Precizăm că în dosarul nr.

2957/86/2010 dedus judecăţii Tribunalul Suceava, secţia

comercială şi de contencios administrativ, aflat în stadiul procesual al fondului, prin incheierea nr. 4415
din 8 noiembrie 2010 (C-29/11, Sfichi), respectiv în dosarul nr. 2958/86/2010 dedus judecăţii Tribunalul
Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, aflat în stadiul procesual al fondului, prin
încheierea nr. 4512 din 8 noiembrie 2010, (C-30/11, Ilaş) s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene pentru ca aceasta din urmă instanţă să se pronunţe asupra compatibilităţii/necompatibilităţii
taxei de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi
completările ulterioare, cu dreptul comunitar.

În ambele dosare, Tribunalul Suceava a formulat următoarele întrebări:

1.Articolul 110 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene ( ex-art. 90 din Tratatul privind
Înfiinţarea Comunităţii Europene) primul paragraf, în temeiul căruia niciun stat membru nu aplică direct
sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele ce se
aplică direct sau indirect produselor naţionale similare, trebuie interpretat în sensul că interzice unui
stat membru instituirea unei taxe prezentând caracteristicile taxei de poluare reglementate prin
Ordonanţa de Urgentă nr. 50/2008 cu modificările şi completările ulterioare, taxă impusă cu ocazia
primei înmatriculări în România a autoturismelor de ocazie importate şi care anterior au fost
înmatriculate în alte state membre în condiţiile în care autoturismele de ocazie înmatriculate în România
nu sunt supuse unei asemenea taxe în cazul în care fac obiectul unor tranzacţii şi sunt reînmatriculate?

2.Articolul 110 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (ex. art. 90 Tratatul privind
Funcţionarea Comunităţii Europene) al doilea paragraf, al cărui scop este eliminarea elementelor de
natură să protejeze piaţa naţională şi să încalce principiile concurenţiale, interzice instituirea unei taxe
de poluare pentru autoturisme, taxă care este impusă cu ocazia primei înmatriculări în România a
autoturismelor de ocazie importate şi care anterior au fost înmatriculate în alte state membre,
reţinându-se că prin Ordonanţa de Urgenţa nr. 218/2008 sunt exceptate de la obligaţia de plată a taxei
de poluare “ autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro a căror capacitate cilindrică nu depăşeşte
2000 mc, precum şi toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru
prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008 –
31 decembrie 2009 inclusiv” respectiv categoria de autoturisme care corespunde caracteristicilor
tehnice ale autoturismelor produse în România favorizându-se astfel sectorul naţional de producţie de
autoturisme?

În mod judicios, în formularea întrebărilor instanţa a avut în vedere legislaţia naţională în

discuţie, respectiv O.U.G. nr. 50/2008 în forma aplicabilă în perioada 15 decembrie 2008 – 14 februarie
2010 a fost modificată prin O.U.G. nr. 218/2008, care menţionează expres scopul reglementării
naţionale – limitarea introducerii autovehiculelor de ocazie provenind din alte state membre, protejarea
industriei auto naţionale şi a industriilor adiacente, şi nu doar forma iniţială a actului normative
contestat.

Deşi, în fapt în ambele dosare suspendate, 2957/86/2010 şi 2958/86/2010, aflate pe rolul

Tribunalului Suceava, reclamanţii Sfichi Aurora şi Ilaş Adrian au achitat taxa de poluare în data de
10.09.2008, respectiv în data de 06.10.2008, în raport de varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2008 în forma
aplicabilă în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, instanţa de trimitere a urmărit interpretarea de
către CJUE a art.110 TFUE, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Situaţia de fapt a reclamanţilor în dosarele 2957/86/2010 şi 2958/86/2010. Valoarea taxei

achitate depăşeşte astfel considerabil valoarea reziduală a taxei incluse în valoarea unui vehicul similar
deja înmatriculat în România.

Taxa de poluare (ds. 2957/86/2010 şi 2958/86/2010) este incompatibilă cu dreptul Uniunii, în

special întrucât este aplicată autovehiculelor de ocazie importate în România dintr un alt stat membru şi
înmatriculate pentru prima dată în România, în condiţiile în care, în cazul vehiculelor similare deja
înmatriculate în România, această taxă nu mai este aplicată cu ocazia revânzării lor ca vehicule de
ocazie. Vehiculele de ocazie importate ar fi astfel impozitate mai împovărător decât vehiculele similare
deja înmatriculate în România, ceea ce ar orienta cumpărătorii români către achiziţionarea acestora din
urmă.

Importanţa discriminării este ilustrată de circumstanţele acţiunii principale din ds. 2957/86/2010
şi 2958/86/2010, autovehiculele de ocazie, fiind cumpărate din Germania şi supuse, la înmatricularea în
România, la plata unor taxe care se ridică între 500 şi 700 Euro. Valoarea taxelor achitate a depăşit astfel
considerabil valoarea reziduală a taxei incluse în valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat în
România

În plan naţional, instanţele au pus în discuţie, ceea ce CJUE a declarat cu mult timp înainte
relevant, în materia taxei autovehiculelor second-hand, în cauza C-47/1988 Comisia/Danemarca, şi
anume în ce măsură modul de calcul al taxei introdusă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
50/2008 asigură neutralitatea, egalitatea taxei impuse unui autovehicul second-hand, ce urmează a fi
înmatriculat pentru prima dată în România, cu taxa reziduală a unui autovehicul similar (ca grad de
depreciere şi motorizare) deja înmatriculat în România. Potrivit Curţii, neutralitatea taxei se verifică prin
compararea efectelor taxei asupra autovehiculelor importate dintr-un stat membru cu efectele asupra
autovehiculelor similare înmatriculate, cărora le-a fost deja aplicată taxa.Prin exemplificare, s-a reţinut
că valoarea autovehiculelor este compusă din preţ şi taxa de poluare.Raportul dintre cele două
componente se păstrează constant pe toată durata de funcţionare a autovehiculului. La momentul la
care valoarea autovehiculului a scăzut cu 50%, atât valoarea reziduală a preţului plătit, cât şi valoarea
reziduală a taxei de poluare se vor diminua cu acelaşi procent de 50%.

Exigenţele impuse unei astfel de taxe sunt de mult explicate în cauza de mai sus, cu următorul
exemplu:

„Valoarea autovehiculului nou este compusă din preţul acestuia la care se adaugă taxa de primă
înmatriculare, Raportul dintre cele două componente se păstrează constant pe toată durata de
funcţionare a autovehiculului. Spre exemplu, la momentul la care valoarea autovehiculului a scăzut cu
50%, atât valoarea reziduală a preţului cât şi valoarea reziduală a taxei de primă înmatriculare plătită se
vor diminua cu acelaşi procent, respectiv de 50%.”

În consecinţă, o taxă de primă înmatriculare nediscriminatorie pentru un autovehicul similar (ca

vechime, motorizare ), dar importat dintr-un stat membru, trebuie să aibă un cuantum de cel mult 50%
din valoarea taxei de primă înmatriculare plătită pentru acelaşi autovehicul în stare nouă. Impunerea
unei taxe mai mari s-ar reflecta într-o creştere a preţului final al autovehiculului importat, ce ar deveni
astfel mai puţin atractiv decât cel deja înmatriculat în statul membru. De aici rezultă caracterul
discriminatoriu şi drept consecinţă, incompatibilitatea acestor dispoziţii naţionale cu cele ale art. 90 din
Tratatul Comunităţii Europene.

Relevante în acest sens sunt concluziile din Hot. din 3 iunie 2010, Kalinchev (C-2/09)

Sunt considerate noi vehiculele care, la data la care sunt importate pe teritoriul bulgar, nu au
mai mult de şase luni de la prima înmatriculare, oricare ar fi originea acestora, sau al căror kilometraj nu
depăşeşte 6 000 km.

Prin urmare, întrebarea adresată de instanţa de trimitere trebuie înţeleasă în sensul că prin
aceasta se solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolele 30 TFUE şi 110 primul paragraf TFUE se
opun unui regim diferenţiat al accizei aplicat de un stat membru autovehiculelor, în condiţiile în care
acest regim grevează în mod diferit vehiculele de ocazie importate din alte state membre şi vehiculele
de ocazie deja înmatriculate pe teritoriul acestui stat care au fost importate pe teritoriul său ca vehicule
noi.

Conform unei jurisprudenţe consacrate, există o încălcare a articolului 110 primul paragraf TFUE
atunci când impozitul aplicat produsului de import şi cel aplicat produsului naţional similar sunt calculate
diferit şi după metode diferite, care conduc, fie chiar şi în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat
produsului de import (Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C 393/98, Rec., p. I 1327,
punctul 21, Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C 387/01, Rec., p. I 4981, punctul 67, Hotărârea
Brzeziński, citată anterior, punctul 29, şi Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Grecia, C 74/06,
Rep., p. I 7585, punctul 25). În acest context, trebuie amintit că, pentru aplicarea articolului 110 TFUE,
este necesar să se ia în considerare nu numai valoarea impozitului intern care se aplică direct sau
indirect produselor naţionale şi importate, ci şi baza de impozitare a impozitului respectiv (a se vedea
Hotărârea din 22 martie 1977, Iannelli & Volpi, 74/76, Rec., p. 557, punctul 21, şi Hotărârea
Comisia/Danemarca, citată anterior, punctul 18).
 În această privinţă, Curtea a recunoscut că, pentru a evita orice discriminare, este necesar ca
baremele forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act administrativ şi calculate pe
baza unor criterii precum vechimea, kilometrajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau
modelul vehiculului să permită atingerea obiectivului unei impozitări a vehiculelor de ocazie importate
care să nu depăşească în niciun caz valoarea taxei reziduale încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie
similare deja înmatriculate pe teritoriul naţional (a se vedea în acest sens Hotărârea Weigel, citată
anterior, punctul 75). Un asemenea tip de calcul este necesar în special pentru a asigura caracterul
neutru din punct de vedere fiscal al taxei în cauză în raport cu vehiculele de ocazie importate.

Având în vedere şi faptul că acciza se aplică o singură dată mărfurilor importate, potrivit
regimului menţionat, calcularea accizei pentru vehicule noi este în toate cazurile mai favorabilă decât
pentru vehiculele de ocazie. Întrucât vehiculele de ocazie care circulă deja pe teritoriul bulgar, cu alte
cuvinte, vehiculele care au fost importate ca vehicule noi, sunt impozitate la momentul intrării lor pe
teritoriul bulgar ca vehicule noi, este relativ mai scump importul unui vehicul de ocazie dintr un alt stat
membru decât cumpărarea unui vehicul de acelaşi tip, cu aceeaşi putere a motorului şi cu acelaşi
kilometraj, altfel spus, cu acelaşi grad de uzură, pe teritoriul bulgar, ceea ce riscă să influenţeze alegerea
consumatorilor.

Prin urmare, la a treia întrebare trebuie să se răspundă că articolul 110 TFUE se opune unui
regim diferenţiat al accizei aplicat de un stat membru autovehiculelor în împrejurări precum cele din
prezenta cauză, în condiţiile în care acest regim grevează în mod diferit vehiculele de ocazie importate
din alte state membre şi vehiculele de ocazie deja înmatriculate pe teritoriul acestui stat care au fost
importate pe teritoriul său ca vehicule noi.

Soluţia previzibilă în cauzele C-29/11, Sfichi şi C-30/11, Ilaş este aceea a constatării
incompatibilităţii acestei variante cu art. 110 TFUE, inclusiv în ceea ce priveşte par. 2 al art. 110 TFUE,
aşa cum rezultă şi din soluţionarea iminentă a cauzelor Nisipeanu, Ijac, Vijulan, Micşa.

2. Domeniul de aplicare al art. 267 TFUE

Art. 267 TFUE se aplică în privinţa – tuturor instanţelor statelor membre, precum şi – în toate
cauzele, – inclusiv în proceduri de urgenţă.

Din interpretarea art. 267 TFUE se disting două categorii de acţiuni în pronunţarea unei hotărâri
preliminare: una facultativă (alin. 2) şi una obligatorie (alin. 3), aceasta ridicând o problema delicata de
delimitare în cazul stabilirii validităţii actelor comunitare. Astfel, libertatea de care se bucură prima
instanţă şi instanţa de recurs, în temeiul alin. 2 al textului menţionat, de a sesiza sau nu CJUE cu o
acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, judecătorul naţional fiind liber să interpreteze şi să
aplice dreptul comunitar, ar putea avea consecinţe de neprevăzut în cazul în care instanţele naţionale ar
constata nulitatea unui act comunitar fără a sesiza, în prealabil, CJUE, astfel ca aceasta din urmă a
statuat, cu caracter de principiu, că în această situaţie, în mod excepţional, formularea unei acţiuni
preliminare este obligatorie, chiar dacă organul de jurisdicţie naţional nu face parte dintre cele
prevăzute la art. 267 TFUE. În măsura în care art. 267 TFUE prevede obligativitatea sesizării CJUE prin
procedura întrebării preliminare, nu se va analiza dacă, prin aceasta, ar fi tergiversată judecarea cauzei.
Obligaţia de a solicita o hotărâre preliminară există fără nici un fel de limitare şi indiferent dacă se
ajunge la o tergiversare esenţială a judecării cauzei, aşa după cum rezultă, indirect, şi din dispoziţiile art.
267 alin. 4 TFUE.

In cazul în care pe rolul CJUE se află deja o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare
similară, vizând soluţionarea aceleiaşi probleme de drept, instanţa naţională are trei posibilităţi:

a.să suspende soluţionarea cauzei pedinte şi aştepte pronunţarea unei hotărâri de către CJUE,
cu privire la acea acţiune,

b.să introducă o nouă cerere în pronunţarea unei hotarari preliminare, având acelaşi obiect,

c.să continue judecarea cauzei fără a aştepta pronunţarea hotărârii CJUE,

în practică fiind imbratişată, în majoritatea statelor membre, cea dintâi soluţie, cu condiţia ca
între cele două cereri să existe suficiente asemănări.

Astfel, potrivit art. 267 din TFUE (Tratatul privind functionarea Uniunii Europene),:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu

privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile,
organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru,
această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a
pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această problemă.În cazul în care o
asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, această instanţă
este obligată să sesizeze Curtea.

Semnificaţia majoră a respectării de către instanţa naţională a obligaţiei de a solicita CJUE să se

pronunţe, cu titlu preliminar (în conformitate cu art. 267 TFUE), rezultă din

scopul procedurii întrebării preliminare: asigurarea aplicării uniforme şi armonizate a dreptului

comunitar la nivel european = păstrarea caracterului unitar al dreptului comunitar

3.Situaţia actuală a trimiterilor preliminare formulate de instanţele judecătoreşti România la

data de 7.04.2011

Din cele 22 de cereri preliminare trimise de instanţele din România până în prezent, 14 au ca
obiect interpretarea art. 110 TFUE, în vederea determinării de către instanţe a compatibilităţii legislaţiei
privind taxa specială pentru autoturisme.

Din cele 14 cereri formulate, 3 sunt pendinte: C-263/10, Nisipeanu; C-438/10, Druţu; C-537/10,
Micşa.

C-136/10, Obreja şi C-178/10, SC Darmi au fost conexate (ORDONANȚA PREȘEDINTELUI CJUE din
29.04.2010), fiind identice ca obiect şi trimise de aceeaşi instanţă, în aceeaşi zi, în două dosare diferite,
iar soluţionarea cauzelor conexate a fost suspendată până la pronunţarea hotărârii preliminare în C-
402/09, Tatu.

C-336/10, Ijac a fost suspendată până la pronunţarea hotărârii preliminare în C-402/09, Tatu.

C-29/11, Sfichi şi C-30/11, Ilaş, (Tribunalul Suceava, instanţa de trimitere) au fost conexate
(ORDONANȚA PREȘEDINTELUI CJUE din 09.03.2011), fiind identice ca obiect şi trimise de aceeaşi
instanţă, în aceeaşi zi, în două dosare diferite, iar soluţionarea cauzelor conexate a fost suspendată până
la pronunţarea hotărârii preliminare în C-402/09, Tatu.

C-335/10, Vijulan a fost suspendată până la soluţionarea cererii preliminare din C-263/10,
Nisipeanu.

Au fost finalizate 5 cauze, 4 prin ordonanţe de inadmisibilitate: C-377/10, Băilă, C-439/10, DRA
Speed, C-440/10, SC Semtex şi C-441/10, Anghel.

4. Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Tatu

Pe 7.04.2011 a fost pronunţată hotărârea preliminară în cauza C-402/09, Tatu. http://eur-

lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62009J0402:RO:HTML

Constatăm că interpretarea instanţei europene priveşte, deocamdată, compatibilitatea cu art.

110 TFUE a taxei de poluare percepute în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 în forma sa iniţială, aplicabilă în
perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008.

Răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu: “Contravin dispoziţiile O.U.G. nr.
50/2008, cu modificările ulterioare, dispoziţiilor articolului 90 CE (n.r. actualul art.110 TFUE); se instituie
într-adevăr o măsură discriminatorie?”, Curtea s-a pronunţat astfel:

“Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o
taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă
regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul
membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.”

Sunt relevante alte câteva concluzii ale Curţii în C-402/09, Tatu, care au următoarea redactare:

(39) Potrivit unei jurisprudenţe constante, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când
valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depăşeşte valoarea reziduală a taxei încorporate
în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul naţional (Hotărârea din 9
martie 1995, Nunes Tadeu, C 345/93, Rec., p. I 479, punctul 20, Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes
Valente, C 393/98, Rec., p. I 1327, punctul 23, precum şi Hotărârea din 19 septembrie 2002,
Tulliasiamies şi Siilin, C 101/00, Rec., p. I 7487, punctul 55).

(40) În această privinţă, Curtea a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare
într un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un
vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în acelaşi stat
membru, valoarea sa de piaţă, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un
procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa iniţială (Hotărârea Nádasdi şi
Németh, citată anterior, punctul 54). Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea
vehiculului de ocazie importat reţinută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul
similar deja înmatriculat pe teritoriul naţional (Hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 71, şi
Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Grecia, C 74/06, Rep., p. I 7585, punctul 28).

(48) Domnul Tatu subliniază că punerea în circulaţie în România a unui vehicul de ocazie
cumpărat într un alt stat membru implică plata taxei pe poluare, şi anume, în ceea ce îl priveşte, o taxă
în valoare de 7.595 de lei pentru un vehicul cu o capacitate cilindrică de 2 155 cm3, care respectă norma
Euro 2 şi a fost construit în 1997, în timp ce cumpărarea, pe piaţa românească a vehiculelor de ocazie, a
unui vehicul înmatriculat în România anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008 şi având exact
aceeaşi vechime şi aceleaşi caracteristici tehnice ca şi vehiculul importat menţionat va fi, în principiu,
mult mai interesantă din punct de vedere financiar, întrucât nicio taxă cu o valoare analogă celei impuse
prin O.U.G. nr. 50/2008 nu este datorată sau încorporată în valoarea acestui vehicul cumpărat pe piaţa
românească.

(49) La rândul său, guvernul român susţine că art. 110 TFUE nu aduce atingere autonomiei
fiscale a statelor membre şi că atractivitatea pieţei româneşti a vehiculelor de ocazie în raport cu piaţa
vehiculelor de ocazie importate, evidenţiată de domnul Tatu, se datorează împrejurării că O.U.G. nr.
50/2008 nu se aplică vehiculelor care au fost înmatriculate în România anterior intrării în vigoare a
acestei ordonanţe. Acest guvern invocă, în această privinţă, par. 49 din Hotărârea Nádasdi şi Németh,
citată anterior, în care Curtea ar fi declarat în esenţă că art. 110 TFUE nu poate fi invocat în mod util
pentru a stabili un efect discriminatoriu al unei taxe pentru simplul motiv că aceasta se aplică unor
vehicule înmatriculate după intrarea în vigoare a legii privind această taxă, iar nu şi celor înmatriculate
anterior acestei intrări în vigoare.

(50) În această privinţă, trebuie amintit mai întâi, astfel cum Curtea a arătat la par. 49 din
Hotărârea Nádasdi şi Németh, citată anterior, că art. 110 TFUE nu urmăreşte să împiedice un stat
membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente.

(51) În plus şi cu siguranţă, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta
stabileşte aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa aplicată după
intrarea în vigoare a acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Astfel cum a
constatat Curtea la par. 49 din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată, pe care guvernul român a
invocat o, împrejurarea respectivă nu poate, prin ea însăşi, să fie considerată ca având un efect
discriminatoriu între situaţiile constituite anterior şi cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii
norme.

(52) În schimb, din Hotărârea Nádasdi şi Németh menţionată nu rezultă în niciun fel că
competenţa statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei
jurisprudenţe constante, interdicţia prevăzută la art. 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când
un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre
favorizând produsele naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86,
Rec., p. 1343, par. 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C 45/94, Rec., p. I 4385,
par. 29, precum şi Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten şi Gemeindebetriebe
Frohnleiten, C 221/06, Rep., p. I 9643, par. 40).

(53) Astfel, art. 110 TFUE ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi
permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în
favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse pe această piaţă înainte
de intrarea în vigoare a taxelor menţionate. O astfel de situaţie ar permite statelor membre să eludeze,
prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai
sus, interdicţiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE şi 34 TFUE.

(54) În ceea ce priveşte taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie
rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor
aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă
să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie
2002, Cura Anlagen, C 451/99, Rec., p. I 3193, par. 40, Hotărârea din 15 septembrie 2005,
Comisia/Danemarca, C 464/02, Rec., p. I 7929, par. 74, şi Hotărârea din 1 iunie 2006, De Danske
Bilimportører, C 98/05, Rec., p. I 4945, par. 28).

(55) În această privinţă, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piaţa unui stat membru
sunt „produse naţionale” ale acestuia în sensul art. 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în
vânzare pe piaţa vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare”
vehiculelor de ocazie importate de acelaşi tip, cu aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură. Astfel, vehiculele
de ocazie cumpărate pe piaţa statului membru menţionat şi cele cumpărate, în scopul importării şi
punerii în circulaţie în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (a se vedea în
special Hotărârile citate anterior Comisia/Danemarca, par. 17, precum şi Kalinchev, par. 32 şi 40).

(56) Din principiile amintite mai sus rezultă că art. 110 TFUE obligă fiecare stat membru să
aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect
favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale şi descurajarea, în acest mod, a importului de
vehicule de ocazie similare.

(57) În acţiunea principală, în pofida prezenţei necontestate a unor date statistice care
demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în
România de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, guvernul român a subliniat în faţa Curţii că
obiectivul primordial urmărit de această reglementare este cel al protecţiei mediului.

Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată
are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr o vechime şi o uzură
importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de
deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele
similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o
astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect
descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte
state membre.

(59) În această privinţă, trebuie precizat, în lumina principiilor amintite la par. 50-53 din
prezenta hotărâre, că, deşi statele membre păstrează, în materie fiscală, competenţe extinse care le
permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuşi să respecte interdicţia prevăzută la
art. 110 TFUE.

(60) În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că
obiectivul protecţiei mediului menţionat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o
parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit
de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică
mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte
de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de
acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul
unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în
detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului
poluatorul plăteşte.

(61) Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că art.
110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare
aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei
măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a
unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor
vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Trebuie amintit faptul că unele instanţe naţionale au stabilit deja, în perioada anterioară
pronunţării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Tatu, că O.U.G. nr. 50/2008 în forma
iniţială contravine art. 90 CE [Trib. Cluj, s. civ. nr. 2320/5.12.2008; Trib. Brăila, s. civ. nr.
319/FCA/30.04.2009; C. Ap. Oradea, d. civ. nr. 560/CA/5.11.2009; C. Ap. Tg. Mureş, d. civ. nr.
236/R/18.02.2010; C. Ap. Constanţa, d. civ. nr. 363/CA/7.06.2010].

5. Premisele sesizării CJUE de către Tribunalul Suceava cu chestiuni prejudiciale conform art.267
TFUE

a) Relevanţa normei europene

Prima condiţie pentru sesizarea CJUE în procedura întrebării preliminare este să se fi stabilit,
dacă norma europeană pusă în discuţie este relevantă pentru soluţionarea cauzei, adică dacă se aplică în
situaţia care face obiectul procesului.
 În principiu, aprecierea asupra relevanţei o face instanţa naţională, CJUE neefectuând verificări
în acest sens, cu excepţia situaţiei în care reiese, în mod evident, că lipseşte relevanţa, aşa încât se
consideră că solicitarea unei hotărâri preliminare constituie un abuz de drept.

b) Necesitatea interpretării normei europene

Necesitatea interpretării în sensul art. 267 TFUE se referă la necesitatea interpretării exclusiv a
normei europene care urmează să fie aplicată, dacă instanţa naţională consideră că textul normei nu
este univoc.

Nu este necesar ca instanţa însăşi să împărtăşească sau nu îndoielile; este suficient ca o parte
din proces să prezinte îndoieli serioase.

Instanţa naţională a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată, nu va proceda la o interpretare în

baza metodelor de interpretare din dreptul intern. Interpretarea normelor europene revine, în acest caz,
exclusiv CJUE, conform art. 267 TFUE.

Instanţa naţională a căreia hotărâre nu mai poate fi atacată va verifica exclusiv dacă textul
normei este „clar” în sine, adică dacă din sensul obişnuit şi natural al cuvintelor, reiese în mod evident
aplicarea corectă a dreptului comunitar, astfel încât nu poate fi loc pentru nici o îndoială rezonabilă. O
astfel de situaţie există atunci când aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă, încât
nu poate fi loc pentru nici un fel de îndoială rezonabilă.

Dacă instanţa ajunge la concluzia că nu sunt întrunite elementele de mai sus şi, deci, că există
îndoieli serioase în privinţa sensului normei, este necesară interpretarea acesteia în sensul prevăzut de
art. 267 TFUE.

În ceea ce priveşte stabilirea „clarităţii”, trebuie făcută o analiză riguroasă, altfel există riscul
nerespectării obligaţiei de sesizare a CJUE prin întrebare preliminară.

Nu este necesară sesizarea, dacă CJUE şi-a exprimat deja punctul de vedere într-o procedură
anterioară, în legătură cu problema de drept pusă în discuţie, iar în contextul eventual nou nu există nici
îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă.

5. Modul de abordare al instanţei de trimitere-Tribunalul Suceava în cazul în care CJUE

soluţionează/ a soluţionat o chestiune de drept comunitar identică. Efectele soluţionării de către CJUE a
C-402/09, Tatu.

Din art. 267 TFUE nu reiese ce trebuie să facă instanţa naţională dacă CJUE a primit deja o
întrebare preliminară privind interpretarea aceleiaşi norme europene şi având acelaşi obiectiv. Nici
normele procedurale române nu prevăd dispoziţii pentru astfel de situaţii.

Faţă de prima ipoteză, în care pe rolul CJUE se află o cauză identică care urmează a fi
soluţionată, în cazul opţiunii de sesizare de către instanţa de trimitere- Tribunalul Suceava, respectiv în
cazul în care instanţa naţională are libertatea de a sesiza sau nu CJUE – adică, doar în cazul, în care
hotărârea instanţei poate fi atacată – aceasta nu va sesiza CJUE, întrucât pe rol se soluţionează o cauză
în care trebuie să se pronunţe cu privire la chestiunea de drept comunitar incidentă în cauza aflată pe
rolul instanţei naţionale.Dacă CJUE ar fi sesizată şi de data aceasta, adică a doua oară, în aceeaşi
chestiune, instanţa europeană ar fi suprasolicitată, fără a se obţine un rezultat suplimentar. Obiectivul
art. 267 TFUE este deja asigurat de cauza care este pendinte la CJUE. Dacă sesizarea CJUE nu se justifică
din motivele prezentate, care ţin de economia procesului, instanţa suspendă judecarea cauzei în baza
art. 244 Cod Procedură Civilă până la pronunţarea hotărârii CJUE in cauza acolo pendinte.

Faţă de a doua ipoteză, în care pe rolul CJUE se află o cauză identică, în care instanţa de
contencios european s-a pronunţat deja (C-402/09, Tatu) cu privire la chestiunea de drept comunitar
incidentă în cauză, instanţa naţională îşi poate întemeia soluţionarea fondului dosarului aflat pe rolul său
pe concluziile hotărârii CJUE, chiar dacă raţionamentul juridic nu a rezultat din acelaşi tip de proceduri şi
chiar dacă problemele respective nu erau strict identice.

Odată ce problema de drept comunitar a fost soluţionată de CJUE, instanţa naţională se poate
baza pe această soluţie în cause ulterioare, facând astfel nenecesară o nouă trimitere preliminară, în
condiţiile în care textul art.267 TFUE nu limitează posibilitatea instanţei naţionale în aplicarea textului
menţionat, dacă aceasta o consideră oportună. (C-283/81, CILFIT S.R.L. şi Lanificio di Gavardo SpA c.
Ministerul Sănătăţii).

Totuşi, instanţa naţională este îndreptăţită, în mod oficial, să trimită o nouă întrebare CJUE,
chiar şi atunci când aceasta s-a pronunţat deja cu privire la problema respectivă. Dar noua cerere
trebuie să conţină un element sau argument nou. În caz contrar, CJUE va fi puternic determinată să
reitereze considerentele pe fond din speţa anterioară.Existenţa unei hotărâri anterioare poate priva
obligaţia instanţei naţionale de atrimite o cerere de “scopul său, golind-o astfel de conţinut.”( C-28/62
Da Costa en Schaake NV şi C-30/62 Jacob Meijer NV şi Hoechst-Holland NV c. Nederlandse
Belastingadministratie). Practic Hotârârea din cauza Da Costa a iniţiat ceea ce constituie în fapt un
sistem al precedentului.

Instanţele naţionale sunt cele care trebuie să aplice o hotărâre anterioară pronunţată în
interpretarea dreptului comunitar de către CJUE. Cu toate acestea, CJUE nu analizează sistemul legal
naţional şi nu determină validitatea legii naţionale. Curtea dă o interpretare a compatibilităţii legii
naţionale cu dreptul comunitar, fiind apoi de competenţa instanţei naţionale să aplice acea interpretare
în cadrul propriului sistem juridic.

Principiul general este că hotărârea CJUE interpretează dreptul astfel cum trebuia înţeles de la
momentul intrării sale în vigoare şi prin urmare acesta urmează a se aplica raporturilor juridice
anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, şi că, în consecinţă dreptul trebuie aplicat în
acest mod de către autorităţile administrative raporturilor juridice de dinaintea pronunţării hotărârii
preliminare, fiind obligate în aplicarea principiului cooperării/loialităţii care decurge din art. 10 din TCE.

Potrivit art.10 T.C.E “statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a
asigura executarea obligaţiilor care decurg din prezentul tratat, ele se abţin de la orice măsură
susceptibilă să pună în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat”. Obligaţia de colaborare a statelor
membre rezultă din dispoziţiile art.10 T.C.E. Denumită şi principiul loialităţii comunitare sau al cooperării
loiale, obligă statele membre să acţioneze, deci este o obligaţie pozitivă, ceea ce corespunde principiului
concretizării principiului primordialităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional.(Hotărârea Curţii
din 15 iulie 1964 Costa c. E.N.E.L , cauza C-6/1964).

Referindu-se la relaţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre,

hotărârea Costa -C-6/1964 stabileşte ca ordinea juridică comunitară care este integrată în sistemele
juridice ale statelor membre de la intrarea in vigoare a tratatului şi se impune jurisdicţiilor acestora.

Instanţele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze
compatibilitatea legii naţionale privind introducerea „taxei de poluare” cu jurisprudenţa comunitară.
Judecătorul naţional a devenit, după această dată judecător comunitar, fiind obligat să aplice direct
dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în virtutea
principiilor efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.

În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, Curtea a făcut
aplicarea principiilor de interpretare, stabilite de CJUE în jurisprudenţa sa, respectiv :

Principiul efectului direct al tratatelor, ceea ce înseamnă că dispoziţiile Tratatului CEE au efect
direct în dreptul intern (Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administratie der
Belastingen).

Dezvoltarea precedentului are consecinţe asupra raporturilor dintre instanţele naţionale şi CJUE.
În măsura în care hotărârile au valoare de precedent, acest aspect plasează CJUE într-o poziţie
superioară faţă de instanţele naţionale. Însăşi existenţa unui sistem bazat pe precedent indică
schimbarea produsă în ierarhia dintre CJUE şi instanţele naţionale: CJUE stabileşte interpretarea legală
de referinţă, care va fi adoptată şi respectată de instanţele naţionale în toate statele membre, care se
confruntă cu o problemă de drept comunitar dezlegată de către CJUE.

Importanţa acordată hotărârilor anterioare este reflectată şi confirmată de art.103 alin.3 din
Regulamentul de procedură (http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010-
04/rp.ro.pdf) care permite CJUE, după ascultarea avocatului general, să se pronunţe oricând prin
ordonanţă motivată, făcând trimitere la o hotărâre anterioară sau la jurisprudenţa anterioară, atunci
când întrebarea adresată este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunţat deja sau când
răspunsul la întrebare poate fi dedus în mod clar din jurisprudenţă, ordonanţă în cuprinsul căreia se face
trimitere la hotărârea anterioară sau la jurisprudența pertinentă.

Raportat la soluţionarea cauzei C-402/09, Tatu, la data de 07.04.2011, instanţele naţionale sunt
obligate să ţină cont de interpretarea art.110 TFUE.

6. Efectele Hotârârii Tatu (C-402/09) din 7.04.2011 asupra soluţionării fondului ds.
2957/86/2010 şi 2958/86/2010.

Aşa cum rezultă din ORDONANŢA PREŞEDINTELUI CJUE din 09.03.2011, cauzele C-29/11, Sfichi şi
C-30/11, Ilaş, (Tribunalul Suceava, instanţa de trimitere) au fost conexate, fiind identice ca obiect şi
trimise de aceeaşi instanţă, în aceeaşi zi, în două dosare diferite, iar soluţionarea acestora a fost
suspendată până la pronunţarea hotărârii preliminare în C-402/09, Tatu.

Practic, Tribunalul Suceava va trebui să aibă în considerare în soluţionarea fondului celor două
dosare, 2957/86/2010 şi 2958/86/2010, interpretarea de către CJUE asupra problemei de drept
( interpretarea art.110 TFUE), ridicată prin cererile prejudiciale şi dezlegată în Hotărârea din cauza Tatu.

Soluţiile CJUE pot fi:

a.pronunţarea unei noi hotărâri preliminare în C-402/09, Tatu în cauzele C-29/11, Sfichi şi C-
30/11, Ilaş;

b. pronunţare unei ordonanţe motivate, făcând trimitere la o hotărâre anterioară sau la

jurisprudenţa anterioară, atunci când întrebarea adresată este identică cu o întrebare asupra căreia
Curtea s-a pronunţat deja sau când răspunsul la întrebare poate fi dedus în mod clar din jurisprudenţă,
ordonanţă în cuprinsul căreia se face trimitere la hotărârea anterioară sau la jurisprudența pertinentă.
(conform art.103 alin.3 din Regulamentul de pr 7. Soluţiile instanţelor din raza Curţii de Apel Suceava în
raport de Hotărârea în cauza Tatu. Sesizarea „de divergenţă” a CJUE în cazul formulării unor noi trimiteri
prejudiciale.

Pe rolul Curţii de Apel Suceava, există în alte câteva dosare aflate în diferite faze procesuale
(fond sau recurs) cereri prejudiciale formulate de reclamanţi, având acelaşi obiect ca în ds.
2957/86/2010 şi 2958/86/2010.

În situaţia în care s-au formulat cereri în condiţiile art.267 TFUE, Tribunalul Suceava are dreptul,
respectiv Curtea de Apel obligaţia să ceară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe, cu titlu
preliminar, în chestiuni de drept privind conformitatea O.U.G. nr. 50/2008, în toate formele de
amendare, cu art. 110 TFUE ori să aplice cu prioritate dreptul comunitar interpretat în cauza Tatu.

În toate celelalte dosare aflate pe rolul Curţii de Apel Suceava având ca obiect restituirea taxei
de poluare, indiferent de stadiul procesual (fond, recurs sau cerere de revizuire formulată în temeiul
dispoziţiilor speciale din Legea contenciosului administrativ, art.21 alin.2), în temeiul art. 148 alin. (4) din
Constituţia României, instanţele au obligaţia de a aplica cu prioritate dreptul comunitar, respectiv art.
110 TFUE, aşa cum a fost acesta interpretat în cauza Tatu. Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale
sunt datoare să admită cererile de restituire a taxelor de poluare formulate, reformând acolo unde este
cazul hotărârile contrare ale instanţelor care s-au pronunţat anterior.

În cazul în care instanţa naţională doreşte să ia o decizie diferită de jurisprudenţa CJUE (deja
existentă la acest moment, Hotărârea Tatu, Hotărârea Nádasdi şi Németh, Hotărârea Kalinchev,
Hotărârea Brzeziński), este obligată să sesizeze CJUE, pentru ca instanţa europeană să se pronunţe în
acest sens, conform art. 267 alin.1 TFUE. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instanţele de ultim grad de
jurisdicţie!
 Caracterul (parţial) obligatoriu al hotărârii preliminare a CJUE. Hotărârea preliminară a CJUE C-
402/09, Tatu este obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar numai în privinţa litigiului în cadrul căruia
a fost formulată întrebarea preliminară.

În cazul în care CJUE a fost sesizat de către o instanţă a cărei decizie este supusă unei căi de atac
hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie şi pentru instanţa care soluţionează calea de atac în acest
litigiu.

Din aceste considerente hotărârea CJUE C-402/09, Tatu are caracter obligatoriu pentru toate
instanţele tuturor statelor membre, fiindcă instanţa care intenţionează să interpreteze altfel norma
europeană pe care CJUE a interpretat-o deja, are obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în
chestiunea aflată în discuţie („sesizare de divergenţă”).

8. Consecinţele nerespectării jurisprudenţei CJUE

Hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru toate instanţele tuturor statelor membre, fiindcă
instanţa care intenţionează să interpreteze în alt fel norma europeană deja interpretată de CJUE are
obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motivându-şi
opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuţie („sesizare de divergenţă”).

Totodată, nerespectarea jurisprudenţei CJUE poate avea drept consecinţă acţiuni în despăgubire
ale părţilor aflate în litigiu, îndreptate împotriva statului membru a cărui instanţă a hotărât în cauză.
Răspunderea statelor membre pentru încălcarea de către instanţele lor a dreptului comunitar intervine
în conformitate cu jurisprudenţa CJUE atunci când

• norma comunitară încălcată urmăreşte să confere drepturi persoanei,

• încălcarea este suficient calificată/caracterizată şi

• între această încălcare şi prejudiciul cauzat persoanei există o legătură cauzală nemijlocită.

În conformitate cu jurisprudenţa CJUE, încălcarea dreptului comunitar este considerată

„suficient calificată/caracterizată“ atunci când hotărârea judecătorească încalcă jurisprudenţa CJUE, iar
încălcarea are un caracter manifest. (vezi CJUE nr. cauzei C-224/01).ocedură CJUE).

B. Dacă litigiul referitor la restituirea taxei de poluare, achitate în perioada 1 iulie 2008 – 14
decembrie 2008, a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar reclamantul este în
termen pentru formularea unei cereri de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,
pentru aceleaşi considerente instanţa este datoare să o admită, asigurând astfel respectarea dreptului
comunitar, aşa cum a fost acesta interpretat de Curte prin hotărârea din 7 aprilie 2011 în cauza Tatu.

C. Dacă litigiul referitor la restituirea taxei de poluare, achitate în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, în
formele aplicabile în perioadele 15 decembrie 2008 – 14 februarie 2010, 15 februarie 2010 – 31
decembrie 2010 şi respectiv cu începere de la 1 ianuarie 2011, se află în curs, având în vedere
considerentele hotărârii preliminare pronunţate în cauza Tatu, apreciem că nici celelalte variante ale
taxei de poluare nu vor fi considerate de către CJUE ca fiind compatibile cu art. 110 TFUE. În consecinţă,
ar fi o soluţie de luat în calcul cu privire la aceste litigii:

– instanţele de contencios fiscal vor fi nevoite să aplice ele însele dreptul european, lăsând
neaplicate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008 în toate formele sale, fără a fi nevoite să aştepte sub acest
aspect intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 9 martie 1978, afacerea 106/77,
Simmenthal, par. 21-24).