandaj şi corpul roţii şi echilibrarea roţii.
75