Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Impactul Fenomenului Seculariz-Rii - Pr. Prof. Dr. +tefan Buchiu
Impactul Fenomenului Seculariz-Rii - Pr. Prof. Dr. +tefan Buchiu
și a lumii contemporane
„Cea dintâi și cea mai mare provocare pe care o are de înfruntat Biserica în aceste
vremuri este secularizarea vieții personale și a societății, ca și când Dumnezeu nu ar exista.
Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construiește din ce în ce mai mult fără
referință la Dumnezeu, fără referință la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât
secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui
Hristos și să intensifice viața ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare-sfințenie, noi
trebuie să luptăm cât putem să menținem vocația principală a omului și anume aceea de a
dezvolta viața în relație cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu atunci și demnitatea umană
sau valoarea umană eternă se pierde”1.
Din punct de vedere istoric, termenul „secularizare” a fost întrebuințat la început pentru a
desemna expropierea terenurilor Bisericii, spre a fi împărțite între diferitele principate
germane, prin tratatul de la Westphalia (1648)2. Cu același înțeles este folosit termenul și în
Principatele Române în anul 1864, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă
Legea secularizării averilor mânăstirești. Prin urmare, primul și cel mai vechi sens al
termenului „secularizare” este acela prin care se definește trecerea din patrimoniul Bisericii în
cel al Statului (al puterii seculare sau lumești) a unor bunuri materiale. Dar sensul a evoluat
rapid în direcția exprimării unei separații totale dintre Stat și Biserică, dintre societate și
religie, dintre om și Dumnezeu3.
Alături de conceptul de „secularizare” și-a făcut apariția și un altul, derivat din acesta, și
anume „secularism”, care pentru unii teologi este sinonim cu primul, în timp ce pentru alții ar
1
+DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire, Lucrarea Bisericii în societate,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 147
2
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, București, 1972, p. 148
3
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, Editura LIBRA, București, 1999, p. 11
1
exprima un înțeles diferit, chiar dacă strâns legat de cel dintâi. În timp ce secularizarea indică
o acțiune în desfășurare, un proces continuu, cu implicații ce se cer descifrate și evaluate în
funcție de anumite circumstanțe, secularismul desemnează efectul sau consecințele acestei
acțiuni. Dar pe lângă această distincție, mai mult filologică și filosofică, decât religioasă,
există și opinia unor teologi, conform căreia „secularismul ar fi un umanism agnostic, care
exclude posibilitatea existenței a ceva dincolo de această lume, declarând că prin această lume
se înțelege tot ce există, pe când secularizarea cheamă pe creștini să definească conceptul lor
despre sacru și secular, în așa fel încât să nu le confunde, ci să le diferențieze”4. Așa stând
lucrurile este explicabil de ce unii teologi moderni au căutat să accepte secularizarea, să o
justifice și chiar să o promoveze: „Este de la sine înțeles că numai făcând această distincție, ei
mai pot rămâne în câmpul teologiei. Dar devine din ce în ce mai evident că secularizarea are
mai multe șanse să ducă la secularism, decât delimitarea dintre sacru și secular. De aceea
secularizarea e abordată de aceștia atât ca fenomen pozitiv în viața Bisericii, cât și ca element
al crizei”5. Prin urmare, distincția dintre cei doi termeni, chiar dacă este posibilă, nu reușește
să acorde sensuri net diferite, deoarece realitatea pe care o definesc este în fond aceeași.
Din punct de vedere istoric se poate discerne o similitudine între evoluția Reformei
protestante și evoluția procesului secularizării în Occident: ambele au demarat cu intenții
pozitive, de revigorare a vieții creștine, de emancipare de un „totalitarism religios”, datorat
unor concepții doctrinare scolastice, foarte puțin creștine, și au ajuns cu necesitate la o și mai
slabă formă de manifestare a religiozității și aceasta deoarece mijloacele alese n-au fost deloc
cele mai potrivite. În loc să recentreze pe om în Dumnezeu, să-i deschidă orizontul către
transcendentul care coboară, aducând o altfel de energie sau lucrare, absolut necesară omului,
întrucât nu este creată și îl poate ridica pe acesta în planul supranatural, necreat și veșnic, fără
însă a-l despărți de lumea care i-a fost încredințată și pe care trebuie să o ridice odată cu sine
însuși spre Dumnezeu, secularizarea, ca și altă dată Reforma, sfârșește prin a-l afunda pe om
mai mult în sine însuși, făcându-l prizonier al opțiunilor sale negative, care mai mult îl separă
de Dumnezeu și de viața Lui eternă, decât să-l ancoreze în transcendent.
Nu este deloc de mirare faptul că în Apus se vorbește în mod curent de criză de identitate,
de criză de credință, de criză de autoritate, de criză de onestitate, de criză de orientare etc.
Faptul a fost confirmat de însuși papa Paul al VI-lea, care declara în deceniul al șaptelea al
secolului trecut că: „Biserica se află într-un ceas de neliniște, de autocritică, s-ar zice chiar de
auto-distrugere”6. După trecerea a trei decenii, papa Ioan-Paul al II-lea se exprimă la fel de
tranșant în a semnala dezorientarea spirituală, morală sau etică a omului contemporan: „Nu
putem trece sub tăcere indiferența religioasă, care determină pe mulți oameni din vremea
noastră să trăiască și să acționeze ca și cum Dumnezeu n-ar exista, sau să se mulțumească cu
4
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, p. 149. A se vedea și pr. Gheorghe Pietraru, Biserica Ortodoxă și fenomenul secularizării, în
„Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza”, Iași, 1993-1994, tom 2, Teologie, p. 189-211
5
Mitropolitul Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia
contemporană, p. 149
6
La Documentation Catholique, 5 ian. 1968, cit. supra, p. cit.
2
o vagă religiozitate, care îi împiedică să se confrunte cu problema adevărului sau cu cea a
coerenței”7.
Ceea ce lipsește însă din aceste luări de poziție este recunoașterea, dureroasă ce-i drept,
că în Occident Biserica însăși a contribuit, direct sau indirect, la îndepărtarea omului de
Dumnezeu. A făcut aceasta printr-o teologie neduhovnicească și intelectualistă, transformată
într-o metafizică aristoteliană sau platoniciană, oricum lipsită de dinamismul personalist al
Revelației biblice și al gândirii patristice și printr-o spiritualitate lipsită de afirmarea prezenței
Duhului Sfânt, Care este Duhul comuniunii, atât în Sfânta Treime, cât și în Biserică, și
transformată într-o știință despre om, văzut într-o autonomie separatoare față de Dumnezeu și
față de lume. Iar dacă nu a mai simțit un punct de sprijin existențial în Dumnezeu, în Hristos
și în Biserică, omul credincios, derutat și dezorientat, s-a repliat în subiectivitatea proprie,
slabă și neputincioasă în fața asaltului unei vieți individualiste și necruțătoare. Așa se poate
explica apariția crizelor, enumerate mai sus, din angoasa cărora omul contemporan nu mai
găsește scăpare8.
Anterior cauzelor religioase sau teologice care generează astăzi fenomenul secularizării
trebuie menționată o altă serie de cauze teologice, care însoțesc religia creștină de la început.
Ne referim la ereziile care au apărut în sânul Bisericii creștine, având ca origine folosirea
exclusivă sau abuzivă a rațiunii în interpretarea Revelației dumnezeiești și în formularea
învățăturii de credință sau a doctrinei. Fără să intrăm în detalii istorice vom afirma doar că cei
care erau partizanii acestei metode greșite de a dogmatiza erau de fapt acei creștini, de cele
mai multe ori clerici, care nu se puteau elibera total de sub influiența diferitelor sisteme
filosofice necreștine și care încercau, în mod eronat desigur, să împace datul revelat sau
conținutul Revelației divine, aflat în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție, cu ideile filosofice pe care
le împărtășeau. Demersul lor, doar în aparență teologic, în fond pur filosofic, conducea la un
deznodământ fatal: Revelația era făcută dependentă de filosofie și prin aceasta de cultura unui
anumit timp și spațiu. În loc să urmărească încreștinarea culturii și a spiritualității diferitelor
popoare prin întruparea în acestea a conținutului transcendent al Revelației divine, s-a
încercat, indirect, alterarea mesajului evanghelic sau mai direct spus, o păgânizare a
creștinismului, fapt ce revine astăzi în actualitate, chiar în cele mai civilizate culturi apusene.
Așa se explică motivul pentru care Părinții Bisericii reproșau ereticilor, în primele secole ale
creștinismului, un exces de filosofare din dorința de a raționaliza taina lui Dumnezeu: „Sf.
Vasile cel Mare atrăgea atenția eunomienilor că speculațiile lor ascund un triumfalism
7
Cit. la Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, O nouă strategie. Trei documente papale despre creștinismul răsăritean,
în vol. „Ortodoxie și contemporaneitate”, Editura Diogene, București, 1996.
8
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, pp. 24-25
3
intelectual, care nu cadrează cu apofatismul, cu evlavia Bisericii, iar Sf. Grigorie Teologul
vorbea de necesitatea filosofării în interiorul limitelor credinței”9.
Trebuie însă precizat că raportul religie-cultură n-a fost conceput corect decât în
monoteismul revelat primar al omenirii, în monoteismul vechi-testamentar sau mozaic și în
monoteismul creștin. Cât privește panteismul antic, ce încearcă să reînvie astăzi sub diferite
forme, acesta a încercat să așeze cultura în locul destinat religiei sau, altfel spus, să divinizeze
cultura 12 . Este exact ceea ce se poate observa astăzi în secularismul modern, pe care îl
analizăm. Dar nu toată cultura europeană s-a separat de religie, nu toți oamenii de cultură sunt
partizani ai secularismului. Pe de altă parte există o diferență fundamentală între secularizarea
culturii în apusul Europei, proces care începe cu Renașterea și cu epoca Iluminismului și
secularizarea forțată a culturii din unele țări est-europene, datorată regimurilor totalitare.
9
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, diac. asist. Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra,
București, p. 67
10
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 39-40
11
A se vedea pe larg la Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iași, 1994, passim
12
Cf. Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 43
4
Majoritatea țărilor ortodoxe se confruntă astăzi, pe de o parte, cu urmările încercărilor de
ateizare forțată a culturii iar pe de altă parte cu influiențele nocive ale unei părți a culturii
apusene secularizate. Dacă în primul caz se poate observa că majoritatea oamenilor de cultură
se delimitează de ateism, cel puțin în țara noastră, din câte cunoaștem, în al doilea caz
pericolul este în creștere, deoarece creația culturală apuseană, creștină sau descreștinată, este
tot mai prezentă în răsărit13.
Nici epoca Luminilor, pe plan filosofic, nici Renașterea pe plan cultural, n-ar fi devenit
surse sigure ale secularismului, dacă n-ar fi fost precedate sau însoțite de Reformă, în planul
teologic și bisericesc. Toate cele trei mișcări, deși aparțin unor domenii diferite, din punct de
vedere teologic converg în a se opune absolutismului bisericesc al Evului Mediu și în a afirma
o autonomie fără margini a omului, luat ca individ izolat. Reforma oferă predestinația,
Renașterea, umanismul neopăgân, iar Iluminismul oferă scientismul nelimitat, toate
impregnate de un antropocentrism arogant și periculos. „Începând cu sec. al XVI-lea, lumea
modernă, respingând progresiv tutela Bisericii, s-a desacralizat (sau mai corect s-a secularizat)
și a devenit conștientă de autonomia realităților sociale și culturale. Ruptura cu Biserica a
devenit vizibilă și s-a instituționalizat în sec. al XIX-lea și al XX-lea”15.
Ceea ce se propune lumii de astăzi din perspectivă ortodoxă este înlocuirea umanismului
ateu și orgolios cu divino-umanismul inaugurat de Mântuitorul Iisus Hristos și împărtășit
umanității sub forma Bisericii. Fiind remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine a culturii
europene, mărturisirea divino-umanismului nu trebuie să rămână exclusiv ascetico-mistică, ci
se impune să devină și un imperativ practic social, cultural și istoric. „Divino-umanitatea”, în
sensul dogmatic al cuvântului, apare astfel ca un veritabil filtru teologic interpretativ,
permițând diagnosticarea tendințelor și realităților oricărei epoci și culturi16.
Ca o concluzie a celor afirmate anterior, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, omul
european s-a aflat și se află situat între două filosofii, între umanismul lumii și divino-
umanismul Bisericii creștine. Pentru a supraviețui spiritual și cultural el trebuie să opteze, cât
timp nu este prea târziu, pentru divino-umanismul creștin. Pe această bază solidă el poate
13
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 125-127
14
David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, Labor et Fides, 1995, p. 355
15
Jean-Marie Aubert, Vivre en chretien au XXe siecle, Ed. Salvator, p.65
16
Arhim. Justin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, studiu introductiv și traducere de pr. prof. Ioan Ică și diac.
Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 32
5
depăși provocările secularismului, ca și pe cele ale altor curente filosofice și culturale
înstrăinate de Dumnezeu, poate crea o cultură prin intermediul căreia spiritualitatea și
gândirea creștină să-l înalțe pe om spre transcendent și în același timp să-i dea puterea de a
transfigura istoria și societatea umană, așa încât prezența lui Dumnezeu în ea să devină tot
mai evidentă17.
17
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 153-154
18
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, trad.
de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 135
19
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
138
20
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
137
6
pericolului pe care îl reprezintă pentru ortodocși resuscitarea naționalismelor, ca și
descreștinarea culturii. Pe de altă parte, însă, propune acceptarea secularizării, dar în alt mod
decât cel pe care îl concep occidentalii: „Ar fi fals și periculos, este de părere patriarhul
ecumenic, să nu vedem decât aspectele negative ale secularizării pentru a le denunța și să
visăm la o nouă creștinătate. În lumea secularizată, care va dura fie și numai ca meterez
împotriva asaltului fanatismelor (religioase n.n.), se regăsesc multe urme ale rădăcinilor ei
grecești și biblice (...) Europa răsăriteană trebuie să facă, într-un fel sau altul, ucenicia
laicității”21. Aceste afirmații vizează, desigur, faptul că la originea secularismului occidental
se află și anticlericalismul sec. al XVIII-lea, care a apărut ca răspuns la autoritarismul și
juridismul ecleziastic medieval.
Este pozitiv faptul că religia creștină trebuie să fie tolerantă și credem că ea așa s-a
manifestat în Răsărit; dar relativizarea ei cu bună știință, chiar de aderenții ei, este de natură
să genereze confuzie și derută printre credincioși. Mai mult decât atât, chiar dacă toate
religiile sunt egale în fața legii, nu sunt și nu pot fi așa în fața istoriei, adică în ceea ce privește
aportul lor la cultura, spiritualitatea și civilizația lumii. Pe de altă parte, libertatea acordată
fiecăruia să-și revizuiască periodic credința, în funcție probabil de contextul cultural,
echivalează cu relativismul doctrinar, ale cărei consecințe teologice le cunoaște cel mai bine și
mai sigur lumea protestantă. Nu credinciosul izolat poate reprezenta norma de interpretare a
Revelației și de trăire a credinței, ci comunitatea sacramentală a credincioșilor, adică Biserica
în totalitatea ei, având drept Cap și conducător nevăzut, dar real prezent și lucrător, pe
21
Olivier Clement, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, p.
138
22
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu,Teologie și cultură, București, 1993, Introducere, p. 5
23
Cf. David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, pp. 363-364
7
Mântuitorul Iisus Hristos și fiind asistată de lucrarea unificatoare și sfințitoare a Duhului lui
Hristos, adică Duhul Sfânt.
24
Cf. David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, p. 366
25
Cf. Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 162-165
26
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Filosofia antică și impactul ei asupra teologiei apusene și răsăritene, în vol.
„Teologie și cultură”, p. 77-78
8
Deși a fost acuzată pe nedrept de platonism, teologia ortodoxă învață despre
îndumnezeirea omului întreg, trup și suflet, despre transfigurarea naturii umane și a întregului
cosmos. Dar acest proces de îndumnezeire, care constituie în același timp și unul din
fundamentele spiritualității ortodoxe, și la care omul a fost chemat de Dumnezeu din chiar
momentul creării sale, înseamnă nu numai depășirea opoziției platonice dintre suflet și trup
sau a opoziției dintre ordinea naturală și supranaturală, care a obligat Apusul să asiste
neputincios la procesul de secularizare a lumii, ci înseamnă înainte de toate depășirea
individualismului egoist, pentru ca omul să se deschidă solidarității cu semenii săi, ca rezultat
al comuniunii sale cu Dumnezeu în Treime27.
Sfânta Treime, așa cum este înțeleasă și experiată în Ortodoxie, este cheia de boltă
atât a teologiei, cât și a spiritualității. După modelul și din puterea Ei, înțelegem că nu putem
iubi pe aproapele dacă nu ne purificăm pentru Dumnezeu de egoism și nu putem sluji lui
Dumnezeu, dacă nu slujim pe aproapele. Contemplația și acțiunea sunt valori complementare
iar nu opuse sau antagonice. Departe de a provoca fuga de lume, în sens pietist, pentru
credincioșii ortodocși Sfânta Treime reprezintă forța interioară și fundamentul acțiunii
creștine în lume, pentru dreptatea socială, pentru libertate și egalitate. De aceea spiritualitatea
se reconciliază deplin cu responsabilitatea doar în Ortodoxie, întrucât doar aici ea se
întemeiază pe mișcarea descendentă a Sfintei Treimi în viața Bisericii și a lumii. Dacă
dimpotrivă, teologia și spiritualitatea propun doar o mișcare ascendentă solitară a
credinciosului, fără ca acesta să beneficieze de un ajutor divin real și continuuu și fără să se
ajungă la transfigurarea acestuia, nu se va ajunge la o asumare a responsabilității față de
semeni din motive teologice și duhovnicești, ci dintr-o motivație ce ține mai mult de o etică
socială.
27
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Suferința, între transcendență și solidaritate umană, în vol. „Teologie și
cultură”, p. 143
28
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Suferința, între transcendență și solidaritate umană, în vol. „Teologie și
cultură”, p. 147
9
secularismul lumii vechi, astfel a procedat Biserica răsăriteană în secolul al XIV-lea, în
vremea Sf. Grigorie Palama, ca să învingă raționalismul medieval, care a secularizat Europa,
astfel trebuie să procedăm și noi astăzi, pentru ca lumea să se întoarcă la Hristos”29.
Prin afirmația de mai sus am ajuns de fapt la problema misiunii Bisericii Ortodoxe
într-o lume secularizată. Ne vom referi în continuare la obiectivele misionare, care stau în fața
Bisericii noastre. Cu certitudine cel mai presant aspect al misiunii Bisericii constă în
catehizarea credincioșilor. În ciuda propagandei atee, a secularizării forțate a societății
românești, poporul român a rămas în marea lui majoritate un popor credincios. Însă cu tot
angajamentul lor explicit în favoarea Bisericii, majoritatea credincioșilor ortodocși nu dețin o
instrucție religioasă corespunzătoare. Depășirea acestei deficiențe se poate realiza prin
predarea religiei în școală de către profesori competenți, ajutați de manuale de înaltă ținută și
de calitate, cât și prin lucrarea de catehizare, ce trebuie să se desfășoare în mod susținut în
parohii30.
10
survin la nivel local, în comunitatea parohială și în comunitatea monahală.(...) Trebuie
cultivate mai mult conștiința misionară și responsabilitatea eclesială a laicatului ortodox,
astfel încât mirenii ortodocși să nu fie doar credincioși de duminică sau sărbători, ci și
mărturisitori permanenți ai valorilor credinței creștine în familie, la locul de muncă și în
societate”32.
Atât în Răsărit, cât mai ales în Apus, Biserica și societatea au nevoie să-și recâștige
credibilitatea, una în ochii celeilalte; prima să depășească absența și indiferentismul față de
gravele probleme din societate (în Răsărit o absență forțată timp de o jumătate de secol și
chiar mai mult) iar a doua să depășească ura anticlericală și sectarismul ideologic, scientismul
simplist. (În țările ortodoxe nu s-ar putea vorbi de ură anticlericală, ci, mai curând de un
indiferentism, cultivat cu asiduitate în perioada totalitară).
32
+ DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Să aducem lumină și bucurie într-o lume confuză și tristă.
Misiunea parohiei și a mânăstirii azi, în ,,Ziarul Lumina”, Joi, 28 mai 2015, Nr. 119 (3116) Anul XI, p. 4-5
33
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană, în vol. „Hristos,
Biserică, societate”, p. 64
34
+DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei,
BASILICA, București, 2014, pp. 66-67
11
cu prezența și iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respirație a sufletului și printr-o viziune
divino-umană a umanității și a creației”35.
Bibliografie:
35
+DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei,
p. 57-58
36
Pr. dr. Ștefan Buchiu, Ortodoxie și secularizare, p. 206
12