Clonarea umană- aspecte bioetice

Clonarea reprezintă o tehnică nu doar nouă, dar extrem de

miraculoasă, ieşită din comun de reproducere artificială umană fără
raport sexual. Clonării, ca o etapă neordinară în cercetările ştiinţifice
contemporane, îi aparţine un rol aparte, extraordinar şi distinct. Prin
felul său de a aborda pro-blema ea permite temeinic de a se apropia nu
doar teoretic, dar şi practic de crearea tehnologiilor ce ţin de
transmiterea materialului genetic de la părinţi urmaşilor săi fără
utilizarea gameţilor.

Clonarea, în opinia altor autori, poate şi trebuie să devină o formă

de tranziţie de la modul de reproducere umană naturală spre cea
artificială. Ea constituie o tehnică specifică de creare a geno-copiilor
individuale şi a celor de masă (organismelor animaliere şi umane). Altfel
vorbind, fără inseminare şi fără fecundare, ocolind ovulul femeii, prin
intermediul unei garnituri simple de celule vii sau chiar a unei celule a

Disciplina Bioetică medicală, Medic rezident Tudor Mihai Alin

individului se fac încercări de a crea un embrion uman, iar apoi şi un
prunc uman. Dar aceasta ţine de viitor.

Actualmente avem de a face cu altă variantă a clonării. Nucleul

celulei somatice a unei fiinţe vii bine determinate se plasează în ovulul
de femelă, eliberat de nucleul ei propriu. Cu ajutorul unui stimulator
electric ovulul se reconstruieşte, se modifică esenţial, în rezultatul
căreia ia naştere clonul-embrion, care traversînd ciclul total de
dezvoltare embrională, se trans-formă într-un organism de animal, sau
chiar uman (prunc, făt).

Clonarea ca o tehnică a reproducerii artificiale a animalelor şi mai

apoi a copiilor poate fi exercitată prin două metode şi, deci, e logic con-
comitent a evidenţia două tipuri de bază ale clonării: clonarea nucleară,
despre care s-a menţionat mai sus şi al doilea tip – clonarea prin
divizarea (împărţirea) embrionului. Împărţind preembrionul în
blastomeri, noi pu-tem crea un anumit număr de embrioni genetic
identici. Această metodă e util a o folosi în acele cazuri, cînd femeia nu
doreşte să implanteze oocite-le donatorilor, sau cînd apar necesităţile
de a reduce probabilitatea apariţi-ei sarcinilor multifetale etc.

La etapa actuală în comunitatea mondială vizavi de clonare se

desfăşoară discuţii aprinse, atît la nivel ştiinţific, cît şi la cel religios şi
chiar co-tidian. Clonul reprezintă una sau căteva generaţii de urmaşi
provenite de la un singur predecesor (precursor). Clonarea dă

Disciplina Bioetică medicală, Medic rezident Tudor Mihai Alin

posibilitate, după cum am menţionat deja, în laborator de reprodus
organe şi chiar organisme integrale, ocolind gestaţia.

De la apariţia în anul 1997 în Anglia a oiţei Dolli, primul în lume

animal clonat, în comunitatea planetară, fiind într-o discuţie
permanentă în vederea acestui fenomen, există opinii atît în favoarea
clonării, cît şi contra ei. Situaţia ce s-a creat pe Terra în aprecierea
clonării e pobil a o explica luînd în considerare faptul că reproducerea
artificială tradiţională fără raport sexual (inseminarea artificială,
fertilizarea in vitro etc.) are de a face cu o fiinţă vie – embrionul, atunci
cînd prin clonarea terapeutică embrionul este utilizat doar ca materie
primă, ce vine într-o controversă evidentă cu principiile şi normele
elaborate şi promovate de bioetică.

Utilizarea clonării drept o tehnică de reproducere artificială

umană provoacă actualmente şi multe alte probleme, care astăzi se
discută în literatura ştiinţifică medico-biologică şi bioetico-socială. După
cum am menţionat există diverse păreri, dar una o considerăm clară –
cercetările ştiinţi-fice nu pot fi stopate prin metode de administrare sau
de interzicere, ele pot fi doar reglementate prin intermediul comunităţii
ştiinţifice planetare şi ajustate cu principiile, imperativele şi normele
morale ale bioeticii contemporane.

Disciplina Bioetică medicală, Medic rezident Tudor Mihai Alin

Disciplina Bioetică medicală, Medic rezident Tudor Mihai Alin
 Concomitent e necesar să nu uităm că problemele clonării trebuie
soluţionate şi de pe poziţiile demnităţii umane. De exemplu, noile
tehnologii reproductive umane fără raport sexual delimitează, separă
componenta biologică de la cea spirituală, traiul de dragoste. Afară de
aceasta, apare o altă problemă ce ţine de demnitatea embrionului
uman drept fiinţă vie şi, deci, avînd dreptul la viaţă.

Tot aici putem adăuga că populaţia de copii născuţi prin metoda

fecundării in vitro se expune riscului de a se îmbolnăvi de 2–4 ori mai
mult în comparaţie cu cei născuţi pe cale naturală.

Iată de ce înţelegerea sensului demnităţii omului poate deveni un

instrument în aprecierea bioetică a diverselor propuneri în depăşirea
problemelor de sterilitate. Soluţia apare din paradigma stimei valorilor
vieţii umane, inclusiv şi forma ei embrională.

Disciplina Bioetică medicală, Medic rezident Tudor Mihai Alin