Procese cognitive:

 senzoriale: senzaţiile, percepţiile, reprezentările

 secundare: memoria, gândirea, imaginaţia
Procese reglatorii:
 motivaţia, afectivitatea, voinţa
Memoria este suma totala a ceea ce ne amintim, este capacitatea de a invata si de a adapta
experientele anterioare la situatiile prezente. Memoria este abilitatea creierului de a codifica, stoca si de a
reaminti ulterior informatii, senzatii, sentimente atunci cand sunt necesare, in mod automat sau constient.
Altfel spus, este capacitatea de a utiliza situatii invatate sau experimentate din trecut pentru a rezolva si
anticipa evenimente din prezent, respectiv viitor. Memoria influenteaza comportamentul si este parte din
procesul continuu de adaptare la mediu cu tot ce presupune acesta.
Etimologic, cuvantul memorie vine din latinescul memoria. Este vorba despre un proces cognitiv, logic,
reprezentand capacitatea creierului uman de a codifica, stoca, pastra si apoi aminti informatii dobandite si
experiente trecute. Este esentiala pentru dezvoltarea omului si depinde de procesele de invatare, pentru ca
asocierea datelor va stimula si perfectiona procesul de memorare.
Pe de o parte, memoria depinde de invatarea constienta, dar exista si in absenta acesteia. Pe de alta parte,
invatarea depinde de memorie, dar si de capacitatea exceptionala a creierului de a face conexiuni intre
experientele traite si cele invatate. De exemplu, invatam constient cuvintele dintr-o limba straina, dar atunci
cand le folosim, utilizam memoria pentru a le reproduce. Memoria este legata de procesul de invatare, dar
difera de ce este in sine mecanismul prin care omul dobandeste cunostinte prin actiunea constienta a
invatatului.
Abilitatea oamenilor de a apela la amintirile trecute pentru a-si imagina viitorul si pentru a stabili cursul
viitoarelor actiuni a fost elementul esential care a dus la dezvoltarea omului ca specie inteligenta. Fenomen si
stare in egala masura, este intangibila, fiind un concept care se refera la procesul de amintire, proces complex
si complicat.De asemenea, memoria contribuie la experientele individului si ii stimuleaza imaginatia
Unii au descris memoria ca fiind un dulap cu dosare, altii ca un supercomputer in creier. Mai aproape de
adevar este ideea ca memoria este un proces continuu (inclusiv in timpul somnului), care se deruleaza in
fiecare moment la nivelul intregului creier. Memoria umana stocheaza, creeaza, prelucreaza informatii,
pentru a oferi ceea ce este gandirea coerenta.
Amintirile sunt cele care ne fac capabili sa citim, sa conducem o masina, sa rezolvam probleme de
matematica si tot ele sunt cele care ne fac sa avem o identitate. Un exemplu: daca ne gandim la un obiect, un
stilou, sa zicem, creierul preia numele obiectului, forma, functia, iar fiecare detaliu vine dintr-o alta parte a
creierului. Imaginea este reconstruita aproape instantaneu si uneori este insotita de momentele care au
legatura cu acest obiect, totul asociat cu imagini, emotii si senzatii. Tot acest proces, pe care nu-l intelegem
inca pe deplin in toata complexitatea lui, este memoria1.
Tipuri de memorie
Exista mai multe tipuri de memorie, in functie de modul in care se manifesta, de reactiile si de efectele
produse la nivelul creierului. La baza clasificarii sta o teorie ce dateaza din anii 1968, formulata de
psihologul Richard Atkinson si de medicul Richard Shiffrin, care au identificat trei tipuri diferite de
memorie: memoria senzoriala, memoria pe termen scurt si memoria pe termen lung. Este o clasificare
simplificata, dar sta la baza teoriilor actuale, mult mai complexe.
Memoria senzoriala
Se mai numeste memorie imediata si este capacitatea de a retine senzatii provocate de stimuli vizuali, auditivi
sau tactili, pentru un timp scurt, chiar dupa ce sursa excitatiei a incetat sa mai actioneze. Aceasta memorie
functioneaza in afara campurilor constiente (vedem, auzim, intelegem, simtim, dar nu suntem constienti de
asta), iar informatiile sunt stocate pentru un interval de timp foarte scurt. Stimulii care activeaza memoria
senzoriala sunt permenent inlocuiti de altii noi, dar daca ceva este important si capteaza atentia, acest fapt
trece imediat in planul constient si intra intr-o alta zona de memorie.
Memoria senzoriala functioneaza ca un selector. Lucram, citim sau ne uitam la un film si in jur sunt o
multitudine de stimuli, la care nu reactionam, pentru ca acestia nu ajung in campul constient, dar putem
deveni imediat atenti daca auzim alarma propriei masini, de exemplu, sau daca plange copilul, adica
reactionam la un stimul care este important pentru noi sau care ne atrage atentia.
Sunt mai multe tipuri de memorie senzoriala2:

 Iconica - ce retine pentru foarte scurt timp o imagine;

 Echoic - este memoria senzoriala care stocheaza pentru cateva secunde un stimul auditiv;

 Tactila - cu referire la stimulii tactili.

Memoria de scurta durata

Este numita si memorie de lucru, avand capacitatea de a retine o cantitate mica de informatii, pe termen scurt.
Este separata de memoria senzoriala si de cea pe termen lung. Capacitatea de a retine anumite secvente
depinde de efortul constient pe care il face individul.
Fara repetitie si intretinere activa, informatia este retinuta doar cateva secunde (4). De exemplu, pentru a
intelege ceea ce citim, trebuie sa tinem minte inceputul frazei in timp ce o parcurgem pana la capat. Memoria
pe termen scurt are o capacitate limitata in ceea ce priveste cantitatea de informatii pe care le poate rula si se
descompune rapid.
Repetarea informatiei activeaza memoria de lunga durata, dar procesul depinde de intervalul de timp in care
este stimulata memoria de lucru si de cantitatea de detalii. Procesul de transfer de la memoria pe termen scurt
la cea pe termen lung presupune codificarea si consolidarea datelor, de unde nevoia de a repeta o informatie,
pentru a o retine pe termen lung. Continutul emotional al informatiei contribuie la activarea memoriei pe
termen lung, caz in care vorbim despre o componenta aparte a memoriei de lunga durata, numita memorie
afectiva.
Memoria de lunga durata
Memoria pe termen lung este etapa finala, semi-permanenta a memoriei. Spre deosebire de memoria
senzoriala si de cea pe termen scurt, memoria pe termen lung are o capacitate teoretic infinita de a retine si
stoca informatii si cuprinde tot ceea ce stim la un moment dat, de la ceea ce am invatat in clasa I, la vechile
adrese, la ceea ce am facut ieri. Unele amintiri pot dura din momentul in care sunt create pana cand murim.
Amintirile sunt fie semantice (memoria semantica este cea care ajuta intelegerea, semnificatiile si
cunostintele care nu au legatura cu cele acumulate prin experienta), fie episodice (bazate pe fapte sau pe
evenimente specific).
Memoria de lunga durata se mai numeste si memorie de referinta si este impartita in doua mari categorii:
memorie explicita si implicita3.
1. Memoria explicita este memoria constienta, implica fapte, concepte si evenimente care sunt aduse in
mod voluntar in campul constientei. Ne gandim la momentele unui concediu consumat cu ceva timp
in urma, la ceea ce s-a intamplat cand am dat un examen, cand ne-am casatorit si asa mai departe, iar
evenimentele sunt rememorate. Memoria explicita are o componenta semantica, ce se refera la date
abstracte (de exemplu, cunostintele pentru a rezolva un test sau formulele care ne ajuta sa calculam
volumul unui cilindru ori faptul de a sti ca Bucurestiul este capitala Romaniei etc.), si o memorie
episodica, ce se raporteaza la date personale sau autobiografice, contextualizate si asociate cu
senzatii, emotii.

O componenta speciala este memoria asociata unor evenimente majore personale sau colective. Toata
lumea stie detaliile personale asociate zilei de 11 septembrie 2001 sau pe cele petrecute in ziua nuntii
ori la inmormantarea bunicii (memorie episodica)4.
2. Memoria implicita este cea inconstienta, procedurala si se dezvolta prin practica in timp.
Aptitudinile atletice, mersul pe bicicleta, sofatul sunt exemple de memorie implicita. Sunt zeci de
activitati zilnice pe care le putem realiza pe baza memoriei implicite, de la legatul sireturilor, la
tastarea literelor pe computer. Toate acestea sunt accesate inconstient (nu ne mai gandim unde este o
litera anume pe tastatura sau maneta care actioneaza stergatoarele de parbriz), fiind transformate
automat in actiuni.

Amintirile implicite difera de cele explicite: de cele mai multe ori, acestea implica miscare si
coordonare motorie, in timp ce memoria explicita este legata mai mult de comportament, emotii si
reactii afective.
Memoria este un proces continuu prin care sunt pastrate informatiile acumulate, fiind vitala pentru a intelege
realitatea prezenta, dar si pentru a planifica viitorul. Cum functioneaza? Memoria este un proces dual in
cursul caruia gandirea inconstienta, automata, interactioneaza cu procese de gandire constiente, voluntare,
analitice. Cele doua procese se combina, se sustin reciproc si participa la procesul de invatare.
Un exemplu: cand omul invata o abilitate noua - sa citeasca, sa mearga pe bicicleta sau sa conduca o masina,
totul este un proces activ, astfel ca este constient de fiecare miscare pe care o face, pe de o parte, pentru a
intelege cum se face, pe de alta, pentru a o face corect. In momentul in care deprindem noua abilitate, nu va
mai fi vorba de un proces voluntar, ci de unul intuitiv, automat.
Modul in care functioneaza memoria este caracterizat de trei procese esentiale: inregistrarea sau codificarea
informatiilor, stocarea (procesul prin care informatia este inregistrata in memoria de lunga durata) si
actualizarea sau reamintirea informatiei prin care aceasta este adusa in campul constientei4.
Inregistrarea informatiei
Este procesul prin care informatiile sunt intelese, asimilate si invatate, fiind: vizuale (cum arata ceva),
acustice (cum suna ceva), semantice (ce inseamna) si tactile (cum se simte ceva). Acestea ajung sa fie
memorate trecand prin unul sau mai multe din aceste canale senzoriale. Sunt stocate de memoria imediata,
trec in campul memoriei de scurta durata, sunt repetate si devin date in memoria de lunga durata, daca sunt
importante, necesare si daca in mod constient stim ca trebuie retinute.
Stocarea informatiilor
Se refera la modul in care, unde si cat timp se pastreaza informatiile. Initial, sunt stocate in memoria pe
termen scurt si, daca sunt repetate, sunt transferate in memoria pe termen lung 5. Timpul si neatentia pot
determina uitarea informatiilor stocate, dar, cu toate acestea, memoria pe termen lung are o capacitate de
stocare imensa, iar datele, experientele si emotiile acumulate in memoria de lunga durata raman acolo la
nesfarsit. In memoria de scurta durata, datele intelese sunt preluate in ordinea in care au fost primite (de
exemplu, o lista cu nume), in timp ce in memoria de lunga durata sunt combinate, asociate, sintetizate (de
exemplu, ne amintim unde am lasat masina in parcare, dar si regula de trei simpla, pe care am invatat-o in
scoala gimnaziala).
Avem 86 de miliarde de neuroni, fiecare are in medie conexiuni cu sute de alti neuroni. Conexiunile si
combinatiile sunt esenta memoriei de lunga durata4.
Reamintirea informatiei
Aceasta este functia principala a memoriei. Exista doua tipuri de reamintire: amintirea cautata in mod
voluntar si recunoasterea. In primul caz, vorbim despre amintiri pe care le aducem voluntar in campul
constientei, le derulam in minte, verbal ori in scris. Recunoasterea este generata de un stimul care este
cunoscut, familiar si care aduce la suprafata un eveniment, o situatie, o informatie, o stare.
Unul din fenomenele care insotesc reamintirea este interferenta. Exista un „amestec” de date noi cu cele
anterior stocate in memorie. Poate sa fie proactiva, cand amintirile trecute pot inhiba stocarea noilor
informatii (nu putem retine un numar nou de telefon, pentru ca numarul vechi este cel pe care ni-l amintim in
primul rand). Interferentele pot sa fie retroactive, cand informatia recenta le activeaza pe cele vechi4.
Uitarea
Nu putem vorbi despre memorie fara sa luam in calcul procesul natural al uitarii. Memoria nu este perfecta si
nici statica. Stocarea si gasirea informatiei necesare nu este un proces perfect. Sunt implicate procese
biologice, neurologice si psihologice complexe, multe insuficient intelese. Unele reactii pot avea loc eronat
sau deloc. In consecinta, unele amintiri sau date dispar din memorie, acesta fiind un proces care este pana la
un punct normal si necesar.
Modul in care ne amintim un eveniment, o informatie sau cunostinte invatate depinde de un numar mare de
variabile, principale fiind emotiile (pozitive sau negative) si importanta pentru sine a evenimentului.
Unul din principalele motive pentru care uitam, dincolo de posibilele cauze patologice, este faptul ca
informatiile stocate nu sunt frecvent utilizate sau interfereaza cu cele noi6.

 Motivatia reprezinta ansamblul de stimuli interni care determina comportamentul.

Ansamblul starilor de necesitate al organismului care orienteaza si dirijeaza comportamentul pe directia
satisfacerii lor.
Starea de necesitate se manifesta in organism ca un dezechilibru biologic nou psihologic.
Exemplu: absenta comunicarii – dezechilibru de ordin psihic-social.
Diminuarea substantelor nutritive – foame – dezechilibru biologic.

Functiile motivatiei
1. Functia de activare difuza si de semnalizare a unui dezechilibru biologic sau psihic.
2. Functia de declansare a activitatii.
3. Functia de directionare, orientarea atentiei catre scop; fara aceasta motivatie ar fi haotica.
4. Functia de sustinere a actiunii si de energizare.
Tipuri de motivatie
Trebuintele (nevoile) reprezinta structura motivationala de baza.
Exemple de trebuinte: nevoia socializarii; nevoia sprijinului; nevoia de hranire; nevoia somnului; nevoia
indeplinirii visului.
Clasificare
a. Trebuintele primare (innascute) = asigura integritatea fizica:
- Organice (somn, mancare etc.)
- Functionale (miscare, manevrare etc.)
b. Trebuinte secundare (dobandite):
- Materiale (nevoia de locuinta, confort, instrumente etc.)
- Sociale (de comunicare, integrare, colaborare)
- Spirituale ( de a cunoaste, estetice, etice, de implinire a personalitatii).

 Psihologul american Maslow = piramida trebuintelor.

 Trebuinte de autorealizare.

 Trebuinte estetice.

 Trebuinte de cunostere.

 Trebuinte de afiliere.

 Trebuinte de securitate.

Motivele = reactualizarii si transpunerii in plan subiectiv a starilor de necesitate. Reprezinta mobilul care
declanseaza comportamentul.
Exista si motive inconstiente.
Interesele = orientari selective, relativ stabile si active catre anumite activitati, persoane, obiecte.
Au o structura mai complexa si mai organizata decat motivele. Includ aspecte cognitive afective si volitive
(cunostinte si abilitati, trairi afective – de placere si satisfactie), perseverenta.
Convingeri morale, culturale, idei, valori.
Idealurile = proiectii existentiale.

STRUCTURI MOTIVATIONALE
1. Motivatie: pozitiva- determinata de stimuli premiali (lauda, incurajare); negativa – determinata de stimuli
aversivi (cearta, pedeapsa).
2. Motivatie: intrinseca – cearta, pedeapsa, sursa motivationala se afla in interiorioritatea subiectului –
solidara cu activitatea desfasurata; extrinseca – determinata din exterior, impusa sau sugerata.
3. Motivatie: cognitiva – actioneaza din launtrul proceselor cognitive (dorinta de a sti). Exemplu: memoria,
gandirea, imaginatia; afectiva – actioneaza din nevoia de afectiune, dragoste, pentru a pastra afectiunea
primita, pentru a nu dezamagi pesoanele iubite.

VOINȚA
Actiunile foarte simple, automatizate se pot realiza si fara depunerea unui efort voluntar. Avem nevoie de
vointa atunci cand efectuam actiuni complexe, dificile, care implica un mare efort fizic sau intelectual, sau
dimpotriva, actiuni care nu ne intereseaza, ne plictisesc. Cu ajutorul vointei ne mobilizam ca sa infrangem
obstacolele existente. Exista si situatii in care avem nevoie de vointa tocmai ca sa nu facem anumite actiuni.
De ex. daca cineva ne jigneste sau ne nedreptateste, avem nevoie de vointa sa nu facem ceva nepotrivit.
!! Vointa este functia psihica prin care omul isi mobilizeaza resursele fizice si psihice in vederea
atingerii scopurilor pe care si le-a propus si in vederea infrangerii obstacolelor care apar in calea
realizarii acestor scopuri.
In unele cazuri vointa este necesara pentru inceperea unei actiuni si continuarea ei in ciuda obstacolelor care
apar, pana la atingerea scopului. In aceste cazuri vorbim despre vointa activa sau pozitiva.
In alte cazuri vointa este necesara pentru amanarea sau oprirea unor actiuni care ar avea consecinte nedorite.
Prin vointa ne mentinem calmul, ne autocontrolam. Aceasta forma a vointei se numeste vointa inhibitoare
sau negativa.
Obstacolele care pot sa apara in timpul activitatii pot fi de natura externa sau interna. Cele de
natura externa se datoreaza persoanelor sau evenimentelor din jur (in timp ce invatam cei din camera discuta
sau cineva ne invita la o plimbare). Cele interne pot fi oboseala, boala, plictiseala, lipsa de motivatie, lipsa
deprinderilor necesare.
Obstacolul are un caracter relativ. Ceea ce pentru un om este un obstacol de netrecut, pentru altul nu este un
obstacol. Marimea obstacolului depinde de relatia dintre posibilitatile omului si conditiile activitatii.
Daca doua persoane doresc sa cumpere acelasi obiect, pentru unul pretul ar putea reprezenta un obstacol, iar
pentru celalalt nu.
Reusita intr-o activitate depinde de masura in care ne-am mobilizat fortele pentru a face fata solicitarilor. Dar
intensitatea mobilizarii depinde de modul in care anticipam marimea obstacolelor cu care ne vom confrunta
in timpul actiunii. Daca obstacolul este subapreciat, atunci nu vom fi suficient de mobilizati, nu vom depune
efortul necesar si putem avea un esec. Daca obstacolul este supraapreciat, mobilizarea va fi prea mare, vom fi
supramotivati, exagerat de incordati, ceea ce va ingreuna concentrarea atentiei, va duce la agitatie,
dezorganizare si esec (aceasta relatie este cunoscuta in psihologie sub denumirea de legea Dodson-Yerkes si
va fi prezentata in capitolul urmator). Intr-o situatie de acest fel nici succesul nu mai produce satisfactie.
Deci, pentru succesul actiunii, este foarte important ca obstacolul sa fie apreciat relativ corect.
Din aceste motive, la scoala profesorul trebuie sa informeze corect elevii despre gradul de dificultate al
temelor, lucrarilor pe care le vor da. Daca profesorul spune ca problema va fi foarte grea, dar in realitate este
usoara, ar fi posibil ca elevii sa nu observe metodele simple de rezolvare, pentru ca se gandesc numai la
metode complicate. Daca procedeaza invers, elevii nu vor acorda suficienta atentie pregatirii pentru lucrare.
2. CALITATILE SI DEFECTELE VOINTEI
Despre unii oameni spunem ca au o vointa puternica. Ei sunt activi, au initiativa, sunt independenti, adica
actioneaza in conformitate cu convingerile personale si nu se lasa influentati de altii fara motive serioase.
Acesti oameni au incredere in capacitatile proprii, de aceea in situatii dificile pot lua repede o decizie.
Oamenii cu vointa puternica sunt perseverenti, ei pot urmari timp indelungat scopul pe care si l-au propus
fara sa se lase descurajati de greutati. O alta caracteristica a acestor oameni este aceea ca nu se lasa condusi
de impulsuri momentane. Ei aleg dintre toate actiunile care pot fi realizate la un moment dat pe cea care are o
semnificatie mai mare, chiar daca aceasta este mai dificila sau mai neplacuta (Copilul cu vointa mai
puternica renunta la joaca pentru a face lectia).
Oamenii cu o vointa slaba dimpotriva, sunt pasivi, nu au initiativa, sunt dependenti, au mereu nevoie de
ajutor, de sfaturi pentru ca nu se descurca singuri. Sunt influentabili, nu au pareri personale si de aceea
adopta cu usurinta parerile altora. Ei nu sunt perseverenti, abandoneaza actiunea inceputa la primele greutati.
Vointa slaba se poate manifesta si prin nehotarare, capacitate redusa de a lua decizii, oscilatii indelungate si
nejustificate intre diferite scopuri.
Dintre defectele vointei fac parte opozitionismul, incapatanarea si impulsivitatea.
Opozitionismul sau negativismul este exagerarea independentei si consta in opozitia neintemeiata fata de
orice sugestie venita din partea altora. Copilul opozitionist spune "nu" orice ii propun parintii, fara sa se
gandeasca la importanta propunerii.
Incapatanarea este exagerarea perseverentei. Cel incapatanat urmareste un scop, chiar daca nu exista sanse de
reusita.
Impulsivitatea se manifesta printr-o capacitate redusa de autocontrol. Oamenii impulsivi se lasa condusi de
dorintele momentane si nu se gandesc la consecintele actiunilor lor. Ei fac multe fapte pe care apoi le regreta.
Impulsivii pot avea manifestari agresive sau autoagresive, lovesc pe cineva sau se automutileaza, fac
tentative de sinucidere din motive minore. Unii dintre ei simt nevoia irezistibila de a consuma cantitati foarte
mari de alcool, de a pleca de acasa si de a vagabonda, de a fura, de a incendia etc.
3. ROLUL VOINTEI. EDUCAREA VOINTEI
Rolul vointei. Vointa este necesara pentru realizarea actiunilor dificile sau neatractive. Atunci cand pentru
reusita actiunii trebuie sa depunem un anumit efort voluntar, spunem ca actiunea are un caracter voluntar.
Capacitatea de a depune efort voluntar depinde atat de educatie cat si de unele particularitati ale sistemului
nervos central. (De ex. unele leziuni ale lobului frontal sunt urmate de diminuarea initiativei).
Cineva da dovada de vointa puternica in activitate daca motivatia sa este buna, daca este constient de
importanta scopului urmarit si daca are incredere in sine. Educarea vointei trebuie sa puna accentul pe
aceste aspecte: intarirea motivatiei (care se poate face prin acordarea unor recompense sau pedepse - care
la inceput vor intari motivatia extrinseca), sublinierea importantei scopului, incurajarea copilului. Vointa nu
se poate dezvolta prin discursuri tinute de catre parinti sau profesori despre importanta vointei. Vointa se
dezvolta numai prin atragerea copilului in diferite actiuni care necesita efort voluntar. Daca copilul este ajutat
sa infranga greutatile si sa aiba succese el va aborda actiunile asemanatoare cu mai multa incredere in sine si
cu mai multa perseverenta (Popescu-Neveanu, 1997, p. 128).

ATENȚIA
Atentia este functia psihica prin care se realizeaza orientarea si concentrarea activitatii psihice asupra
unui numar limitat de stimuli.
Atentia are un rol important in majoritatea activitatilor umane. Ea are doua functii principale:
- de a selecta din multitudinea stimulilor pe cei care au o valoare adaptativa mai mare si care trebuie sa fie
prelucrati;
- de a controla modul in care se desfasoara actiunea care are loc in prezent. Daca reusim sa ne concentram,
actiunea se desfasoara cu o mai mare precizie, rapiditate, eficienta.
Atentia este o functie de sinteza (A. Cosmovici, 1996, p. 72) deoarece sintetizeaza (reuneste) procesele
psihice care actioneaza la un moment dat si le orienteaza intr-o anumita directie.
Ex. Atunci cand invatam un curs interactioneaza perceptia, memoria, gandirea, limbajul, deprinderile de
scriere, citire etc. Toate acestea sunt sintetizate si orientate spre un singur scop (cel de a invata) de catre
atentie.
Atentia se manifesta numai in stare de veghe. Atat starea de veghe cat si capacitatea de concentrare a atentiei
depind de functionarea substantei reticulate din trunchiul cerebral. Asa cum am aratat in capitolul
"Mecanismele neurofiziologice ale activitatii psihice", substanta reticulata este un sistem activator nespecific
al scoartei cerebrale. Ea activeaza zonele corticale unde se proiecteaza anumite informatii, favorizand
prelucrarea acestora. Informatiile care ajung in zone mai putin activate nu sunt prelucrate constient. Astfel
substanta reticulata are un rol important in selectarea stimulilor care vor fi prelucrati si in concentrarea
atentiei asupra lor. (M. Miclea, 1999, p. 109).
2. FORMELE ATENTIEI
In functie de absenta sau prezenta intentiei de a fi atent si a efortului voluntar depus atentia poate fi
involuntara, voluntara sau postvoluntara.
Atentia este involuntara daca orientarea si concentrarea atentiei intr-o anumita directie se realizeaza
spontan, neintentionat si fara depunerea unui efort voluntar. Aceasta forma a atentiei are la baza reflexul
neconditionat de orientare descris de Pavlov.
Factorii care declanseaza atentia involuntara pot avea un caracter extern sau intern. Dintre factorii externi
mentionam:
noutatea sau caracterul neobisnuit al uni stimul;
contrastul in raport cu mediul. Stimulii care au o intensitate mai mare sau o culoare deosebita fata de stimulii
inconjuratori atrag atentia (de acest aspect este bine sa se tina seama atunci cand alegem materialul didactic
cu care vom lucra);
daca stimulul sufera modificari, atentia se concentreaza asupra sa (lectiile variate atrag mult mai usor atentia
elevilor decat cele monotone).
Dintre factorii interni care au rol in trezirea atentiei involuntare fac parte trebuintele si interesele persoanei.
Daca se discuta despre o tema care ne intereseaza, ne va atrage atentia.
Daca un stimul nu are semnificatie deosebita, chiar daca se repeta nu mai atrage atentia. In acest caz spunem
ca se produce habituarea (obisnuirea).
La scoala o noua metoda de predare poate sa atraga atentia si interesul elevilor, determinand cresterea
randamentului invatarii. Daca metoda se repeta frecvent, se produce habituarea si eficienta metodei poate sa
scada.
Habituarea nu are loc daca stimulii sunt periculosi sau durerosi.
Atentia involuntara are un rol important in cunoasterea mediului inconjurator. De asemenea, datorita acestei
forme a atentiei ne putem concentra usor si fara sa obosim asupra activitatilor interesante si atractive. Ne
concentram cu usurinta daca urmarim un film interesant, dar ne concentram mult mai greu daca citim un text
dintr-un domeniu cu care nu suntem familiarizati. In acest caz trebuie sa depunem un efort voluntar, sa ne
concentram intentionat.
Atentia voluntara consta in concentrarea atentiei asupra unei activitati intentionat, printr-un efort
voluntar, in urma unei comenzi sau autocomenzi verbale (de ex. invatatoarea spune elevilor: "fiti
atenti, acum va povestesc ceva foarte interesant!").
Atentia voluntara necesita efort si din aceasta cauza nu se poate mentine mult timp. Dupa o perioada de
concentrare intentionata apare oboseala, slabirea atentiei, somnolenta. Aceasta forma a atentiei este
importanta pentru realizarea actiunilor plictisitoare, monotone, dar nu este prea eficienta.
Atentia postvoluntara se mai numeste si deprinderea de a fi atent. Aceasta forma a atentiei este prezenta la
persoanele care se obisnuiesc sa se concentreze voluntar. Se numeste atentie postvoluntara deoarece la
inceput, pana cand se formeaza deprinderea, copilul se concentreaza mai greu, depune efort voluntar, dar
apoi se concentreaza tot mai usor, aproape de la sine. Copiii isi formeaza mai usor aceasta deprindere daca
parintii ii obisnuiesc sa inceapa sa invete in fiecare zi la aceeasi ora, in aceleasi conditii: in aceeasi camera, la
acelasi birou etc. Formarea acestei deprinderi usureaza mult munca pentru ca, desi atentia se concentreaza
usor si nu obosim atat de repede, eficienta activitatii este ridicata.
Tot despre atentie postvoluntara vorbim si in situatia urmatoare: atunci cand incepem o actiune dificila, la
inceput ne concentram greu; dupa un timp, daca actiunea incepe sa ni se para interesanta, ne concentram tot
mai usor. In aceste cazuri vorbim despre atentie postvoluntara deoarece urmeaza dupa o perioada in care ne-
am concentrat voluntar.
INSUSIRILE ATENTIEI
Insusirile atentiei care conditioneaza eficienta actiunii sunt: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea si
distributivitatea.
Volumul atentiei se refera la cantitatea de informatii care pot fi cuprinse deodata in campul atentiei; altfel
spus, reprezinta numarul de stimuli asupra carora ne putem concentra la un moment dat.
Problema volumului atentiei a fost studiata inca din secolul XIX. In 1871 Jevons a facut urmatorul
experiment: a aruncat boabe de fasole intr-o tava si a cerut subiectilor sa le priveasca o fractiune de secunda,
dupa care le-a acoperit. Pe urma subiectii trebuiau sa spuna cate boabe au fost in tava. Cercetatorul a stabilit
ca subiectul poate sa precizeze numarul boabelor numai daca acesta este mai mic decat 8 - 9. G. A. Miller, cu
aproape 100 de ani mai tarziu, a ajuns la o concluzie asemanatoare. El a aratat ca in memoria de scurta durata
pot fi prelucrate la un moment dat 7 2 unitati informationale.
Alte cercetari au stabilit ca de fapt in focarul atentiei pot fi cuprinse mult mai multe elemente, dar cele mai
multe sunt uitate foarte repede. Pentru a verifica aceasta ipoteza, subiectilor li s-au prezentat un timp foarte
scurt 3 siruri formate din cate 5 - 8 litere. Subiectii nu reuseau sa retina mai mult de 7 - 8 litere, ceea ce
aparent ar arata ca acesta este volumul atentiei. In faza urmatoare subiectilor li s-a indicat printr-un sunet
sirul pe care trebuiau sa il retina si in acelasi moment cifrele dispareau de pe ecran. Subiectii reuseau sa
reproduca sirul indicat, ceea ce demonstreaza faptul ca ei au receptionat toti stimulii, dar anterior nu au reusit
sa ii reproduca pentru ca i-au uitat foarte repede. Deci volumul atentiei este mult mai mare decat volumul
memoriei de scurta durata (A. Treisman, 1973, p. 120).
Primele cercetari care au studiat atentia au confundat volumul atentiei cu volumul memoriei de scurta durata.
Cercetarile mai noi arata ca numarul stimulilor care pot fi cuprinsi in campul atentiei la un moment dat este
mai mare decat volumul memoriei de scurta durata, dar dintre stimulii receptionati sunt retinuti de memoria
de scurta durata cel mult 9, ceilalti sunt uitati.
Concentrarea atentiei se refera la capacitatea de a mentine atentia orientata asupra unei actiuni un timp
suficient de lung, chiar si in conditii nefavorabile (zgomot, oboseala, plictiseala etc.).
Stabilitatea se apreciaza prin durata in timp cat se poate concentra atentia atunci cand sunt inlaturati
factorii care ar putea deranja actiunea. Stabilitatea este relativa deoarece unele fluctuatii apar in
timpul oricarei actiuni, dar acestea nu intrerup orientarea de baza a actiunii.
Prin mobilitate intelegem capacitatea de a deplasa atentia de la un aspect al actiunii la alt aspect, in intervale
scurte de timp, in functie de cerintele actiunii (soferul in timp ce conduce trebuie sa fie atent la masina sa, la
pietoni etc.).
Distributivitatea este posibilitatea de a orienta atentia spre doua sau mai multe actiuni in acelasi timp.
Reusim sa facem in acelasi timp mai multe actiuni daca:
numai una dintre ele solicita atentia si celelalte sunt automatizate (mergem pe strada, discutam cu cineva,
punem ceva in plasa: in acest caz probabil numai discutia ne va solicita atentia);
atentia se deplaseaza repede de la o actiune la alta si simultaneitatea este numai aparenta, de fapt se manifesta
mobilitatea atentiei (in timp ce conspectam un articol citim un fragment, il intelegem si notam esentialul) (H.
Eysenck, M. Eysenck, 1998, p. 156).
Atentia nu poate controla in acelasi timp doua actiuni care necesita un grad ridicat de atentie (nu putem sa
citim si sa intelegem un text, si in acelasi timp sa memoram o lista de cuvinte pe care ne-o citeste cineva).

Personalitatea şi componentele sale

Prin personalitate înţelegem elementul stabil al conduitei unei persoane sau ceea ce o caracterizează şi o
diferenţiază de alte persoane. Aceasta îmbină atât trăsături generale, cât şi trăsături particulare. Personalitatea
se formează încă de la naştere şi continuă să se dezvolte pe tot parcursul vieţii, având la bază ereditatea şi
fiind puternic influenţată de relaţiile interpersonale şi sociale.
Pentru a înţelege mai bine acest element, trebuie să observăm diferenţa dintre termenul de ”personalitate” şi
cei de ”individ” sau ”persoană”. Cuvântul ”individ” se referă la orice fiinţă vie, ca reprezentant al speciei
sale. El desemnează totalitatea însuşirilor fizice, biologice şi psihice ale fiinţei respective, identice la toţi
ceilalţi care fac parte din specia sa. În cadrul indivizilor, distingem şi specia umană. Termenul de
”personalitate” are, aşadar, un conţinut mai bogat decât cel de ”persoană”. Acesta subliniază faptul că fiecare
om are o serie de trăsături tipice, proprii tuturor oamenilor, indiferent de loc şi timp, care rămân stabile şi se
manifestă constant în comportament.
Conform unui  studiu realizat de psihologul american, Gordon Allport, personalitatea este alcătuită din
numeroase trăsături, structurate pe trei niveluri. Primul nivel este format din două sau trei însuşiri cardinale,
care domină comportamentul nostru. Cel de-al doilea nivel cuprinde între zece şi cincisprezece trăsături
principale, care pot fi uşor identificate şi care se manifestă stabil în conduita umană. Ultimul nivel înglobează
sute de trăsături secundare, pe care le observăm cu mai multă dificultate. A caracteriza personalitatea cuiva
înseamnă a observa toate aceste trăsături.
În alcătuirea personalităţii se regăsesc patru
componente: temperamentul, aptitudinile, caracterul şi creativitatea.

1. Temperamentul

Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă cel mai

pregnant în conduită. Acesta îndeplineşte şi funcţia de latură expresivă a personalităţii, întrucât furnizează
informaţii despre felul persoanei: iute sau lentă, mobilă sau rigidă, etc. Trebuie precizat faptul că
temperamentul este înnăscut, dar evoluează şi se formează pe parcursul vieţii. De asemenea, un temperament
nu poate să fie bun sau rău, de dorit sau indezirabil.
Conform tipologiei lui Hipocrat, există patru tipuri temperamentale diferite: sangvinic, flegmatic, coleric şi
melancolic. Acestea sunt coordonate de către una dintre cele patru ”umori”: sângele, limfa, bila galbenă şi,
respectiv, bila neagră.
 Sangvinicul este vioi, vesel, sociabil şi activ. El are uşurinţă în a stabili contacte cu ceilalţi şi are o
capacitate de lucru ridicată. Cu toate acestea, sangvinicul experimentează trăiri afective intense şi
dovedeşte sentimente superficiale.
 Flegmaticul este liniştit, meticulos şi imperturbabil. El are o putere de muncă deosebită, însă
desfăşoară activităţi monotone.
 Colericul este energic şi neliniştit. Acesta are stări afective intense, uneori exagerate, risipeşte
energia şi nu se adaptează la activităţi monotone.
 Melancolicul este sensibil, visător şi puţin sociabil. În plus, are puţină energie şi nu este foarte
rezistent la eforturi îndelungate.
 
2. Aptitudinile

Aptitudinile sunt un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-operaţional, care diferenţiază oamenii între

ei, în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a activităţilor. Nu orice însuşire reprezintă o aptitudine, ci
numai aceea care favorizează desfăşurarea unei activităţi cu rezultate peste medie. Nivelul de dezvoltare şi
funcţionalitate al aptitudinilor poate fi evaluat după: rapiditate, volum, precizie, eficienţă şi originalitate. Ele
pot fi dobândite sau înnăscute şi se clasifică în mai multe categorii. În funcţie de natura proceselor psihice, se
evidenţiază: aptitudinile senzoriale, aptitudinile psihomotorii şi aptitudinile intelectuale. În funcţie de
orientare, există două ramuri: aptitudini speciale (tehnice, literare, artistice, etc.) şi aptitudini generale
(inteligenţa sau latura rezolutiv-productivă a personalităţii, spiritul de observaţie, etc.). Aptitudinile au o
importanţă deosebită, deoarece favorizează succesul profesional şi, câteodată, constituie cerinţe obligatorii
pentru exercitarea unei profesii.

3. Caracterul

Caracterul desemnează latura relaţional-valorică a personalităţii, fiind alcătuit din trăsături care se înscriu pe
un continuu de la pozitiv la negativ. De aceea, se poate afirma că toţi oamenii au caracter, dar orientat valoric
diferit. Această componentă a personalităţii integrează trăsături caracteriale, precum următoarele:
toleranţă/încăpăţânare, bunătate/răutate, dărnicie/egoism, perseverenţă/neseriozitate etc. Caracterul este
schimbător, iar puterea acestuia este dată de forţa convingerilor, de tăria cu care le apărăm şi le susţinem.
Formarea caracterului debutează în copilărie, prin diferite mijloace, numite mecanisme:
 Mecanismul condiţionării presupune faptul că familia încurajează comportamentele dezirabile şi le
sancţionează pe cele indezirabile.
 Mecanismul autorităţii integrează acele principii şi valori impuse copilului de către familia sa.
 Mecanismul imitaţiei şi al modelului demonstrează că un copil are tendinţa de a imita şi de a adopta
modele de conduită din mediul familial şi social.

4. Creativitatea

Creativitatea  este ansamblul unitar al factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către indivizi,
sau grupuri, a unui produs original şi de valoare pentru societate. În procesul creaţiei sunt implicaţi factori
psihologici:
 Intelectuali: factori de fluenţă, flexibilitatea gândirii, originalitatea, imaginaţia şi inteligenţa.
 Non-intelectuali: factori aptitudinali, motivaţionali, atitudinali şi temperamentali.
Creativitatea are mai multe niveluri. Astfel, creativitatea expresivă este forma fundamentală şi se manifestă
în comportamentul spontan: mimică, gesturi, dar şi în desenele copiilor mici. Următorul nivel este ocupat de
creativitatea productivă, care este orientată spre obţinerea unor lucruri noi. Urmează creativitatea inventivă,
ce se valorifică prin invenţii şi descoperiri, iar apoi creativitatea inovatoare, care aduce modificări
semnificative în principii care stau la baza artei sau ştiinţei. Ultimul nivel este reprezentat de creativitatea
emergentă, specifică omului de geniu, care revoluţionează un anumit domeniu.
În concluzie, omul îşi formează o personalitate unică, ce învăluie trăsăturile emoţionale, cognitive şi
comportamentale specifice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a
lungul timpului. Prin urmare, omul trebuie să înţeleagă natura personalităţii atât pentru o mai bună cunoaştere
de sine, cât şi pentru cunoaşterea celorlalţi oameni cu care interacţionează!